Ion Minulescu a avut două muze: prima a fost soţia sa, Claudia Millian, alături de care a găzduit serate de pomină, la care venea toată lumea artistică a Bucureştiului dinainte de Marele Război. În perioada interbelică, poetul a întâlnit-o pe Rose Kritzmann, o femeie misterioasă care i-a rămas alături până la moartea lui. Scrisorile intime cu amanta sa au fost publicate în urmă cu trei ani şi dezvăluie o altă latură sentimentală a poetului. Se poate spune că soarta a făcut ca Ion Minulescu s-o întâlnească pe Claudia Millian. Totuşi, şansa aceasta a fost mijlocită de primul soţ al artistei. În 1910, Claudia era proaspăt măritată, de numai un an, şi era studentă la Belle Arte. Scria poezii – opere frumoase, aşa că soţul ei a ţinut cu tot dinadinsul să i le arate lui Ion Minulescu. Tânără aspirantă, Claudia Millian era îndrăgostită de poezia lui Minulescu, el era taina ei cea mai de preţ. „Îl preţuiam – e prea puţin zis. Îi iubeam poezia. Era pentru mine o substanţă de viaţă. O învăţasem pe dinafară, o recitam în gând când eram singură, când mergeam pe drum, o citeam tare la şcoală cu colegele mele. Îmi creasem o viaţă intimă, eu şi poetul meu necunoscut, pe care nu doream să-l cunosc personal“, scria ea. Totuşi, l-a întâlnit. Împreună cu soţul ei, a mers la balul pe care „Tinerimea artistică“ îl ţinea la Teatrul Naţional. A fost un moment pe care nu l-a uitat niciodată. Peste ani, îi povestea mamei lui Minulescu întâlnirea lor: „Nu ştiu dacă ţi-ai închipuit vreodată minunea care se petrece lăuntric într-o asemenea seară de feerie şi de neprevăzut. Să ştergi realitatea şi să te laşi dus de închipuire. Să simţi viaţa că se transfigurează. Şi în această atmosferă animată, irupe un cavaler medieval. Poartă zaua împletită în fire metalice, brasarde şi genunchiere de armură, îşi ţine casca cu panaş în mână şi pe umeri îi flutură mantila de pelerinaj a cavalerilor. E mare cât un exemplar de muzeu. Vorbeşte volubil, cu gesturi largi şi atrage în jurul lui o seamă de travestiuri celebre: «Ion Minulescu», aud murmurându-se în jurul meu! Desprins din Romanţele lui, mi s-a părut că pentru mine coborâse dintre zidurile crenelate ale unei cetăţi feudale. Cu un an-doi în urmă, citisem «Romanţa celui ce s-a întors». Atunci îi dădusem un chip în gândul meu, aşa cum şi-l închipuia imaginaţia mea romantică: subţire, palid şi cu ochii albaştri“. Din acea seară, Claudia a ştiut că ea şi Minulescu sunt sortiţi unul altuia: „Era poate o zi ca oricare alta, dar pentru mine semăna cu una din acele zile unice în care parcă auzi vocea zeilor dincolo de fiinţa ta şoptindu-ţi: «Zarurile sunt aruncate!». În ziua aceea două fiinţe se găsiră ca după o căutare îndelungată şi aveau să-şi aparţină una alteia, până la sfârşitul vieţii“. N-a greşit intuiţia Claudiei Millian. S-a căsătorit cu Ion Minulescu pe 11 aprilie 1914. Până ca România să intre în război, în 1916, ei au trăit cele mai frumoase vremuri. Minulescu şi-a desfăcut bagajul cu care se întorsese de la Paris şi a scos din el, fix în centrul Bucureştiului, frumoasele obiceiuri din La Belle