15 dec. 2022

Cu ce spunea în poezia sa, Vadim Tudor, rămâne valabil și astăzi!

 Marea umilință


Ferice, dar, de voi, prieteni morți
Că nu vedeți cum ni se sparge țara
Cum lupii trag cămașa ei la sorți
Și-n iarnă ni se schimbă primăvara.
 
Eu pe-ntuneric scriu acest poem
Niște nemernici iar ne-au stins lumina
Pe cine să înjur sau să blestem
Când noi, românii, purtăm toată vina?
 
Și gazele, ca mâine, s-or opri
Pe urmă vom bea apă ruginie
Trăim calvarul ăsta zi de zi
Drum bun spre Evul Mediu, Românie!
 
Nici n-ai unde să suni, toți se ascund
Ești prizonierul neamurilor proaste
La Primărie? Ești prea rupt în fund!
La Minister? Te bate la trei coaste!
 
Nici o instanță nu te bagă-n seamă
Nici nu exiști, tu, cetățean de rând
Țesutul societății se destramă
Iar statul e doar un vampir flămând.
 
Tu nu mai știi ce-i ăla „trai decent”
În beznă stai, te speli cu apă rece
Mai cald e-afară ca-n apartament
Exterminați suntem, din zece-n zece.
 
Îmi beau cafeaua trist și gânditor
Nu mai fumez, dar viciul tot mă mușcă
Regret profund că sunt doar scriitor
Aș da stiloul astăzi pe o pușcă.
 
Aprind o lumânare și mă văd
În casa scundă, a copilăriei
Când vijelia-n pomi făcea prăpăd
Dar îngeri zdraveni țineau piept urgiei.
 
Însă atunci era după război
Rănită era țara, și datoare -
Acum, ea este pradă la strigoi
Și sclava unei Mafii-ngrozitoare.
 
Am dat lumina, gazele și apa
Pe mâna unor mercenari străini
Zic că-s prieteni, dar ne sapă groapa
Scot bani din piatră seacă și din spini.
 
Nu ne putem gospodări în viață?
Ajuns-am un popor de retardați?
Atunci e clar: scuipați-ne în față!
Ne place să fim viermi? Să fim călcați!
 
Umilitoare e această stare
Să nu mai ai nimic în țara ta
Să vezi cum ultima redută moare
Și să te rogi de moarte să te ia.
 
Eu vă invidiez, amici plecați
În altă lume, unde e lumină
Acolo sunteți, toți, surori și frați
Și beți nectar, nu apă cu rugină.
 
V-a luat la vreme Dumnezeu la cer
Eu văd în asta, poate, o răsplată
El v-a ferit de acest timp mizer
Când țara noastră e crucificată.
 
Când lumea plânge-n pumni și n-are bani
Nici de mâncare, sau medicamente
În timp ce politrucii talibani
Fac și desfac Guverne, Parlamente.
 
E un dezastru grav și general
Mai jos de-atâta chiar că nu se poate
Mai bine-n groapă decât la canal
Și cred că doar războiul mondial
Ne poate vindeca de lașitate!

Regretaţilor mei amici Eugen Barbu, Nichita Stănescu, Adrian Păunescu, Fănuş Neagu, Gh. Eminescu, Ion Voicu, Aristide Buhoiu, Mircea Muşat, Mihai Ungheanu, Raoul Şorban, Sergiu Nicolaescu, Anca Petrescu, Ştefan Iordache, Antonie Plămădeală, Constantin Galeriu.




26 nov. 2022

O radiografie a României după 33 de ani de la Revolutia din 1989

SOMNUL DE MOARTE AL UNEI NAȚIUNI ÎN METASTAZĂ

De la o vreme, datorită ticăloșiei aberante a celor care conduc țara, ducând-o pas cu pas spre dezastru, m-a cuprins o revoltă teribilă, o scârbă imensă și o greață amară, ai căror embrioni există însă în mine încă de pe vremea anilor ’57-60’, când eram elev în școala militară de ofițeri activi. Astăzi, însă, s-a ajuns la paroxism. De aceea, de ceva vreme, am decis să nu mai bag în seama mocirla, scursura și antiromânismul politichiei româneşti, ci să mă ocup doar de proiectele mele: redactarea și tehnoredactarea a trei reviste, finalizarea romanului în lucru „Ancore pe nori”  – cel de al zecelea –, a volumelor de versuri viitoare, câte or mai fi, și a tratatului de strategie, la care lucrez de multă vreme. Sunt proiecte grele, care necesită mult efort creativ și de documentare, analiză și sinteză, precum și asumarea unor responsabilități necesare pentru vremurile în care trăim. Dar eu fac asta de o viață. Totuși, țin să precizez că, în școala militară, pe care eu o iubesc foarte mult, așa cum iubesc toate școlile pe care le-am absolvit totdeauna cu brio, care m-a format ca om și ca ofițer, am învățat să fiu ceea ce sunt. Nu instrucția în sine, nici programul extrem de dur și exercițiile tactice și de specialitate erau insuportabile – ba chiar îmi erau foarte dragi –, ci propaganda prost făcută, cu argumente stupide, care nu avea aproape nicio legătură cu armata, cu viața militară și nici măcar cu patriotismul. Așa cum nu are nici acum. 

Nu contest necesitatea învățământului politico-educațional în armata de atunci și nici în cea de acum, dacă s-ar mai face așa-ceva și dacă ar avea vreo legătură cu știința politică, cu istoria neamului, cu valorile naționale și universale, cu cultura națională, universală și militară. Fără arondarea educației și instrucției militare și de orice fel la sistemele de valori naționale și universale, la știința politică, la cunoașterea și înțelegerea suporturilor și determinărilor geopolitice și geostrategie, s-ar genera contingente de roboți umani incapabili să înțeleagă ce fac și de ce o fac, ce este patria și care sunt valorile ei și de ce neapărat această patrie trebuie totdeauna apărată spre toate orizonturile. Contest doar dobitocia, aberațiile, lipsa de creier și, mai ales, trădarea. Statul dac a pierit tot ca urmare a unor trădări în favoarea Romei, menținerea în separație și chiar în ostilitate, timp de secole, a teritoriilor locuite de români s-a datorat presiunii imperiilor care ne înconjurau și ne sufocau, ca un șarpe Anaconda, interesului lor și, probabil, înțelegerilor lor tacite de a menține cele trei identități românești într-un areal de siguranță strategică (interioară, în cadrul Imperiului Austro-Ungar și exterioară, în cazul Imperiului Rus și Imperiului Otoman), la care se adăugau trădările unora dintre boieri, ale unora dintre domnitori și neputinței comunităților divizate ale românilor de a înțelege necesitatea și posibilitatea unirii și de a se lupta cu cei trei coloși.  

Așa a fost mereu și tot așa este și acum. Ba chiar mai rău, mult mai rău…

Simt nevoia să exprim totuși câteva reflecții. Rog displayul calculatorului să le suporte și pe cei care vor avea disponibilitatea, timpul și răbdarea să le citească, să le analizeze și să încerce să le înțeleagă, în conținutul și spiritul lor, dar mai ales în esența lor.


1. În decembrie 1989, Armata României, care avea, pe atunci, o doctrină proprie, bazată pe apărarea țării spre toate orizonturile, un efectiv de vreo 300.000 de militari-luptători activi, constituiți în patru Armate (cu 10 divizii mecanizare, dislocate în zonele de operații, cu două divizii de tancuri – una la București și alta la Târgu Mureș, în general, pentru contralovitură, dar nu numai –, cu 6 brigăzi de vânători de munte, cu numeroase mari unități și unități de artilerie, de rachete și artilerie antiaeriană, cu o logistică pe măsură), în o mulțime de comandamente ale armelor, cu o divizie de aviație și câteva regimente de aviație, cu două divizii de apărare antiaeriană, cu o divizie maritimă, o brigadă de vedete purtătoare de rachete și torpiloare și numeroase alte forțe, la care se adăuga o rezervă substanțială de vreun milion și mai bine de luptători, încadrați, la nevoie, potrivit planurilor de mobilizare, pentru completarea cu efective a unităților operative și în unitățile și marile unități prevăzute a se înființa în caz de război, ele însele având, în stoc, nu doar armamentul și munițiile necesare, ci și echipamentul, pus pe umerașe, în unitățile și marile unități active, care aveau obligația managementului punerii în operă a planurilor de înființare a acestora. Rezerviști erau convocați, periodic, la pregătire, în vederea actualizării cunoștințelor și deprinderilor, cunoașterii și familiarizării cu noua tehnică introdusă în înzestrarea armatei. Îndeosebi din 1964 încoace, armata era dotată, prioritar, cu tehnică militară fabricată în România, depozitele de alimente, carburant și muniții erau pline, iar tancurile din unitățile care constituiau eșaloanele de luptă aveau muniția în ele. 

După criza din 1968 (invazia Cehoslovaciei de către forțele Tratatului de la Varșovia, la care România nu a participat), au fost înființate formațiunile de gărzi patriotice, care consolidau și mai mult puterea armată a țării. Practic, aproape fiecare cetățean era și un luptător instruit și capabil de a apăra țara.

Sunt doar câteva cuvinte despre o construcție de apărare care încorpora în ea un efort extraordinar, inteligență, responsabilitate, patriotism, sacrificii, bravură. N-a fost deloc ușor. Nici neriscant. Doctrina războiului întregului popor pentru apărarea țării transformă populația în luptători, iar riscul să fie nimicită într-un război pe viață și pe moarte crește imens. Or, această vulnerabilitate, asumată, arată cât de grea și amenințătoare era situația, cât de riscantă era o astfel de doctrină și cât de asumată era o astfel de decizie politico-militară. Dar așa a fost. 

Primul tanc românesc are povestea lui, de-a dreptul eroică, ținând seama că într-un astfel de colos se asamblează peste 75.000 de repere și că el a fost adus, în câțiva ani, la cotele moderne la acea vreme ale tancului TR-850, aflat și acum în înzestrarea puținelor subunități de blindate care au mai rămas. Avionul IAR-93, care a echipat două regimente de aviație, era pe cale de a ajunge unul dintre cele mai performate avioane la clasa lui, dar, imediat după 1989, au fost tăiate, cu o furie criminală, 75 de avioane care echipau regimentul de aviație de la Craiova și pe cel de la Ianca. Subsemnatul a zburat cu un astfel de avion, la Craiova, după ce zburasem, la Borcea, cu MiG-21, în cabina 1 a MiG-ului fiind căpitan-comandorul Dorel Luca, azi, generalul Dorel Luca, unul dintre așii aviației militare supersonice a României, apoi cu MiG 29, unul dintre cele mai performante avioane din lume, la acea dată. Desigur, nu se putea face o comparație între ele, dar IAR-93 nu era avion multirol, ci doar unul de atac la sol și de sprijin al Forțelor Terestre, care se comporta admirabil în apropierea solului. Dar și escadrila de MiG 29 a dispărut sau a fost donată la alții, așa cum au dispărut, tăiate cu aparatul de sudură sau aruncate la gunoi, și obuzierele de 122 și cele două divizii de tancuri și tancurile care echipau centrele de instrucție echipaje tancuri de la Roman și Buziaș și multe, foarte multe altele. 

În calitatea mea de jurnalist militar, specializat în pregătirea de luptă și învățământ militar, am fost prezent în toate unitățile armatei, la instrucție, în marșuri pe mașini de luptă sau pe jos, la toate aplicațiile cu sau fără trageri de luptă din poligonul Cincu, de la Mălina, de la Babadag, de la Cârțișoara etc., din munți și de la câmpie, de pe fluviu și din mare. De aceea cunosc în detaliu întreaga armată de atunci, de la nivelul Ministerului Apărării Naționale și Statului Major al Apărării (pe atunci Marele Stat Major), la cel al marilor unități, unităților și subunităților, iar concluzia mea, după 10 ani de comandat de pluton, 2 ani de stat-majorist într-o brigadă, 2 ani de studii la Academia militară, absolvită ca șef de promoție, 2 ani la minister și 24 de ani de jurnalism militar, dintre care 20 la ziarul central al armatei, este aceea că am avut o armată extrem de puternică și de competitivă, cu statele majore de armate, mari unități și unități închegate și foarte bine pregătite, cele mai multe dintre ele la cel mai înalt nivel, care reprezenta o forță de temut, fiind una dintre primele 14 sau 15 armate ale planetei. 

Ar fi foarte multe de spus – pentru că am petrecut, în această instituție aflată în scutul de extremă urgență al țării, 40 de ani ca militar activ și 10 ani în calitate de cercetător științific gradul 1 –, dar mă rezum la atât.

