Casa părintească, de Mariana Mazilu 

Am fost în sat și m-am umplut de jale,

Căci moartea a făcut prăpăd la noi,

Atâtea porți închise ,atâtea case goale

Si-atâta lume dusă spre viața de apoi...

M-am dus să văd căsuța părintească,

Mi-era atât de dor... de mult nu am mai fost,

Dar nimeni nu era să mă primească

Și m-am simțit străină... fără rost...

Era ograda îmburuienită și pustie,

Iar troscotul întins peste cărare,

Copaci necurațați, crescuți parcă-n neștire,

Butuci de vie tologiți în soare...

Iar gardul stă să cadă spre vecini

Și stâlpii casei sunt macinați de vreme,

La toate ușile lacăte încuiate,

De parcă cineva de hoți s-ar teme.

Pe un perete, afară, la hambar,

Stă coasa tatei, bătrână, ruginită,

În șură, stativele mamei triste zac,

Uitate pe o scoarță de vremuri ciuruită.

Mă-neacă lacrimi grele și amare

Și un suspin adânc mă ține-n piept,

Nu îndrăznesc să fac un pas înainte

Nemaiștiind la ce să mă aștept.

M-așez pe prispa casei, buimăcită

Și mă gândesc că mâine dac-ar fi

Parinții noștri să se-ntoarcă acasă,

Pentru a doua oara, ar muri ...

Dac-ar vedea sudoarea lor de-o viață

Cum nu am fost în  stare s-ongrijim,

Că suntem toți departe și pe-acasă

Cu anii, câteodată, nu venim!

Mă scutur-un fior adânc de vină

Și gându-mi zboară iute în trecut,

O văd pe mama trebăluind pe-afară

Și-mi vine să mă duc să o sărut!

Văd casa noastră, albă, văaruită,

Cu flori în geamuri la veranda mare,

Pe tata, tot mereu cu sapa-n mână,

Prin crinii mamei, albi, lângă cărare...

Văd via ridicată pe sârmele întinse,

Prin frunze, văd ciorchini de struguri grei

Și pot să număr în boabele-nroșite

Clipe părăduite demult, în anii mei...

Un vânt ușor stă să-mi atingă fața,

Precum o mângâiere fină de năframă,

Din suflet curg cuvinte nerostite...

 Te rog mă iartă tată!

 Te rog mă iartă  mamă!

Noi vrem pământ. 8 februarie 1907

Anul acesta, în 8 februarie  se implinesc 117 ani de când în satul Flămânzi,  din județul Botoșani s-a aprins scânteia Răscoalei țăranilor din întreg Regatul.

    S-a întâmplat în 8 februarie 1907, 8/21: Are loc în satul Flămânzi (judeţul Botoşani) un incident care marchează începutul marii răscoale a ţăranilor, desfăşurată sub lozinca „Vrem pământ!"; prin amploare (în aproape două luni a cuprins majoritatea judeţelor Moldovei şi Munteniei), ca şi prin revendicările ţăranilor, răscoala a avut profunde consecinţe în viaţa economică, socială şi politică a ţării. În urma refuzului de a încheia învoieli mai lesnicioase, ţăranii l-au agresat pe administratorul unei moşii de aproape 30.000 de pogoane ce aparţinea unui nepot al fostului domnitor Mihail Sturza şi care fusese arendată trustului fraţilor Fischer. Cele petrecute la Flămânzi au găsit un amplu ecou printre ţăranii din satele învecinate.Timp de aproape două săptămâni s-au produs frământări, au fost depuse plângeri şi cereri şi s-au creat diverse agitaţii de masă în momentul întâlnirilor avute cu reprezentanţii autorităţilor.Realizând că nu obţin un răspuns favorabil la problemele lor, ţăranii din nordul Moldovei au trecut la lupta deschisă. Astfel, zeci de sate din judeţele Botoşani, Dorohoi şi Iaşi, s-au transformat în câmpuri de acţiune ale răsculaţilor.

