Primiți cu Buhaiul

Aho! Aho! Copii şi fraţi! Stați puțin și nu mânați și cuvântul mi-ascultați! La sat se mai păstrează obiceiul moştenit din moși-strămoşi de a ura cu buhaiul în ajunul Noului an sau în ajunul Sfântului Vasile. Pentru cine nu știe, buhaiul este o putină sau butoiaș fără fund, care în loc de capac are o piele de câine, bine întinsă și prinsă zdravăn, iar de mijlocul găurit al pielii se leagă un fuior din păr de coadă de cal. Când tragi de păr, alunecând cu degetele în lungul lui, buhaiul scoate un sunet ca un muget de taur. Coada buhaiului trebuie udată cu leşie, cenuşă dizolvată în apă, numai aşa huieşte şi vibrează de se cutremură fereastra casei, de huie valea, stârnind hărmăiala câinilor din sat. Era o vreme când pentru a face rost de o piele de câine nu stârneai protestul celor din jur. Astăzi treaba asta e mai dificilă, presupune riscuri. Câinii sunt sub protecţia unor asociaţii şi fundaţii. Drept e că n-am probat vigilența acestora și la sat. La sat menirea câinilor rămâne aceeași, de  a apăra gospodăria ţăranului. Tot la sat, câinele duce o viaţă de câine fiindcă știe că este câine. Cât o fi iarna de geroasă, cât o fi vara de călduroasă sau de ploioasă, el poartă lanţul legat la gât ca o podoabă, el doarme afară în cuşcă şi nu în casa omului pe covoraş or pe fotoliu; câinelui i se dă să mănânce zoaie, oase, mămăligă, resturi de carne nu cotlete. Când intră în curte un străin, câinele îl latră şi se zbate în lanţ cu furia unui lup, încât urneşte cuşca din loc în caz că nu se rupe lanţul; trebuie să intervină stăpânul ca să-l domolească, şi asta numai după multe runde de negocieri; de fapt îi trebuie un timp câinelui până să-l străfulgere prin creier acel impuls de supunere faţă de cel care îi dă de mâncare; ca prin farmec el se gudură, dă din coadă, îşi priveşte stăpânul cu umilinţă. În viaţa lui de câine sunt şi zile când e lăsat slobod. Nu multe, câteva zile dintr-un an. Printr-un anume fel de lătrat, câinele cere de la stăpân câteva ore învoire pentru o întâlnire de taină. Stăpânul cunoaşte acest lătrat; nu este lătratul ascuţit şi vesel ca atunci când în nări îl izbeşte mirosul de mâncare; nici lătratul arţăgos când o mâţă cocoţată pe gard îl privește cu dispreț; nici lătratul furios la un străin intrat în curte; este un lătrat slugarnic, cu nuanţe de duioşie, care se transformă în lătrat tânguitor dacă stăpânul continuă să nu-l bage în seamă. Stăpânul sloboade câinele din legătoare. Dulăul dă ocol ogrăzii, se opreşte lângă picioarele stăpânului, îl răsplătește, îi linge vârful picioarelor, apoi se repede spre portiţa deschisă, dar imediat  se opreşte, se întoarce la stăpân, se gudură, îi sare pe piept, îi linge ciubotelele după care  o zbugheşte  peste ogor şi de aici peste gard unde se face nevăzut, chemat de lătratul unei căţele, un lătrat aparte. După ce dulăul nostru își face treaba, se întoarce la lanțul lui, la cușca lui cea de toate zilele. La sat se spune: a fătat căţeaua şi nu a născut fetița! Dacă până la sfârşitul vieţii lui de câine, el nu încape pe mâna unor hingheri, el sfârşete îngropat undeva departe de casă, asta după ce este jupuit de pielea sa numai bună pentru buhai sau pentru o pereche de ghete;  de ce nu? Se mai păstrează obiceiul ca în ajun de An Nou copiii să meargă cu uratul pe la casele oamenilor, în sunete de zurgălăi şi huiet de buhai. Cu buhaiul la urat, nu se merge de unul singur. Unul ţine buhaiul sub fereastră, altul trage  buhaiul de păr cu degetele muiate în leşie. Dacă nu ai mâinile muncite, adică pielea palmelor bătucită, rişti să-ţi sângereze buricele degetelor. Aşa se face că doar cei  mari merg cu buhaiul, pe când cei mici se mulţumesc să ure cu  talanga de la vacă. Înaite de: "Aho! aho! copii şi fraţi staţi puţin şi nu mânaţi" se felicită gazda: "Felicitări frumoase de Anul Nou, trăiască nea Vasile cu întreaga sa familie, mulţi ani fericiţi, strigaţi ura flăcăi! Uraaa!" Apoi începe a mugi  buhaiul de se scutură geamurile, și asta tot timpul cât ţine urătura. Se termină urarea cu "La anul şi la mulţi ani!" Se lasă o linişte de le țiuie în urechi ecoul  buhaiului, până ce gazda îi invită pe urători în casă, la un pahar de ţuică or de vin, o prăjitură or o felie de cozonac. Peste toate astea mai primesc și câțiva leuți iar înainte de a ieşi din casă fiecare urează: "Rămâi gazdă sănătoasă!" Gazda bucuroasă răspunde: "Şi la Anul să veniţi!" A fost o vreme când de Anul Nou mergeam şi eu cu buhaiul. Acu nu mai am cu cine, nici cu ce, nu am nici câine și nici buhai!