Ei, bine, pentru a transforma România în ce este acum și, probabil, în ce urmează să devină, în concepția ticăloasă a celor care se află la butoanele războiului aberant împotriva țării noastre, desfășurat cu complicitatea clasei politice românești (imatură, fără viziune politică și strategică, incapabilă să identifice și să înțeleagă interesul național sau, pur și simplu, unealtă chioară a distrugătorilor de țară), au fost planificate și puse în operă mai multe scenarii, printre care se află și următoarele: 

a) Crearea unei situații de război complex, hibrid, împotriva României, simulat și totodată declanșat prin efectul în timp al propagandei antiromânești, susținut și întreținut de cei interesați, pregătirea și punerea în operă a diversiunii de la Timișoara declanșată de grupuri diversioniste care au intrat în țară dinspre Ungaria și Serbia, dar și din Rusia și, probabil, și din alte țări sau comunități ostile nouă, sub masca sprijinului legitim al ostilității poporului față de conducerea politică socialistă de la București. 

b) Cunoscând doctrina militară a României și realitățile din țară, cei care au declanșat acest război au mizat pe obsesia conducerii de la București de a transforma fiecare localitate într-o cetate de muncă, luptă și apărare, de a descoperi și anihila la timp coloana a cincea a inamicului și de a lichida orice focar de agresiune clasică sau atipică împotriva țării și a regimului ei politic, impus cândva sub presiunea tancurilor sovietice. Conducerea țării și, respectiv, conducerea armatei știau că, în planurile dușmanilor regimului de la București, erau prevăzute acțiuni de amploare, precum: efectuarea de provocări, infiltrarea unor grupuri care să agite populația și să o folosească deopotrivă ca scuturi umane și ca fapt împlinit, concomitent cu pregătirea și punerea în operă a altor scenarii: revolte ale mulțimii în marile orașe ale țării, ca urmare a regimului de austeritate impus de  conducerea de la București, în speță de Nicolae Ceaușescu (austeritate care avea ca obiectiv achitarea datoriei externe, populația nefiind însă informată cu privire la natura și scopul acestui efort, fapt care a declanșat o stare de nemulțumire generală în rândul românilor) etc. Dușmanii României au folosit cum nu se poate mai bine această situație pentru a crea, în timp, un suport solid de revoltă populară, agitată de grupuri special pregătite, simularea unui atac aerian multistratificat, cu aeronave de tot felul, de la supersonice la elicoptere, deschiderea focului de provocare a unei riposte masive și haotice din partea armatei (pentru a fi condamnată ulterior), sau simularea acestuia din puncte fixe sau mobile, pregătite din timp etc. Modelul respectiv a fost folosit și în declanșarea războiului din Irak, și în distrugerea Libiei, în „Primăvara arabă” și în războiul din Siria. Este meritul exclusiv al Armatei României că, în evenimentele din decembrie 1989 și în cele ulterioare, nu s-a ajuns aici. 

c) Odată declanșat conflictul între puterea de la București și cei scoși în stradă, scenariștii războiului împotriva României – pentru că de un război atipic în carne și oase este vorba –, au avut ca obiectiv strategic provocarea armatei să tragă în populație, astfel încât s-o scoată, pentru decenii (poate chiar pentru totdeauna), din inima și din sufletul națiunii, ca eroină a realizării României Mari, folosindu-se, în acest scop, un uriaș sistem de propagandă și diversiune. Profitând de faptul că unitățile militare n-au fost pregătite pentru a acționa într-un război de acest fel, și n-au folosit de la început sistemul de secretizare în actul conducerii și comunicării interne, iar sistemele de transmisiuni ale armatei au funcționat ca în vreme de pace, adversarii noștri au intervenit în mod profesionist în aceste sisteme vulnerabile, au introdus mesaje false și diversioniste, de dezinformare, de punere în mișcare a unor unități militare, în așa fel încât pe aliniamentele și în zonele hotărâte de acești criminali, să tragă unele în altele (ceea ce s-a și întâmplat în unele locuri), să se ridice aviația în aer și, astfel, rachetele și gurile de foc din sistemul apărării antiaeriene și rachetele KUB din dotarea armatelor să tragă în propriile avioane, amestecate printre norii de ținte false, iar avioanele, la rândul lor, să lovească, cu bombe, rachete și cu întregul armament de la bord, locurile din care se trage, autodistrugându-se astfel întregul sistem de apărare aeriană al țării. 

Acest din urmă scenariu al agresiunii atipice împotriva României nu s-a putut realiza, pe de o parte, datorită deciziei luată de generalul Iosif Rus, comandantul Aviației, de a nu ridica aviația în aer, și, pe de altă parte, datorită faptului că radiolocatoriștii și-au dat seama foarte rapid că majoritatea țintelor aeriene nu sunt reale, ci doar simulate, dar și prin grija celor câțiva piloți de pe avioanele și elicopterele care s-au ridicat totuși, punctual, în aer, de a nu lansa bombe și rachete împotriva propriilor mijloace de apărare antiaeriană, știind precis unde sunt ele dislocate.  

În felul acesta, în pofida declarațiilor aberante ale celor care au preluat conducerea țării, armata a apărat țara cu prețul a 269 militari morți și a peste o mie de răniți. Să nu uităm că, în acele momente, grija comandanților de armate, de divizii și de regimente, era să pregătească rapid eșaloanele de luptă care trebuiau trimise la frontieră, pentru a acționa ca detașamente înaintate în fâșiile de apărare ale diviziilor, acoperind intrarea acestora organizată în dispozitive. Pentru că ne așteptam la o invazie. Pe malul stâng al Prutului erau deja dislocare câteva mari unități sovietice, care așteptau solicitarea de ajutor din partea românilor, mă rog, a noii conduceri de la București. Generalul Gușă a respins însă categoric orice fel de ajutor (probabil că de aceea a și fost înlăturat imediat din funcție și, câțiva ani mai târziu, trecut în neființă). Conducerea ministerului a fost, dintr-odată, anihilată. Milea s-a sinucis, Gușă a murit în condiții suspecte, contactând un cancer galopant pe care nu-l avea. Grănicerii noștri s-au întâlnit cu omologii lor de peste Prut și cu reprezentanții marilor unități ale Armatei sovietice dislocate sau sosite în zonă, la mijlocul podurilor de pe Prut, exact pe lina de frontieră dintre URSS și România. Au refuzat politicos, dar categoric, orice fel de ajutor militar din partea Rusiei. Iar acest refuz a fost respectat.

În acele zile, practic, toate diviziile și aproape toate unitățile armatei erau blocate de populație sau angajate în apărarea obiectivelor de importanță strategică de pe întregul teritoriu național. Focul de descurajare pe care l-au executat unii militari a vizat avertizarea manifestanților de a nu pune în primejdie obiectivele încredințare armatei pentru apărare și, în ultimă instanță, de autosalvare în fața agresorilor și nebunilor care au crezut că pot intra în unitățile militare, pune mâna pe arme și declanșa un război civil. Și chiar dacă, în majoritatea lor, revoluționarii n-aveau nici pe departe o astfel de intenție, organizatorii loviturilor de prăbușire a României asta au vrut. Era doar o variantă, cea mai directă și cea mai facilă. Urmau și altele. 

d) Au fost, desigur, și numeroase incidente. Deschiderea focului asupra camioanelor care transportau o subunitate de securitate spre aeroportul Otopeni și care, paradoxal, a vrut să intre în dispozitiv fără a anunța, fără a respecta itinerarul de deplasare prevăzut în planul de apărare a aeroportului, la care s-au adăugat lipsa de cooperare dintre comandamente, dintre dispozitivul de apărare a aeroportului și subunitatea care venea să intre în dispozitiv și multe alte nereguli din sistem. Această situație de confuzie și necooperare a dus la deschiderea focului de către militarii de pe esplanada aeroportului asupra militarilor din trupele de securitate, care venerau să-și facă datoria, dar care au fost luați drept teroriști. Și, tot acolo, cei din apărarea obiectivului au deschis focul asupra unei unități, chemată în sprijinul apărării aeroportului (care nu era atacat de nimeni, ci doar suporta simularea câtorva elicoptere de nicăieri care fâlfâiau din luminițe, fără a face nici un fel de zgomot). Cine a mai văzut, pe lumea asta, în epoca la care ne referim, elicoptere care să nu facă zgomot!? Ulterior, cei considerați vinovați, au fost condamnați la ani grei de închisoare. 

Acestea sunt, din păcate, incidente care se petrec în orice armată din lume, atunci când se acționează în pripă și fără o coordonare corespunzătoare. În fața Ministerului Apărării Naționale, o echipă de la USLA, cu două ABBI-uri, a fost spulberată de mitraliera unui tanc, tot din lipsă de comunicare, de cooperare și de planificare. Unul dintre cei grav răniți a cerut, cu limbă de moarte, ajutor (ajutați-mă, sunt de-al vostru, nu mă lăsați să mor!”), dar n-a cutezat nimeni să iasă din tanc și să-i acorde prim ajutor. Unul dintre tanchiști îmi spunea, cu lacrimi în ochi, în dimineața acelei zile, că n-a putut să iasă din tanc și să-l ajute pe bietul camarad, considerat de către cei din dispozitivul de apărare, terorist. La fel s-a întâmplat și cu cercetașii de la Buzău, sosiți aici pentru a scotoci zona și împrejurările, așa cum fac cercetașii, dar care au fost primiți cu foc deschis atât de dispozitivul de apărare al ministerului, cât și de unii necunoscuți din blocurile de vizavi. Nu ne propunem să descriem aici toate incidentele, nici să dezgropăm morții, nici să căutăm vinovații. 

La Timișoara, înainte de a reveni în Minister, generalul Gușe a introdus toate unitățile în cazărmi, prevenind o catastrofă. După ce Nicolae Ceaușescu și consoarta lui au fugit cu elicopterul de pe Clădirea Comitetului Central, manifestanții s-au urcat pe tancuri, au pus flori la armele soldaților și au strigat în cor „Armata e cu noi”. Armata nu putea fi – așa cum nu a fost niciodată – împotriva poporului ei. Dar unii tembeli mai trâmbițează și azi contrariul.

e) Cu toate aceste incidente și cu multe altele, militari au luat în pază toate obiectivele, armata a stăpânit situația creată, iar conducerea militară provizorie, a transferat, chiar în clădirea ministerului, responsabilitatea conducerii politice a țării politicienilor emanați de revoluție, cum era, de altfel, firesc. Ce anume au făcut politicienii cu această conducere, se știe. La câțiva ani după această revoluție – pentru că revoluție a fost, de vreme ce a schimbat un regim politic cu alt regim politic –, s-a instalat, agresiv, un fel de capitalism vulgar, primitiv și sălbatic, la care nimeni, în România, nu mai visa demult, dar care a apărut dintr-odată, ca o pacoste, luată drept binecuvântare cerească, în numele și în serviciul căruia s-a declanșat marea degringoladă. De fapt, n-a urmat, ci a fost reluată, cu ura răzbunării partidelor istorice, reînființate brusc, față de anii ‘50, ani care dispăruseră demult, dar nu și din memoria lor, și cu lăcomia puterii, cea care orbește și sugrumă. Nici ceilalți, neistoricii, emanați de revoluție, n-au fost mai breji. Unii au început privatizările frauduloase, ceilalți le-au continuat și amplificat, dar nu în folosul țării, ci în cel al buzunarelor lor și ale acoliților lor. Așa au apărut bogații României, devalizând patrimoniul național și umplându-și buzunarele din visteria statului, din băncile românești sugrumate în primii cinci ani și acaparate de sucursale ale băncilor străine etc. etc. 

Încet, încet, dar sigur, românescul a fost sufocat și anihilat de capitalul străin, care nu dorea altceva decât cotropirea resurselor țării, distrugerea rapidă a economiei românești și a instituțiilor statului, în numele statului de drept și transformarea României într-o țară fără economie, fără industrie, fără resurse, ci doar într-o piață de desfacere. Peste 1200 de întreprinderi au fost rase de pe suprafața pământului, majoritatea dintre ele fiind dotate cu tehnologie nouă, cumpărată din Vest, pe bani grei, și vândută, apoi, de către băștinașii fără Dumnezeu, de către alogenii și străinii fără scrupule, tot străinilor, ca fier vechi, pe bani din care s-au înfruptat atât alogenii cât și băștinașii ticăloșiei românești. 

Justiția n-a văzut nimic, n-a auzit nimic și n-a știut mimic până în ziua în care și-a dat seama că poate fi (și chiar este!) o putere deasupra oricărei puteri și poate, în cârdășie cu vârfurile politice conducătoare, cu corporațiile care au pătruns imediat pe teritoriul românesc distrugând sau acaparând absolut tot: serviciile publice și de rețea, în care consumatorii sunt captivi, sistemul bancar, pământul, economia, resursele pământului, conștiințele și cerul, să facă tot ce vrea, mai exact ce vor noii stăpâni. Ei, politicienii, străinii și o parte dintre justițiari au devenit, peste noapte, deopotrivă, Dumnezeii, patronii și teroriștii românilor, golind țara de orice vlagă, cufundând-o în analfabetism și făcându-i pe cei care au mai rămas pe acasă să accepte jugul, frâul și umilința. 

