17 iul. 2009

O graţie

fata-de-pe-plaja


- O, graţie! Cine eşti tu ? Aglaia, Euphrosyne sau Thalia ?
- Eu sunt Eco, o garanţie că Marea Neagră e curată!
- Te implor, nu mă ameţi! poţi să dai jos vălul ... ce acoperă această declaraţie?
- Ascultă puişor, dacă vrei să te simţi bine cu mine la mare, nu uita:



să păstrezi curățenia pe plajă și să foloseşti locurile special amenajate pentru depozitarea gunoiului;
să nu arunci , să nu deversezi nimic în apa mării;
să ai un comportament civilizat la plajă și să respecţi indicatoarele instalate;
să consideri apa ca un aur albastru;
să înoţi doar în locurile indicate;
să protejezi speciile de viețuitoare marine;
să foloseşti doar ambarcațiuni care nu poluează şi cu un consum redus de combustibil.


Gata! Las totul baltă. Plec la mare! Dacă nu voi reuşi să ... o voi căuta să-i cer graţie. O graţie vă rog!

14 iul. 2009

Ei sur pont, eu sub pod

poduri-pe-sena
Foto: Andrei


Raze fierbinţi de soare mă trezise. Eram sub un pod de pe Sena. Nu aş fi dormit pe pat din cartoane, acoperit cu o pătură moale din polietilenă, dacă ploaia de cu seară, ploaie cu găleata, nu m-ar fi arestat, nu m-ar fi ţintuit locului . Aşa de afurisită ploaie fuse, că mă obligase să renunţ de a mă caza la un hotel de trei stele, aflat mai în amonte, vis-à-vis de turnul Eiffel, aşa cum plănuisem să fac cu o dimineaţă-n urmă.
Înainte să deschid ochii - o rază mi-i înţepa, mi-i ardea - urechile îmi fu agresate de vorbele zgomotoase a unui grup gălăgios aflat pe podul de deasupra mea, sur le pont.
Deodată o sigură voce acompaniată de acordeon îmi răscoli vremuri de demult, când profesoara mă învăţa franceza, cântând. Ce vremuri! Se duseră! Ce pofesoară fu!

Sur le pont d’Avignon,
L’on y danse, l’on y danse
Sur le pont d’Avignon,
L’on y danse, tous en rond
Les beaux messieurs font comm’ ça
Et puis encor’ comm’ ça.
Les bell’s dam’s font comm’ ça,
Et puis encor’ comm’ ça.
Les soldats font comm’ça
Et puis encor’ comm’ ça.
Les musiciens font comm’ ça
Et puis encor’ comm’ ça.
Les officiers font comme ça
Et puis encor’ comm’ ça.
Les bébés font comme ça
Les bons amis font comme ça
Les musiciens font comme ça
Et les abbés font comme ça
Et les gamins font comme ça
Les Laveuses font comme ça

Melodia scăsuse în tărie semn că grupul se depărtase de mine, cred că ei trecuseră podul, mai auzeam doar frânturi din ea, ca şi cum ar fi luată de vânt:
… d’Avignon … danse … danse … pont d’Avignon … rond.
Se stinse, parcă nici nu fuse. Se duse !

Ce mai! Îmi sărise somnul. Arunc plapuma de pe mine, mă ridic până la jumătate, intind mâinile să-mi ating cu ele vârfurile picioarelor, adică să mă calibrez să văd dacă n-am intrat la apă, de bucurie că-s tot standard, sar în sus ca un arc destins şi ca un fel de mulţumire târzie adusă celor de mă încântară cu acea melodie, le-am strigat, deşi doar podul mă mai auzea : VIVE LA FRANCE!

Lacrimile îmi spălară faţa, lacrimi de tristeţe … Îmi amintii de ţărişoara mea , de Ziua ei, ţinută cu sobrietate la început de iarnă. Îmi amintii de noaptea de dinaintea defilării trupelor române pe sub Arcul de Triumf, noapte petrecută prin canalele de sub tribuna oficială. Trebuia să urmăresc să nu care cumva vreun boschetar să se încălzească cu vreo bombă, crezând că-i butelie. Adormisem spre ziuă, de fapt frigul mă înţepenise sub o conductă, când mă trezise cutremurul produs de şenilele maşinilor, zgomotul tehnicii de luptă ce trecea prin faţa tribunei oficiale. Am ieşit când totul amuţise la suprafaţă, conform consemnului primit de cu seară, de la cei omenoşi, în pardesiu şi cu pălărie, care veniseră să sigileze capacele canalelor. Am ieşit la lumină .. Era ziua ţărişoarei mele. Mergeam legănat de fericire , când deodată mă plesni în nări miros de mâncare caldă … Am prins cu chiu cu vai un carton cu fasole şi cu ciolan afumat , un coltuc de pâine si-un pahar de rachiu …

Mi-am şters resturile de lacrimi - de fapt vântul de dimineaţă stârnit de apele Senei mi le uscase- şi-am mai strigat o dată, dar pentru ţărişoara mea: VIVE LA ROUMANIE! Uite aşa am vrut eu, deşi era vară, şi eram în misiune la Paris!

12 iul. 2009

Cât de mult am prospera ...

la+defence

Cât de mult am avea de câştigat dacă românii răspândiţi prin diaspora s-ar ajuta! Ehei!

Nu ştiu ce-am avea de împărţit de nu ne înţelegem noi cu noi, când vremurile astea de mare criză ne găsesc pe afară, în diasporă.

Eram pe 13, rue Julien, în cartierul La Defence, ploaia cu găleata mă proptise sub fereastra deschisă a unei cădiri uriaşe din inox şi sticlă - bând bere cu un conaţional, fiecare din sticla lui, chestie de igienă personală. Fiindcă nu ajungeam la pervaz - nici pisica nu s-ar putea căţara pe un perete placat cu sticlă - l-am rugat pe conviv să stea capră, să intru în casa aceea pe fereastră, să mă adăpostesc de ploaie. Am alergie la ploaie, mă mănâncă pielea, degetele. Ne-am certat mult pe ideea că i-am cerut să mă ajute. Că ce-mi veni aşa deodată, că ploaia i-a răscolit reumatismul din oase, că îl doare spinarea ... Eu încercam să-i explic că ploaia venise la timp, că ne este prietenă ca pădurea haiducului. Când auzise de haiduc parcă îl trăznise ceva în frunte ... fruntea i se încreţi, începuse să priceapă întreprinderea mea, că ar avea şi el de câştigat, dar era prea târziu, stătuse ploaia.
Nu mai aveam nici un alt alibi să mai intru prin fereastră în casa aceea. Şi ce peredele avea! Se vedea din stradă că era o casă dotată. Şi ce mă scărpinam! Tare mă mânca pielea!

Am plecat scărpinându-mă, pe alt 13, rue. Parisul este mare, slavă Domului. Stărui în ideea mea că treisprezece imi este cu noroc, mă scoate din criză. Hehei! Cine să priceapă!

10 iul. 2009

O, vino!

O, te-aştept !
Sâmbătă vino!
Cu sferele tale de Lumină,
Venus din Milo!
Cu degetele să le mângâi sălbatic,
Nebunatico!
Să mă descarce electrostatic,
De fotonii năvalnici adunaţi
De câteva zile Lumină, de Marţi,
Uşuratico!