Époque.Toată protipendada lumii artistice bucureştene se învârtea în jurul celor doi. Restaurantul Modern, Capşa, terasa Oteteleşeanu, cafeneaua Kübler – toate erau pline de poeţi şi scriitori, care mai de care mai gălăgioşi, adunaţi în jurul cuplului. Însă ca Minulescu nu era nimeni: „Vârsta aceea de aur nu s-a mai întors niciodată. Ion Minulescu era un alt Minulescu decât cel din vârsta maturităţii. Purta ochelari subţiri, în cadru vermeil. Avea o mustaţă roşiatică, tunsă, şi un obraz rotund, rumen, ca obrazul unei femei. Corect şi proaspăt îmbrăcat, dar niciodată «tiré à quatre épingles», se purta cu lavalieră, iar din buzunarul stâng al sacoului lăsa liber colţul batistei de linon, cu iniţiale brodate cu negru. Nu se despărţea de mănuşile de piele şi nici de baston, pe care îl preţuia ca pe un atribut necesar în ţinuta de stradă a bărbatului, aşa cum socotea pălăria, care îi acoperea fruntea puţin şi de sub care scăpa şuviţa groasă de păr, învelindu-i statornic o tâmplă. În jurul lui, tinerii din «Grupul nostru» şi alţi scriitori făceau cerc, şi mai veneau «muzele» şi «necredincioasele boeme», iubitoare de aer liber şi de literatură“, scria, mai târziu, Claudia Millian. Zaiafeturile literaţilor erau găzduite adesea chiar în locuinţa cuplului Ion Minulescu-Claudia Millian. Înainte de război, au locuit pe Calea Dorobanţilor, la numărul 7, într-un apartament încăpător, cu camere înalte şi cu balcon din fier forjat, cum cerea moda. Locuinţele şi le-au decorat mereu împreună, ca un fel de ritual. Pentru ei era atunci perioada orientală – covoarele colorate, care le îmbrăcau pereţii şi podelele au rămas, peste ani, în mintea şi în fotografiile Claudiei. Boemul apartament era decorat cu „vase de alamă neagră şi aurie şi vase de ceramică persană în care aşezam mari buchete de plante mauve de litoral, pe care le strângeam vara pe falezele Tekirghiolului. Ani de zile trăiau florile astea, fără de apă, având în ele ceva din transparenţa şi duritatea cochiliilor marine“. Acolo, în intimitatea cuplului, printre cărţile aduse de la Paris de Minulescu, veneau toţi cunoscuţii lor. „Reuniunile noastre se caracterizau printr-o vervă «eclectică». Se vorbea despre tot şi despre toate. Problemele politice, vai, atât de tenebroase, de încâlcite, niciodată nu puteau fi elucidate. Nu se beau la noi decât cafele turceşti, care soseau în mai multe rânduri, când preparate de Minu, un cafegiu fără pereche, când de servitoarea noastră, destul de amatoare de asemenea reuniuni serale. Scriitorii se simţeau mai bine aici decât la Terasă, deşi acolo era leagănul boemilor, dar un divan elastic, de unde nu lipsea pisica neagră, cu ochii de aur, pe masă cutia cu ţigări de foi şi ţigaretele «Intim-Club», cafeaua în filigeane mari şi serenadele cântate de Minu cu umor bulevardier erau desigur ispite intime, dătătoare de huzur intelectual, şi erau o dulce legănare în colocviile pline de iscusite sugerări. Era aici un al treilea popas al boemei nomade: primul s-a petrecut în redacţia ziarului «Viitorul», al doilea, la academia-terasă şi acum cel de la noi“.
