26 iul. 2021

Marea izbândă de la... Arcul de Triumf

 Un articol de pe site-ul politica-dezastrului.ro

Praful deșertului peste deșărtăciunea discursului

Ministrul Apărării, Nicolae Ciucă, nu este o excepție, în fapt este definiția individului care simte că-i scapă situația de sub control și speră că un gard vopsit acoperă putregaiul din interior. Încercarea disperată de  cosmetizare a propriei imagini maculează momente simbolice și vulnerabilizează imaginea unei Armate total dezamăgită de cel care a fost, cândva, în fruntea ei. Un general, propulsat în carieră prin mijloace oculte, trecut prin Irak și Afganistan, dar „legendat” cu documentare mincinoase și bătălii inexistente, sfârșește lamentabil în malaxorul politicii. O ieșire din scenă demnă de un politruc, un ofițer care a folosit haina militară exclusiv în interes personal și care, dacă și-ar fi început cariera la începutul anilor ’80, în mod cert ar fi fost secretar de partid. De altfel, Ciucă nu amintește niciodată cum a devenit membru al Partidului Comunist sau aplecarea lui către doctrina socialistă, din perioada în care PSD-ul îi netezea cariera militară. Memoria și recunoștința ariviștilor politici este foarte scurtă, dar întreaga carieră a generalului Ciucă se datorează PSD. Într-un singur an, 2014, cu Ponta prim ministru și Dușa la Apărare, „legenda de la Nasiriah” a ocupat, succesiv, funcțiile de  şef al Statului Major al Forţelor Terestre, locţiitor și apoi şef al Statului Major General.

Experiența muncii de partid din perioada antedecembristă se dovedește utilă astăzi. Generalul, ajuns ministru, s-a ancorat politic, iar paradele și interviurile-simulacru sunt prilej de apariții în mass media și ocazii cu care încearcă să-și spele obrazul. Din păcate pentru el, Ionică Ciucă nu înțelege perioada diferită pe care o traversăm. De exemplu, accesul la informații  este incomparabil superior și determinant în formarea opiniei publice, un element fundamental diferit față de perioada în care se iniția tânărul Ciucă în tainele muncii de partid. 

Am avut „săptămâna Ciucă la TV”. Începută duminică la emisiunea ProPatria (transformată în „Ciucă laudatio”) a continuat cu apariții la diferite televiziuni și, iarăși, la TVR. Exprimarea greoaie cu multe întreruperi și impotența construirii unui discurs care să transmită un mesaj coerent, coroborate cu lipsa proprietății termenilor și confuzii ale unor noțiuni de bază, fac din prezența media a lui Ciucă sursă de supliciu pentru moderatori. Aparițiile sale la emisiuni televizate sunt adevărate provocări intelectuale pentru cei care au inconștiența să le urmărească. „Dacă nu ești cuminte vei urmări 30 de minute o emisiune cu Nicușor vorbind despre armată”, ar fi un moment terifiant pentru preșcolari. „I-am spus o sintagmă: ținută”, „slot de timp” sau „proces a la long” sunt exemple din exprimarea unui ministru care se simte stingher vorbind limba română sau, în absența unui vocabular generos, o mixează cu „pulberea” de engleză pe care reclamă că o cunoaște.  Nu răspunde niciodată întrebărilor concrete despre înzestrare, obosește după 15 minute de dezbatere și se refugiază în reprize de hăhăială pentru a-și ascunde limitele. Nimic despre corvete și alte escadrile F16, nimic despre elicoptere sau despre cum achizițiile noastre sunt toate orientate către industria americană.  

Cadou pentru clanul de la putere: o paradă militară

Am fost, zilele trecute, martorii unei parade militare inutile. Una anunțată arogant pe pagina de FB a MApN. „V-ați săturat să mergeți iarna la Arcul de Triumf pentru a-i vedea pe militari defilând? Ei bine, aveți ocazia de a-i admira și vara!” „Ei bine”... asta era problema poporului nostru, scuipat zilnic de către politicieni! Românii erau „sătui” să tot asiste la defilarea militarilor iarna, așa că a venit Ciucă și a pus de o defilare și vara. E OK! Noi toți ne cam „săturasem” să sărbătorească americanii și francezii în iulie, de ce n-am face și noi asta? Adevărul este că suntem singura țară dintre cele 65 participante, în diferite perioade, la efortul coaliției în Afganistan, care a organizat o parada militară după încheierea misiunii.

Continuare: aici 

https://politica-dezastrului.ro/articol/generalul-svejk-si-batalia-de-la-arcul-de-triumf-1148

18 iul. 2021

Pamela a aterizat la Turda

 Pamela Roussos Raţiu, fosta soţie a celebrului Demis Roussos, măritată cu fiul lui Ion Raţiu, Indrei, este cel mai exotic personaj din Turda. Până să se stabilească în micul oraş din Ardeal, unde transformă, acum, o fostă fabrică de bere într-un spaţiu comunitar, Pamela a trăit în Beverly Hills, Manhatan, Londra, Paris, a defilat pe marile podiumuri ale lumii, a condus afacerile unor miliardari şi a primit o medalie din partea Regelui MIHAI I.

                    

„La vârste diferite faci lucruri diferite. Muncesc de 10 ani la Turda şi la această vârstă mi se potriveşte ca o mănuşă. Eu am avut o viaţă norocoasă şi variată şi sunt într-o perioadă în care e bine să şi dau înapoi”, a explicat, sinceră şi zâmbitoare, Pamela Raţiu (66 de ani) motivele pentru care trăieşte în micul orăşel ardelean. 

După o viaţă tumultoasă trăită în New York, Londra, Paris şi după o căsătorie de 10 ani cu celebrul cântăreţ Demis Roussos, în 2004, Pamela s-a căsătorit cu fiul cel mare al lui Ion Raţiu, Indrei, şi s-a mutat în Turda. Ea coordonează mai multe proiecte ale familiei Raţiu în România, în aceste zile concentrându-se pe transformarea unei vechi fabrici de bere din orăşelul ardelean, declarată patrimoniu industrial, în spaţiu comunitar. 


 

Ce faci cu o fabrică de bere din secolul XIX

 

„Fabrica a fost cumpărată acum 10 ani şi s-a dorit transformarea ei în mall, ceea ce s-a dovedit a nu fi o idee bună, întrucât locuitorii din Turda nu au puterea de cumpărare necesară pentru o astfel de investiţie. Între timp, a venit criza economică şi proiectul a fost oprit. Eu am preluat administrarea proprietăţilor din Turda ale familiei în urmă cu doi ani şi fabrica mi-a plăcut extrem de mult. Clădirea, construită în mai multe etape în secolele XVIII - XIX e fascinantă din punct de vedere arhitectural”, povesteşte Pamela. Ea a renunţat  la ideea de a transforma fabrica în mall în favoarea deschiderii clădirii pentru comunitatea locală. Proiectul, care va fi finalizat în circa opt ani, prevede amenajarea mai multor obiective: un centru comunitar, o berărie cu terasă, un muzeu al berii, un hotel şi un centru de conferinţe şi, nu în ultimul rând, o fabrică de legume uscate. Clădirea şi terenul din jurul acesteia au circa două hectare. Proiectul pare megalomanic, dar Pamela, care e conştientă de corupţia din administraţie, spune, sigură pe ea: „Nu vreau să mă laud, dar nu încep ceva ce nu intenţionez să termin. Secretul reuşitelor mele este că ştiu foarte bine să mă vând, pentru că trebuie să ştii să te vinzi pe tine, înainte de a vinde un produs. Un alt secret e să observi ce se întâmplă în jurul tău, să faci un studiu temeinic înainte să începi ceva, să asculţi oamenii. Sunt foarte deschisă să primesc sfaturi şi să colaborez cu specialişti”, explică Pamela. Prima experienţă de manager a avut-o la 20 de ani, când a coordonat un salon de coafură din New York, deţinut de familia Rockefeller.

„Am avut în primul an o cifră de afaceri de 137.000 de dolari, ceea ce a fost extraordinar. Îmi amintesc că peste un an şi jumătate am plecat, dar Patrick Rockefeller a insistat să fiu adusă înapoi”, povesteşte femeia. 

 

 

Pamela a câştigat un proiect european de 1,4 milioane de euro

 

Primii paşi în realizarea proiectului au fost făcuţi.