Cauzele izbucnirii răscoalei de la 1907 au fost multiple şi au derivat din contradicţiile sistemului agrar românesc bazat pe marea proprietate moşierească, pe nedreapta împărţire a pământului, pe creşterea arenzilor ţărănimii şi nu în ultimul rând pe abuzurile marilor arendaşi, ce atingeau cote inimaginabile.Sistemul de învoiri agricole cu moşierii, la care ţăranii erau nevoiţi să apeleze din cauza lipsei de pământ, îi strângea „ca un cerc de foc”. De exemplu, într-o plângere din 1902, obştea sătenilor din Întorsătura-Dolj arăta: „Sunt opt ani de zile trecuţi, de când suportăm cele mai mari chinuri din partea domnului Pantelimon Constantinescu, arendaşul acestei moşii”.În timp ce exportul de grâne româneşti aducea venituri crescânde moşierilor şi arendaşilor, marea masă a ţăranilor se afunda în sărăcie şi datorii.Obiectivul luptei ţăranilor a fost acelaşi peste tot, chiar dacă uneori aceştia nu s-au exprimat la fel: înlăturarea exploatatării moşiereşti şi obţinerea în stăpânire a pământului pe care îl munceau de veacuri, de aici strigătul „Vrem pământ!”, sub semnul căruia s-a desfăşurat lupta.

În Moldova, răscoala s-a desfăşurat succesiv, de la nord la sud, cuprinzând pe măsura înaintării ei, noi localităţi, plăşi şi judeţe.În scurt timp, între 12/25 – 13/26 martie, ea s-a extins şi în Muntenia şi Oltenia, unde s-a concentrat în părţile şesului dunărean, de mare cultură cerealieră, unde exista şi cea mai întinsă proprietate latifundiară. Aici pământurile ajunseseră să fie cuprinse de un adevărat brâu de foc, iar ţăranii s-au organizat mult mai bine decât fraţii lor din Moldova.În paralel cu incendierea, ţăranimea a trecut la distrugerea sistematică a conacelor şi au început să-şi împartă pământurile.Populaţia nevoiaşă, în anumite locuri, a fraternizat şi ea cu răsculaţii. De exemplu, la Alexandria a luat parte la revoltă şi o unitate de rezervişti, iar în unele zone rezerviştii şi soldaţii aflaţi în concediu au devenit conducători ai grupurilor de ţărani, la fel şi învăţătorii sau preoţii. Oraşe precum Bacău, Craiova, Giurgiu, Buzău sau Piteşti au fost atacate de coloane formate din zeci de răsculaţi, care s-au izbit de rezistenţa Armatei. Astfel, au fost omorâţi un număr mare de ţărani, în timp ce alţii au fost torturaţi, fiind pusă în acţiune şi artileria care a bombardat numeroase sate în judeţele Vlaşca, Teleorman, Olt, Dolj şi Mehedinţi.În cele din urmă revolta a fost înăbuşită în sânge de către guvernanţii vremii, care au pactizat în vederea salvării poziţiilor moşierimii şi ale burgheziei.

La 12/25 martie 1907, cu toate că deţinea majoritatea în Parlament, guvernul conservator a fost constrâns să-şi prezinte demisia asigurând însă, noul guvern liberal, de întregul său sprijin. Astfel a doua zi a avut loc o şedinţă extraordinară, în care cei doi lideri, conservator şi liberal, Gheorghe Gr. Cantacuzino şi D. A Sturza, şi-au mărturisit bunele intenţii, sub semnul înţelegerii intereselor superioare ale patriei aflate în pericol. Paralel cu organizarea represiunii, încredinţată generalului Alexandru Averescu (ministru de Război în noul cabinet), s-a întocmit „Manifestul către ţărani” care promitea adoptarea unor măsuri ce urmau să facă obiectul legiuirilor agrare în perioada imediat următoare. Răscoala de la 1907 a pus în mişcare, în funcţie de interesele proprii, toate forţele şi grupările sociale şi a produs o intensă frământare în întreaga societate. Intelectualitatea, care a vădit o mare înţelegere pentru cauza ţărănimii, s-a pronunţat pentru grabnica îmbunătăţire a ei. Aşa au luat atitudine figuri remarcabile ale culturii româneşti, cum ar fi: Ion Luca Caragiale (care a scris „1907 din toamnă până-n primăvară”, unde a înfierat atacul armat asupra ţăranilor), Alexandru Vlahuţă (cu poezia „1907”), George Coşbuc (ce a scris „Noi vrem pământ!”)