O, vino!
N-avem nicio vină,
Nu sunt nebunii,
Nu ştiu poezii,
Suntem copiii,
Suntem iezii
Luminii ce ne alină!

7 iul. 2009

Ultima cireaşă

Avea trunchiul gros, coaja crăpată, pe alocuri îi izvora un lichid vâscos, cleios, ce se-ntindea până se-ntărea, sau se aduna grămadă de mărimea unui ochi de broscoi sau de bou, într-o paleta largă de culori. Avea şi cioturi, amintind de crengile avute când era copilandru de pom.
Îl luai în braţe să-l înduplec să mă lase să mă caţăr din creangă-n creangă în coroana lui deasă.
Ii întind o mână, mă prinde cu ciotul, degetele răsfirate de la cealată mână mi le prinde cu răşină. Mă răstingneşte pe trunchi cu faţa lipită de coaja lui aspră ca barba nerasă, nu-l las să mă spânzure mult, îmi îndoi picioarele agăţându-mă cu degetele de bube cu răşină, de cioturi. Două crengi firave cândva, primele din crengile lui, acum două crăci groase răsfirate în cruce îmi vin streaşină. Cu o palma sprijinită acolo, în zona inghinală dintre trunchi şi cracă, şi cu cealaltă mângâiată de scoarţă, mă trag pe trunchi ca soldatul pe burtă târâş, până ce cu un genunchi simt lustrul coajei, iar de celălalt genunchi mă prinde cealaltă cracă.

Rămân în genunchi , cu trunchiul pomului prins în braţe, îmi potolesc zvâgnirile sângelui din vine, ritmul alert al inimii. Caut o creangă mai sus, deasupra capului, ea mă prinde de mână şi mă ridică în picioare, lipindu-mă de trunchiul învelit în bandaje din coajă albicioasă pe alocuri pătată.
Mă primi în intimitatea lui. Din mine crescu crengi.

Sunt pom. Privesc de aproape coroana ca un candelabru cu braţe din crengi şi becuri din cireşe.
Îmi odihnesc privirea pe o crenguţă, mlădiţă de un an, împodobită cu rodul fecundării florilor în luna mai. Le-au fericit albinele, inconştiente de binele ce-l fac, când ele au adunat polenul florilor, cum se încarcă morarul cu făină pe tot corpul din cap până-n picioare. Sunt mari , cărnoase, negre de coapte. Sunt departe, până la ele ajung dacă fac echilibristică pe cracă.

O pasăre se opreşte din zbor chiar pe crenguţa plină cu cireşe. Ce simplu şi firesc pentru ea. Cât m-am căznit să mă caţăr în pom, genunchii îmi sunt zgâriaţi, coaja aspră a trunchiului îmi lăsase dâre roşii. Mă uit lung la ea, nu ştiu dacă e graur sau coţofană. Este o stăncuţă. Ea nu făcuse mare efort, se oprise din zbor, se prinse cu ghearele de crenguţă. Câte vizite pe furiş cireşului făcuse? Ea nu le adună în trăistuţă , ciuguleşte şi pleacă.

Eu mă uit în jur, o văd , întind mâna şi o prind - o cireaşă rămasă uitată pe o creangă apropiată. Îmi umple gura, zeama ei , ce gust plăcut au cireşele răscoapte.
Ar trebui să trăiesc o lună de vară în cireş! Nu! Ar trebui să mă urc în cireş primăvara când înfloreşte, să dorm cu el, să-l încălzesc, să-i topesc bruma din nopţile reci. Să-i fecundez florile pe care albinele grăbite le lasă virgine. Să cobor din cireş când bate vântul printre crengile rămase văduve de rod.

Eu şi pasărea ne privim! Ne desparte o creangă, o singură creangă ce mai rămase plină cu cireşe. Ea ar vrea să ciugulească una, eu să-mi umplu burta. Ea aşteaptă să fac un pas să vadă dacă sunt om sau o creangă mai groasă de pom. Eu aştept să se convingă că nu sunt om, să vină să ciugulească dintr-o cireaşă, nu mă grăbesc, îmi rămân destule să mă satur. Nu ştiu ce a fost în capul ei, mi-a intuit lăcomia ... îşi întinde ciocul şi bărbia, îşi desface în evantai aripile, bate aerul cu ele, crenguţa cu cireşe intră într-un dans săltăreţ, cu fiecare mlădiere de crenguţă câte-o cireaşă se desprinde din codiţă şi cade. După ce stăncuţa încetează să se mai dea uţa, pe crenguţă rămâne doar o singură cireaşă. Amară privelişte !
- Să o mănânce ea! Eu nu sunt graur!

Stăncuţa se desprinde de crenguţă, se ridică bătând aerul cu aripile, se duce-n văzduh, pe mine lăsându-mă cu ochii la cireaşă, plin de năduf.


3 iul. 2009

El ciocoi, ea ...

Nimic nu este mai periculos pentru un stat ce voieşte a se reorganiza, decât a da frânele guvernului în mâinile parveniţilor, meniţi de concepţiune a fi slugi şi educaţi într-un mod cum să poată scoate lapte din piatra cu orice preţ!
Scria, Nicolae Filimon în Prolog la Ciocoii vechi şi noi, roman pe care l-a publicat în 1863. Peste numai doi ani, se stingea din viaţă, la vârsta de 46 de ani. Din 1865 se odihneşte la Bellu. Ne-a lăsat o frescă , o cronică a moravurilor din vremea lui Caragea şi până la Gricore Ghica cum spunea criticul literar D. Panaitescu Perpessicius.

Cuvântul ciocoi nu a fost scos din dicţionar. Este de genul masculin, din două silabe, prima este anagramarea celeilate. Unei persoane de genul feminin îi spunem tot ciocoi? Amanta cicoiului cum se numeşte? Să-i spunem ioccoi , tot prin anagramarea primei silabe, sau două silabe in oglindă.
Ioccoi are o anumită conotaţie, dar tot de genul masculin îi: un ioccoi - doi ioccoi. Sunt acei bărbaţi viteji care după ce ies din delta Nilului vorbesc piţigăiat ... crocodilul ştie de ce. Să revenim! Cum s-ar scrie ciocoi la genul feminin? Ciocoaie sau ciocoaică! Fetelor le plac diminutivele.Atunci am găsit forma potrivită: ciocoiţă .
Ciocoii vremurile noastre , dar şi ciocoiţele, aşijderea, scot lapte din piatră, mai pe înţeles: din marmură de Ruşchiţa, din bordură, din drumul sau uliţa desfundate, din scândurile de brad ale scenei, din fotoliul de europarlamentar ...
Dintre sute de ciocoiţe care plecate de JOS să lupte să ajungă, şi unele chiar au ajuns, SUS la vârful PUTERII, am ales pe cele mai ... frumoase!





Amorul de patrie, libertatea, egalitatea şi devotamentul sînt vorbele sacramentale ale ciocoiului, pe care le rosteşte prin adunări publice şi private; dar aceste virtuţi cetăţeneşti de care face atîta pompă, nu sînt decît treptele scării pe care voieşte a se sui la putere; şi uneori cînd ele nu-i servă de ajuns , el aleargă la stăini şi primeşte de la dînşii posturi în ţara sa. (Nicolae Filimon, Prolog Ciocoii vechi şi noi)

29 iun. 2009

Cutremur

Cu tremur privesc,
nu mă dumiresc,
ce văz mă uluie,
mă lasă fară ton,
Din amvon ,
de lângă Preafericitul Daniel
predică Nefericitul Trăienel.