„În luna septembrie se va inaugura Centrul comunitar format din două hale foarte mari, având o capacitate de 150 de persoane. Aici se vor pune în scenă piese de teatru, pentru că teatrul din localitate e deschis de două-trei ori pe an; se vor proiecta filme, pentru că oraşul nu are cinematograf; vom muta aici proiectele fundaţiei Raţiu precum clubul de dezbateri, atelierul de teatru, centrul de voluntariat; va fi un loc de întâlnire pentru tineri, pentru persoanele în vârstă, dar şi pentru tinerele mame; avem promisiuni cu privire la o donaţie de calculatoare pentru a face un centru de training IT pentru tineri”, explică Pamela. 

Până acuma, s-au investit 21.000 de euro şi pentru finalizarea proiectului mai e nevoie de 7.000 de euro. De asemenea, zilele trecute, în curtea fabricii a fost amenajată o scenă în aer liber, unde vor fi găzduite concerte, proiecţii de filme, teatru şi orice tip de eveniment comunitar la care pot participa maximum 200 de persoane. De asemenea, Pamela a câştigat o finanţare europeană de 1,4 milioane de euro pentru realizarea, tot aici, a unei fabrici de legume şi fructe uscate. În acest moment, ea negociază cu mai multe bănci împrumutul necesar investiţiei. 



Afaceri sociale

 

Pamela Raţiu a venit cu un concept foarte nou pentru ONG-urile din România: antreprenoriatul social. Aceasta înseamnă că pe lângă faptul că va amenaja în fabrică un centru comunitar, un muzeu al berii şi o zonă de concerte în aer liber, toate destinate locuitorilor de aici, în clădire vor funcţiona activităţi comerciale, cum ar fi o berărie sau un hotel, care să poată susţine financiar proiectele comunitare ale fundaţiei.

„E o idee total nouă în România.  Mi-a luat un an şi jumătate pentru a face echipa cu care lucrez să înţeleagă  ideea. Acum 6 luni, am făcut un atelier cu 19 ONG-uri din ţară despre antreprenoriatul social şi oamenii au respins ideea, motivând că o asociaţie trebuie să facă muncă pro bono. În SUA, Anglia sau Australia, majoritatea ONG-urilor fac antereprenoriat social demult şi au motive serioase: finanţările de la stat sunt tot mai mici şi e din ce în ce mai greu să găseşti corporaţii care finanţează, pentru că au propriile proiecte”, a detaliat preşedinta Fundaţiei Familiei Raţiu. 

Ea exemplifică arătând că şi Regina Angliei are magazin de suveniruri, din vânzarea cărora se susţin proiecte sociale. 

„Dacă vrei ca asociaţia ta să aibă o activitate pe termen lung, aceasta trebuie să fie sustenabilă. Mi se pare de bun simţ pentru că nu poţi cere constant bani”, arată Pamela. Dovada faptului că acest mecanism funcţionează este cafeneaua fundaţiei Raţiu din Turda - Papion: „La aproximativ un an de la deschidere, cafeneaua culturală a devenit o sursă de finanţare pentru fundaţie. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu Pensiunea Raţiu de la Petreştii de Jos, realizată din fonduri europene”.  


„Dracula nu e un ambasador bun, ar tebui promovat Vlad Ţepeş”

 

Pamela Raţiu a lucrat mai mulţi ani în România, organizând vacanţe pentru expaţii care trăiau aici. 

Întrebată despre punctele forte ale turismului din ţară, Pamela a spus: „Peisajul românesc e unic. E apreciat de oameni precum Prinţul Charles, care vine aici de 17-18 ani. El e interesat de pajişti. Vine şi se uită ore întregi la pajişti”, spune, zâmbind, Pamela. 

„Un avantaj important e multiculturalitatea, aici existând o moştenire culturală foarte variată a românilor, sașilor, ungurilor, romilor. Aceasta se reflectă în bucătărie şi în tradiţiile care sunt absolut unice.  Acestea trebuie să fie preţuite şi promovate. Ar trebui să se evite atracţii precum Dracula şi să fie promovată cultura originală. Dracula nu e un ambasador al Transivaniei, Vlad Ţepeş ar trebui promovat”, crede femeia. 

Când este întrebată de străini unde locuieşte, Pamela le răspunde: „În Transilvania, pentru că sună foarte romantic. Oamenii nu ştiu sigur unde e, dar li se pare interesant. Acum câţiva ani, de Revelion, eram în Elveţia şi treceam printr-o piaţă. Întrucât eram îmbrăcată cu o capă din blană foarte spectaculoasă, paparazzi erau în delir. <<De unde eşti?>>, m-au întrebat. <<Din Transilvania>>, le-am răspuns. <<De unde ai haina aceasta?>> << A fost făcută în Transilvania, pentru că în Transilvania, aşa ne îmbrăcăm>>. M-am distrat cu ei”, spune, râzând, fosta vedetă. 


 

De la Londra la Turda

 

Pamela Raţiu spune că-i place viaţa la Turda.

„E unul dintre cele mai frumoase oraşe din România, are istorie, are o arhitectură interesantă, sunt multe biserici, mina de sare. Cel mai mult îmi place munca pe care o fac aici, care mi-a dat posibilitatea să întâlnesc mulţi oameni interesanţi. De asemenea, îmi place faptul că echipa de la fundaţie e ca o mare familie”, explică soţia lui Indrei Raţiu. 

Ea spune că nu-i lipseşte viaţa din marile metropole. 

„Acum patru ani, m-am întors în Manhattan, care era pentru  mine, la 20 de ani, locul ideal. Nu-mi puteam imagina să trăiesc altundeva. Dar acum, mi se pare schimbat, murdar, nesigur, n-aş vrea să trăiesc acolo. Nici la Londra nu aş locui, deşi îmi place foarte mult. Londra pe care o cunosc eu e alta, nu e aşa de agitată”, rememorează Pamela. 

Ea călătoreşte foarte mult, aproape în fiecare lună fiind plecată din ţară: „La fiecare două luni, mă duc la Londra, în Elveţia merg destul de des, la Washington merg anual. Săptămâna viitoare mă duc la Budapesta să văd expoziţia Toulouse-Lautrec. Nu mă plicitisesc niciodată”. 

Femeia spune că întotdeauna i-a plăcut să trăiască la în zona rurală: „Când eram căsătorită cu Demis Roussos m-am mutat într-un sat din Peloponez. Îmi place la ţară. Avem o proprietate la Petreştii de Jos, lângă Turda, unde fac naveta”. 

Ea are o viaţă liniştită la Turda, dar şi foarte activă. Îşi bea cafeaua în grădină, are câini, pisici, papagali. Are prieteni buni la care merge la cină, este clientă fidelă a unui magazin Plafar din Turda, dar şi a Muzeului de Istorie, despre care are numai cuvinte de laudă. Cu toate acestea, săptămâna ei de muncă este de şapte zile şi dacă dimineaţa începe la Turda, se poate termina la Londra sau la Paris. „Mă simt bine la Turda, altfel n-aş sta aici”, concluzionează Pamela. 



Colegă cu Robert de Niro şi cu Liza Minelli 

 

Pamela Roussos Raţiu s-a născut în Los Angeles, California, în 1948, familia ei având origini irlandeze, belgiene, germane şi chinezeşti. Mama ei a lucrat în domeniul management-ului hotelier, în timp ce tatăl ei a fost un fermier în Texas. Pamela a fost crescută de bunici în Beverly Hills, Springfield Missouri şi St. Petersburg - Florida. A studiat vioara, la 12 ani obţinând o bursă la Universitatea de Stat din Florida şi apoi s-a înscris la Conservatorul din Cincinnati. La 19 ani, Pamela s-a decis să se mute în Manhattan şi a luat lecţii de teatru de la celebra Stella Adler, fiind colegă cu Robert de Niro. După câţiva ani, s-a mutat la Londra, unde a fost model pentru numeroşi designeri britanici şi europeni. În această perioadă a vieţii a lucrat cu vedete precum Andy Warhol, Liza Minelli, Sylvana Mangano sau Lauren Bacall. 