Surse:

Armata Română și Răscoala din 1907. Documente.Ediție îngrijită de Maior dr. Florin Șperlea, Lucian Drăghici, Manuel Stănescu. Serviciul Istoric al Armatei. Editura Militară, București, 2007

http://flamanzi.ro/111-ani-de-la-rascoala-din-1907-flamanzi-cum-inceput-ultima-mare-revolta-taraneasca-din-europa/

https://www.rri.ro/ro_ro/componenta_antisemita_a_rascoalei_din_1907-2543075

https://www.dacoromania-alba.ro/nr29/remember_1907.htm

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/110-ani-de-la-rascoala-din-1907-cum-a-inceput-ultima-mare-revolta-taraneasca-din-europa

https://radioromaniacultural.ro/rascoala-din-1907/

30 ianuarie, Ziua Sfinților Trei Ierarhi

 În ziua de 30 ianuarie, în fiecare an, creștinii ortodocși îi sărbătoresc pe cei mai mari ierarhi ai Bisericii, pe cei mai de seamă slujitori ai lui Dumnezeu la nivelul lumii noastre pământești, pe Sfinții Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul și Ioan Gură de Aur. 

 Este praznic mare ziua de 30 ianuarie, căci toți trei sunt sărbătoriți în aceeași zi, deși pe parcursul lunii, fiecare dintre ei are propria sa zi de sărbătoare.

 Pe 1 ianuarie este sărbătorit Sf. Ierarh Vasile cel Mare, pe 25 ianuarie Sf. Ierarh Grigorie Teologul și pe 27 ianuarie Sf. Ierarh Ioan Gură de Aur. Toți trei sunt preaslăviți arhierei, mari dascăli ai omenirii, învățători și păstori ai Bisericii și propovăduitorii bunei credințe în Dumnezeu.

 Sfântul Ierarh Vasile cel Mare, citate celebre

Omul este o făptură care a primit porunca de a deveni Dumnezeu. Fără îndoială că Dumnezeu rânduiește faptele noastre mai bine decât am putea s-o facem noi înșine. 

De fiecare dată când ne plecăm genunchii și ne ridicăm, arătăm cu fapta că prin păcat am fost azvârliți la pământ, dar iubirea de oameni a Ziditorului nostru ne-a rechemat la cer. 

Pe calea binelui mai degrabă obosești odihnindu-te, decât ostenindu-te.

Învățătura faptelor este mult mai vrednică decât cea a cuvintelor. 

De două feluri este ispita: sau strâmtorile vieții încearcă inimile, vădind răbdarea lor, sau belșugul vieții devine iarăși chip de ispită. E deopotrivă de greu, atât să-ți păstrezi sufletul ne înjosit de greutăți, cât și să nu ți-l jignești în situații înalte.

Fuga de păcat este apropiere de Dumnezeu. 

Sufletul este călărețul și trupul este calul.

Când gândirea nu se mai împrăștie printre cele dinafară și nu se mai împrăștie prin lume, prin simțuri, ea se întoarce spre sine. Prin sine, mintea se ridică până la contemplarea lui Dumnezeu. Invidia calomniază virtutea: pe cel viteaz îl numește nechibzuit, pe cel cumpătat, nesimțitor, pe cel drept, astru, pe cel înțelept, nelegiuit, pe cel mărinimos îl numește mărunt, pe cel darnic, risipitor, iar pe cel avar, din contra, îi numește econom. 

Am fost înzestrați cu puterea de judecată a minții ca să cunoaștem adevărul, iar adevărul întreg se cuprinde numai în Dumnezeu. 