Parlamentul a făcut și a votat legi în favoarea lor și în detrimentul românilor, a acceptat tot felul de retrocedări reale sau imaginare, tot felul de mișmașuri cu fondul locativ, cu pământul, pădurile și resursele țării, fără să miște un deget. Cea mai mare parte a pădurilor noastre seculare, protejate cândva de statul român, au fost rase de pe suprafața pământului românesc și transportate cu trailere în Austria, deși, înainte de 1989, România dispunea de o mulțime de combinate de prelucrare a lemnului, de celuloză și hârtie, dotate cu tehnologie de ultimă oră și având o cifră mare la exportul de lemn prelucrat, mai ales de mobilă sculptată. 

Sistemul educațional a fost făcut praf, atât prin programe școlare idioate, prin manuale alternative haotice și prin eliminarea aproape totală a istoriei naționale din școli, prin degradarea limbii și umilirea ei în fața limbii engleze etc. etc., cât și prin elaborarea unor legi ale educației permisive pentru impostori și distrugători de cultură, prin liberalizarea disciplinei școlare și a respectului, prin eliminarea uniformelor, a regulilor de comportament civilizat și a tuturor normelor și realizărilor care au făcut, în trecut, de-a lungul anilor, ca învățământul românesc să fie unul dintre cele mai eficiente și mai performante din Europa. 

Noilor stăpâni (vizibili sau din umbră) nu le-a convenit ca populația Românei să fie educată, impunând, în acest sens, fel de fel de normative și de birocratisme inutile și stupide și cultivând cultul rugăciunii, al smereniei, al acceptării sorții și umilinței, în schimbul fericirii de pe lumea cealaltă. Desigur, românii sunt un popor credincios, dar de aici până la umilință endogenă, renunțare la onoare, la demnitate, la apărarea valorilor civilizației românești, ar trebui să fie o cale lungă sau, mai exact, o trecere imposibilă. Pentru că „nu e totuna leu să mori, sau câine-nlănțuit”, cum spunea poetul.   

Lipsită complet de locuri de muncă, forța înalt calificată și calificată a României a emigrat rapid peste hotare, în căutarea unui loc de slugă. Este vorba de peste cinci milioane de oameni! Și, probabil, de încă două-trei milioane, care vin și pleacă peste hotare, în funcție de interesul lor și al stăpânilor lor.

Într-o Europă occidentală îmbătrânită și cramponată în sentimentul de superioritate față de țările Europei Centrale și Răsăritene și față de restul lumii, emigranții români au acceptat orice muncă, de la practicarea medicinii, învățată în școlile din România, dar nu la ei acasă, ci în capitalele și orașele europene vestice, pe un salariu mult mai mic decât al locuitorilor băștinași, la munca în construcții, în agricultura altora, în timp ce pământul țării era dăruit la alții, în îngrijirea bătrânilor din Europa de Vest, în timp ce bătrânii României, cărora li se recalculează la infinit, de către fiecare guvern care acaparează puterea prin prostirea nației, o pensie mizerabilă ce nu le asigură nici măcar coșul zilnic și medicamentele supraviețuirii. Oricum, România se situează pe primele locuri din Europa la consumul de medicamente și de alimente nesănătoase, aduse de către procesatori din scursurile alimentare ale Occidentului, din Turcia, din Polonia, din Ungaria etc., numai din România, țara pâinii, nu. 

Pierderile României, în trei decenii de capitalism agresiv și vulgar, le depășesc pe cele înregistrate în sute de ani sub dominația sau sub presiunea imperiilor. 

Și prăbușirea se continuă, în timp ce guvernanții vorbesc de creștere economică și susțin că România se află pe locul unu sau doi în Europa de azi, în ceea ce privește o astfel de creștere... Cum mama dracului să te situezi pe locul unu sau doi, când tu ți-ai distrus economia, patrimoniul, cultura, sistemul educațional, ți-ai înstrăinat forța de muncă înalt calificată și calificată, singurul potențial nedegradabil al națiunii, și școlești minți românești de înaltă calitate nu pentru țara ta, ci pentru Occident?!

Ce s-a întâmplat cu tine, Românie? De ce tineretul tău, în cea mai mare parte, vrea să te părăsească? De ce visează să ajungă la Londra, la Paris, la Amsterdam, la Roma, la Berlin, la Veneția sau la dracu-n praznic, numai în România nu? A devenit România, care te-a crescut și te-a educat, care se luptă eroic, de milenii, să existe, să reziste și să supraviețuiască în strânsura imperiilor și vecinilor acaparatori, o țară ciumată? Sau tu ți-ai pierdut busola și nu mai știi încotro s-o iei, crezând că unde-i bine, acolo și numai acolo, este și de tine? Ai uitat (sau poate n-ai știut niciodată, poate nici nu te interesează) că bunicii și străbunicii tăi au luptat și mulți dintre ei au plătit cu viața dreptul tău la țara în care te-ai născut, că țara ta este casa ta, că, aici, acasă, și numai aici ești în drept să ai o casă a ta, casa strămoșilor tăi? Te-am văzut la cursuri, la Universitate, îmi place inteligența ta, dar lasă de dorit cultura ta, educația, sistemele de valori în care crezi, lipsa patriotismului tău și fuga spre acolo unde crezi tu că-i bine… Dacă tu crezi așa și toți ca tine cred așa, se duc de râpă valorile noastre, iar românii vor deveni, în una-două generații, un popor fără țară, o națiune fără patrie. Sau nici măcar atât. 

Acesta-i idealul tău? 


2. Armata țării, după ce a descurajat efectiv, prin forța și atitudinea sa, o intervenție militară în România, atunci, la finele anului 1989, și a apărat o revoluție care, în cele din urmă, a dus la sărăcirea țării și a românilor, la invazia corporațiilor și marketurilor străine și, în acest fel, la golirea de conținut a conceptului de suveranitate națională, a continuat să-și facă planuri de restructurare și modernizare. 

Erau, de fapt, simple iluzii. Nimeni nu avea nevoie, în această țară, la acea dată, de așa ceva. Politicienii s-au făcut că nu văd și nu aud, câțiva dintre ei au apărut pe sticlă și au susținut, sus și tare, că, de vreme ce nu mai sunt războaie, armata și, mai ales, ofițerii ei trebuie plătiți la salariu mediu pe economie, ba chiar și la salariul minim, pentru că, oricum, nu produc nimic. Alții au dorit contopirea categoriilor de forțe și crearea unei structuri hibride, bună la nimic. Iar cei mai mulți au rămas buimaci. Politicienii, care au ajuns, așa cum au ajuns, la conducerea țării, susținuți sau presați de cu totul alte interese decât interesul vital al României, au hotărât urgent profesionalizarea acesteia (o profesionalizare fără profesioniști și resurse), trecând-o, de fapt, pe linie moartă, mai ales după ce armata a determinat și asigurat, prin comportamentul ei, dar și datorită interesului marilor puteri și al altora de a pune mâna, foarte rapid, nu doar pe finanțele și avuția țării și al întregii zone balcanice și răsăritene, ci și pe resursele noastre, intrarea în NATO. Dar nu atunci când, datorită valorii ei, ar fi trebuit ca țara să fie primită în Alianță și în Uniunea Europeană, ci, la urmă, dar și atunci datorită interesului altora de a spulbera Iugoslavia și de a reface ordinea dinaintea Primului Război Mondial, ordine pe care unii dintre cei care diriguiesc lumea, după cum vor ei, o considerau și o consideră și azi ca model de echilibru strategic și de organizare europeană multietnică și multiculturală… 

Nemții abia așteptau să dărâme zidul, să se reunească și să impună federalizarea Europei, americanii erau interesați de resursele din Kosovo și de un scut anti-Est, pe axul Marea Neagră – Marea Baltică, francezii de francofonie și de remodelarea și dezvoltarea puterii lor strategice, alcătuind, împreună cu rivalii lor de totdeauna, nucleul dur al Uniunii Europene, ceilalți, toți și fiecare în parte, de noua lor condiție în sistemul global etc. etc. 

În doar câțiva ani, economia României a fost complet anihilată, industria de apărare ucisă prin nefinanțarea armatei și, deci, prin lipsa de comenzi, ca și prin distrugerea industriei țării, a centrelor de cercetare, a producției interne. Or, se știe, nu poți avea o industrie de apărare competitivă, dacă nu ai o industrie națională puternică și o cercetare științifică pe măsură. Iar toate acestea s-au făcut nu doar de către străini, ci mai ales de incultura politică, de prosia și trădarea celor care au fost, în acești ani, la butoanele strategice ale conducerii României.

În aceste condiții, reforma armatei, concepută ca modalitate de a moderniza, a devenit calea cea mai sigură de a distruge. Nu a existat nici un fel de reformă, ci doar o restructurare distructivă și chiar criminală. Potrivit concepției acestei reforme, efectivele au fost reduse drastic de la peste 300.000 de militari la 70.000, marea majoritate a cadrelor militare, de ordinul zecilor de mii, a suportat un proces de disponibilizare extrem de virulent, mai drastic chiar decât cel de la finele celui de Al Doilea Război Mondial. Desigur, unii s-au bucurat de acele salarii compensatorii, crezând că își pot crea un suport economic, cu cei 150-200 de milioane de lei, pentru a-și lua viața de la început, într-o economie de piață extrem de agresivă, de dură și de ticăloasă. 

Cazărmile părăsite au fost date primăriilor sau cui s-a nimerit (cele mai multe sunt, azi, într-o stare jalnică, așa cum este și sistemul de irigații, cum sunt și urmele în ruină ale întreprinderilor industriale ale României, cum este și viața românilor care au mai rămas prin țară să deservească marketurile și corporațiile străine, care au pus stăpânire pe tot: resurse, pământ, oameni, apă și aer),  doctrina militară națională a fost făcută varză, iar noua doctrină – cea de alianță – a transformat pur și simplu falnica armată română într-o structură de nișă, un fel de șoricel mecanic, cu misiunea de a acționa în unele dintre teatrele de operații ale lumii, cu o instrucție centrată pe gestionarea crizelor și conflictelor și nu pe apărarea țării spre toate orizonturile. Educația patriotică și militară a tineretului realizată cândva într-o armată națională temeinică, s-a prăbușit și ea, lăsând loc educației de clan, individualismului deșănțat, liberalismului cretin și vulgar și altor racile ale așa-zisei societăți deschise.

Și, bineînțeles, nimănui nu-i pasă. Nimeni nu se gândește la rolul pe care îl avea și trebuia să-l aibă o armată într-o țară aflată cândva între trei mari imperii și supusă pe vecie presiunilor create de aceste imperii. Vecinii României – toți fiind, de fapt, populații migratoare războinice sedentarizate – nu sunt prietenii României, ci doar vecinii ei, care abia așteaptă un nou dictat de tipul celui de la Viena din 1940. Tot de la Viena. Chiar dacă, în noile condiții ale federalizării Europei, pare puțin probabilă o astfel de eventualitate. Puțin probabilă, dar nu imposibilă.

Fără o putere economică remarcabilă, fără un potențial uman de cea mai înaltă calitate, fără o educație corespunzătoare, fără o cultură temeinică, fără unitate națională și fără o putere militară capabilă să apere țara spre toate orizonturile, cu sau fără sprijinul aliaților, este puțin probabil ca țara să poată supraviețui. Faptul că face parte din Uniunea Europeană nu-i asigură nici suveranitatea, nici integritatea teritorială, nici independența, ci dimpotrivă. Europa nu cultivă spiritul patriei, naționalismul luminat, legea pământului, ci regionalizarea și federalizarea, resubjugarea națiunilor unor centre de putere europeană, care sunt tot acolo unde au mai fost. 

Conducerile românești de după 1990 n-au făcut altceva decât să oblige populația să plece din țară în căutarea unui loc de muncă, adică de slugă, să cedeze finanțele și economia țării băncilor străine, corporațiilor sau intereselor de tot felul, numai românești nu, să dezbine populația care a mai rămas, să creeze o teribilă forță antiromânească chiar din românii plecați peste hotare și, în final, să aducă țara pe marginea prăpastiei. 

Mai mult, câțiva dintre moldoveni vor Moldova lui Ștefan cel Mare, separată de România, câțiva dintre ardeleni vor un Ardeal independent, separat de Miticii de la București, pentru că, chipurile, Ardealul ar fi mai civilizat și mai cu moț decât restul României, tocmai pentru că a făcut parte din Imperiul Austro-Ungar, așa cum, de altfel, cred și unii dintre ceilalți români, care nu sunt ardeleni. 