 


Bărbaţii din viaţa ei: Demis Roussos şi Indrei Raţiu

 

„Am învăţat să cânt la vioară timp de 12 ani şi am învăţat să joc în filme. Am încercat multe lucruri, pot spune că am testat mai multe chestii ca să aflu că nu sunt pentru mine. Baza activităţii mele a fost, totuşi, moda, am lucrat ani întregi în modă. Acum, singura legătură pe care o mai am cu moda e shopping-ul”, spune, zâmbind, fostul model. 

În 1983, Pamela l-a întâlnit pe Demis Roussos, cu care s-a căsătorit. Ei au fost împreună timp de 10 ani şi au rămas buni prieteni. În această perioadă, ea a lucrat ca PR al cântăreţului.

In 2004, s-a căsătorit cu Indrei Raţiu (fiul lui Ion Raţiu) şi s-a mutat la Turda, unde se ocupă de proiectele familiei. Este director executiv al Fundaţiei Caritabile a familiei Raţiu, administrator al Turda Development, iniţiator şi coordonator al proiectului hotelier „Ratz de Nagylak”, preşedinte al Asociaţiei Transilvania Fest, membru al consiliului director al Centrului Raţiu pentru Democraţie (CRD),  preşedinte al filialei din SUA a Fundaţiei Raţiu.

Ea a iniţit programul CRD de combatere a traficului de persoane „Nu e de vânzare - Alege pentru binele tău”, Clubul de Debate, Atelierul de Teatru şi Centrul de Voluntariat. 

Pamela Raţiu a primit Medalia „Regele MIHAI I pentru Loialitate”, în 2011.

27 mai 2021

EVO MORALES, un presedinte neafiliat unchiului Sam

  Eu, președintele Boliviei, răpit în Europa 


 La data de 2 iulie s-a produs unul dintre cele mai neobișnuite evenimente din istoria dreptului internațional: interzicerea survolului avionului prezidențial al statului Bolivia, pe deasupra teritoriului francez, spaniol, italian și portughez, culminând cu blocarea lui pe aeroportul din Viena timp de paisprezece ore. Câteva săptămâni mai târziu, acest atac asupra vieții membrilor unei delegații oficiale, comis de state considerate a fi democrate, care respectă legea, continuă să trezească indignare in rândul cetățenilor, a organizațiilor sociale și din partea multor persoane din toată lumea. Ce s-a întâmplat de fapt? Eram la Moscova și, cu câteva momente înainte de începerea întâlnirii cu dl. Vladimir Putin, un asistent m-a alertat cu privire la unele dificultăți tehnice: mai exact, imi era imposibil să merg în Portugalia (de la Moscova), așa cum fusese planificat inițial. Cu toate acestea, când s-a încheiat întâlnirea cu președintele rus, imi era deja clar că problema nu era de natură tehnică. Din La Paz, ministrul nostru pentru afaceri externe, domnul David Choquehuanca, reușește să organizeze o escală în Las Palmas de Gran Canaria, Spania și să valideze un nou plan de zbor. Totul părea să fie în ordine. Cu toate acestea, în timp ce eram în aer, colonelul de aviație Celiar Arispe, care conducea și grupul aerian prezidențial și care pilota în acea zi avionul, vine să mă vadă: „Parisul ne retrage autorizația de survol! Nu mai putem intra în spațiul aerian francez”. Surpriza lui era legată de preocuparea faptului că tocmai eram pe punctul de a trece pe desupra Hexagonului. Desigur, am putea încerca să ne întoarcem în Rusia, dar riscăm să rămânem fără kerosen. Prin urmare, colonelul Arispe a contactat turnul de control al aeroportului din Viena pentru a solicita autorizația de a efectua o aterizare de urgență. Dorim să mulțumim autorităților austriece pentru „unda verde” primită. Instalat într-un mic birou care mi-a fost pus la dispoziție la aeroport, aflat în mijlocul unei discuții cu vicepreședintele meu, dl Alvaro García Linera, și cu dl Choquehuanca, pentru a decide in privința următorilor pași, dar mai ales pentru a înțelege motivele deciziei francezilor, moment in care pilotul m-a informat că și Italia ne refuză intrarea în spațiul său aerian. În acel moment am primit o vizită a ambasadorului spaniol în Austria, dl Alberto Carnero, care imi spune că tocmai ce a fost aprobat un nou plan de zbor pentru Spania. Doar că, explică el, va trebui mai întâi să inspecteze avionul prezidențial. Este chiar o condiție sine qua non pentru plecarea noastră către Las Palmas din Gran Canaria. Când l-am întrebat care sunt motivele acestei cerințe, domnul Carnero menționează numele domnului Edward Snowden, angajat al unei companii americane, căreia Washingtonul îi subcontractase unele dintre activitățile sale de spionaj. I-am răspuns că îl cunosc pe dl. Snowden doar din ce am citit in presă. De asemenea, i-am amintit diplomatului spaniol, că țara mea respectă convențiile internaționale și în niciun caz nu căutam să extrădez pe cineva în Bolivia. Domnul Carnero era în contact permanent cu subsecretarul spaniol pentru afaceri externe, dl Rafael Mendívil Peydro, care îi cerea în mod evident să insiste. „Nu vei inspecta acest avion – a trebuit să mă impun. Dacă nu credeți ce vă spun, inseamnă că îl faceți mincinos pe președintele statului suveran Bolivia”. Diplomatul iese să ia instrucțiuni de la superiorii săi înainte de a reveni. Apoi mă roagă să-l invit să „bea o cafea” în avion. „Dar mă iei drept delincvent?”, îl întreb eu. „Dacă vrei să urci în acest avion, va trebui să o faci cu forța. Și nu voi opune rezistență unei operațiuni militare sau polițienești, pentru că nu-mi pot permite”. Cu siguranță că ambasadorul s-a speriat și a exclus opțiunea forței, nu fără să-mi spună că, în aceste condiții, nu va putea autoriza planul nostru de zbor. „La ora 9 dimineața vă vom spune dacă puteți sau nu să plecați. Până atunci vom discuta cu prietenii noștri”, îmi explică el. „Prieteni”?. „Dar cine sunt acești ‘prieteni’ din Spania, la care vă referiți? Franța și Italia, fără îndoială”. Refuză să-mi răspundă și se retrage… Profit de acest moment pentru a discuta cu președinta Argentinei, Cristina Fernández, un excelent avocat, care mă îndrumă în probleme juridice, precum și cu președinții Venezueleni și Ecuadorului, Nicolás Maduro și Rafael Correa, ambii foarte preocupați de soarta noastră. Președintele Correa mă sună înapoi de mai multe ori pe parcursul zilei pentru a verifica situația. Această solidaritate îmi dă putere. „Evo, nu au dreptul să-ți inspecteze avionul!”, îmi repeta. Știam că un avion prezidențial se bucură de același statut ca și ambasada. Acest sfat și sosirea ambasadorilor din Alianța Bolivariană pentru Popoarele Americii Noastre (ALBA) imi intăresc hotărârea de a rămâne ferm. Nu, nu vom oferi Spaniei sau oricărei alte țări – Statelor Unite cu atât mai puțin