În 1916 a venit războiul şi, odată cu el, moartea. Primul care s-a dus a fost scriitorul Mihail Săulescu – el a fost unul dintre primii care au răspuns chemării la arme şi a murit în luptele de la Predeal, din toamna lui 1916. Minulescu şi familia lui trebuiau să plece din Bucureşti în Moldova, ca mai toată populaţia Munteniei. Cu două zile înainte de plecare, însă, artistul îi dă vestea Claudiei: fratele lui, Nolică, a murit la Turtucaia. Au lăsat în urmă apartamentul din Calea Dorobanţi, cu toate decoraţiile şi amintirile lui. Dar pentru că scriitorul trebuia să mai rămână în Bucureşti, fiind director de cabinet al Ministerului de Interne, i-a pregătit Claudiei o surpriză. A dus-o pe Văcăreşti, în casa plină de obiecte orientale a lui Zwiebach, „brocanteur“, după cum se prezentase el. Şi după ce a admirat toate frânturile de Bizanţ, negustorul a scos un cordon, anume ales de Minulescu pentru soţia lui. Accesoriul era din argint şi suflat cu aur, fiind decorat cu motive „entrelac“, precum cele de pe firidele Catedralei Trei Ierarhi. Aşa îi spusese Minu. După ce au stat un timp la Huşi, la coana Marghioliţa şi la domnul Donici, s-au mutat la Iaşi, pe strada Muzelor, fiind vecini cu fraţii-scriitori Ionel şi Păstorel Teodoreanu. Acolo, în capitala Moldovei, le-au îndurat şi ei pe toate, ca toţi românii: foamete, frig, boală şi tensiunea veştilor de pe front. „Văd războiul întors pe partea cealaltă ca o haină veche, a cărei căptuşeală păstrează în ea culori pline de viaţă“, i se confesa poetul soţiei sale, la întoarcerea în Bucureşti. Aşa, peticită de drama războiului, viaţa şi-a continuat cursul pentru Minulescu. Şi a fost bine. Şi-a cumpărat un apartament în Cotroceni, în Blocul profesorilor, locuinţă care astăzi este casă memorială – un loc unde avea să strângă o mică colecţie de artă. Viaţa familiei Minulescu a curs ca o apă de râu – pe alocuri lin, alteori repede şi tulburat, că aşa sunt artiştii. Au scris, au cutreierat ţara – mai mult poetul, căci ea rămânea acasă cu fetiţa lor, Mioara. Întâlnirile cu lumea bună a artei au continuat, iar faima lui Minulescu a trecut graniţele.
Casa memorială a soţilor Minulescu este în cartierul Cotroceni Aprilie 1944 a fost o lună dezolantă pentru bucureşteni. Oraşul era bombardat şi sunetul de fundal era un strigăt continuu de ajutor. Capitala era în haos, nici lumină nu mai era – iar poetul se căznea tot cu cele literare: „Minu e ca un copil bun. Are încredere în grija şi în prevederile noastre. Ar vrea să citească, dar la lumânare nu poate“. Într-un Bucureşti aşa cum nu-l iubise avea să-şi trăiască ultimele zile Ion Minulescu. Pentru Claudia Millian, 4 aprilie nu a însemnat ziua bombardamentului, ci ultima zi când s-a plimbat la braţ cu soţul ei, pe Calea Victoriei: „Ne vom aminti mereu de această zi, oricât am trăi de mult şi oricât am fi de fericiţi. Eu măsor în gând fiecare clipă trăită, după aceea, şi fie-care întâmplare petrecută cu Minu, fiindcă acea zi nenorocită era preludiul morţii scumpului meu tovarăş de viaţă“. O săptămână mai târziu, Minulescu făcea atac de cord. Era 11 aprilie, ziua când ar fi trebuit să sărbătorească 30 de ani de căsătorie, iar poetul romanţelor murea de inimă. Pentru Claudia Millian era „cea mai cumplită pedeapsă“, iar el, Ion Minulescu, probabil o ultimă dorinţă ar fi avut: „Dă-mi ochii-ţi plânşi, să-i mai sărut o dată,/ Şi lasă-mă să plec!“.