Se cutremură pronausul,
se zgâlţie naosul,
catapeteasma se clatină
se mişcă altarul.
Plâng sufletele sfinţilor din icoane,
enoriaşii bat mătănii privind spre Daniel,
neînţelegând ce vorbeşte Trăienel.

26 iun. 2009

Remembering Michael Jackson

m jackson

Young Michael burst on the scene at age of 11 as a member of the Jackson 5. (1974)

fratii

Michael (far left) and his brothers rocked some serious fros in the '70s as they dominated the Billboard charts with hit singles such as "ABC" and "I'll Be There." (1978)

brooke 1981

The early '80s brought MJ more fame and success, along with tamer hair and famous friends. Brooke Shields accompanied Michael to the 53rd Academy Awards in 1981.

Quincy Jones

Michael's confidante and mentor, Quincy Jones, also produced his multi-platinum albums 1982's Thriller and 1987's Bad.

MJ and Diana Roz

Michael and Diana Ross, former "Wiz" costars and Motown label mates, rubbed shoulders backstage at the American Music Awards. (1984)

MJ Emmanuel Lewis
In addition to Macaulay Culkin and Corey Feldman, Jackson was pals with pint-sized "Webster" star, Emmanuel Lewis. (1984)

MJ and Madona
Michael and his fellow icon Madonna stole the spotlight at the 63rd Annual Academy Awards.(1991)

MJ sister
Michael's little sister, Janet, followed in her big bro's footsteps and became a superstar in her own right.(1993)

MJ, wife Lisa Marie Presley
Michael and his wife at the time, Lisa Marie Presley, made headlines when they put on a public display of affection at the MTV Video Music Awards. (1994)



MJ Britney Spears
Not only was Michael an immensely talented singer, he was also one of the greatest dancer's to hit the stage. We're sure Britney Spears picked up some of her moves by watching his classic videos.(2001)

MJ Elizabeth Taylor
Michael and his dear friend, Elizabeth Taylor, often accompanied one another to numerous charity events and star-studded soirees.(2001)

MJ Jams Brown
The King of Pop and the Godfather of Soul (James Brown)revolutionized not only RnB but the entire music industry.(2003)

MJ-neverland-valley-ranch
In its heyday, Jackson's 2,800 acre Neverland Valley Ranch featured a zoo, an arcade, and an amusement park with bumper cars, a Ferris wheel, a merry-go-round, and a roller coaster.

MJ-sisters-latoya-janet
Michael's sisters, LaToya and Janet, supported him through thick and thin.(2004)

MJ-mom-katherine
As did Michael's mom, Katherine, who was undoubtedly his biggest fan. (2005)

MJ-world-music-awards
In addition to his 13 Grammy wins, Jackson received 15 World Music Awards, more than any other male artist.(2006)

MJ-21may2009

We'll miss you, Michael. Rest in peace.

21 iun. 2009

Vremea ce va să vină

Lumea este, lent, roasă de dezastre.
Este doar începutul Vremii dezastrelor!
Dacă nu vă înspăimântă îndeajuns dezastrele prezente, cu siguanţă cele viitoare, de le veţi trăi, vă vor îngrozi.
În Vremea dezastrelor vor fi epoci mai mari , mai mici, unele dintre ele vor fi disjunctive : epoca ploilor diluviene urmată de epoca evaporării apelor râurilor, mărilor şi oceanelor, epoca cutremurelor devastatoare, a erupţiilor vulcanice în acelaşi timp cu epoca migrării oamenilor în căutarea unor adăposturi naturale.
În categoria dezastrelor intră şi "binefacerile" războaielor. Sunt şi vor mai fi războaie (ele sunt de mai multe feluri, le enumăr) : virusologice, bacteorologice, chimice, (după acestea războiul nuclear vine doar să facă curăţenie!) , financiare, economice, şi nu în ultimul rând decadenţa civilizaţiilor. Şirul războaieleor se va încheia cu războiul Lumilor (dacă va mai rămâne lume pe Pământ şi dornică de înfruntare cu lumea din afara Pământului!).
Măcar de dragul lor, al celor care vin de la depărtări uriaşe, să salvăm o cât de mică parte a lumii noastre. Să faci atâta drum şi să găseşti pustiul. Un minim respect pentru lumea extratereştrilor!
Până la războiul Lumilor, trebuie să enunţăm condiţia necesară şi suficientă pentru ca lumea să nu dispară. Oricâte dezastre ar fi, şi oricât de devastatoare, sunt şanse ca viaţa să nu dispară.
Nu trebuie să dispară atmosfera Pămâtului. Dacă da, atunci se va scrie END pe pelicula filmului de lung metraj Viaţa pe Pământ! Nu? Ce-i trebuie omului ca să trăiască? Mai întâi aer, apoi apă, şi mai apoi ceva mezelic de îngurgitat: o frunză, o poamă acră, o scoarţă de copac mustind de sevă, o rădăcină , un peşte prăjit pe piatra încinsă de soare, o pasăre , un animal erbivor ... Va căuta un adăpost pentru a avea de unde să plece şi să se-ntoarcă. Ceva în genul unei grote preistorice, pe care o va redescoperi sau o va săpa în muntele vulcanic (vulcanul să fie din cel stins). Imaginile de mai jos vin să confirme că o mică parte a lumii de astăzi este pregătită pentru vremea ce va urma vremii dezastrelor. Unele case au trase cabluri de electricitate sau de internet, aşa cel puţin pare. Se vede că sunt improvizaţii. Trebuie ca lumea civilizată, înainte de a cădea pradă unor dezastre, să se trezească şi să facă un transfer de tehnologie şi know-how spre lumea viitoare a oraşelor din împărăţia grotelor (tehnologie de uz casnic, nu războinic: tunuri, bombe şi mitraliere).Sunt cele mai rezistente locuinţe. Ele au deja o vârstă de şapte veacuri.Ele oferă singura şansă să ne mai găsească extratereştii în viaţă! Umilitoare şansă!
vederepanoranicaoras

vedere+oras+caverne

casa4

casa5

casa6

casa7

casa8

casa9

casa11

casa12-piata

interiorcasa-traditie

casa1

15 iun. 2009

E ... VIU!

El n-a murit cum au murit şi mor : un Costache, o Ileana, Neculai şi Floarea...
El este viu, are o vârsta de necuprins cu mintea, el are vârsta naţiunii române, are vârsta istoriei noastre.
Când El va muri, atunci nici România nu va mai fi.
Cât timp El rămâne viu, România nu are cum să nu mai fie.
El este Lumina din inima noastră!
Să o menţinem vie, să nu o lăsăm să o stingă vântul stârnit de minţile înguste ale celor care se încăpăţinează să-l îngroape.
El este viu, îl găsim seara pe deal, pe langa plopii fara soţ, peste câmpii-n zori la Bucovina, lângă lacul cel albastru, la steaua ce a răsărit ...
El iubeşte :
O, vino iar în al meu braţ, Să te privesc cu mult nesaţ, Să razim dulce capul meu De sânul tău, de sânul tău!
El este iubit: Iar ea vorbind cu el în somn, Oftând din greu suspină: - O, dulce-al nopţii mele domn, De ce nu vii tu? Vină!
El este inima din inimile noastre de români, pulsează la depărtare egală în timp: 15 ianuarie, 15 iunie , 15 ianuarie, 15 iunie ...
Ce inimă mare are Eminescu!
Dacă vom continua să ne minunăm de tot viul ce ne înconjoară, să cântăm cuvintele limbii române, cu ele să legănăm copiii, să vedem albastrul cerului şi la vreme rea, să nu ne plecăm, de cădem să nu pierdem nădejdea că ne vom ridica ... atunci îl vom avea pe Eminescu, viu!