decât altora – satisfacția inspecției aeronavelor noastre. Ne vom apăra demnitatea, suveranitatea și onoarea țării noastre, măreața noastră patrie. Nu vom accepta niciodată acest șantaj. Ambasadorul Spaniei reapare. Îngrijorat și nervos, îmi spune că în sfârșit am toate autorizațiile și pot pleca. În cele din urmă, decolăm… Această interdicție de zbor decretată simultan de patru țări și coordonată de Agenția Centrală de Informații (CIA) împotriva unei țări suverane, cu singurul pretext că, probabil, îl transportam pe domnul Snowden, scoate la lumină greutatea politică a principalei puteri imperiale, Statele Unite.. Până pe 2 iulie (data sechestrării noastre), toată lumea ințelegea că statele au agenții de securitate pentru a-și proteja propriul teritoriu și populația. Dar Washingtonul a depășit limitele imaginabilului. Încălcând toate principiile bunei-credințe și convențiile internaționale, au transformat o parte a continentului european în teritoriu colonizat. O insultă adusă drepturilor omului, una dintre realizările Revoluției Franceze. Spiritul colonial care a condus la subjugarea mai multor țări în acest mod, demonstrează încă o dată că Imperiul nu tolerează limite – juridice, morale sau teritoriale. Acum este clar în ochii întregii lumi că, pentru o astfel de putere, orice lege poate fi încălcată, orice suveranitate violată, orice drept uman ignorat. Puterea Statelor Unite stă desigur, în forțele sale armate implicate în diferite războaie de invazie și susținute de un complex militar-industrial extraordinar. Etapele intervențiilor lor sunt bine cunoscute: după cuceririle militare, impunerea comerțului liber, o concepție singulară a democrației și, în cele din urmă, supunerea populației la voracitatea multinaționalelor. Mărcile de neșters ale imperialismului – fie el militar sau economic – au desfigurat Irakul, Afganistanul, Libia, Siria. Țări printre care unele au fost invadate sub suspiciunea că dețin arme de distrugere în masă sau adăpostesc organizații teroriste. Țări în care mii de oameni au fost uciși, fără ca Tribunalul Penal Internațional să fi luat vreo măsură. Dar puterea americană provine și din acțiuni subterane destinate răspândirii fricii, șantajului și intimidării. Printre rețetele pe care Washington le folosește cu ușurință pentru a-și menține statutul este și „pedeapsa exemplară”, în cel mai pur stil colonial, care a dus la reprimarea indienilor din Abya Yala. Acum se îndreaptă impotriva popoarelor care au decis să se elibereze, dar și asupra liderilor politici care au ales să guverneze pentru cei slabi. Memoria acestei politici de pedeapsă exemplară este încă vie în America Latină: gândiți-vă la loviturile de stat împotriva lui Hugo Chávez în Venezuela în 2002, împotriva președintelui Honduras, Manuel Zelaya, în 2009, împotriva dlui Correa în 2010, împotriva președintelui paraguayean Fernando Lugo în 2012 și, desigur, împotriva guvernului nostru în 2008, sub conducerea ambasadorului american în Bolivia, domnul Philip Goldberg. „Exemplul” este dat astfel încât nativii, muncitorii, țăranii, mișcările sociale să nu îndrăznească să ridice capul împotriva claselor dominante. „Exemplul” este dat pentru a-i îndoi pe cei care rezistă și a-i terorizează pe ceilalți. Dar un „exemplu” care îi face acum pe cei umili de pe acest continent și din lumea întregă să își dubleze efortul pentru unitate și a-și întări luptele. Atentatul căruia i-am fost victime dezvăluie cele două fațete ale aceleiași opresiuni, împotriva cărora popoarele au decis să se revolte: imperialismul și geamănul său politic și ideologic, colonialismul. Răpirea unui avion prezidențial și a echipajului său – pe care trebuia să le considerăm de neconceput în secolul XXI – ilustrează supraviețuirea unei forme de rasism în unele guverne europene. Pentru ei, indienii și procesele democratice sau revoluționare în care sunt angajați reprezintă obstacole în calea civilizației. Acest rasism se refugiază acum în aroganță și în cele mai ridicole explicații „tehnice” pentru a masca o decizie politică născută într-un birou de la Washington. Iată deci guverne care și-au pierdut chiar și capacitatea de a se recunoaște colonizate și care încearcă să protejeze reputația stăpânului lor. Cine spune imperiu spune colonii. După ce au ales să respecte ordinele primite, unele țări europene și-au confirmat statutul de țări supuse. Natura colonială a relației dintre Statele Unite și Europa a devenit mai puternică de la atacurile din 11 septembrie 2001 și a fost dezvăluită tuturor în 2004, când a devenit cunoscută existența zborurilor ilegale de avioane cu militari americani care transportau presupuși prizonieri de război la Guantánamo sau la închisorile europene. Acum știm că acești presupuși „teroriști” au fost supuși torturii; o realitate pe care chiar organizațiile pentru drepturile omului o ignoră adesea. „Războiul împotriva terorismului” a redus vechea Europă la rangul de colonie; un act neprietenos, dacă nu ostil, care poate fi interpretat ca o formă de terorism de stat, prin faptul că pune viața privată a milioane de cetățeni la voia capriciilor imperiului. Dar afrontul la adresa dreptului internațional reprezentat de sechestrarea noastră va constitui probabil un punct de ruptură. Europa a dat naștere celor mai nobile idei: Libertate, Egalitate, Fraternitate. A avut o contribuție semnificativă la progresul științific, la apariția democrației. Acum nu mai este decât o palidă figură a ei: un neo-obscurantism amenință popoarele unui continent care, cu câteva secole în urmă, a luminat lumea cu ideile sale revoluționare și a stârnit speranța. Sechestrarea noastră ar putea oferi tuturor popoarelor și guvernelor din America Latină, Caraibe, Europa, Asia, Africa și America de Nord oportunitatea unică de a construi un bloc unit care să condamne atitudinea nedemnă a statelor implicate în această încălcare a dreptului internațional. Este, de asemenea, o oportunitate ideală de a intări mobilizarea mișcărilor sociale în vederea construirii unei alte lumi, a frăției și complementarității. Depinde de oameni să o construiască. Suntem siguri că popoarele lumii, în special cele din Europa, simt că agresiunea la care am fost supuși îi afectează și pe ei și pe ai lor. Și interpretăm indignarea lor ca pe un mod indirect de a ne oferi scuzele pe care ni le refuză încă unele dintre guvernele responsabile. 