Președintele actual al României – antiromânul perfect, un lup îmbrăcat în piele de lup și nu de oaie – nu face altceva decât să provoace, să susțină și să întrețină această dezbinare. Totuși, românii (a se citi mașina de voturi), cei de peste tot, îl votează în continuare, liberalii îi atacă, în modul cel mai vulgar și cel mai agresiv posibil, cu ură și dispreț, pe pesediști, pesediștii se atacă între ei, useriștii aduc aminte de perioada extremismului tineretului violent din Germania, dar și din România, care a precedat cel de-Al Doilea Război Mondial, rupți complet de realitățile țării. Ei cred că pot salva România, distrugând-o. 

Proiectele de țară clamate, când de unii, când de alții, sunt niște nimicuri în comparație cu valorile distruse, cu tragedia populației alungate (România este pe locul doi în lume, după Siria – care se află în război de mai bine de cinci ani –, în ceea ce privește fenomenul emigrației), cu devastarea economiei, culturii, educației și modului nostru de viață.  

Nimeni nu face mai nimic pentru a opri tăierea pădurilor țării, chiar dacă o mână de lucrători din silvicultură și-au pierdut viața încercând să oprească criminalii pădurilor României, pentru repunerea agriculturii românești în drepturile ei, pentru refacerea potențialului economic, cultural și intelectual al țării, pentru controlul resurselor strategice. O țară contează pentru sine, în sine și în lume, nu după caii verzi pe care-i visează politicienii români, hibrizi sau alogeni, ci după puterea ei reală (economică, politică, intelectuală și, bineînțeles, militară), după cultura, onoarea și demnitatea ei națională, după capacitatea ei de a crea și cultiva relații trainice cu vecinii și cu toate țările lumii, benefice pentru ea și pentru partenerii săi. 

Dacă ai putere, contezi, dacă n-ai, nu. Nimic și nimeni nu poate exista și rezista sub semnul duratei, dacă nu au putere și resurse. România nu mai are nici resurse (le-a cedat la alții), nici putere și cu atât mai puțin, putere militară. Armata nu mai are resurse de mobilizare, nu are efective, nu are rezerve mobilizabile, nu are armament destul, nici tehnică de luptă performantă, nu are nimic, în afară de pieptul de aramă al românului milenar. Tehnica de luptă este cumpărată cu bani grei din vechiturile altora, iar politicienii cred că nu avem nevoie de o putere armată, de vreme ce suntem în NATO, nici de putere economică, de vreme ce avem corporații străine, nici de resurse, de vreme ce nu avem cu ce le prelucra și folosi, nici de inteligență, de vreme ce inteligențele țării iau drumul marilor capitale care le plătesc mai bine, nici de istorie, întrucât istoria nu produce bani pentru buzunarele lor, ci doar nostalgii (patriotarde, le zic unii dintre ei), de vreme ce lumea se îndreaptă spre hiperism, globalizare și cognocivilizație, ci doar de nimic, pentru că nimic, în concepția lor, înseamnă infinit blajin și lipsă de griji. 

Incultura lor politică și strategică este strigătoare la cer. Nu le pasă de nimic, în afară de o gâlceavă veșnică pentru a cuceri și menține, cu orice preț, puterea. Fără să-și dea seama că, de fapt, putere înseamnă asumare de responsabilități uriașe. Aici, neglijența, abuzul, lăcomia, aroganța și, mai ales, lipsa de creier, înseamnă nu doar dezastrul tău, ci și dezastrul țării tale. 


3. Desigur, marile puteri – și îndeosebi puterea americană – au interesul de a menține conflictualitatea militară a lumii la un nivel cât mai scăzut, astfel încât să poată fi gestionată, în primul rând, de către ele, de către aceste mari puterii, care formează, în jurul lor, alianțe și coaliții, de către organizațiile internaționale de securitate (ONU, OSCE, NATO etc.), coordonate tot de ele, de către corporații, de către marea putere financiară și de către împărații din umbră. 

În acest timp, marile puteri se înarmează cu cele mai sofisticate arme, iar inteligența tehnică nu încetează de a elabora și realiza, în continuare, arme care nu au existat, din ce se știe, niciodată pe Terra: arme inteligente, arme hipersonice, arme bazate pe amplificarea undelor, arme geofizice, arme nucleare din noua generație, arme climatice, arme cosmice, arme cognitive etc. 

Armele acestea nu sunt făcute să tacă, ci doar să aștepte momentul în care cei care le au le vor și folosi. Oricum, tot le folosesc. Pentru descurajarea celorlalți, pentru menţinerea unui echilibru strategic pe muchie de cuțit, convenabil lor, pentru impunerea intereselor lor importante, pentru provocarea de crize și conflicte armate controlabile, dar și ca mijloace de consum pentru industria armelor, extrem de profitabilă, și de presiune geopolitică. 

De când cu redeschiderea faliei strategice Marea Neagră – Marea Baltică, în urma summit-ului de la Vilnius și crizei ucrainene, s-a constituit din nou un front vestic împotriva Estului și un nou front estic, împotriva Vestului. România este chiar pe falie, iar în poligoanele ei, se antrenează forțele care, la o adică, vor intra primele în bătălie. Rusia s-a înarmat până în dinți, americanii sunt deja înarmați până în creștet, având cea mai puternică armată din lume, pe care o pun mereu la treabă, chinezii ocupă confortabil locul trei, japonezii revin în forță între puterile militare strategice ale planetei, turcii au deja o armată excelentă, dotată cu tehnică performantă, inclusiv cu teribilul F-35, pe care urmează să-l campeze pe primul lor portavion, capitalele vestice cunosc o presiune islamică fără precedent, dar unii lideri ai UE consideră că așa este bine pentru Europa care are nevoie de sânge proaspăt, deci de migratori, așa cum au fost și ei, cu un mileniu și jumătate în urmă, când au distrus Imperiul Roman și, după care, la timpul potrivit (după Renaștere, când au realizat mijloacele necesare), au ieșit din mileniul lor de așteptare strategică și și-au trimis, peste Atlantic, detașamentele lor înaintate pentru a explora și cuceri restul lumii, desigur nu de dragul acestui rest, ci doar pentru a-și extinde puterea și a folosi la discreție resursele planetei. Tot așa este și acum. 

Populația sedentară a României n-a participat niciodată la nicio invazie. Ea a trebuit să-și apere, cât a putut și cum a putut, pământul strămoșilor, limba și cultura și să le lase urmașilor, să reziste migratorilor războinici și să se adapteze vremurilor și vremuirilor. Așa a fost mereu, din generație în generație, indiferent de urgiile și catastrofele care s-au abătut asupra lor. Românii au reușit să se reunească pe pământul Daciei, atunci și numai atunci când au trecut de la stadiul de băștinași dezbinați, dar iubitori de vatră, la stadiul de identitate națională, de forță integrată și conștientă de importanța și vitalitatea pământului natal. 

Din păcate, azi, tot mai puțini dintre noi văd și înțeleg vremurile, uneltirile și urzelile care se fac împotriva României și românismului, agresiunea implicită a corporațiilor și a marketurilor care au transformat populația în consumatori captivi orbi, mulțumită și chiar încântată că poate cumpăra un automobil la mâna a doua sau a treia, că marketurile au locuri de parcare, că pot plăti cu cardul otrava din alimentele neromânești care au pătruns în fiecare localitate din România, dar mai ales în marile orașe, că pot fi slugi purtătoare de smartphone și de laptop, că se pot duce unde vor în Europa, chiar și fără pașaport, pentru a-i slugări pe cei care au nevoie de slugi și nu de parteneri sau de egali. 

Cei care au dominat lumea ieri o domină și azi, umilii de ieri au devenit din nou umili și azi. 

Și, probabil, așa va fi mereu. Nimeni, în România făcută harcea-parcea, nu se va revolta împotriva celui care îl stăpânește și îl umilește, ci doar împotriva celui de-o seamă cu el, adică împotriva vecinului de-o seamă cu el și a camaradului său. De aceea, probabil, votul este așa cum este: schizofrenic și potrivnic realității, nevăzător și handicapat. Sau programat să fie așa. 

Referindu-se la conducătorii României din vremea sa, Mircea Eliade, îi asemuia, pe aceștia, cu niște piloți orbi, considerând, în același timp, că, în mare parte, intelectualii din acele timpuri sunt nu numai atrași de alte culturi și de alte zări, ci și antiromâni. Astăzi, nu doar cei care conduc România, ci și majoritatea votanților sunt nu doar orbi, ci și blestemați să nu înțeleagă mai nimic din ce se întâmplă, să nu aibă în vedere interesul de țară, ci doar să voteze exact pe cei cărora nu le pasă, în nici un fel, nici de masa votanților, nici de soarta țării. Adică pe antiromânii perfecți. Iar mașinăria de vot, hodorogită sau ultrasofisticată, face restul.

Niciunul dintre președinții României de după 1989 nu s-a bătut și nu s-a zbătut pentru țara asta, primii doi bucurându-se doar de confortul funcției și demnității, ultimii doi străduindu-se doar să dezbine și să stăpânească, să domine și să dicteze, făcând pipi pe Constituția României, sau acționând la limita legii, pentru a nu fi acuzați de ilegalități. Dar cine să-i acuze? Justiția din România?! Mira-m-aș!

Niciuna dintre identitățile parlamentare n-a avut în vedere, la analiza și aprobarea legilor, interesul național al României, ci doar interesele de grup, interesele străinilor, ale corporațiilor, ale antiromânilor. Pe niciunii nu i-a interesat capitalul românesc, dreptul românilor de a fi, în țara lor, stăpâni pe avuția și resursele țării, calitatea educației, protecția patrimoniului secular, construirea și menținerea puterii României, ca țară unitară, suverană și independentă, construcția europeană pe bază de respect, egalitate și suveranitate. Așa se face că, în trei decenii, România a pierdut aproape întreaga avuție națională, iar suveranitatea și integritatea ei teritorială au devenit, din piloni de bază ai existenței țării și națiunii, noțiuni superflue, pe care nici legiuitorul, nici guvernanții și nici chiar locuitorii de rând, îndeosebi cei tineri, nu le mai iau în serios. Ceea ce este extrem de grav! 

Se pare că aleșii și culeșii neamului au trecut de la conceptul de țară suverană, unitară, integrală și independentă, la conceputul de comunitate internațională… Un fel de expansiune în ceață. Pe motiv că, dincolo, se află, probabil, soarele. O picătură de apă cristalină aruncată într-un ocean care nu există. Adică, în nicăieri. 


De aici nu rezultă că eu contest necesitatea Uniunii Europene, ca unitate europeană a statelor și națiunilor care o compun. Dimpotrivă, eu cred într-o Europă a națiunilor puternice, într-o Europă a unității și indestructibilității națiunilor europene unite – pentru că așa este firesc să fie –, dar nu într-o Europă a distrugerii statelor, mai ales a celor de la periferie, și a reconstituirii vechilor imperii, într-o altă înfățișare. Am spus-o și am scris-o de multe ori – o repet și aici –, eu cred că o Uniune Europeană a tuturor statelor și națiunilor care o compun nu poate fi realizată decât atunci și numai atunci când toate statele și națiunile vor atinge acel coeficient maxim de integralitate, care să determine integrarea într-un nou sistem, cel al Uniunii. Altfel, vom avea mereu o Europă cu mai mult viteze, cu mai multe mentalități, cu mai multe interese... vitale – unele imperiale, altele de slugă –, de care, în cele din urmă, se va alege praful.

În loc de concluzii:

Ce ar mai fi de făcut? Oare, în aceste condiții, mai poate cineva face ceva pentru unitatea și integralitatea României? 

Mai poate. Poporul român. Dacă și numai dacă se trezește. Deși e cam greu. Azi, somnul, mai ales cel al rațiunii, este mai dulce ca trezirea la realitate. Chiar dacă acest somn înseamnă moarte. Dar, totdeauna, fie și în ceasul al 12-lea, poporul român s-a trezit. Nu în mod miraculos, ci prin glasul sângelui, al pământului și al creierelor marilor patrioți români. 

Eu cred în această trezire din „somnul cel de moarte”. Ce înseamnă această trezire și cum se poate ea realiza? Aici sunt foarte multe de spus. Și, mai ales, de făcut. SOMNUL DE MOARTE AL UNEI RAȚIUNI ÎN METASTAZĂ

General de brigadă Gheorghe Văduva

24 nov. 2022

Magia iernii -Brasov 2022 la cinema Astra. Intrarea este fără bani, plătește primăria!

Proiectul este derulat de Primăria Municipiului Brașov, în parteneriat cu Asociația Culturală Fanzin, și face parte din programul „Magia Iernii – Brașov 2022“ la Cinema Astra. 40 de filme cu intrare gratuită. 