13 iun. 2009

Măria sa, porcul!

Aşa îl vom apela sau gratula cât de curând. Sigur pana-n doua mii doispe. Va trebui să ne dăm bine pe lângă porc. Acum cu pesta şi gripa porcină e greu de crezut că va veni vremea când omul şi porcul vor lega relaţii de prietenie, omul îi va da recunoştinţa sa. Nu ştiu dacă va fi biunivocă relaţia, cum este aceea dintre om şi câine. Câinele este şi va rămâne credincios omului.
Chinezii nu se dau în vânt după carnea de porc, dar îl modifică genetic pentru a ne fi de real folos, nu numai pentru a-i umple cu carne maţele şi băşica.

Primii porci clonati din celule modificate genetic au fost creati in 2001, dar este pentru prima data cand se reuseste realizarea unor celule ce ar putea reprezenta „seminte” ale unor viitoare organe umane, de care vor putea beneficia bolnavii aflati in nevoie disperata pentru un transplant ... Rasele de porci folosite au organe de dimensiuni apropiate organelor umane. Acum vom putea folosi celule stem embrionice sau pentru a modifica genele legate de imunitate la porcii respectivi, pentru a face organele animalelor compatibile cu sistemul imunitar uman. In acest fel, nu vor mai exista absolut deloc reactii de respingere a transplantului. (Revista Magazin)

Interesant este că ei, chinezii, se dau în vânt după carnea de câine. Câinele fiindu-ne cel mai bun prieten.

La noi porcul este într-o situaţie jenantă. Este infestat cu pestă, care e ca ciuma, sau are gripă care se transferă la om. Porcul este virusat. Ce mai încoace încolo, deocamdată are statut de animal indezirabil.

Cercetătorii chinezi vor să reabiliteze porcul. Recunoscuţi prin tenacitatea lor, cinezii sunt aproape de o mare realizare a medicinei, clonarea de organe umane pe porc. Aşadar nu va fi departe vremea când ne vom schimba radical opinia , nu despre toţi porcii, ci despre aceia cu gene modificate. Va trebui să iubim porcul, el ne va lungi viaţa, dacă ni se va întâmpla ca inima să ne lase, ficatul să ni se îngraşe, plămânul sa ne devină ca un şvaiţer, rinchiul să ni se înfunde.

Porcul va fi cel mai iubit dintre animale.
Va fi la mare preţ tot timpul, nu numai de Crăciun!
Va fi monedă de schimb!
Va fi regele animalelor!
Leul, ca moneda, va fi înlociut cu Porcul!
Va fi tranzacţionat la Bursa ca şi aurul!
Viaţa unui porc va echivala cu patru vieţi de om!

Va fi greu de anticipat până unde se va ridica preţul porcului.
Şi apelativul „ Nu fi porc!” urmat de firescul "Nu fi scroafă!" vor avea o cu totul altă conotaţie.
Până una alta noi românii vom continua să-l mâncam făcut piftie sau jambon fiert în vin, iar chinezii vor continua să-l cloneze şi să mănânce carne de câine ... friptă, cred!
Când se va scrie o nouă Odă porcului?




10 iun. 2009

O misivă târzie

O misivă trimisă înainte de sărbătorile pascale, de către lordul Bochenstein cardinalului Bascinschi prin poşatlionul ce leagă Dealul Phelatkului cu Dealul Kontrasheni, juns la destinaţie de Rusallii. De ce a juns aşa târziu? Încurcate sunt căile Domnului şi … drumurile desfundate!

Dragul meu domn, Mă simt onorat, datorită relaţiilor noastre strânse în jurul aceluiaşi ideal, să deplâng alături de dumneavoastră supărarea cumplită pe care o înduraţi acum şi de care am aflat de la madame Atena şi fiica acesteia lady Trey. Fiţi convins dragul meu domn, că vă compătimesc cu sinceritate pe dumneavoastră şi toată respectabila dumneavoastră familie în nenorocirea în care vă aflaţi , care trebuie să fie una dintre cele mai dureroase.Nu vă las să înduraţi singur această neorocire, şi nu-mi precupeţesc niciun efort prin care aş putea alina o neplăcere atât de mare. Speranţa că aceste rânduri v-ar putea mângâia în această împrejurare care trebuie să fie cea mai supărătoare pentru sufletul unui părinte, îmi dă curajul să-i înfrunt pe cei care vă adulmecă ...ca hienele stârvul.Orice altă faptă a fiicei dumneavoastră ar fi fost o binecuvântare în comparaţie cu aceasta. Şi este şi mai trist că există motive de a presupune purtarea libertină a fiicei dumneavoastră se datorează unei îndulgenţe prea mari, deşi, sunt înclinat să cred că aţi fost plecat de lângă familie, atunci când fiica dumneavoastră ar fi avut cel mai mult nevoie de sfatul unui tată, sau că firea ei înnăscută trebuie să fi fost de aşa natură, altfel nu s-ar fi putut face vinovată de o asemenea grozăvie la o vârstă atât de tânără. Oricare ar fi cauza, sunteţi demn de milă, părere pe care o exprimă multă lume, conform unor canale oficioase. Ele sunt de acord cu mine în a considera că acest pas greşit al unei fiice este o ruşine pentru viitorul marii noastre familii.
Această consideraţie nu mă opreşte să mă gândesc cu şi mai mare satisfacţie la un anumit eveniment din noiembrie trecut, care a fost de toată lauda familiei noastre.Ce crunt vă bate soarta! Dumneavoastră să simţiţi pe propriul obraz, ruşinea care a simţi-o acel tată când i-aţi trimis fiica să combată pe centură.
Prin urmeare , daţi-mi voie să vă sfătuiesc dragul meu, să vă consolaţi pe cât posibil şi să îndepărtaţi din sufletul dumneavoastră pe fiica cea nedemnă şi să o lăsaţi să-şi culeagă roadele odiosului ei păcat, de a fi independentă.
Rămân al dumneavoastră acelaşi mereu ... spune-ţi-mi cum doriţi, dar nu derbedeu!

6 iun. 2009

Pictură rupestră

Ieşise şi se oprise la buza grotei, de unde din ochii abia deschişi, privirea i se strecură printre firele de păr ale sprâncenelor, alunecă pe stâncile negre - santinele-n post de noapte- de aici căzu în hăul străjuit de coloane de piatră, urcă încetişor peretele de granit a muntelui din zare, apoi pe creasta cenuşie, de unde cu un ultim efort se poticni pe cerul sângeriu, ce urma să fie înţepat de primele raze ale soarelui. Cu privirea agăţată-n cer, îşi întinse ciolanele păroase, apoi închise ochii leneşi, descleştă fălcile osoase cu un scârţâit de angrenaj ne uns, slobozind un căscat însoţit de tunete în cascadă, de vuiră văile, de se cutremurară stâncile, de se prăvăliră pietrele. Cât dură ecoul stârnit de sunetele căscatului, dură şi jetul pişatului ca un arc aburos ce unea mădularul de sub burta păroasă cu ţărâna de dincolo de bolovanul cei sta în faţă.