Evo Morales Președintele statului plurinațional al Boliviei

12 apr. 2021

Ion Minulescu prins între două iubiri ca o gâză într-un insectar

    Ion Minulescu a avut două muze: prima a fost soţia sa, Claudia Millian, alături de care a găzduit serate de pomină, la care venea toată lumea artistică a Bucureştiului dinainte de Marele Război. În perioada interbelică, poetul a întâlnit-o pe Rose Kritzmann, o femeie misterioasă care i-a rămas alături până la moartea lui. Scrisorile intime cu amanta sa au fost publicate în urmă cu trei ani şi dezvăluie o altă latură sentimentală a poetului.  Se poate spune că soarta a făcut ca Ion Minulescu s-o întâlnească pe Claudia Millian. Totuşi, şansa aceasta a fost mijlocită de primul soţ al artistei. În 1910, Claudia era proaspăt măritată, de numai un an, şi era studentă la Belle Arte. Scria poezii – opere frumoase, aşa că soţul ei a ţinut cu tot dinadinsul să i le arate lui Ion Minulescu. Tânără aspirantă, Claudia Millian era îndrăgostită de poezia lui Minulescu, el era taina ei cea mai de preţ. „Îl preţuiam – e prea puţin zis. Îi iubeam poezia. Era pentru mine o substanţă de viaţă. O învăţasem pe dinafară, o recitam în gând când eram singură, când mergeam pe drum, o citeam tare la şcoală cu colegele mele. Îmi creasem o viaţă intimă, eu şi poetul meu necunoscut, pe care nu doream să-l cunosc personal“, scria ea. Totuşi, l-a întâlnit. Împreună cu soţul ei, a mers la balul pe care „Tinerimea artistică“ îl ţinea la Teatrul Naţional. A fost un moment pe care nu l-a uitat niciodată. Peste ani, îi povestea mamei lui Minulescu întâlnirea lor: „Nu ştiu dacă ţi-ai închipuit vreodată minunea care se petrece lăuntric într-o asemenea seară de feerie şi de neprevăzut. Să ştergi realitatea şi să te laşi dus de închipuire. Să simţi viaţa că se transfigurează. Şi în această atmosferă animată, irupe un cavaler medieval. Poartă zaua împletită în fire metalice, brasarde şi genunchiere de armură, îşi ţine casca cu panaş în mână şi pe umeri îi flutură mantila de pelerinaj a cavalerilor. E mare cât un exemplar de muzeu. Vorbeşte volubil, cu gesturi largi şi atrage în jurul lui o seamă de travestiuri celebre: «Ion Minulescu», aud murmurându-se în jurul meu! Desprins din Romanţele lui, mi  s-a părut că pentru mine coborâse dintre zidurile crenelate ale unei cetăţi feudale. Cu un an-doi în urmă, citisem «Romanţa celui ce s-a întors». Atunci îi dădusem un chip în gândul meu, aşa cum şi-l închipuia imaginaţia mea romantică: subţire, palid şi cu ochii albaştri“. Din acea seară, Claudia a ştiut că ea şi Minulescu sunt sortiţi unul altuia: „Era poate o zi ca oricare alta, dar pentru mine semăna cu una din acele zile unice în care parcă auzi vocea zeilor dincolo de fiinţa ta şoptindu-ţi: «Zarurile sunt aruncate!». În ziua aceea două fiinţe se găsiră ca după o căutare îndelungată şi aveau să-şi aparţină una alteia, până la sfârşitul vieţii“. N-a greşit intuiţia Claudiei Millian. S-a căsătorit cu Ion Minulescu pe 11 aprilie 1914. Până ca România să intre în război, în 1916, ei au trăit cele mai frumoase vremuri. Minulescu şi-a desfăcut bagajul cu care se întorsese de la Paris şi a scos din el, fix în centrul Bucureştiului, frumoasele obiceiuri din La Belle Époque.Toată protipendada lumii artistice bucureştene se învârtea în jurul celor doi. Restaurantul Modern, Capşa, terasa Oteteleşeanu, cafeneaua Kübler – toate erau pline de poeţi şi scriitori, care mai de care mai gălăgioşi, adunaţi în jurul cuplului. Însă ca Minulescu nu era nimeni: „Vârsta aceea de aur nu s-a mai întors niciodată. Ion Minulescu era un alt Minulescu decât cel din vârsta maturităţii. Purta ochelari subţiri, în cadru vermeil. Avea o mustaţă roşiatică, tunsă, şi un obraz rotund, rumen, ca obrazul unei femei. Corect şi proaspăt îmbrăcat, dar niciodată «tiré à quatre épingles», se purta cu lavalieră, iar din buzunarul stâng al sacoului lăsa liber colţul batistei de linon, cu iniţiale brodate cu negru. Nu se despărţea de mănuşile de piele şi nici de baston, pe care îl preţuia ca pe un atribut necesar în ţinuta de stradă a bărbatului, aşa cum socotea pălăria, care îi acoperea fruntea puţin şi de sub care scăpa şuviţa groasă de păr, învelindu-i statornic o tâmplă. În jurul lui, tinerii din «Grupul nostru» şi  alţi scriitori făceau cerc, şi mai veneau «muzele» şi «necredincioasele boeme», iubitoare de aer liber şi de literatură“, scria, mai târziu, Claudia Millian. Zaiafeturile literaţilor erau găzduite adesea chiar în locuinţa cuplului Ion Minulescu-Claudia Millian. Înainte de război, au locuit pe Calea Dorobanţilor, la numărul 7, într-un apartament încăpător, cu camere înalte şi cu balcon din fier forjat, cum cerea moda. Locuinţele şi le-au decorat mereu împreună, ca un fel de ritual. Pentru ei era atunci perioada orientală – covoarele colorate, care le îmbrăcau pereţii şi podelele au rămas, peste ani, în mintea şi în fotografiile Claudiei. Boemul apartament era decorat cu „vase de alamă neagră şi aurie şi vase de ceramică persană în care aşezam mari buchete de plante mauve de litoral, pe care le strângeam vara pe falezele Tekirghiolului. Ani de zile trăiau florile astea, fără de apă, având în ele ceva din transparenţa şi duritatea cochiliilor marine“. Acolo, în intimitatea cuplului, printre cărţile aduse de la Paris de Minulescu, veneau toţi cunoscuţii lor. „Reuniunile noastre se caracterizau printr-o vervă «eclectică». Se vorbea despre tot şi despre toate. Problemele politice, vai, atât de tenebroase, de încâlcite, niciodată nu puteau fi elucidate. Nu se beau la noi decât cafele turceşti, care soseau în mai multe rânduri, când preparate de Minu, un cafegiu fără pereche, când de servitoarea noastră, destul de amatoare de asemenea reuniuni serale. Scriitorii se simţeau mai bine aici decât la Terasă, deşi acolo era leagănul boemilor, dar un divan elastic, de unde nu lipsea pisica neagră, cu ochii de aur, pe masă cutia cu ţigări de foi şi ţigaretele «Intim-Club», cafeaua în filigeane mari şi serenadele cântate de Minu cu umor bulevardier erau desigur ispite intime, dătătoare de huzur intelectual, şi erau o dulce legănare în colocviile pline de iscusite sugerări. Era aici un al treilea popas al boemei nomade: primul s-a petrecut în redacţia ziarului «Viitorul», al doilea, la academia-terasă şi acum cel de la noi“. 

 În 1916 a venit războiul şi, odată cu el, moartea. Primul care s-a dus a fost scriitorul Mihail Săulescu – el a fost unul dintre primii care au răspuns chemării la arme şi a murit în luptele de la Predeal, din toamna lui 1916. Minulescu şi familia lui trebuiau să plece din Bucureşti în Moldova, ca mai toată populaţia Munteniei. Cu două zile înainte de plecare, însă, artistul îi dă vestea Claudiei: fratele lui, Nolică, a murit la Turtucaia. Au lăsat în urmă apartamentul din Calea Dorobanţi, cu toate decoraţiile şi amintirile lui. Dar pentru că scriitorul trebuia să mai rămână în Bucureşti, fiind director de cabinet al Ministerului de Interne, i-a pregătit Claudiei o surpriză. A dus-o pe Văcăreşti, în casa plină de obiecte orientale a lui Zwiebach, „brocanteur“, după cum se prezentase el. Şi după ce a admirat toate frânturile de Bizanţ, negustorul a scos un cordon, anume ales de Minulescu pentru soţia lui. Accesoriul era din argint şi suflat cu aur, fiind decorat cu motive „entrelac“, precum cele de pe firidele Catedralei Trei Ierarhi. Aşa îi spusese Minu. După ce au stat un timp la Huşi, la coana Marghioliţa şi la domnul Donici, s-au mutat la Iaşi, pe strada Muzelor, fiind vecini cu fraţii-scriitori Ionel şi Păstorel Teodoreanu. Acolo, în capitala Moldovei, le-au îndurat şi ei pe toate, ca toţi românii: foamete, frig, boală şi tensiunea veştilor de pe front. „Văd războiul întors pe partea cealaltă ca o haină veche, a cărei căptuşeală păstrează în ea culori pline de viaţă“, i se confesa poetul soţiei sale, la întoarcerea în Bucureşti. Aşa, peticită de drama războiului, viaţa şi-a continuat cursul pentru Minulescu. Şi a fost bine. Şi-a cumpărat un apartament în Cotroceni, în Blocul profesorilor, locuinţă care astăzi este casă memorială – un loc unde avea să strângă o mică colecţie de artă. Viaţa familiei Minulescu a curs ca o apă de râu – pe alocuri lin, alteori repede şi tulburat, că aşa sunt artiştii. Au scris, au cutreierat ţara – mai mult poetul, căci ea rămânea acasă cu fetiţa lor, Mioara. Întâlnirile cu lumea bună a artei au continuat, iar faima lui Minulescu a trecut graniţele.  

Casa memorială a soţilor Minulescu este în cartierul Cotroceni Aprilie 1944 a fost o lună dezolantă pentru bucureşteni. Oraşul era bombardat şi sunetul de fundal era un strigăt continuu de ajutor. Capitala era în haos, nici lumină nu mai era – iar poetul se căznea tot cu cele literare: „Minu e ca un copil bun. Are încredere în grija şi în prevederile noastre. Ar vrea să citească, dar la lumânare nu poate“. Într-un Bucureşti aşa cum nu-l iubise avea să-şi trăiască ultimele zile Ion Minulescu. Pentru Claudia Millian, 4 aprilie nu a însemnat ziua bombardamentului, ci ultima zi când s-a plimbat la braţ cu soţul ei, pe Calea Victoriei: „Ne vom aminti mereu de această zi, oricât am trăi de mult şi oricât am fi de fericiţi. Eu măsor în gând fiecare clipă trăită, după aceea, şi fie-care întâmplare petrecută cu Minu, fiindcă acea zi nenorocită era preludiul morţii scumpului meu tovarăş de viaţă“. O săptămână mai târziu, Minulescu făcea atac de cord. Era 11 aprilie, ziua când ar fi trebuit să sărbătorească 30 de ani de căsătorie, iar poetul romanţelor murea de inimă. Pentru Claudia Millian era „cea mai cumplită pedeapsă“, iar el, Ion Minulescu, probabil o ultimă dorinţă ar fi avut: „Dă-mi ochii-ţi plânşi, să-i mai sărut o dată,/ Şi lasă-mă să plec!“.