 Programul pentru săptămâna 30 noiembrie – 8 decembrie este următorul: 

 Miercuri, 30 noiembrie, ora 19.00
 Ziua filmului de artă
 Cinema Paradiso (1988), 2 h 35 min. Regia: Giuseppe Tornatore

Joi, 1 decembrie, ora 19.00
 Musical 
Tot acest jazz / All That Jazz (1979), 2 h 3 min Cu: Roy Scheider, Jessica Lange, Ann Reinking 

Vineri, 2 decembrie, ora 19.00 
 Special Crăciun
O poveste de Crăciun / A Christmas Carol (2009), 1 h 36 min Cu: Jim Carrey, Gary Oldman, Colin Firth 

Sâmbătă, 3 decembrie, ora 11.00
 Matineu
Regatul de gheață / Frozen (2013), 1 h 48 min. 

Sâmbătă, 3 decembrie, ora 17.00 
 Special Oscar 
Pe aripile vântului / Gone With the Wind (1939), 3 h 58 min. Cu: Clark Gable, Vivien Leigh 8 premii Oscar printre care pentru cel mai bun film și cea mai bună actriță (Vivien Leigh)

Duminică, 4 decembrie, ora 11.00
 Matineu
Epoca de gheață 5 / Ice Age: Collision Course (2016), 1 h 40 min. 4 premii Oscar printre care pentru cel mai bun filmși cel mai bun regizor. 

Duminică, 4 decembrie, ora 19.00
 Special Oscar 
Fantoma mea iubită / Ghost (1990) Cu: Patrick Swayze, Demi Moore, Whoopi Goldberg Premiul Oscar pentru cel mai bun rol secundar (Whoopi Goldberg) 

Luni, 5 decembrie, ora 19.00 
 Ziua filmului clasic 
Funny Face (1957), 1 h 43 min. Cu: Audrey Hepburn, Fred Astaire 

Marți, 6 decembrie, ora 19.00
 Ziua filmului de dragoste 
Vacanță la Roma / Roman Holiday (1953), 1 h 58 min. Cu: Gregory Peck, Audrey Hepburn 

Miercuri, 7 decembrie, ora 19.00 
 Ziua filmului de artă 
Arborele vieții / The Tree of Life (2011), 2 h 18 min. Regia: Terrence Malick. Cu: Brad Pitt, Sean Penn, Jessica Chastain

Joi, 8 decembrie, ora 19.00 
 Musical 
Chicago (2002), 1 h 53 min. Cu: Renée Zellweger, Catherine Zeta-Jones, Richard Gere 

 Sursa: www.newsbv.ro

23 nov. 2022

Gândește pozitiv!

O rețetă de viață tihnită: 
 Nu te implica în viața copiilor.
 Nu te amesteca în educația nepoților. Iubeşte-ţi ginerele/nora, respectă alegerea pe care a făcut-o fiica/fiul tău. 
 Niciodată să nu iei partea nimănui sau să-ţi dai cu părerea despre căsnicia lor. 
Fii imparțial! Nu te plânge de bătrânețea ta. Nu fi un om mai bătrân decât în buletin.
 Nu mai vorbi DE TIMPUL MEU, deja a trecut, privește spre viitor. 
 Fă-ți planuri pentru viitorul tău! 
 Nu vorbi despre boli sau slăbiciunea trupului. 
 Fii pozitiv! Indiferent cât câştigi, caută să și economiseşti, nu doar să cheltui. 
 Nu uita că totul are un început și un sfârșit și nu lăsa totul la întâmplare. 
 Nu lăsa toată povara copiilor. 
 Apropo de economii, nu uita de inerentele cheltuieli medicale. 
 Nu stați și nu vă băgați/nu vă lăsați implicați prea mult la știri sau politică, până la urmă nu veți putea rezolva nimic. 
 E greu mai ales în această perioadă, dar… Doar bucură-te de programul tău TV sau ascultând muzica ta preferată. 
 Învaţă să te distrezi şi nu te agita sau supăra din cauza vreunei știri. 
 Dacă vrei, păstrează un animal de companie, dar nu uita că este o răspundere și obligație în plus: te poate ”lega de glie, cu un ac de gămălie” când vrei pleci de acasă Rămâi activ: învață să găteşti, să faci grădinărit, să faci mişcare, să ieși la plimbare. 
 Orice ar fi, nu sta degeaba, fără să faci nimic. Păstrează-te îngrijit şi curat tot timpul. Mențineți igiena personală. 
 Acceptă îmbătrânirea fericit. 
 Până atunci, bucură-te de fiecare zi care trece şi trăieşte cu înţelepciune.
 Lasă vârsta să fie o punte către viitor şi niciodată o scară către trecut. 
 În sfârşit, nu păstraţi vinul, pălinca sau berea bună pentru mâine, s-ar putea să fie prea târziu ! 
 Trăiește fiecare zi cu zâmbetul pe față ! Bucură-te de strălucirea soarelui !

20 nov. 2022

Brașovul văzut din dronă

 https://fb.watch/gVPouiPHoQZbor deasupra Parcului Titulescu, Cercul militar, Rectorat, Muresenilor, Piața Sfatului!

Cu un clik pe link-ul de mai sus, filmul este vizibil pe Facebook, pe pagina Visit Brasov România!

11 nov. 2022

Bonsoir, eu plec... Ștefan Bănică, senior

 

Am evitat multe zile să-i dau telefon lui Ștefan Bănică. Credeam că infarctul care l-a reţinut la pat câteva luni i-a creat o stare apatică şi un dezinteres faţă de profesiune, şi, poate, chiar faţă de viaţă. Dar, spre surprinderea mea, Ştefan Bănică s-a arătat dispus să stăm de vorbă, bucurându-se până şi de telefonul primit. Locuieşte pe Austrului, într-o cochetă vilişoară, niciodată cu poarta încuiată, iar amfitrionii sunt totdeauna bucuroşi de oaspeţi. De cum ai păşit pragul casei, trăieşti cu impresia că îţi vizitezi un vechi prieten. Nu are nimic din morga unei vedete, vorbeşte deschis şi prietenos, cu toate că mai sunt vizibile urmele suferinţei. Nu acceptă ideea de a fi bolnav. Se mişcă dezinvolt. Imediat ca doctorul i-a permis, a cerut Teatrului Giuleşti să repună pe afiş marele său success, “…Escu”, piesă care de peste zece ani îi aduce mari satisfacţii.

Boala, ne mărturiseşte Ştefan Bănică, m-a scos din circulaţie atunci când nu mă aşteptam. În februarie, când am plecat la Predeal, mă simţeam foarte bine, doar puţin obosit. Acolo, boala a început să-mi dea târcoale. Am crezut că e o simplă răceală. La Bucureşti am aflat cu stupoare că am făcut un infarct pe care nu-l bănuiam şi, bineînțeles, nu-l doream. Nu am acceptat ideea de a fi internat la spital. Am rămas acasă, sub strictă supraveghere medicală și familială. lată-mă restabilit, gata să-mi reiau întreaga activitate profesională. Fără scenă, fără spectatori şi aplauze viaţa nu are — pentru mine — nici un sens. Nu uitaţi că joc de când mă ştiu.

— Chiar, de când jucaţi?

Din pruncie. Am început să cânt în corul radio, apoi am trecut la “Ora celor mici” pentru a interpreta roluri de copii la teatrul la microfon, parcurgând, copacel-copăcel, treptele ierarhice ale spinoasei noastre meserii. Datorită acestui nemijlocit contact cu arta, de mic am avut privilegiul de a vedea şi asculta monştrii sacri ai generaţiei de aur a teatrului românesc.

— Înţeleg că acest nemijlocit contact cu marii actori v-a îndreptat de timpuriu paşii spre sălile de teatru, deoarece pe vremea aceea televiziunea nu exista.

Nu-ncape discuţie. Puterea de fascinaţie a lui Birlic, Timică sau Manolescu, ca să iau numai trei nume la întâmplare, era atât de puternică încât serile semnam prezent în faţa teatelor bucureştene. Bani nu aveam. Avean o metodă infailibilă de a pătrunde în sala de spectacole. Nu există controlor care să nu poată fi păcălit.

— Deci, stimate Ştefan Bănică, drumul dumneavoastră spre cariera teatrală a fost croit încă din tinereţe.

N-a fost chiar aşa. Am făcut liceul la Cantemir, unde am avut colegi pe Pintilie, Valeriu Grama… Vă mărturisesc ceva: Pintilie, pe vremea liceului, era în afara problemelor de teatru. Atracţia lui se numea literatura. În liceu am făcut un Rică Venturiano, mai mult din joacă decât din pasiune. Nimeni dintre noi nu avea microbul teatrului.

— Oare am auzit bine? Chiar şi Pintilie era dezinteresat de fascinaţia Thaliei?

Aflaţi de la Ştefan Bănică, colegul lui, că asta-i realitatea. De multe ori, în singurătatea mea, stau şi mă gândesc: oare când i-a apărut lui Pintilie pasiunea şi cum şi-a descoperit talentul pentru teatru? Vă rog să reţineţi că atunci când am părăsit trupa giuleşteană pentru a veni la Bulandra, unul dintre motive se numea Lucian Pintilie.

— Ajungem noi la Giuleşti imediat. Dar spuneţi-mi mai întâi cum aţi ajuns la Institut?

Când se apropia bacalaureatul, au început, în familie, frământările. Tata zicea să mă fac avocat, admirând la mine logoreea şi aplombul în discuţie. Mama, care urmărea toate emisiunile de radio unde eram prezent, nu contenea să se laude în toată mahalaua cu fiul ei, zicea, deci, să mă fac actor. Mai susţinea biata mama mea că, de vreme ce eram distribuit alături de mari nume, înseamnă că am talent. Eu, săracul de mine, spuneam două-trei replici şi mama mă şi vedea cel puţin de valoarea lui Birlic. Destinul meu în teatru se numeşte Radu Beligan. Parcă a fost ieri: am imprimat ceva la radio. La plecare, Beligan m-a poftit în maşină fără să şoptească ceva. Am coborât direct la secretariatul institutului unde, peremptoriu, i-a zis secretarei: „Înscrie-l”. Am rămas perplex şi am zis: nu. Beligan, tăcut, m-a luat de mână, m-a condus spre una din clasele goale, şi, aşa, din senin, mi-a tras două palme. Apoi, ca şi cum nu s-ar fi întîmplat nimic, mi-a ordonat: Acum mergi de te-nscrie. Ştiu eu de ce. Am intrat din primul foc, devenind elevul marelui Finţi.

— Zilele trecute i-am luat un interviu lui Rauţchi, care mi-a mărturisit că, la institut, a existat un singur profesor adevărat: Alexandru Finţi. Spuneţi-mi, ca fost elev, în се-au constat marile lui calităţi de profesor?

Se apropia de fiecare student cu răbdare şi înţelegere. Pretindea tuturora după posibilităţi, se ocupa de noi diferenţiat, de aşa manieră încât în final toţi să fim aduşi la acelaşi numitor. Când ne urmărea evoluţiile, participa alături de noi şi se bucura deopotrivă. De la el am deprins etalonul meseriei pe саге îl voi respecta toată viaţa: măsură şi fixare. A fost un mare meşter.

— După mine, sunteţi un actor complet. Faceţi comedie, cântaţi, dansaţi, şi aţi avut succes, în urmă cu ani, chiar şi în dramă. Vă ţin minte în VICTIMELE DATORIEI, alături de Gina Patrichi şi Virgil Ogăşanu. Această pluralitate v-a conferit statut de vedetă, numele lui Bănică fiind până acum câţiva ani succes sigur de casă. Ce mai, steaua Bănică strălucea puternic în constelaţia actoricească. De câţiva ani, am impresia că un con de umbră încearcă să vă-nvăluie. Care e starea vedetei în această situaţie?

Proastă. Nu uitaţi că de 7 ani, la Bulandra, n-am avut nici o premieră. Colac peste pupăză, filmul mă ocoleşte, iar la revistă, nu fortuit, am renunţat.

— Să luăm situaţiile pe rând: aţi plecat de la Giuleşti, cu toate că acolo aţi cunoscut un mare triumf, aveaţi publicul lui Bănică, piese montate pentru Bănică, aplauze pentru Bănică. Iată, prima piesă pe care o jucaţi după ce v-aţi însănătoşit se numeşte “…Escu”, deci tot cu trupa din Giuleşti vă faceţi reintrarea pe marea arenă a teatrului bucureştean. Spuneţi-mi cu mâna pe inimă: oare n-aţi greşit părăsind trupa giuleşteană?

Plecarea mea n-a fost întâmplătoare, ci deliberată. Atunci, la Bulandra, erau două nume celebre: Ciulei şi Pintilie. Şi vreau să văd actorul care ar refuza să joace sub o asemenea firmă.

— Cum de n-aţi făcut filme?

— Am jucat două-trei roluri şi atâta tot.

— Foarte puţin.