Se scutură din toate , îşi frecă faţa păroasă, îşi lovi de trei ori pieptul, şi se întoarse în cavernă.
Cu cremene şi amnar aprinse iasca şi vreascurile pregătite de cu seară. Limbile focului îmbrăţişă fundul vasului în care se găsea un amestec de apă, frunze şi găze uscate.

Când fiertura fuse gata, o turnă într-o oală mai mică, o duse la gură, gustă şi o lăsă pe o lespede de piată. Se duse în fundul grotei de unde aduse, cu grijă, pe braţe, ca pe moaşte, un lucru de lux pentru acel loc. Îl puse lângă el, îi învărti o manivelă, şi printr-o pâlnie se trezi la viaţă o melodie din vremuri îndepărtate:

...lumeeee, lume, soooro lumeeee ... c-aşa-i lumea trecătoare ... ăl de naşte necăjeşte ... lumeee, lumee ....

Îi era cea mai dragă sculă din puţinele care îi mai amintea de vechea civilizaţie care era ca şi dispărută, după acel cataclism – planeta fusese ştearsă de coada de plasmă a unei comete.
Puse un alt disc, dădu câteva rotiri de manivelă ...

Non! Rien de rien ... Non ! Je ne regrette rien Ni le bien qu'on m'a fait Ni le mal tout ça m'est bien égal !

Mai sorbi din fiertură, luă vopselurile şi pensula, se urcă pe un bolovan-treaptă, pentru a ajunge la tavanul grotei, acolo unde pictura începută îl aşteptă.
Era una din acele câteva plăceri care îl mai ţineau în viaţă.

Avec mes souvenirs, J'ai allumé le feu, Mes chagrins, mes plaisirs, Je n'ai plus besoin d'eux !

pictura rupestra grota

30 mai 2009

Doua tablouri

Icoană veche

Citisem toată ziua, pentru a alunga emoţia ce mă cuprinsese după ce Mihai , prietenul meu, îmi spusese de dimineaţă, că vom ieşi spre seară la o plimbare cu maşina. Vestea venise cu bileţelul ascuns în trandafirii trimişi de el, prin comisionar...

Maşina alerga cu viteză, trecusem de locurile unde altădată ne opream, unde ne plimbam ţinându-ne de mână, ne sărutam. De când îl ştiam pe Mihai, el nu greşise cu nimic faţă de mine. Nici nu aveam un pic de energie să-l întreb încotro mergem. Îmi plăcea cum vântul iscat de fuga maşinii îmi mângâia obrazul, îmi desfăcea părul …

Părăsisem şoseaua, eram pe un drumeag lateral, străjuit de copaci cu frunze dese prin care lumina nu reuşea să treacă. Era în mine atâta linişte încât nu aveam puterea să-i spun să întoarcă. El conducea liniştit ca ziua aceea de vară târzie.

O lumină mă orbise, era de la soarele care ne întâmpinase la ieşirea din acea pădure. Până se obişnuise ochii cu lumina, maşina se oprise în faţa unei porţi mari din lemn.
Mihai mă privea cu un zâmbet aparte, în timp ce apăsa scurt de trei ori pe claxon. Un băiat ne deschise poarta, şi intrarăm într-o curte mare în faţa unei case cu terasă şi stâlpi din lemn de stejar. Câinii lătrau ca de bun venit, păsarile se ascunse printre lemnele sprijinite de trunchiul unui nuc, o femeie învârtea într-un cazan cu o lingură mare de lemn. De pe terasa ne privea o doamnă stând într-un scaun împletit din nuiele. Avea pe cap o pălărie albă cu fundă aurie, de sub care cădea pe umeri părul , încadrându-i faţa ovală. Bluza albă tricotată din fir de in, fusta cărămizie din fir subţire de lână , ciorapii şi ghetele negre îi dădeau un aer aparte.
Mă îndreptam spre ea, prinsă de mâna lui Mihai.

El mă prezentă: -Elena Apostolescu, prietena mea. Apoi, către mine: - Ea este mama mea!
...

Icoană nouă

Auzise melodia celularului, era melodia care însoţea apelul Simonei. Pentru fiecare, Tibi avea câte o melodie. Chestie de managementul relaţiilor intime. Adunând în el , noaptea trecută, o oboseală cât china, adormise buştean , imediat dupa ce ea plecase. Să fi fost ora cinci, dimineaţa. Deşi băuse, se oferi să o ducă acasă cu maşina lui. Simona chemase între timp un taxi.
Ce-o mai fi vrând de îl sună? De abia se despărţise.
Îl trezise a treia oară melodia Simonei. Trebuise să-i răspundă.Oricum îi sărise de-a binelea somnul.
Se strecură alene din aşternutul cald, intră-n sufragerie, pe bîjbâite ridică jaluzele, lumina îl ajută să vadă unde-i celularul. Privirea îi fugi pe perete, ...limbile ceasului cu pendulă, erau suprapuse, arătau ora doisprezece.
Îi opri celularului melodia. Îl duse încet la ureche.

- ...

- Bună!

- ...

- Tibi?

- Da!

- Tu mă auzi?

- Da, zii!

- A fost mişto, super tare!

- Îhî!

- Tibiii!

- ...

- Tibişooor!

- Da, tu! Zii ce ai de zis!

- Tu ce faci de-mi răspunzi aşa de greu?

- Mă plimb, gol puşcă, prin casă, nu am somn!

- Mă bucur că ai şi tu emoţii! Auzi? Tibişor, cum zici să mă-mbrac? Cu fustă scurtă sau lungă?

- E prima dată când mă-ntrebi! Ce-ţi veni?

- Pentru mine va fi prima dată. Ai uitat ce mi-ai promis azi-noapte? Mă duci să mă vadă babacii tăi.

- Eu ! Ţi-am spus eu aşa ceva?

- Tibi!!! Cum se poate, să uiţi? De ce te joci cu sentimentele mele?

- Măi, Simona, potoleşte-te! nu ştiu ce ai înţeles tu că eu ţi-aş fi spus. Ai băut cam mult aseară!

- Nu am băut mai mult decât tine!

- Măi! eu trebuie să plec în delegaţie, de unde ai scos-o şi p-asta, cu babacii.

- Mi-ai spus că tu vei fi al meu toată viaţa!

- Hai s-o lăsăm pe când mă-ntorc! N-au intrat zilele-n sac! Ce dracu!

- Nuuu! Mi-ai promis! Te rog să te ţii de cuvânt!

- Uite , că nu vreau! Na! E bine?

- Eşti un măgar, aşa să ştii! Să nu te mai văd!

- Ceee?

piu! piu! piu! ...

Nu fusese prima dată când Tibi primise-n dar acel adjectiv.
Ce-o fi avut fetele cu Tibi? Tibi era băiat rău, sau fetele erau grăbite?