    O romanţă pentru mai târziu: aventura de 20 de ani cu Rose Kritzmann 

   Era o seară din anul 1926. Aflat printre spectatorii unei piese ce se juca la Teatrul Naţional din Bucureşti, Ion Minulescu zăreşte într-o lojă o femeie – a fost dragoste la prima vedere. Conştient de şarmul său, i-a trimis un bilet prin care o invita la el la birou, poetul fiind pe atunci chiar directorul teatrului. Aşa începea povestea de dragoste dintre el şi Rose Kritzmann, o evreică roşcată şi minionă. Dragostea dintre cei doi s-a consumat până la moartea artisului, în aprilie 1944 – putem spune, iată, că ea a fost motivul pentru care Minulescu a refuzat să plece din Capitală cu soţia şi fiica lui, în timpul bombardamentelor. În urmă cu trei ani, Muzeul Naţional al Literaturii Române a publicat un volum inedit de scrisori trimise de către Ion Minulescu amantei sale. Această comoară a stat mult timp în posesia anticarului Dumitru Grumăzescu, care le-ar fi cumpărat chiar de la o nepoată de-ale Rosei Kritzmann, împreună cu alte obiecte care au aparţinut misterioasei femei. Curios este faptul că despre existenţa lui Rose nu a scris nimeni. Nici memorialiştii vremii, nici biografii săi de mai târziu. Mai mult, Minulescu a fost extrem de atent cu această relaţie, tocmai el, care nu-şi ascundea micile escapade romantice – chiar Claudia Millian, soţia lui, povesteşte cum într-o zi l-a zărit în oraş cu o „amică“, dar nu a vrut să-l „deranjeze“. „EŞTI O GURMANDĂ SĂLBATICĂ ŞI VEŞNIC NESĂTULĂ“ Cât de pasională şi de mistuitoare a fost această dragoste pentru el, aflăm chiar dintr-o scrisoare: „Îmi dau seama că n-am să te pot domestici niciodată. Fiara cu chip de femeie fatală va sfârşi să devoreze pe omul idiot cu veleităţi de îmblânzitor de circ. Eşti o gurmandă sălbatică şi veşnic nesătulă, care înghiţi mâncările ce-ţi plac fără să te întrebi măcar ce anume mănânci. Mănânci de toate. Eşti femeia căpcăun care mănânci chiar oameni. Poftă bună! Ai să mori însă intoxicată fiindcă preferinţele tale merg spre alimente delicate pe care voluptatea privirilor tale aride le descompune mai-nainte de a le mesteca între dinţi. Din cea mai mică neplăcere provocată involuntar, tu faci un adevărat cataclism sufletesc. Este un fel de cutremur de pământ care distruge câte o parcelă din omenire. Ai să rămâi în istoria faptelor diverse tragice. Mi-e frică să mă mai apropii de tine şi, totuşi, laşitatea mea sufletească nu-mi îngăduie să te ocolesc. Când te voi întâlni pe stradă întâmplător mă voi mulţumi să te privesc după cum ani de-a rândul te-am privit fără să-ţi vorbesc. Nu voi mai trece însă pe strada Regală fiindcă mi-e teamă că iubindu-te iar voi face prostia să-ţi vorbesc din nou. Şi gestul meu de atunci îmi aminteşte mâna unui cerşetor lihnit de foamea obsesiei tale. Pomana ta însă mă doare. Iarta-mă că ţi-am cerut-o. Îţi sărut amintirea ta veşnică, singura mea suferinţă imensă, dulce şi iremediabilă“. „MINTE-MĂ FRUMOS CA SĂ MĂ PEDEPSESC SINGUR“ Chiar dacă acest set de scrisori deschid uşa către o parte secretă din viaţa poetului, în rândurile lor se regăseşte acelaşi Minulescu, acelaşi poet franţuzit, care îşi poartă bagajul simbolist: pe Rose o alintă „coccinela“, de la franţuzescul „coccinelle“ ce se traduce prin „buburuză“. Scrisorile pot fi, cu siguranţă, şi o bază solidă de (re)interpretare a scrierilor sale. „Nu sunt ce par a fi“ este un volum de poezii publicat în anii ’30 – un titlu misterios, descifrat, poate, abia în zilele noastre. Şi cum să nu ne ducă gândul la Rose poezia „Păpuşa automată“, cu versurile: „Cine eşti, păpuşă mică,/ Cu ochi verzi de levănţică/ Şi cu unghii de urzică?.../ Cine eşti, păpuşă blondă,/ Cu prezenţa vagabondă“. Mai ales când el îi scria aşa amantei sale: „Coccinelă scumpă, mersi pentru rândurile tale care mi-au fâlfâit astăzi ca nişte drapele tricolore într-o zi de sărbătoare naţională. Dacă aş fi sigur că le-ai scris cu inima după cum erau scrise cu cerneală, m-ai face poate să te iubesc şi mai mult, chiar dacă ai fi mai grasă decât cum ai plecat şi ar trebui să vin tocmai de la Moşi ca să te văd. Distanţa, de altfel, n-are nicio importanţă fiindcă în fiecare zi eu fac pentru tine un drum şi mai lung. Îl fac cu gândul, e drept,  dar cu gândul până la Valea Uzului. Este ceva mai departe decât cu tramvaiul până la Moşi. Fii drăguţă şi mai minte-mă din când în când tot aşa. Minciuna e singurul adevăr cu care se poate realiza frumos o femeie. Minte-mă însă frumos ca să mă pedepsesc singur că de atâta amar de vreme n-am parvenit încă să nu te cred. Şi la urma urmelor, dacă credem într-un Dumnezeu, care probabil că nu există, de ce n-am crede şi în greşeala aceluiaşi Dumnezeu care n-a făcut anume ca să ne înveţe să credem în ce nu există. Cred că te-ai limpezit la cap suficient ca să pricepi ce-ţi spun. La fel ce-mi spui şi tu mie, adică vorbe scrise pe hârtie în aşteptarea clipei când ţi le voi lipi direct de buze. Ale mele însă, jur că sunt scrise şi cu inima, nu numai cu cerneală. Dar ale tale, gânganie vagabondă? De când eşti tu şi blondă, tot femeie fatală eşti? Te pup, te pup pe buze grele de plumb ca să le poţi simţi acolo unde eşti. Cu cine însă în gând? Fă-mi plăcerea şi astăzi şi gândeşte-te numai la mine. Ai destul timp să te gândeşti şi la alţii. Sunt un pic origibil, sărac cu duhul care de trei ani aproape nu ştie să-ţi spună decât că te iubeşte. Dar când eşti în faţă îţi pot spune lucrul acesta la infinit fiindcă ştiu că n-am să te plictisesc. Şi la urma urmelor nu-mi pot aştepta pedeapsa decât la întoarcerea ta. Pa“.

   SCURT ÎNDREPTAR DESPRE BOII ÎNDRĂGOSTIŢI

 În aceste epistole pline de dragoste pătimaşă găsim un Minulescu gelos, dar şi un Minulescu care este parcă total dezarmat de puterea lui de seducţie. „Coccinelă scumpă, de când te-ai hotărât să te desparţi de toţi idioţii maniaci care pretind că nu pot trăi fără să te vadă în fiecare zi, mă gândesc mereu la tine şi parcă nu-mi vine să cred că o gânganie mică şi roşie ca tine a putut zbura aşa de departe. Nu cumva ţi-au crescut aripi de vultur?“, îi scria poetul. „Doamne, doamne dacă o coccinelă aşa mică făcea aşa rău unui bou aşa de mare, ce-are să păţească bietul bou de la un vultur de genul feminin care are şi cioc, şi gheare ascuţite. Boul, însă, e animal răbdător. Şi dacă până la întoarcerea ta nu se va metamorfoza în măgar – măgarul este un animal rău-crescut – are să te aştepte ca să-şi reia calvarul de ieri, de azi şi dintotdeauna. E o fatalitate, dragă, dar cum să trăim amândoi în România? Nu putem fi decât sau vultur, sau bou. Boul şi vulturul este vechea stemă a României. Vezi ce cult este dobitocul care te iubeşte? Te sărut cu toată dragostea mea personală şi a celorlalţi boi care poate nu ţi-au scris încă nimic“.

Sursa: FB

26 mar. 2021

Cate dreptunghiuri intr-un "sfert de biscuit"?