Fructul esențial al sufletului este adevărul. 

Fericit este acela care nu gândește răul. 

Rațiunea pornește de la cunoaștere pentru a ajunge la credință. 

În post slăbim trupește, dar ne întărim duhovnicește. Dumnezeu nu se uită la fapte, ci la dragostea cu care au fost făcute. 

Noi, dacă suntem înțelepți să luăm din cărți numai ceea ce ni se potrivește nouă și ceea ce se înrudește cu adevărul, iar restul să-l lăsăm. 

Când tu vorbești în ascuns cu tine însuți, cuvintele tale sunt cercetate în cer. De aceea și răspunsurile îți vin de acolo. 

Nimic nu este atât de propriu firii noastre ca a fi în comuniune cu alții, a avea nevoie unii de alții și a ne iubi unii pe alții.

  Sfântul Ierarh Grigorie Teologu, citate celebre

Dumnezeu s-a făcut om ca să-i facă pe oameni dumnezei. Dumnezeu l-a creat așadar pe om, luând o parte din pământul de curând plăsmuit, căruia i-a dat o parte din Sine, Suflarea Sa, Duhul cel nedespărțit de Sine. 

Nimic nu e mai jalnic ca vorbirea despre Dumnezeu, stând în afară de Dumnezeu. 

Celor ce iubesc cu adevărat, viața întreagă li se pare o zi. 

Să nu credeți că evlavia constă în aceea că vorbești mult de Dumnezeu. Nu. Ci mai mult în păzirea tăcerii. Fiți încredințați că totdeauna este un lucru mai puțin primejdios să asculți decât să vorbești. Creștinii sunt lăcașurile dumnezeirii. 

Cine nu iubește adevărul, nu l-a cunoscut încă. 

Omul este deopotrivă măreție și umilință, cer și pământ, vremelnicie și nemurire, moștenitor al pământului dacă privește spre cele de sus, dar și moștenitor al întunericului, dacă privește spre cele de jos. 

Cel mai bogat om este cel ce se mulțumește cu ce are. Picioarele ce pășesc cu aroganță, au o cumințenie mincinoasă; chiar și în pași poate să fie trufie. 

Prietenia nu subordonează, ci egalează. Ea înseamnă ridicarea unuia prin celălalt la Dumnezeu. 

Eu împart cu Hristos totul: trup și suflet, piroane și Înviere. Hristos este pentru mine pământul meu natal, virtutea mea, slava mea, totul.

Cerul este, adesea, mai aproape de noi atunci când ne aplecăm, decât atunci când ne îndreptăm în sus. 

Pe unii oameni îi vindeci cu cuvântul; pe alții numai cu pilda vieții tale. 

Nimic nu mi se pare mai atrăgător decât dialogul secret al sufletului cu el însuși și cu Dumnezeu. 

Fecioria este cel mai de preț dar al lui Dumnezeu față de om. 

Prin tăcere îl trădăm pe Dumnezeu. Fă-te dumnezeu pentru cel lovit de nenorocire, prin imitare milostivirii lui Dumnezeu.

Întotdeauna este mai puțin primejdios în a asculta decât a vorbi, este mai plăcut a învățat de la alții, decât a învăța pe alții.

Tu vorbești de rău pe alții, observând în ei lucruri mărunte; Nu ți-e teamă că ei vor începe să vorbească de viciile tale cele mari? E mai bine să auzi despre tine vorbe rele decât să vorbești de rău pe alții. 

Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur,  citate celebre 

A fi aproape sau dep arte de Dumnezeu depinde doar de om, deoarece Dumnezeu este pretutindeni. 

A-L cunoaște pe Dumnezeu este începutul înțelepciunii. A nu-L cunoaște pe Dumnezeu este începutul nebuniei. 

Unde este înțelepciunea lui Dumnezeu nu mai este nevoie de înțelepciunea oamenilor. Înțelepciunea nu constă în a ști multe, ci în a înțelege lucrurile cu adevărat importante. 