26 mai 2009

Cartea junglei

Papu a fost adus pe lume, de o barză grăbită şi neatentă. Pare să fi căzut din legătoarea ţinută în cioc de barză, în zborul ei spre un palat. Papu a aterizat într-o familie a cărui blazon îi săracia, nu sufletească, ci aia lucie: să nu ai apă la robinet şi nici curent la priză.

Papu mai este încă la vârsta când ar trebui să meargă la grădiniţă, dar ai lui nu au bani să-i plătească taxă şi să-l îmbrace.
Papu speră ca în toamnă să meargă la şcoală. El adună bănuţ cu bănuţ, muncind pe lângă buticul din colţul străzii. Îi place să-şi spună pentru sine: -Mă duc la treabă!
El pune sticlele goale în lăzi, duce ambalajele la tomberon, se învârte printre oamenii care cumpără. Nu întinde niciodată mâna , să ceară un ban. Când vede un bănuţ pe jos, îl ia şi-l întinde celui de-l scapă. Păgubitul, poate din jenă morală faţă de cei care îl observă, sau de milă când îl vede pe omuleţul cu faţa ciocolatie, ochii negri şi ageri, că-i întinde bănuţul, îi spune să şi-l ţină .

Cât îi ziulica de lungă, nu stă locului, în casă. Îi place să meargă în părculeţul de joacă.

Aici auzise, deunăzi, din gura a două mămici: -Ştii vecino, că luni va apare la chioşcul de ziare, Cartea Junglei? Cartea se dă moca, doar ziarul se plăteşte.
Nepricepând Papu înţelesul cuvâtului moca, intră sfios în vorbă:

- Ce-i aia moca, tanti? Este o ciocolată?

Una dintre cele două conversante, după ce-şi gătă râsul, i-a răspuns băiatului rămas cu gura căscată:

- Moca înseamnă gratuit băieţaş, adică primeşti fără să dai bani.

- Si ziarul e moca? - îndrăzni mai mult Papu.

- La un leu căt costă, e chiar moca.

Apoi Papu nu le mai auzi ce-şi spuneau, oricum ele se dăduse mai încolo, să nu fie auzite.Îşi făceau planul : - Musai trebuie să ne sculăm cu noapte-n cap. Până şi puiul ăsta de ţigan se interesează de Carte. Altminteri, riscăm să nu mai prindem nicio Carte. - Ce vorbeşti dragă, nici nu concep să nu îi iau Cartea, se apropie Întâi Iunie!

Papu se gîndea că nu-i trebuie mulţi bănuţi pentru ziar, dacă cele două mămici care ciorovăise nu s-au plâns, cum des o auzise pe mama lui. Nu a avut niciodată jucării. Îşi doreşte Cartea ca pe o jucărie.

Noaptea dinaintea zilei de luni, a fost pentru Papu ca Noaptea cînd aştepta să vină şi la el Moş Crăciun. Spre ziua l-a prins în mreje un somn adânc. Soarele care dădu năvală în cameră, îl trezi. Mamă-sa întârzia să o facă, ştiind că nu are ce să-i pună pe masă, în afara unui ceai cu pâine uscată.

Primul gând nu i-a fost la mâncare ci la Cartea junglei.
O zbughise pe uşă afară, cu bănuţii strâşi în pumn pentru a plăti cu ei ziarul, fără de care nu va primi Cartea.

Nu fusese niciodată să cumpere ziar, nu-l trimitea nimeni. Papu stia cum arată un ziar, o singură dată tatăl adusese un ziar în casă, şi de la el se iscase o ceartă cu mama, care îi repeta de una: Vrei mâncare? Citeşte ziarul!

Era multă lume în staţia de autobuz, unde era şi chioşcul. Ajungând la gemuşorul prin care văzu faţa vânzătoarei de ziare, îi ceru aceteia:

- Vreau şi eu să cumpăr ziarul cu Cartea Junglei, moca.

- De unde să-ţi dau, tu pe ce lume trăieşti? Du-te repede şi aşează-te la rând, nu ştiu dacă vei mai prinde! Vin doar 15 exemplare!

Papu, cu dezamăgirea întipărită pe faţă, înţelese de ce era atâta lume în staţie!
Se aşeză cuminte la coadă, nu ştia câţi sunt la număr. Erau vreo cinzeci de persoane.
Papu deveni martor la discuţiile inerente unei cozi, fie aceasta la ziare şi cărţi, o coadă cultă s-ar numi!

- Ce nesimţit e şoferul asta de ne aduce presa. Nu-i prima dată când întârzie.E înţeles cu fufa de vinde ziarele.

- E un animal, nene! Îl bag în pizda fufei cu toate ziarele lui!

- Bine că nu intră şi cărţile!

- Hi, Hi, Hi! – scoase câteva sunete o doamnă care părea liniştită, era pensionară, putea să stea până la zece, nu o deranja.

- Este un copil acilea, lângă noi. Mai cu perdea. Nu sunteţi în junglă!

- Ştie că cartea este moca, şi numai de-al dracului, ne lasă să fierbem. E puţin zis dobitoc! E ipochimen!!

- Ha,ha,ha!

- Plătim cartea cu ore de aşteptare, stând ca magarul în soare. Nu se face domnule. Asta este prostituţie pe faţă. Dacă nu vine în zece minute, am plecat.

- Peste cinci minute trece şi ultimul autobuz, cu care pot să mai ajung la timp la serviciu.

- Dacă întârzii şi astăzi, cred că înebuneşte şefa, înainte de a mă vedea.

- Şeful meu a înebunit joia trecută, când am umplut paharul întârzierelor mele. La ora asta sunt deja trecută pe lista disponibilizaţilor.

- Şoferul este mână-n mână cu vânzătoarea. Aşteaptă să treacă ora şapte, să plece cei care au slujbe, şi să le rămână lor cărţile. Crezi că numai 15 exemplare aduce?

- Uite, vreau să o văd şi p-asta, nu plec de-acilea nici de-al dreacului, vreau să văd câte cărţi aduce!- îi sări supapa unei înţepate, sigură pe ea ca o funcţionară de ghiseu.

Încetul cu încetul , coada la care stătea, ultimul, Papu, se scurtă din ce în ce mai mult , pe măsură ce se apropia ora şapte.
Îninte de a se urca în ultimul autobuz pentru a ajunge la timp, la muncă, cei care renunţară la Cartea ce se distribuia moca, treceau pe la geamlâcul vânzătoarei, să-i mulţumească:

- E bătaie de joc ce ne faci, tuu! Eşti cinci litere! Nu putea să o facă c...ă pe faţă, lăsă loc de bună ziua, pentru joia viitoare, când va apărea altă carte, altă coadă, poate mai scurtă în timp ca asta.

... şi alte şi alte conversaţii atât de "elevate", încât nu am spaţiu şi timp să le reproduc acilea.
Se iscă o isterie generală, vorbeau toţi deodată, înjurau de mamă, de tată , de boc, de basescu, cu verbe, adverbe, adjective demne de cartea junglei urbane.

Fix la ora opt, cînd coada se scurtase atât de mult, încât nu mai corespundea standardului de coadă sănătoasă, maşina mult aşteptată , se opri în dreptul chioşcului, în scârţâit de roţi frânate.
Nu mai era nimeni nervos, chiar îl întâmpinară pe şofer cu salutări de bine.Toţi erau mulţumiţi că sigur vor prinde Cartea. Coada devenise uşor de de numărat. Erau 15 persoane, câte exemplare de Cărţi stabilise vănzătoarea că le va da gratis, plus Papu. El era fericit, neştiind să numere până la şaisprezece, aştepta să primeasacă pentru prima dată în viaţă, o jucărie, fie ea o carte.