Problema  propusa pentru site-ul be-logic.ro

Semi-patrat biscuit

Aflați numărul  maxim al dreptunghiurilor ( aici intră și pătrate) incluse în caroiajul unei foi de matematica obținut dintr-un pătrat de 10 x 10 pătrățele prin decuparea de-a lungul caroiajului imediat deasupra diagonalei si eliminarea părții superioare.


Autor 

Nicu Scutaru




11 ian. 2021

A doua zi după asaltul fanilor lui Trump asupra Capitoliului

 Pe 6 ianuarie în plină ședință a Congresului american susținătorii lui Trump au luat cu asalt clădirea și au pătruns prin forță în sala de ședință!  Știm cum au evoluat evenimentele din transmisiile in direct ale televiziunilor noastre! 

Ce m-a uimit pe mine este conferința de presă a dl. Larry Gogan, guvernatorului statului Maryland, ținută la nici 24 de ore de la eveniment. Nu incercati să faceți o paralelă cu un eveniment similar petrecut la noi și mai ales cum au dat socoteala in fata presei, a poporului de fapt cei care au obligația să intervină pentru a reveni la ordinea de drept a statului democratic.

Aici pe blogul personal al guvernatorului găsiți conferința și răspunsul la întrebările jurnaliștilor: 

https://governor.maryland.gov/2021/01/07/transcript-january-7-press-conference/

Afișez mai jos conținutul conferinței de presă tradus in limba romana cu a jutorul lui Goagal:

Transcriere: Conferința de presă din 7 ianuarie

GUVERNATORUL HOGAN: Bună ziua. Mi se alătură locotenent-guvernatorul Boyd Rutherford, generalul-maior Timothy Gowen, adjutant general al Gărzii Naționale din Maryland și colonelul Jerry Jones, superintendentul Poliției de Stat din Maryland.


Ieri capitala națiunii noastre, sediul guvernului nostru federal și inima democrației noastre americane, a fost asediată într-un asalt violent și violent. În timp ce toți încă facem bilanțul a ceea ce s-a întâmplat și de ce s-a întâmplat, vreau să ofer o actualizare situațională a stării răspunsului de ieri din Maryland și a acțiunilor suplimentare pe care le-am întreprins astăzi.


Am fost în mijlocul unei videoconferințe ieri după-amiază cu ambasadorul japonez în Statele Unite, când șeful personalului meu a venit să mă anunțe că Capitolul SUA era atacat. M-am scuzat imediat de acea videoconferință și am convocat imediat o întâlnire de urgență a întregii noastre echipe de comandă unificate, inclusiv generalul Gowen, colonelul Jones, personalul nostru superior, consilierul nostru pentru securitate internă și liderii Poliției de Stat din Maryland și a Gărzii Naționale din Maryland


Am oferit imediat asistență Districtului Columbia, care a depus o cerere directă de sprijin pentru aplicarea legii prin intermediul Pactului de asistență pentru gestionarea situațiilor de urgență. L-am îndrumat pe colonelul Jones să mobilizeze imediat întreaga noastră forță mobilă de teren, formată din 200 de soldați de poliție de stat special instruiți din Maryland, pentru a asigura securitatea capitalei națiunii noastre. De asemenea, l-am instruit pe generalul Gowen să apeleze imediat la forța noastră de răspuns inițială a Gărzii Naționale Maryland.


Chiar în mijlocul acelei întâlniri cu echipa noastră de securitate, am primit un telefon de la liderul majorității casei, Steny Hoyer, care mă suna spunând că el și președintele Pelosi și senatorul Schumer erau toți împreună într-un buncăr nedezvăluit - au fost speriați într-o anumită locație nedezvăluită - că Poliția Capitolului SUA a fost copleșită, că nu a existat o prezență federală a forțelor de ordine și că liderii Congresului m-au rugat ca guvernator al Marylandului pentru asistență din partea Gărzii Naționale din Maryland și a poliției de stat.


I-am informat pe vorbitorul Hoyer și pe ceilalți lideri că o forță de polițiști împotriva revoltelor special instruiți, echipată pentru a răspunde la tulburări civile, precum și membri ai agențiilor de aplicare a legii aliate și locale, erau deja în drum spre Capitol. De asemenea, le-am spus că am autorizat mobilizarea Gărzii Naționale din Maryland și că sunt pregătit, dispus și capabil să-i trimit imediat în Capitol. Cu toate acestea, ni s-a refuzat în mod repetat aprobarea pentru a face acest lucru. Conform legii federale, primarul districtului Columbia nu are autoritate asupra Gărzii Naționale. Trebuie să primim aprobarea de la secretarul apărării înainte de a putea trimite Garda Națională Maryland peste graniță în orașul federal, în districtul Columbia. Așa că am avut puțin înainte și înapoi, încercând să obținem această autorizație. Între timp, nu am ezitat să continuăm să ne mobilizăm și să ne pregătim astfel încât, dacă și când vom obține în cele din urmă acea aprobare, să ne putem mișca imediat.


Aproximativ o oră și jumătate mai târziu, am primit un telefon pe telefonul meu mobil de la secretarul armatei, Ryan McCarthy, care ne-a dat autoritatea de care aveam nevoie pentru a ne putea muta în oraș.


Contingentul inițial al membrilor Gărzii Naționale din Maryland a fost primul care a ajuns la Washington din afara statului.


Tocmai m-am întors de la armeria D.C., unde am avut ocazia să mă întâlnesc și să mulțumesc unora dintre membrii Gărzii Naționale pentru serviciul pe care l-au făcut în această importantă misiune de a proteja capitala națiunii noastre. Le-am mulțumit pentru serviciile lor și le-am spus că acest atac asupra democrației noastre nu poate rezista.


Vreau doar să îi asigur pe toți americanii că statul Maryland va face orice și tot ce putem pentru a continua să asigurăm nucleul capitalei națiunii noastre și pentru a asigura tranziția pașnică a puterii.


Astăzi extindem misiunea Gărzii Naționale Maryland la Washington, D.C., prin inaugurare și sfârșitul lunii. Ca parte a unui efort coordonat cu forțele de ordine federale și locale, echipa de forță mobilă a Poliției de Stat din Maryland a oferit asistență de securitate pentru restabilirea păcii la clădirea Capitolului SUA aseară și, de asemenea, a asistat poliția metropolitană pe tot parcursul nopții cu aplicarea tocului încălcări.


Comandanții Poliției de Stat din Maryland comunică constant cu oficialii de aplicare a legii din D.C. și le-am asigurat că vom continua să oferim orice asistență suplimentară de care au nevoie.


Am vorbit cu primarul Bowser aseară și i-am oferit sprijinul deplin din Maryland în zilele și săptămânile următoare.


În plus, Poliția de Stat din Maryland, precum și Poliția Capitolului din Maryland, dintre care unele vedeți aici, au sporit securitatea în jurul complexului Maryland State House. Au existat mai multe incidente la capitalele statului și la conacele guvernatorilor din toată țara.


Este oarecum potrivit să abordăm acest atac rușinos asupra democrației noastre din această istorică House de Stat, care este prima capitală în timp de pace a Statelor Unite. La urma urmei, tocmai aici s-a născut tranziția pașnică a puterii în urmă cu 236 de ani, după ce a condus coloniile la victorie în războiul revoluționar. Generalul Washington și-a dat demisia din funcția de comandant șef al armatei continentale chiar aici, chiar acolo, în vechea noastră cameră a Senatului. La acea vreme, ideea că un lider militar ar transfera în mod voluntar puterea către reprezentanții poporului era practic de neconceput și era fără precedent în istoria omenirii. Dar acest act altruist a asigurat viitorul națiunii noastre ca republică democratică și ca lider al lumii libere.

Generații de americani și-au sacrificat viața, averile și onoarea sacră, astfel încât miracolul auto-guvernării și tranziția ordonată a puterii să devină banale.

În ultimele două luni, această tradiție sacră a fost atacată de propriul nostru președinte, care a ales să sufle flăcările urii și să inducă în eroare milioane de alegători prin minciuni și teorii ale conspirației, mai degrabă decât să înfrunte realitatea propriei înfrângeri.