— Părerea mea sinceră este că în cinematografie se petrec lucruri înfiorătoare: prea multe bisericuţe, prea multe subterane, prea mare dezinteres pentru artă. Cine ştie să străbată subteranele poate ajunge pe generic. Cine nu, nu. Apoi, mai cred că regizorii nu prea vin pe la teatru, de unde şi autodistribuirea. De, ei au pâinea şi cuţitul. Nu am nimic cu neprofesioniştii, dar doresc sâ nu se uite că actorul este actor cu meserie cu tot. Prea mult amatorism în unele producţii cinematografice.

— La televiziune de ce nu apăreţi?

— Mă întreb şi eu: a fost o vreme când eram foarte solicitat. Se pare că interesul pentru mine a scăzut. Ce mi se oferă nu mă interesează. Eu înţeleg să cânt, dar într-un cuplet de bună calitate. Dacă numai să cânt, înseamnă că m-aş contrazice. Muzica uşoară îşi are profesioniştii ei. Să-şi facă meseria!

— De ce nu mai jucaţi revistă, de ce nu mai faceţi comedie?

— Pentru că atât una cât şi cealaltă nu se mai scriu. Sunt genuri majore, amice, care cer să fie scrise cu talent Şi curaj. Umorul nu se poate cartela. Cine crede acest lucru se înşală. În materie de umor avem o foarte mare tradiţie. Acum sunt încercări timide. Societatea noastră, ca orice societate, antrenează după sine şi bune, şi rele. Satira şi umorul, pentru a fi crezute, trebuie să atace şi problemele majore. Chelnerii, frizerii şi bişniţarii nu mai prezintă nici un interes pentru un textier care se respectă. Dacă nu avem texte de bună calitate, eu zic să ne întoarcem la trecut. După mine, marele Muşatescu poate ţine afişul câteva stagiuni. Dar mai sunt şi alţii. Nu trebuie eu să vi-i amintesc. Daţi-mi o „revistă de altădată” şi merg singur să cer un rol.

— De-a lungul anilor au apărut foarte multe cupluri care erau apreciate de marele public. Aproape toate s-au destrămat. Este o mai veche frământare a mea, care, probabil, cândva, va prinde contur. Am o întrebare pentru Ștefan Bănică: de ce nu mai face cuplu cu Stela Popescu?

— Ne-am întâlnit acum 14 ani la televiziune şi vreau să cred că am făcut un lucru foarte bun. Remarca dumneavoastră este foarte judicioasă. Din păcate, cuplurile de succes nu prea rezistă vremii. După cum se ştie, pentru a fi alcătuit, un cuplu are nişte legi ale lui (una din ele cere ca partenerii sa fie de valoare apropiată). Şi acum începe greul: actor mare, personalitate mare, pretenţii pe măsură, capricii așijderea. Ce mai, două săbii nu pot încăpea intr-o singură teacă. Şi, cum este firesc, totul începe de la un fapt minor. Aşa a fost şi cu noi. Să încerc să reconstitui faptele…

— Vă întrerup: nu intră în practica revistei noastre asemenea indiscreţii; ceea ce doresc să vă subliniez este că un cuplu ca al dumneavoastră este foarte greu de refăcut, pentru că atât unul cât şi celălalt erau deopotrivă ridicători şi trăgători. Iată, Stela Popescu, şi-a refăcut cuplul împreună cu Arşinel, care, aşa cum am mai scris, nu este un simplu cavaler servant, ci un partener egal. Dumneavoastră, deocamdată, aţi rămas Ştefan Bănică. Dac-aş fi regizor şi v-aş ruga să jucaţi alături de Stela Popescu m-aţi refuza?

— Doamne fereşte! Stela e o mare artistă, o artistă infailibilă, alături de сагe e o plăcere să joci. Dar nu sunt pentru refacerea cuplului.

— Dacă înţeleg bine, această hotărâre nu a fost luată vizavi de Stela Popescu. Dar pentru că amândoi slujiţi teatrul românesc şi pentru ca acesta să câştige, aş fi tentat să vă propun nişte nume de actori şi de actriţe cu care, poate, v-ar surâde să faceţi un cuplu. În felul acesta, există perspectiva de a avea două cupluri valoroase.

— Vai de mine! Dacă n-aş şti cine sunteţi, v-aş bănui de amatorism! Nu vedeţi că stagiunea de vară a teatrului de revistă a fost deschisă cu două vechituri? De unde atâtea texte? Dă, Doamne, cuplete pentru Stela şi partenerul ei, şi eu, Ştefan Bănică, mă voi declara fericit. Am hotărât să rămân cu spectatorii mei, pe care am datoria să-i recâştig.

— Nu vreau să vă necăjesc; dar dacă aş pleca de la dumneavoastră fără întrebarea următoare, m-ar mustra conştiinţa: dacă vă spun că vă pândeşte manierismul, vă supăraţi pe mine?

— Nicidecum. Şi eu îmi dau seama de acest lucru, dar vinovatul trebuie căutat dincolo de scenă, acolo unde stă regizorul. Şi trebuie să repet ceea ce spuneam la-nceput, că în primul rând pentru Ciulei şi Pintilie am venit la Bulandra. Manierismele, automatismele, regizorul trebuie să ţi le corecteze, căci un mare regizor, pe lângă idei devastatoare, trebuie să aibă şi un ochi neiertător. Acei actori care au avut şansa să lucreze sub bagheta unor mari regizori sunt nişte oameni fericiţi. Nu pot uita pe Peter Brook care, după ce-a văzut un spectacol al lui Pintilie, a îngenuncheat, i-a sărutat cu evlavie mâna, declarând că este fericit să cunoască și să vadă un spectacol făcut de un fantastic artist.

— Noua generaţie de regizori nu vă spune nimic?

— Terminarea institutului nu poate fi egală cu aruncarea absolventului în groapa cu lei. În meseria de regizor este nevoie de ucenicie. Din păcate, lipsă uceniciei se simte. Să vă dau un exemplu: înainte de-a mă-mbolnăvi s-a făcut distribuţia la un spectacol de Bulgakov. Era, într-adevăr, o distribuţie gândită cu talent. Din diferite motive, regizorul nu a mai pus în scenă piesa, şi a fost chemat în locul său un tânăr absolvent care, din puştism, a anulat vechea distribuţie, „elaborând” una nouă. Când am văzut cum a fost gândită noua distribuţie, am cerut să fiu scos din rol. La anii mei nu-mi pot permite orice. Prea mult diletantism care, din păcate, se resimte şi în emisiunile de televiziune. Cer să mi se respecte meseria şi vocaţia.

— Când vobiți de actorii de altădată, le ziceţi meşteri şi nu maeştri.

— Meşterul este cel ce a învăţat o meserie, dar poate învăţa şi pe alţii. Or, actoria este în primul rând meserie. Aşa am auzit că li se spunea pe vremuri, aşa le zic şi eu azi.

— Dintre toţi „monştrii sacri” de altădată, vă puteţi opri la un singur nume?

— Toma Caragiu. Marele actor, inegalabilul om, bunul meu prieten. Un asemenea talent se naşte o dată pe secol, în plus, era de o inegalabilă modestie. De pe vremea doamnei Bulandra, în teatru exista o lege nescrisă: în turneu, vedeta doarme singură. Ei bine, din clipa când ne-am cunoscut, Torniţă niciodată n-a dormit singur. Am împărţit împreună totul, şi la bine, şi la rău.

— Actorul profesionist ţine sala în mână. Ştie exact pe ce replică se râde. I s-a întâmplat vreodată lui Ştefan Bănică să nu primească aplauze atunci când le-aştepta?

— Mai încape vorbă? Joci un spectacol de 200 de ori, totul merge perfect, iar a 201-a oară se întâmplă ceva: sala nu răspunde. Nu poate fi stare mai înfiorătoare ca aceasta Nu dormi noaptea, cauţi să afli greşeala. În mod normal, la următorul spectacol, totul trebuie să intre în ritmul aşteptărilor. De data aceasta emoţiile sunt mai puternice decât la premieră.

— Cei ce scriu umor sunt îndeobşte oameni trişti. Cei care răspândesc veselia de pe scenă au totdeauna zâmbetul pe buze. Deci, vă cer să istorisiţi o întâmplare nostimă.

— Jucam „Escu”, aveam drept “partener” un câine pe care Jorj Voicu îl ţinea în braţe. Nu știu din ce motive, „interpretul” a fost schimbat. S-a adus altul, am repetat, totul era bine. Seara — spectacol. În scenă — eu, Jorj Voicu şi Astra Dan. Totul părea perfect. Dar când încep să dau replica, pechinezul începe să latre de mama focului. Disperat, mă apropii de Voicu şi-i şoptesc: lasă-l pe mine! Şi-l arunc în culise. Al dracului, animalul se-ntoarce în scenă, dar ştiţi cum, exact la graniţa dintre noi şi culise, şi pune-te pe lătrat! Disperare! Cei din culise nu-l puteau ajunge fără a fi văzuţi de sală, cu toate că-l tentau cu tot felul de bunătăţi. Iar noi nu puteam continua. Din situaţie comică, devenise tragicomică!

— Este cazul să plec. Aveţi nevoie de odihnă. Ce rol vă doriţi?

— Din dragoste pentru marele Tomiţă, aş dori să-ncerc marea lui creaţie din “Opera de trei parale”: Mackie Şişul. Dacă s-ar adeveri dorinţa mea, în fiecare seară, înainte de a intra în scenă, aş aprinde o lumânare drept mărturie a admirației şi dragostei pe care i le port”.

(Revista Flacăra, 1983, un interviu de Dan Bârlădeanu) 

În ciuda celor trei infarcte pe care le suferise, marele actor, care a venit pe lume pe 11 noiembrie 1933 la Călărași, continua să şofeze, să joace teatru, să facă filme, să fie prezent la televiziune și… să-l viziteze pe Iurie Darie în mica vinărie pe care acesta și-o deschisese în zona Ștefan cel Mare. “În ’83 jucam în două teatre: Bulandra şi GiuIeşti, duceam în spinare 12 spectacole pe săptămână… şi ce spectacole, cu tone de text! Pe 18 ianuarie, jucam „Escu”, în sală erau 3-4 grade, publicul cu paltoane şi căciuli pe cap. Nu m-a durut, atât, am transpirat şi mi s-a făcut rău. Am ajuns la doctorul Pompiliu Popescu. Zice: „Ce-ai făcut, Fane?” Ce-am făcut? „Ai făcut un infarct!“ În ’90 terminasem filmul lui Pintilie „De ce bat clopotele Mitică?“ Pe 7 iunie, vine o mașină să mă ducă la post-sincron în Buftea, atunci l-am făcut pe-al doilea… În august ’91, eram la Covasna, mă sună fiu-meu Alexandru: „Tată, nu vor să mă lase să dau treapta la „Tonitza”. Am făcut de trei ori drumul ca să-l conving pe un inspector să-l lase, atunci l-am făcut pe-al treilea… Îmi aduc aminte cuvintele lui Cotescu: „Măi băiete, până unde mere, mere, când se rupe firul de pe ghem, înseamnă că nu mai mere!“

Despre Ștefan Bănică junior, părintele său a povestit într-un interviu publicat de revista “Cuvântul nou”:

“Eu ştiam că mulţi mari actori îşi nenorociseră copiii obligându-i să facă aceeaşi meserie, chiar dacă ei nu aveau talent, de-asta îi spuneam lui Ştefan: „Tată, hai să ne gândim şi la o filologie, că pe urmă te aduc eu unde trebuie!” El: „Tată, orice-ar fi, eu dau la teatrul!” Nu l-am luat în serios. Când a dat examen la IATC, eram într-un turneu la mare, pe la 3 noaptea sună telefonul, nervos, ţip în receptor: „Care n-ai ce face şi suni când oamenii dorm?”

Aud în receptor: „Fane, sunt Olga Tudorache, am fost șefă de comisie la monolog, să știi că băiatul tău e foarte bun!” N-am dormit toată noaptea, îndoielile mi se risipiseră. Asta-i o meserie dată naibii, trebuie să mori și să reînvii mereu! Uneori, însă, nu mai reînvii!”

Ștefan Bănică senior a încetat din viață la vârsta de 61 de ani, pe 26 mai 1995, la București.

Sursa: dosaresecrete. ro

16 aug. 2022

Pensiile militarilor sunt pensii miltare de stat. Punct!

Despre ce sunt pensiile militarilor români se discută în spațiul public de la sfârșitul primului deceniul al primului secol din mileniul trei, adică  de pe timpul domniei lui Băsescu!  

Un documentar pe această temă, apărută  Observatorul militar, aduce încă o dată lămuriri pe această temă tratată din păcate cu multă superficialitate ca să nuzic și rea credință  de mulți asa ziși jurnaliști de presă scrisă și  vorbită! 