O romanţă pentru mai târziu: aventura de 20 de ani cu Rose Kritzmann
Era o seară din anul 1926. Aflat printre spectatorii unei piese ce se juca la Teatrul Naţional din Bucureşti, Ion Minulescu zăreşte într-o lojă o femeie – a fost dragoste la prima vedere. Conştient de şarmul său, i-a trimis un bilet prin care o invita la el la birou, poetul fiind pe atunci chiar directorul teatrului. Aşa începea povestea de dragoste dintre el şi Rose Kritzmann, o evreică roşcată şi minionă. Dragostea dintre cei doi s-a consumat până la moartea artisului, în aprilie 1944 – putem spune, iată, că ea a fost motivul pentru care Minulescu a refuzat să plece din Capitală cu soţia şi fiica lui, în timpul bombardamentelor. În urmă cu trei ani, Muzeul Naţional al Literaturii Române a publicat un volum inedit de scrisori trimise de către Ion Minulescu amantei sale. Această comoară a stat mult timp în posesia anticarului Dumitru Grumăzescu, care le-ar fi cumpărat chiar de la o nepoată de-ale Rosei Kritzmann, împreună cu alte obiecte care au aparţinut misterioasei femei. Curios este faptul că despre existenţa lui Rose nu a scris nimeni. Nici memorialiştii vremii, nici biografii săi de mai târziu. Mai mult, Minulescu a fost extrem de atent cu această relaţie, tocmai el, care nu-şi ascundea micile escapade romantice – chiar Claudia Millian, soţia lui, povesteşte cum într-o zi l-a zărit în oraş cu o „amică“, dar nu a vrut să-l „deranjeze“. „EŞTI O GURMANDĂ SĂLBATICĂ ŞI VEŞNIC NESĂTULĂ“ Cât de pasională şi de mistuitoare a fost această dragoste pentru el, aflăm chiar dintr-o scrisoare: „Îmi dau seama că n-am să te pot domestici niciodată. Fiara cu chip de femeie fatală va sfârşi să devoreze pe omul idiot cu veleităţi de îmblânzitor de circ. Eşti o gurmandă sălbatică şi veşnic nesătulă, care înghiţi mâncările ce-ţi plac fără să te întrebi măcar ce anume mănânci. Mănânci de toate. Eşti femeia căpcăun care mănânci chiar oameni. Poftă bună! Ai să mori însă intoxicată fiindcă preferinţele tale merg spre alimente delicate pe care voluptatea privirilor tale aride le descompune mai-nainte de a le mesteca între dinţi. Din cea mai mică neplăcere provocată involuntar, tu faci un adevărat cataclism sufletesc. Este un fel de cutremur de pământ care distruge câte o parcelă din omenire. Ai să rămâi în istoria faptelor diverse tragice. Mi-e frică să mă mai apropii de tine şi, totuşi, laşitatea mea sufletească nu-mi îngăduie să te ocolesc. Când te voi întâlni pe stradă întâmplător mă voi mulţumi să te privesc după cum ani de-a rândul te-am privit fără să-ţi vorbesc. Nu voi mai trece însă pe strada Regală fiindcă mi-e teamă că iubindu-te iar voi face prostia să-ţi vorbesc din nou. Şi gestul meu de atunci îmi aminteşte mâna unui cerşetor lihnit de foamea obsesiei tale. Pomana ta însă mă doare. Iarta-mă că ţi-am cerut-o. Îţi sărut amintirea ta veşnică, singura mea suferinţă imensă, dulce şi iremediabilă“. „MINTE-MĂ FRUMOS CA SĂ MĂ PEDEPSESC SINGUR“ Chiar dacă acest set de scrisori deschid uşa către o parte secretă din viaţa poetului, în rândurile lor se regăseşte acelaşi Minulescu, acelaşi poet franţuzit, care îşi poartă bagajul simbolist: pe Rose o alintă „coccinela“, de la franţuzescul „coccinelle“ ce se traduce prin „buburuză“. Scrisorile pot fi, cu siguranţă, şi o bază solidă de (re)interpretare a scrierilor sale. „Nu sunt ce par a fi“ este un