Am crescut în umbra Capitolului Statelor Unite. Am stat cu mândrie alături de tatăl meu la vârsta de 12 ani pe podeaua camerei, în timp ce amândoi am depus jurământul de funcție, un jurământ de a susține și a apăra Constituția Statelor Unite. Pentru mine este clar că președintele Trump a abandonat acest jurământ sacru. Ceea ce am văzut în capitala națiunii nu a fost doar un atac asupra reprezentanților oamenilor sau a clădirilor istorice și a forțelor noastre de ordine. A fost un atac împotriva statului de drept, a fundamentelor autoguvernării și a celor care suntem noi ca americani. Gloata poate a spart sticla, dar nu au făcut-o și nu ne vor zdrobi democrația.

De la guvernanți și secretari de stat, justiție și Congres, instituțiile noastre s-au menținut ferm în fața acestei tentative de insurecție, dar rămânem într-un moment fragil și fiecare dintre noi, în special cei care dețin funcții alese, au de ales să face. Le putem arăta celor care se simt uitați că putem oferi de fapt soluții la problemele grave cu care ne confruntăm sau putem continua să perpetuăm această politică toxică, tribalismul înfuriat și ura. Putem fie să înfruntăm adevărul, fie să fim distruși de minciuni. Putem fie să coborâm în haos și rancoare, fie să ne ridicăm deasupra și să întâlnim acest test cu adevărat curaj și patriotism.

Niciodată nu aș putea să înțeleg o zi ca ieri în America. Dar nu voi rezista și nici un american nu ar trebui. Cred că vorbesc pentru mulți americani când spun: Este suficient. Destul de minciuni. Destul de ură. Destul de disfuncționalitate totală. Suficient.

Și promit să fac tot ce îmi stă în putință pentru a reconstrui încrederea în ceea ce face această națiune mare, pentru a vindeca rănile vechi mai degrabă decât pentru a le inflama și pentru a mă asigura că democrația - că poporul - prevalează întotdeauna.

Dumnezeu să binecuvânteze marele stat Maryland și Statele Unite ale Americii.

Cu asta, aș fi fericit să iau întrebări.

(Întrebare de pe microfon).

Ei bine, niciunul dintre noi nu a vorbit cu secretarul apărării, dar am fost repetat - generalului Gowen i s-a spus de mai multe ori de către Garda Națională la nivel național că nu avem autorizație.

De fapt, am fost la telefon cu liderul Hoyer, care ne ruga să trimită Garda. Îi striga prin cameră lui Schumer, care - și ei se întorceau înainte și înapoi spunând că avem autorizația. Și spun, vă spun, nu avem autorizația.

Așa că am avut de mai multe ori, l-am alergat pe stâlp, suntem gata. Nu aveți autorizație. Nu aveți autorizație.

Apoi am primit un telefon o oră și jumătate mai târziu din senin, nu de la secretarul apărării, nu prin ceea ce ar fi canalele normale. Primesc un număr pe care nu îl recunosc pe telefon. O iau oricum. Larry Hogan. Și este ca acest secretar al armatei, puteți veni cât mai curând posibil. Da, am așteptat. Suntem gata.

Nu vă pot spune ce se întâmpla la celălalt capăt al procesului decizional. Au existat multe speculații în mass-media cu privire la asta, dar nu știu ce se întâmpla în Casa Albă.


Întrebare de pe microfon).

Da, uite, aici sunt unde sunt. Cred că nu există nicio îndoială că America ar fi mai bine dacă președintele ar demisiona sau va fi demis din funcție. Mike Pence, vicepreședintele Statelor Unite, va efectua o tranziție pașnică a puterii în următoarele 13 zile până când președintele Biden va depune jurământul. Nu știu detalii, cum se va întâmpla asta sau dacă ar trebui să se întâmple asta, dar Cred că vicepreședintele Pence, care este un prieten și a fost de multă vreme, îi respect enorm, cred că a făcut ceea ce trebuie, a susținut statul de drept, a susținut constituția. Se speculează că ar fi fost implicat în luarea în cele din urmă a deciziei cu privire la Garda Națională. Nu știu. Dar avem nevoie de conducere chiar acum și trebuie să oprim toată nebunia asta.

(Întrebare de pe microfon).

Deci, avem 500 de membri ai Gărzii Naționale chiar acum. Avem 200 de polițiști de stat din Maryland și alte agenții aliate, dar acum sunt chiar în afara orașului. Aceștia și-au încheiat misiunea aseară cu succes și comunică, încă mobilizați și încă pregătiți să ofere orice asistență solicită de poliția metropolitană sau de poliția națională. Așteptăm următoarea misiune. Sunt chemați și mobilizați, dar nu iau măsuri directe chiar acum, în timp ce vorbim.

(Întrebare de pe microfon).

E greu de spus. Există timp pentru a urca. Deci, în discuțiile cu generalul Gowen, Garda Națională, trebuie - trebuie să se pregătească. Deci, decizia mea, împreună cu echipa noastră de securitate și general, a fost bine, nu vreau să aștept să obțin autorizația și apoi să pregătesc oamenii. Așa că am de gând să îi autorizez, așa că îi chemați, îi chemați, îi mobilizați. Și atunci vom fi mai aproape de a fi în oraș atunci când vom primi apelul.

A durat puțin mai mult, dar am fost primii care am ajuns. Maryland a fost primul gardian care a apărut.

(Întrebare de pe microfon).

Am protejat Capitolul SUA.

(Întrebare de pe microfon).

Și Biblioteca Congresului.

(Întrebare de pe microfon).

Nu. Încă avem garda care face - avem diferite echipe de oameni. Deci este ironic, dar ne-am concentrat ca un laser pe vaccin. Astăzi am trecut 100.000 de vaccinuri. Am avut o altă echipă de gardă desfășurată în județul PG pentru a-i ajuta cu vaccinurile lor, pentru că ieri am fost în județul Charles. Deci, încă folosim Garda pentru alte misiuni, dar acesta a fost un grup diferit de Gardă pe care a trebuit să îl trimitem pentru a ajuta la protejarea capitalei națiunii.

(Întrebare de pe microfon).

Au existat discuții în curs cu toate agențiile federale și toate agențiile noastre de stat cu privire la inaugurare. Suntem mereu implicați în asta. Dar această misiune specială de ieri, știi, părea să fie puțin disfuncțională.

Nu pot să explic, nu știu, nu cred că nici una din echipele noastre știe exact de ce nu a fost protejat Capitolul SUA și de ce această gloată perfidă a reușit să pătrundă. Dar tot ce vă pot spune este ceea ce am făcut imediat pentru a încerca să ajutăm la oprirea situației.

VORBITOR: Ultima întrebare.

(Întrebare de pe microfon).

GUVERNOR HOGAN: Ei bine, știu că întreaga noastră echipă și fiecare agenție vorbește cu agențiile federale și a fost de luni și luni, așa cum facem noi la fiecare inaugurare. Sunt sigur că toată lumea este îngrijorată cum să o facă în siguranță. Personal, nu am fost implicat în discuțiile din ultima zi sau cam așa ceva despre planificarea inaugurală, dar știu că continuă să continue și încearcă să se asigure că pot face acest lucru într-un mod sigur. Este unul dintre motivele pentru care avem, în plus față de noi, cred că avem alte cinci state, Garda Națională, cei 6.000 de membri ai Gărzii sunt acum în oraș și intenționează să fie disponibili până la inaugurare.

(Întrebare de pe microfon).

Sigur. Da, de fapt speram să ne concentrăm astăzi. Avea să fie despre unele dintre prioritățile noastre legislative și, bineînțeles, ne-am distras complet cu privire la lucruri mai importante.

Dar săptămâna viitoare cred că vom anunța - prioritățile noastre pentru sesiune sunt destul de simple: ne concentrăm pe răspunsul la virus și recuperarea economiei noastre. Și am avut o discuție grozavă și productivă ieri, înainte ca toate acestea să se întâmple, cu președintele și președintele Senatului despre care să vorbim, cred că toți împărtășim aceeași dorință, că cele mai importante priorități sunt Marylandenii care se luptă, afacerile care se luptă, ajutarea oamenilor obține asistența de care au nevoie, oferind o mai mare ușurare economică și continuând să lupte împotriva virusului.

Așadar, pe asta ne vom concentra și probabil că vom avea mai multe anunțuri săptămâna viitoare pentru a vorbi despre asta.

Mulțumesc.