Dacă ar veni la noi un om din altă parte, un om care ar cunoaște bine și poruncile lui Hristos, dar și viața noastră amestecată, nu știu dacă nu-și va închipui că nu există dușmani mai mari ai lui Hristos decât noi. 

Smerenia covârșește păcatele noastre și ne ridică, iar mândria ne apasă sufletele spre pământ și ne coboară. 

Dacă vrei să pedepsești pe cineva care ți-a făcut rău, nu răspunde cu rău. Fă-i bine și l-ai pedepsit. 

Părinții vor fi pedepsiți nu numai pentru păcatele lor, ci și pentru ale copiilor lor, dacă nu-i cresc în duhul evlaviei. 

Dragostea este cea mai puternică forță din univers. Dacă vezi un sărac, nu îndemna pe altul să-l miluiască, că e ca și cum ai găsi un bulgăre de aur și ai zice altuia: Ia-l tu. 

Lăcomia este o beție mai rea decât beția. 

Se tem de moarte doar cei care nu cred în Înviere. 

Fii totdeauna cu Dumnezeu, dacă vrei ca Dumnezeu să fie totdeauna cu tine. 

Vinul a fost dat ca să ne veselim, nu ca să ne facem de ocară; ca să râdem, nu ca să fim de râs; ca să ne însănătoșim, nu ca să ne îmbolnăvim; ca să îndreptăm slăbiciunea trupului, nu ca să surpăm tăria sufletului. Dumnezeu te-a cinstit când a dat pe pământ acest dar, vinul. Pentru ce te faci de ocară cu necumpătarea ta? 

Viața este muncă și numai munca îi dă omului dreptul la viață. Apa curgătoare dă viață, cea stătătoare devine otrăvitoare. 

Cel mai mare dușman al omului este el însuși. 

Era frumoasă vremea când casele erau biserici, față de acum când bisericile sunt case. 

Să fii cu toți politicos, dulce la vorbă, blând, primitor. Despre nici un om să nu-ți scape vreun cuvânt urât. În felul acesta toți te vor iubi. Dar și în ziua judecății Domnului te va afla curat si nepătat. Căci dacă vom da socoteală pentru orice cuvânt de prisos, cu atât mai mult vom răspunde, pentru vorbele noastre de rău. 

A iubi cineva pe cel drag este un lucru al firii; a iubit cineva pe vrășmași este un lucru al harului. 

Rugăciunea și postul sunt lipsite de putere neînsoțite de milă. Fără milostenie, ele nu se ridică la cer.

Sursa: Facebook. 