volum de poezii publicat în anii ’30 – un titlu misterios, descifrat, poate, abia în zilele noastre. Şi cum să nu ne ducă gândul la Rose poezia „Păpuşa automată“, cu versurile: „Cine eşti, păpuşă mică,/ Cu ochi verzi de levănţică/ Şi cu unghii de urzică?.../ Cine eşti, păpuşă blondă,/ Cu prezenţa vagabondă“. Mai ales când el îi scria aşa amantei sale: „Coccinelă scumpă, mersi pentru rândurile tale care mi-au fâlfâit astăzi ca nişte drapele tricolore într-o zi de sărbătoare naţională. Dacă aş fi sigur că le-ai scris cu inima după cum erau scrise cu cerneală, m-ai face poate să te iubesc şi mai mult, chiar dacă ai fi mai grasă decât cum ai plecat şi ar trebui să vin tocmai de la Moşi ca să te văd. Distanţa, de altfel, n-are nicio importanţă fiindcă în fiecare zi eu fac pentru tine un drum şi mai lung. Îl fac cu gândul, e drept, dar cu gândul până la Valea Uzului. Este ceva mai departe decât cu tramvaiul până la Moşi. Fii drăguţă şi mai minte-mă din când în când tot aşa. Minciuna e singurul adevăr cu care se poate realiza frumos o femeie. Minte-mă însă frumos ca să mă pedepsesc singur că de atâta amar de vreme n-am parvenit încă să nu te cred. Şi la urma urmelor, dacă credem într-un Dumnezeu, care probabil că nu există, de ce n-am crede şi în greşeala aceluiaşi Dumnezeu care n-a făcut anume ca să ne înveţe să credem în ce nu există. Cred că te-ai limpezit la cap suficient ca să pricepi ce-ţi spun. La fel ce-mi spui şi tu mie, adică vorbe scrise pe hârtie în aşteptarea clipei când ţi le voi lipi direct de buze. Ale mele însă, jur că sunt scrise şi cu inima, nu numai cu cerneală. Dar ale tale, gânganie vagabondă? De când eşti tu şi blondă, tot femeie fatală eşti? Te pup, te pup pe buze grele de plumb ca să le poţi simţi acolo unde eşti. Cu cine însă în gând? Fă-mi plăcerea şi astăzi şi gândeşte-te numai la mine. Ai destul timp să te gândeşti şi la alţii. Sunt un pic origibil, sărac cu duhul care de trei ani aproape nu ştie să-ţi spună decât că te iubeşte. Dar când eşti în faţă îţi pot spune lucrul acesta la infinit fiindcă ştiu că n-am să te plictisesc. Şi la urma urmelor nu-mi pot aştepta pedeapsa decât la întoarcerea ta. Pa“.
SCURT ÎNDREPTAR DESPRE BOII ÎNDRĂGOSTIŢI
În aceste epistole pline de dragoste pătimaşă găsim un Minulescu gelos, dar şi un Minulescu care este parcă total dezarmat de puterea lui de seducţie. „Coccinelă scumpă, de când te-ai hotărât să te desparţi de toţi idioţii maniaci care pretind că nu pot trăi fără să te vadă în fiecare zi, mă gândesc mereu la tine şi parcă nu-mi vine să cred că o gânganie mică şi roşie ca tine a putut zbura aşa de departe. Nu cumva ţi-au crescut aripi de vultur?“, îi scria poetul. „Doamne, doamne dacă o coccinelă aşa mică făcea aşa rău unui bou aşa de mare, ce-are să păţească bietul bou de la un vultur de genul feminin care are şi cioc, şi gheare ascuţite. Boul, însă, e animal răbdător. Şi dacă până la întoarcerea ta nu se va metamorfoza în măgar – măgarul este un animal rău-crescut – are să te aştepte ca să-şi reia calvarul de ieri, de azi şi dintotdeauna. E o fatalitate, dragă, dar cum să trăim amândoi în România? Nu putem fi decât sau vultur, sau bou. Boul şi vulturul este vechea stemă a României. Vezi ce cult este dobitocul care te iubeşte? Te sărut cu toată dragostea mea personală şi a celorlalţi boi care poate nu ţi-au scris încă nimic“.
Sursa: FB