"În ultimele două luni, subiectul pensiilor militare a revenit, cum se întâmplă deja, ciclic, în ultimii 10-12 ani, în atenția opiniei publice. De data aceasta, focul dezbaterilor s-a reaprins de la reforma pensiilor asumată în PNRR, în care s-ar fi angajat și includerea pensiilor militare în rândul celor speciale (fapt dovedit deja ca fiind un fals) și de la o pretinsă comunicare oficială dinspre Comisia Europeană către guvernul de la București cum că musai pensiile militare trebuie considerate speciale și aduse la ordin în câmpul contributivității  (iarăși fals, pentru că nu există o astfel de poziție exprimată oficial de la Bruxelles, ci doar un studiu din categoria European Economy discussion Papers, studiu intitulat „Special Pensions in the EU”. Lucrarea cu pricina este întocmită de doi angajați ai Directoratului General pentru Economie și Finanțe al Comisiei Europene. O puteți găsi fie căutând pe Google după titlul lucrării, fie accesând acest link: https://economy-finance.ec.europa.eu/publicattions/special-pensions-eu_en. Chiar vă îndemn să o citiți. La începutul acestei lucrări, se specifică foarte clar că opiniile exprimate în studiu sunt doar ale autorilor și nu reprezintă punctul oficial de vedere al Comisiei. Ar fi interesant de văzut cum a ajuns această lucrare să fie prezentată în presa din  România drept o atenționare oficială de la Bruxelles, deși nu este chiar greu de înțeles motivația din spatele unei asemenea mistificări. În orice caz, pornind de la fapte concrete sau de la falsuri, episodul a generat un nou val de dezbateri în opinia publică din țara noastră.

Din nou apar eternele voci care se întreabă dacă este corect ca pensiile militarilor (dar și ale altor categorii profesionale) să fie calculate după alte criterii decât cele ale pensiilor din sistemul public, respectiv după principiul contributivității.

Din nou se înfierează cu mânie așa-zisa „scutire” a militarilor de la reținerile din salariu care se aplică oricărui salariat din România. Atunci când se vorbește despre lipsa contri-butivității în cazul militarilor, se induce în mod voit confuzia că aceștia nu ar contribui, pe timpul carierei lor, la bugetul statului.

Fie nu ar plăti taxe şi impozite, fie acestea ar fi mai mici decât în cazul altor categorii profesionale. Din nou fals. Cota de contribuție individuală la bugetul de stat a militarilor este egală cu cota de contribuție de asigurări sociale prevăzută de Codul fiscal.

O spune clar Legea nr. 223 din 2015 privind pensiile militare de stat, la articolul 31. Toți militarii, ca și salariații civili, plătesc către stat aceleași cote de contribuții și impozit pe soldă, respectiv 25% CASS, 10% CAS și 10% impozit. Citiți singuri, vă rog, nu trebuie să mă credeți pe cuvânt.

Și, totuși, care să fie problema cu acest sistem diferit de calcul pentru militari? De ce nu pot ei să fie „procesați” la fel ca oricare alt salariat, atunci când vine vorba despre evidența veniturilor obținute și calculul pensiei după trecerea în rezervă?

Este România un exemplu singular în NATO și în Europa? Răspunsul, pe scurt, este nu. Asigurarea veniturilor militarilor după trecerea în rezervă se face pe un sistem de pensie de stat în aproape toate țările NATO și ale Uniunii Europene.  Aceasta este regula. Excepțiile sunt foarte puține.

Continuare, aici!:

http://presamil.ro/pensiile-militare-nato-si-ue-este-romania-un-caz-special/  

23 iul. 2022

Tudor Banuș, fiul poetei Maria Banuș

Cum e să te naști intr-o Românie in anul de dupa al doilea razboi mondial, 1947, într-o familie de intelectuali care aderă la ideologia comunistă, mama sa poeta Maria Banuș scrie poezii inchinate noii oranduiri, ca apoi cand cresti mergi la școală mintea ta de copil  să se dezvolte să refuze  să creadă in lumea parintilor, strecurând realitatea printr-o sită,  aceasta nefiind altceva decat arta; Tudor Banuș a gasit refugiu in arta picturii, a desenului fantastic iar când  s-a ivit momentul prielnic a evadat din lagarul sovialist, ajutat de acesasi Marus Banuș care deși cam târziu s-a clarificat ideologic! (sic!)  Urmeaza un interviu de excepție acordat ziarului online Adevarul, anul de grație 2016! 

 "Tudor Banuş, ilustrator de calibru internaţional, evocă fuga din România la Paris, în 1972, relaţiile cu părinţii (poeta Maria Banuş) într-o perioadă proletcultistă, colaborările sale cu publicaţiile de renume „New York Times“ şi „Le Monde“. Schiţează astfel autoportretul unui artist lucid, fascinant prin inepuizabilul rezervor de umanitate al lumilor desenate.

Cu lavalieră portocalie şi tâmple argintii, elegant şi jovial, Tudor Banuş pare un lord pus pe joacă. Galeria românului Paul Amarica de pe Rue Washington de la Paris e plină-ochi la vernisajul expoziţiei în care Tudor Banuş prezintă litografii şi desene originale. Creaţiile sale, cu detalii inepuizabile, cu volute hipnotice şi viziuni adesea terifiante, au forţa de a teleporta privitorul în cabinetul unui magician gotic, în laboratorul unui alchimist atotputernic, în salonul unui psihanalist cu vârf de creion. Tudor Banuş e un fel de „Dürer trecut prin filtrul suprarealiştilor“, se extaziază criticii de artă francezi. Scriitorul Mircea Cărtărescu vede în ilustratorul „Enciclopediei zmeilor“ un maestru maniacal care-şi are locul pe deplin „în lumea grăbită, materialistă şi uitucă“ a postmodernităţii: „Umane într-o epocă post-umană, făcute să ne-aducă aminte că şi dacă vom deveni cyborgi sau vom trece cu totul în virtual ne vom păstra sufletul fără de care nu vom câştiga nimic câştigând lumea, desenele lui Tudor Banuş sunt o mărturie printre noi că maeştrii încă există, încă lucrează, şi că-n jurul lor se-nvârteşte încă sfera pieritoare pe care trăim“, spune Mircea Cărtărescu. Confesiunile unui maestru internaţional

„Weekend Adevărul“: Aţi plecat din România în Franţa acum aproape 45 de ani. Vă mai surprinde Parisul astăzi?
Tudor Banuş: Parisul surprinde, fiind nucleul Franţei în privinţa degradărilor actuale care au loc din punct de vedere social şi de funcţionare a unei societăţi care regresează. E problema comunitarismului prost gândit şi prost digerat de stânga. Totul e dihotomic: alb-negru, stânga-dreapta, ceea ce este o aberaţie. Pentru că există oameni de stânga reacţionari şi oameni de dreapta progresişti. E nocivă şi neproductivă împărţirea în imperiul binelui şi imperiul răului." 

[...] Continuare in Adevarul!

Site-ul oficial Tudor Banuș


https://youtu.be/h4Txi3IBaNw

1 iul. 2022

Lumea Nouă

 Răzvan  Pascu este un nume nu numai în  lumea turismului internațional dar și  al afacerilor imobiliare. A trecut de la stadiul de turist in Dubai, cel mai cosmopolit oraș al lumii, la cel de investitor imobiliar. Am postat msi jos impresiile și sfaturile sale din noua postură. Textul integral l-am luat de pe Facebook sau Meta. Are și talent de narator. 

Am fost destul de des întrebat de ce am ales să investesc în Dubai și nu în alte orașe din Europa sau din lume. 

Am avut și eu anii mei de scepticism, când credeam că Dubaiul e doar un miraj, că la un moment dat oamenii se vor plictisi de betoane și insule create artificial. Însă cu trecerea anilor acest oraș a demonstrat multe întregii planete, iar astăzi este nu doar unul dintre cele mai cosmopolite orașe din lume (cu potențial să ajungă în 15 ani New York sau Londra sau Singapore/Hong Kong ca preturi la imobiliare), ci și locul în care se află multe dintre ‘’cele mai…’’ atracții. 

Este un oras al viitorului. Aici se găsesc printre cele mai moderne cladiri și construcții, unul dintre cele mai mari porturi și aeroporturi, cea mai mare companie aeriană privată, dar și cel mai mare mall din lume.

Acum 2 zile in Dubai m-am intalnit cu un director de companie (un britanic) care lucreaza cu cei mai mari dezvoltatori imobiliari din Dubai. Imi spunea ca a ajuns in Dubai acum 12 ani, iar pe vremea aceea mai nimeni nu isi dorea neaparat sa fie expat in Dubai, si de aceea companiile le plateau strainilor fee-uri pentru relocare in Dubai, scolile copiilor si multe alte beneficii, ca sa ii convinga sa se mute acolo. Acum lucrurile s-au schimbat la 180 de grade, companiile aproape au scos toate aceste beneficii pentru ca cererea este enorma pentru Dubai. Toata lumea vrea sa fie acolo, sa lucreze acolo, sa faca business acolo, pentru ca afacerile (si banii) se fac foarte rapid in Dubai. 

Cu o suprafață de aproape 35km pătrați și o populație de 3 milioane de rezidenti (plus peste 25 de milioane de turisti pe an), Dubaiul a crescut în mod exploziv și a devenit un centru comercial internațional, nod de transport major pentru pasageri și marfă, un punct excelent de business intre Europa si Asia. Acest lucru îl face cel mai populat emirat din Emiratele Arabe Unite, depășind Abu Dhabi, 85% din populație fiind reprezentata de expați.

Conform statisticilor oficiale publicate de Guvernul din Dubai, în primul trimestru din 2022 rata medie de ocupare a hotelurilor a fost de peste 80%. Chiar si acum, in plină vară, hotelurile sunt pline in Dubai. Iar din ianuarie și până în aprilie anul acesta, numărul total de turiști internaționali care au vizitat Dubaiul este de 5,1 milioane.

Dar revenind la recordurile la care poți fi martor atunci cand vizitezi Dubai, iată care mi s-au părut cele mai interesante:


⭐ Cea mai înaltă cladire din lume: Burj Khalifa (828 m înălțime, iar până în vârf de tot, vârf ce pare practic că străpunge cerul, are chiar 830m). 


⭐ Cea mai înaltă piscină de tip infinity din lume: piscină situat la Address Beach Resort, la etajul 77, la o înălțime de 294 m


⭐ Cel mai mare spectacol de fântâni dansante din lume: Palm Fountain, ce se întind pe 7327 m² și pot ajunge la înălțimea de 105m

 

⭐ Cea mai adâncă piscină din lume: Deep Dive Dubai, cu o adâncime de 60m 


⭐ Cel mai mare Mall din lume, după suprafață: Dubai Mall, dar la anul se va deschide în zona SOBHA Hartland un nou mall, Meydan Mall, despre care se spune că va depăși recordurile actuale și va deveni cel mai mare din lume. Cei interesati sa cumpere un apartament in aceasta zonă nouă, construit de dezvoltatorul premium SOBHA, ma pot contacta in mesaj privat. 


⭐ Cei mai mulți zgârie-nori din topul celor mai înalți 200 din lume. Dubai are numeroase clădiri ce par a atinge norii, mult mai multe decât oriunde altundeva în lume. În 2022, există 30 de astfel de clădiri în Dubai, în timp ce pe locul 2 se află New York cu 16 zgârie nori din top 200 cei mai înalți din lume, iar pe locul 3 Shenzen (15 zgârie nori).


⭐ Cel mai înalt teren de tenis din lume. Helipadul de la Burj Al Arab este și teren de tenis, de altfel cel mai înalt din lume, fiind situat la 211 m deasupra solului. Federer și Agassi au jucat aici un meci demonstrativ în 2005 pentru a promova ATP Dubai Duty-Free.

 

⭐ Cea mai lungă tiroliană urbană din lume: XDubai XLine. Experiența XDubai XLine, cu o lungime de 1 km, te poartă de pe o platformă înaltă de 170 m, de la Amwaj Towers la Dubai Marina Mall, cu o viteză medie de 80 km/h.

---

Dezvoltatorul SOBHA Realty - Imobiliare Dubai, cu care lucrez eu, vinde apartamente de 2 camere (80 mp) cu preturi incepand de la 410.000 euro (uneori mai apar cateva si incepand de la 350.000 euro – 70 mp). Plata  se face in rate de cate 10% la fiecare 6 luni, timp de 5 ani. Pentru detalii si achizitie, ma puteti contacta in mesaj privat sau pe emacontact@razvanpascu.ro

8 iun. 2022

Chiar, nu mai avem nici bălegar?

 De unde, dom’le, bălegar ? 

Autor: Eugen Laurian


Poate vă sună cam sinistru,

dar într-o zi, domn prim-ministru

(prea-micul mare om de stat,

ades, pe vârfuri înălțat!)

dorind să meargă să mai vadă

progresul la autostradă,

(cu mulți reporteri, hărmălaie) 

și vrând o panglică să taie

la ce-au făcut, cu greu, străinii,

privind, spre câmp, cum fug ciulinii,

văzu doi inși, sfrijiți, calici,

făcând, din balegă, chirpici.