Primiți cu Buhaiul

Aho! Aho! Copii şi fraţi! Stați puțin și nu mânați și cuvântul mi-ascultați! La sat se mai păstrează obiceiul moştenit din moși-strămoşi de a ura cu buhaiul în ajunul Noului an sau în ajunul Sfântului Vasile. Pentru cine nu știe, buhaiul este o putină sau butoiaș fără fund, care în loc de capac are o piele de câine, bine întinsă și prinsă zdravăn, iar de mijlocul găurit al pielii se leagă un fuior din păr de coadă de cal. Când tragi de păr, alunecând cu degetele în lungul lui, buhaiul scoate un sunet ca un muget de taur. Coada buhaiului trebuie udată cu leşie, cenuşă dizolvată în apă, numai aşa huieşte şi vibrează de se cutremură fereastra casei, de huie valea, stârnind hărmăiala câinilor din sat. Era o vreme când pentru a face rost de o piele de câine nu stârneai protestul celor din jur. Astăzi treaba asta e mai dificilă, presupune riscuri. Câinii sunt sub protecţia unor asociaţii şi fundaţii. Drept e că n-am probat vigilența acestora și la sat. La sat menirea câinilor rămâne aceeași, de  a apăra gospodăria ţăranului. Tot la sat, câinele duce o viaţă de câine fiindcă știe că este câine. Cât o fi iarna de geroasă, cât o fi vara de călduroasă sau de ploioasă, el poartă lanţul legat la gât ca o podoabă, el doarme afară în cuşcă şi nu în casa omului pe covoraş or pe fotoliu; câinelui i se dă să mănânce zoaie, oase, mămăligă, resturi de carne nu cotlete. Când intră în curte un străin, câinele îl latră şi se zbate în lanţ cu furia unui lup, încât urneşte cuşca din loc în caz că nu se rupe lanţul; trebuie să intervină stăpânul ca să-l domolească, şi asta numai după multe runde de negocieri; de fapt îi trebuie un timp câinelui până să-l străfulgere prin creier acel impuls de supunere faţă de cel care îi dă de mâncare; ca prin farmec el se gudură, dă din coadă, îşi priveşte stăpânul cu umilinţă. În viaţa lui de câine sunt şi zile când e lăsat slobod. Nu multe, câteva zile dintr-un an. Printr-un anume fel de lătrat, câinele cere de la stăpân câteva ore învoire pentru o întâlnire de taină. Stăpânul cunoaşte acest lătrat; nu este lătratul ascuţit şi vesel ca atunci când în nări îl izbeşte mirosul de mâncare; nici lătratul arţăgos când o mâţă cocoţată pe gard îl privește cu dispreț; nici lătratul furios la un străin intrat în curte; este un lătrat slugarnic, cu nuanţe de duioşie, care se transformă în lătrat tânguitor dacă stăpânul continuă să nu-l bage în seamă. Stăpânul sloboade câinele din legătoare. Dulăul dă ocol ogrăzii, se opreşte lângă picioarele stăpânului, îl răsplătește, îi linge vârful picioarelor, apoi se repede spre portiţa deschisă, dar imediat  se opreşte, se întoarce la stăpân, se gudură, îi sare pe piept, îi linge ciubotelele după care  o zbugheşte  peste ogor şi de aici peste gard unde se face nevăzut, chemat de lătratul unei căţele, un lătrat aparte. După ce dulăul nostru își face treaba, se întoarce la lanțul lui, la cușca lui cea de toate zilele. La sat se spune: a fătat căţeaua şi nu a născut fetița! Dacă până la sfârşitul vieţii lui de câine, el nu încape pe mâna unor hingheri, el sfârşete îngropat undeva departe de casă, asta după ce este jupuit de pielea sa numai bună pentru buhai sau pentru o pereche de ghete;  de ce nu? Se mai păstrează obiceiul ca în ajun de An Nou copiii să meargă cu uratul pe la casele oamenilor, în sunete de zurgălăi şi huiet de buhai. Cu buhaiul la urat, nu se merge de unul singur. Unul ţine buhaiul sub fereastră, altul trage  buhaiul de păr cu degetele muiate în leşie. Dacă nu ai mâinile muncite, adică pielea palmelor bătucită, rişti să-ţi sângereze buricele degetelor. Aşa se face că doar cei  mari merg cu buhaiul, pe când cei mici se mulţumesc să ure cu  talanga de la vacă. Înaite de: "Aho! aho! copii şi fraţi staţi puţin şi nu mânaţi" se felicită gazda: "Felicitări frumoase de Anul Nou, trăiască nea Vasile cu întreaga sa familie, mulţi ani fericiţi, strigaţi ura flăcăi! Uraaa!" Apoi începe a mugi  buhaiul de se scutură geamurile, și asta tot timpul cât ţine urătura. Se termină urarea cu "La anul şi la mulţi ani!" Se lasă o linişte de le țiuie în urechi ecoul  buhaiului, până ce gazda îi invită pe urători în casă, la un pahar de ţuică or de vin, o prăjitură or o felie de cozonac. Peste toate astea mai primesc și câțiva leuți iar înainte de a ieşi din casă fiecare urează: "Rămâi gazdă sănătoasă!" Gazda bucuroasă răspunde: "Şi la Anul să veniţi!" A fost o vreme când de Anul Nou mergeam şi eu cu buhaiul. Acu nu mai am cu cine, nici cu ce, nu am nici câine și nici buhai!