Un domn bine, adică: ţinută atletică, bărbierit proaspăt, părul grizonat, stătuse înaintea lui Papu, citind, tot timpul scurs la coadă, dintr-o revistă! El fu ultimul care mai prinse Cartea junglei. Nu a plecat imediat, era de un calm englezesc, întorcea cartea pe o parte şi pe alta, poate că el dorise să ia numai ziarul.

Papu se înălţă la ferestruică , întinzând mâna în care ţinuse până atunci bănuţii şi îi ceru vânzătoarei:

- Vreau şi eu o Carte, ca aceea a lui nenea!

- Nu mai am, copile! Le-am dat pe toate!

Papu îşi dorise mult această Carte, o visase noaptea de trecu. Pe faţă i se citi supărarea, colţurile gurii se lăsă în jos, se porni pe un plâns încet, îi era ruşine să şi plângă. Lacrimile i se vărsau pe faţă, lasându-i urme cum ploaia lasă pe o uliţă prăfuită şanţuri murdare. Plângeau în el toate dorinţele de copil, neîmplinite.

Domunul elegant cu păr grizonat, ultimul care primise, împreună cu ziarul, Cartea, se apropie de Papu. Îl privi lung, îşi imagină nepoţelul care se născuse , de curând , departe în Canada. Îi întinse Cartea junglei, şi-l mângâie apoi drăgostos pe creştet.
Papu trase încet Cartea din mâinile domnului, lacrimile i se opri de îndată, o apropie încet de faţă, o sărută ...

cartea junglei

22 mai 2009

Se poate si altfel!

Ce putem face pe o vreme caniculară? Să ne testam dacă emisfera stângă a creierului işi păstrează calitatea de a scrie sau a citi şi în alt mod decât cel cunoscut, bătătorit, devenit reflex.
Albert Einstein spunea: 'Sa nu pretindem ca lucrurile sa se schimbe daca tot timpul facem acelasi lucru'.


457421 P4R3 4 F1 0 21 C4 7043 21L3L3 51 407U51 3573 4L7F3L. 6474 ! 4574 534R4 0 F4C3M L474! D4C4 V4-71 1N5U517 571LUL, 6474 PU7371 54 C0M3N7471 707 454! 84F74!

17 mai 2009

O leapsa ca la carte

Leapşa vine pe linie maternă de la OANA, Oana a luat-o de la LUCIA, Lucia a luat-o de la MARIA, Maria a luat-o de la DANA, Dana a luat-o de la ADE, Ade a luat-o de la ALEXANDRA ...Are dreptate Alexandra! Să fim copii!

Nu este recomandabil să citească cei cu vârsta mai mare de 18+1 ani (+1 pentru cei care au repetat anul scolar)

Ce autor apare cel mai des la tine în bibliotecă? Din ce carte ai mai multe exemplare ?

Nici unul. Până să reuşesc să-l invit pe Nichita Stănescu , s-a dus. Aş vrea să o invit la o cafea pe Ana Blandiana!
Nu am mai multe de un fel, nu am deschis bibliotecă orăşenească!

De ce personaj de ficţiune eşti sau ai fost amorezat în secret?

Pe cele aflate la secret le voi dezvalui după 60 de ani. Nu mai ştiu câte au fost. Când le recitesc, după ani, nu mai simt aceeaşi dorinţă. Acum sunt amorezat, la nesecret, de Fefeleaga.

Ce carte ai citit cel mai des ?

Sunt multe pe care nu le-am terminat, nici chiar Biblia.

Care era cartea ta preferată la 10 ani?

Ce vârstă! Simţeam cum pe zi ce treceam, creierul se cocea. Ei, cum să uit, aia cu coperţi lucioase şi groase, pagini puţine şi viu colorate.

Care a fost cea mai proastă carte citită anul trecut?

Îmi este greu să spun cuiva proastă, darămite şi la superlativ, este prea mult pentru mine. Eu mă respect. Am studii ,funcţie şi grad!

Care a fost cea mai bună carte citită anul trecut?

Trebuie să termin de citit cartea pentru a-i da un calificativ. Cărţile citite începând de acum doi ani nu intră-n discuţie.

Cine crezi că ar trebui să câştige premiul Nobel pentru literatură?

Hai, că-i bună! Mai întâi, nu eu, ci mebrii Academiei Suedeze să se lămurească cu privire la cerinţa exprimată de Alfred Nobel: „lucrare într-o tendinţă idealistică”.
Dacă cineva se gândeşte că ar fi timpul să câştige un romăn, mai aşteptăm până ce Oana îşi va desăvârşiopera.

Ce carte ţi-ar plăcea sa vezi ecranizată ?

Nu o carte scrisă foarte bine, fiindcă prin ecranizare îşi pierde valoarea.
Descrie visul cel mai straniu care să fi inclus un scriitor, o carte sau un personaj literar?

Am visat viermele de nisip imaginat de F. Herberth in Dune. Îl vedeam apropiindu-se de cartierul meu, bloc după bloc dispăreau în hăul burţii, iar eu mă chinuiam să zbor, dând din mâini, să mă ridic deasupra infernului.

Care e cartea cea mai puţin cultă pe care ai citit-o ca adult?


Eu sunt meticulos! Mai întâi vreau să termin de citit pe cele culte.

Care e cartea cea mai dificilă pe care ai citit-o?

In casa asta toţi trăgeau cu arma de C. Turturică.


Preferi autorii francezi sau ruşi?



Îi prefer pe autorii francezi de origine rusă.


Shakespeare, Milton, sau Chaucer?


Ce onoare pe Milton şi Chaucer de a fi în rând cu Shakespeare!

Ce te deranjează cel mai mult în activitatea lecturii?

Îndeosebi când citesc romane de dragoste mi se aburesc ochelarii.

Care e romanul tău favorit?

Orice roman , dar să fie prins în coperţi din piele.


Joci ceva?

Azi, la loto. E potul mare!


Povestiri scurte, schiţe?


Intelectuali şi manuali de T. Arghezi.

Non-ficţiune ?


Nu, ficţiune.


Ce scriitor crezi că este supraevaluat?


Cel de scrie un sigur roman ...


Ce carte ţi-ai lua pe o insulă pustie?


Nu-mi ajunge una. Voi lua Capra cu trei iezi şi ...cartea de bucate cu reţete din frunze, rădăcini şi gâze.


Şi… acum ce citeşti ?


Mai citesc încă odată, dacă am răbdare, ceea ce am scris, înainte de a posta.

Si LAURA o ia de la mine!!!