Oprește chiar în plină stradă

și intrigat ce poat’ să vadă,

(doi oameni frământând noroi !),

se adresează celor doi:

– Măi, oameni buni, n-aveți rușine...?

Înapoierea cât vă ține ?


Noi, azi, suntem în Europa

și voi îi dați cu  hopa-tropa

și bateți paie și noroi...

Mi-e milă, măi, acum de voi

că-n loc să fiți acționari,

tot la călcat de bălegar...


Dar, ia, să-mi spuneți dragi amici,

ce faceți voi cu-atâți chirpici?...


– Îi ducem dincolo de Nistru

și-i exportăm, domn prim-ministru !

Și n-o facem prin interpuși,

îi exportăm, direct, la ruși !


– Mă bucur pentru-așa efort,

nu-i rău că-i duceți la export !

Dar cât luați pe un transport?...


– Cum rușii nu prea au valută

și sunt, demult, cam în derută,

ne dau șurie și potcoave

și-n rest, ne dau... Kalașnicoave...

Dacă nu vrei să te complici

iei un pistol la trei chirpici !


– Cum?... Și n-ați ajuns la tribunal

că introduceți ilegal,

în mod abscons și imprudent,

în țară,-atâta armament ?


– Nuuu!...  Ferească Domnul de ocară!...

Nu intră, neam, la noi în țară !

De cum ni-l dă și-l ridicăm

noi musai îl reexportăm,

și-nfășurat în celofan

îl ducem repede-n Iran...


– La teroriștii ăia răi?...

Și ce vă dau, acolo, ei?


– Petrol, petrol... și iar petrol,

iar câteodată și benzol!

Ne dau, pentr-un singur pistol,

cam câte-o tonă de petrol.


– Ce bine c-aduceți petrol!

Dar s-aveți grijă la control

ca nu cumva s-aveți surprize,

să plătiți taxe și accize,

să nu dați de vreo panaramă,

atunci când îl băgați în vamă!


– Dar stați cuminte, dumneavoastră,

că nu-l băgăm în țara noastră...

Din Golf, cu doi autohtoni,

direct îl ducem la niponi,

c-or fi ei chiar deștepți, parol !,

dar n-au deloc... deloc, petrol !


– Deștepți sunteți, mânca-v-ar mama!

Și ce luați din Yokohama?


– Ei!... Acolo, niște flecuștețe

subțiri... subțiri și lunguiețe,

ceva... făcute din nisipuri

de-i zic ai noștri microcipuri,

ceva micuț ca vai de el,

că-ncap o mie-n portofel.


Să vezi afacere bănoasă

că nu venim cu ele-acasă,

nu suntem, dom’le, prostovani... 

Îi vindem la americani

că au nevoie la rachete,

la sateliți și la... navete!


– Ia uite, ce fac barosanii!...

Și ce vă dau americanii?


– Ne dau, acolo, câte-un jeep...

și pentru fiecare cip

dau câte-un whisky la barbari,

și, doar, o mie de dolari!


– Ia, spuneți-mi, în mod concret,

ce faceți voi cu-atât bănet?...


– Ți-om spune, bre, și vei vedea

c-acuma-i treaba cea mai grea...

Luăm dolarii,-i numărăm

și-apoi în euro-i schimbăm!

E-o treabă grea, dar asta e!


– Dar nu-nțeleg, de loc, de ce?


– Păi, o să-ți spunem! De la noi

bulgarii vor, doar, euroi!


– Am priceput, nu vor dolarii...

Dar care-i treaba cu bulgarii,

de ce-i băgați la socoteală?...

Și ce vă iese la-nvârteală?


– Păi, domn ministru – majestate,

cu-atâta austeritate

ce ne-ai băgat-o iar pe gât

și-aproape că ne-ai omorât,

când toată țara-i ca un mort

și tot luăm doar din import,

n-a mai rămas niciun măgar!...


De unde, dom’le, bălegar ?


București – 24 august 2011

Din volumul de versuri „Calea spre sapiență”, 

publicat la editura „Favorit” /2016.

29 mai 2022

Visul neimplinit al pictorului...

     

        Pe David CROITOR l-am întâlnit în spațiul virtual pe pagina sa de pe Facebook. Are 4999 prieteni virtuali atestați. Viețuiește în frumosul oraș- stațiune Vatra Dornei.  Este absolvent al Universității din București. Mânuiește deopotriva penelul și condeiul. Pentru cei care nu aveți  cont pe FB public o povestire ca o înșiruire de pânze care au în comun o pată de culoare, dacă  melancolia are o culoare a sa.

"28 mai

Ziua de azi a fost mohorâtă și rece. La un moment dat a și plouat dar nu atât de tare ca în sudul țării, unde am auzit că furtunile au făcut ravagii. Fiindcă m-am simțit cam rău în ultimele zile, o răceală ciudată a dat peste mine așa din senin, deși la noi a fost cam tot timpul înnorat, n-am făcut mare lucru. Am stat mai mult prin casă și am vegetat ca o legumă. Am băut tot felul de ceaiuri, m-am frecat cu câte și mai câte alifii, deoarece mă dor și oasele, am stat cu picioarele într-o găleată cu apă fierbinte, mă rog, tratamente pentru răceală, așa cum se făceau odată la țară pe când eram copil. Pentru că atunci când sunt bolnav, răcit în cazul de față, timpul pare dilatat, am încercat să-l umplu cu ceea ce mi-a căzut la îndemână, adică un Netflix, mai o carte ( ‘’Viață pasionată a lui Bruegel’’), mai o melodie veche  din anii 70-80, mai un gând, un vis, etc., și uite așa timpul a trecut fără să simt povara lui.

Astăzi, fiindcă despre ziua de azi vreau să vorbesc, am ascultat o melodie franțuzească, lucru care m-a transpus automat într-o altă atmosferă, într-o altă lume, o lume la care am visat de când mă știu, o lume pe care o cunosc doar din cărți, o lume pe care aș fi vrut s-o bat cu piciorul, o lume pe care, probabil, n-o voi vedea niciodată cu ochii, n-o voi simți cu senzorii sufletului, o lume care va rămâne doar un vis neîmplinit. Da, toată viața, sau mă rog, de când am început să pricep anumite lucruri, am trăit cu gândul și cu speranța că voi vedea Franța, îndeosebi Parisul. Pentru mine Parisul a fost centrul universului, tot ceea ce s-a întâmplat mai frumos pe lumea asta acolo s-a întâmplat. Am citit zeci, poate sute de cărți despre pictorii care au pictat la Paris și de fiecare dată mă identificăm cu ei, mă vedeam alături de ei, simțeam cu ei, pictam cu ei, mă bucurăm, și poate și plângeam cu ei, toate acestea petrecându-se virtual, evident. Dincolo, însă de aceste trăiri imaginare am sperat tot timpul că într-o bună zi voi călca pe pământ francez și că voi vedea toate locurile în care au pictat marii pictori, îndeosebi impresioniștii.

Țin minte că odată, prin anii optzeci, pe când eram student în București, fiind sărac lipit, am găsit pe cineva, o familie de bătrâni, foști profesori de modă veche, cărora le tăiam lemne și le căram dintr-un beci până la etajul unu, pentru cincizeci de lei. La un moment dat, pe când duceam brațul de lemne sus, pe scări m-am întâlnit cu o doamnă distinsă, se vedea că nu-i de pe la noi, care m-a salutat în limba franceză. I-am răspuns tot în franceză, lucru care m-a făcut să mă simt deodată alt om, după care doamna mi-a spus că este fiica celor doi bătrâni și că este foarte bucuroasă că m-au găsit pe mine ca să le fiu de ajutor.

Una din condițiile pe care le-au pus bătrânii atunci când m-au ‘’angajat’’ era să fiu student, lucru pe care ei mi l-au comunicat în franceză, ceea ce pe mine m-a surprins oarecum dar m-a și bucurat totodată, fiindcă mi-am dat seama că ei fiind de altă categorie, aparținând altei lumi, automat și eu, făcând parte din anturajul lor, voi putea avea acces la acea lume, lume la care pe vremea aceea îndrăzneam doar să visez.

 După ce am terminat de cărat lemnele, doamna întâlnită pe scări, fiica lor deci, m-a invitat în casă la o cafea, lucru care m-a copleșit de-a dreptul și nu era vorba doar de cafeaua în sine, după care eu eram mort și care nici nu se mai găsea la noi, ci mai mult era vorba că voi avea ocazia să stau de vorbă cu cineva care trăiește la Paris. Doamna Rodica, așa o chema pe fiica bătrânilor, care și ea avea o vârstă destul de înaintată, spre 70 de ani, locuia împreună cu soțul ei grec, și cu fiul, fost absolvent de Sorbona, la Paris. Toate acestea le aflasem de la tatăl ei, care avea 98 de ani, și care nu contenea, de câte ori veneam să-i car lemne (de două ori pe săptămâna) să-mi povestească despre fiica lui și despre nepotul lui grozav.

Doamna Rodica, o femeie fermă, dar de o cultură și amabilitate deosebite, mi-a pregătit o cafea într-o ceașcă din vremea războiului, așa mi-a spus, după care ne-am așezat la masă și am început să vorbim. M-a întrebat de unde sunt, la ce facultate studiez, în fine chestii destul de banale pentru mine, apoi a ținut să-mi mulțumească pentru faptul că-i ajut pe părinții ei și că sunt ‘’de încredere’’, lucru rar în zilele noastre, spunea ea. Mă rog, am vorbit noi ce am vorbit, amestecat, cel puțin eu, în română și franceză, după care m-am ridicat să plec, fiindcă se făcuse târziu și nu voiam să par prost crescut, iar doamna Rodica m-a întrebat cât îmi datorează pentru serviciile prestate. I-am răspuns că de data asta nu iau niciun ban, deși aveam nevoie ca de aer, dar că o rog, ca mâine sau în altă zi, când are ea vreme, asta înainte de a se întoarce în Franța, să-mi povestească, cu lux de amănunte, tot ce știe despre Paris. Doamna m-a ascultat cu atenție, a zâmbit puțin, a scos dintr-o poșetă niște bani și mi i-a dat, și cu toate că nu voiam să-i iau, mi i-a băgat cu de-a sila în buzunarul de la cămașă, așa că acasă am constatat că-mi dăduse dublu, adică 100 de lei, ceea ce însemna o mica avere pentru mine. Totodată mi-a spus că își va face timp special pentru a sta la povești despre Paris, lucru care s-a petrecut în zilele următoare și care a fost  ceva ce nu pot descrie în cuvinte.

Atunci dorința mea de a vedea Parisul a prins aripi, am început să-mi doresc aproape visceral să calc pavajul străduțelor din Montmartre sau să mănânc o supă la ‘’Le lapin agile’’ așa cum mânca Picasso pe vremuri, contra a zece -douăzeci de desene.

Spuneam mai sus că totul a început de la o melodie. Așa este, dar după melodie, fiindcă aceasta m-a transpus deja într-o atmosferă aparte, am continuat să citesc și să privesc lucrări de Monet, Sisley și Pissarro, lucru care a ridicat la cote înalte toate trăirile mele interioare, excitându-mi la culme simțurile, aprinzându-mi si mai tare dorința de a vedea Parisul și locurile unde au pictat cei trei mari pictori impresioniști.

La un moment dat chiar am deschis calculatorul și am căutat informații despre Grădina lui Monet de la Giverny, despre Pontoise sau despre Etretat. M-am uitat cu jind la imagini, m-am entuziasmat cât am putut, apoi deodată m-am stins, ca o lumânare  căreia i s-a terminat firul. Mi-am dat seama de niște lucruri, niște realități crude aș putea spune, și anume, că atunci când eram tânăr și în putere nu aveam bani nici să mă gândesc la Paris, iar astăzi când am am cu ce, ca să zic așa, nu mai pot, anii adunați, bolile și alte necazuri, mi-au strivit elanul, astfel că voi rămâne probabil pentru totdeauna doar cu Parisul pe care l-am visat, și atât.

Am fost puțin trist, dar mi-a trecut în momentul în care mi-am adus aminte că am fost totuși la Balcic, și m-am consolat cu asta. Măcar atât am putut și e bine așa.

Mi-am dat seama că viața este construită în cea mai mare parte din vise, vise care nu se vor împlini niciodată poate, și cu toate că știu asta, nu voi renunța la vise, fiindcă atunci când nu voi mai putea visa voi fi mort."

Sursa: https://m.facebook.com/story.php?story_fbid=pfbid0BKkdcE1BhjfUDxAwhoomacJJsT7iHrNFa93iigry6P3hz5WHMYXNBxBY5q8kUS82l&id=1834170365