15 mai 2009

Pe urmele Nascocitorului

Creativitatea se naşte din necesitate, precum ziua se naşte din noapte, spunea Albert Einstein, martor al crizei ce a zguduit economia mondială în secolului trecut. Ce-a vrut să spună? acela care ne-a lăsat, spre nemurirea lui, relaţia magică dintre masă şi lumină.
Întrebarea este doar pentru mine, un homo sapiens obedientis. Am fost tot timpul cu un pas în urma născocirilor contemporane. M-au uluit tuburile electronice, alea cu maţe de sârmă în spaţiu vidat, de fapt organe specializate: filament, catod, grile, anod şi nume frumoase : dioda, trioda, tetrodă , pentodă, heptodă, magnetron, tub cu undă progresivă... Îmi frigeau buricele degetelor când le atingeam. Pe câte unul ce se defecta îl desfăceam prin spargerea balonului şi-i pipăiam grilele. Îmi ziceam că fiind născocit de om, nu-i perfecţiunea întruchipată, mai poate fi şlefuit. În paralel cu generaţia tuburilor electronice, s-a născut o alta, total diferită, o dată cu născocirea tranzistorului de către homo sapiens la pătrat, din rasa galbenă.
Cu tranzistorul, avea să se deschidă o nouă eră tehnologică , era informaticii. Era să fie era dinozaurilor cu tuburi electronice, dacă nu se năştea tranzistorul. Tranzistorul este faţă de triodă ca homo sapiens faţă de homo erectus, comparându-le cu nivelul de inteligenţă tehnologică pe milimetru pătrat. S-au dezvoltat tot mai multe dispozitive plecând de la tranzistor, din necesitatea de a efectua un volum din ce în ce mai mare de calcule. Când eu încercam cu mintea să-mi imaginez cum se plimbă sarcinile electrice printr-un tranzistor, Homo sapiens la pătrat născocea microprocesorul, mirabila sămânţă a lumii computerizate.
S-a făcut un salt de la calculatorul cu tuburi electronice, ce ar fi fost de mărimea a sute de dinozauri, la calculatorul cu microprocesor , care se tot micşorează în volum pe măsură ce-i creşte puterea, de la unul cât un dulap la unul cât o blat de tort, de la unul cât un cal la unul cât o gâză.
Calculatorul a devenit, în nici două decenii, pentru homo sapiens, un nou organ anatomic, o prelungire a mâinilor, a minţii, a creierului. Îl găsim în toate: la birou, acasă, în maşină, în avion, în robot, în telefon, în baie, în jucării, în plasme, în rachete, în bombe ...
În era internetului, cred că doar căruţa şi roaba au rămas ne computerizate. Căruţe tunate, da! Am văzut o căruţă tunată!
Născocirile omului nu se vor opri. Din necesitate în necesitate până la sublimitate. De ce să-i apăsăm tastele, nu am putea să-i vorbim pc-ului? Nici să vorbeşti nu-i uşor, nu trebuie întinse prea mult coardele vocale, şi nici să creşti nivelul zgomotului din preajmă. Va trebui să ne obişnuim să-i vorbim pc-ului, vorbind de fapt de unul singur.Vom trece de la lumea mută la lumea gălăgioasă a internetului. Nu s-ar putea să-i transmitem pc-ului inteligent, doar gândurile? Da! Un pc cu o memorie de giga de giga kile de octeţi plin cu gândurile mele! Wow! O reală spovedanie! Care duhovnic n-ar dori să citească gândurile oiţei! Nu mai stai sub patrafir, îi transmiţi fisierul cu gîndurile tale. Dacă şi alţii ar trimite aceluiaşi duhovnic fişierele cu gândurile proprii, cum va putea el, sfinţia sa, să le citească? Acţiune şi reacţiune. Mai trebuie o născocire: cum poţi să citeşti memoria pc-ului în câteva clipe, fără să dai din mâini şi din gură?
Va fi posibil!
Creativitatea se naşte din necesitate, precum ziua se naşte din noapte.
Până ce va să vină noua eră, din ţăcănit de taste, mi-am transferat o parte din gânduri, alese, pentru lumea mută a internetului.

3 mai 2009

Un obiciei strabun



În urbea de sub Tâmpa, s-a încetăţenit obiceiul ca în prima duminică de după Paşti, de Duminica Tomii, Junii braşoveni să defilezeze îmbrăcaţi în straie populare strămoşeşti, cu drapele, pe cai cu harnaşamente ornate cu ciucuri tricolore. Sunt organizaţi în şapte cete: Junii Tineri, Bătrâni, Dorobanţi, Braşsovecheni, Curcani, Roşsiori şi Albiori.









Acest obicei are rădăcini adînci , vine din vremurile precreştine, când dacii venerau Soarele - simbol al nemuririi.

Cronicarul sas braşovean Julius Teutsch consemnează:
"Junii trebuie priviţi ca un rest de epocă păgână, o străveche serbare de primăvară, care serbează reînvierea naturii, învingerea soarelui asupra asprimii şi gerului iernii, începutul vieţii noi... iar serbarea trebuie considerată ca un cult religios precreştin, confirmată şi de împrejurarea ca ea se petrece tot timpul pe dealuri, fiind un obicei cunoscut încă de la daci".

Profesorul şi muzeograful braşovean Vasle Oltean descrie acest obicei în cartea Junii Braşoveni şi troiţele lor din şcheii Braşovului:

Bătrânii îşi mai amintesc încă de un obicei uitat azi, care se încadrează în acest cult al soarelui, ca simbol de nemurire pentru strămoşii noştri daci şi geţi. În ziua de Rusalii, bărbaţii, femeile, copiii şi tot ce era transportabil la curte plecau de cu seara spre muntele Postăvarul, după ce, în prealabil, vătaful sau alţi bărbaţi de iniţiativă, băteau din poartă în poartă, folosindu-se de ciocanul, în formă de şarpe, prezent la fiecare poartă (azi mai sunt doar trei), pentru a ieşi toţi din casa să se încoloneze exodului. Ajungeau destul de târziu şi greoi pe munte, unde aşteptau toata noaptea, îngheţând adeseori de frig, până dimineaţa, când apărea soarele, pentru ca la apariţia soarelui, într-o emulaţie colectivă, aruncau cu ce aveau la îndemână spre soare, ca nu cumva "vârcolacii" să le răpească soarele. Era cultul soarelui de la daci, conservat simbolic în poarta maramureşană şi în efigia stemei moldoveneşti. Se ştie că geţii credeau că astrul dătător de viaţă era mâncat de balauri, iar acest cult al soarelui era celebrat mai cu seamă primăvara, încât este explicabilă prezenţa acestuia în obiceiul Junilor. Ceea ce surprinde în acest context este şarpele de pe porţile şcheiene, al cărui simbol este recunoscut ca stindard sacru al traco-dacilor, al celor mai neînfricaţi războinici. Prin gura acestuia, sufletul provenit din univers şi purtat de vânturi, pătrundea şuierând la fiinţele războinicilor, însufleţindu-i la lupta.
Este evidentă asemănarea acestor ritualuri străvechi din lume cu ritualul Junilor braşoveni, care şi-au găsit loc de retragere la Pietrile lui Solomon, o poiană înconjurată de cinci stânci imense şi o grotă atribuită legendarului rege Solomon.


Am ieşi ieri, cu mic cu mare şi am privit defilarea Junilor .

Cetele de juni pornesc din Prund, fac popas in Piata Unirii, coboara prin Piata Sfatului, strada Mureşenilor, bulevardul Revoluţtiei, dupa care urcă pe strada Nicolae Bălcescu, trec prin Poarta Şchei în sus pe străzile : Căpitan Ilie, Tocile , Podul Creţului şi în final la Pietrele lui Solomon. Aici petrec cu mic cu mare, cu mici şi grătare, bere şi vin, se aruncă buzduganul în mijlocul horelor, proba a indemanării şi virilităţii.