Ei sur pont, eu sub pod

Foto: Andrei

Raze fierbinţi de soare mă trezise. Eram sub un pod de pe Sena. Nu aş fi dormit pe pat din cartoane, acoperit cu o pătură moale din polietilenă, dacă ploaia de cu seară, ploaie cu găleata, nu m-ar fi arestat, nu m-ar fi ţintuit locului . Aşa de afurisită ploaie fuse, că mă obligase să renunţ de a mă caza la un hotel de trei stele, aflat mai în amonte, vis-à-vis de turnul Eiffel, aşa cum plănuisem să fac cu o dimineaţă-n urmă.
Înainte să deschid ochii - o rază mi-i înţepa, mi-i ardea - urechile îmi fu agresate de vorbele zgomotoase a unui grup gălăgios aflat pe podul de deasupra mea, sur le pont.
Deodată o sigură voce acompaniată de acordeon îmi răscoli vremuri de demult, când profesoara mă învăţa franceza, cântând. Ce vremuri! Se duseră! Ce pofesoară fu!

Sur le pont d’Avignon,
L’on y danse, l’on y danse
Sur le pont d’Avignon,
L’on y danse, tous en rond
Les beaux messieurs font comm’ ça
Et puis encor’ comm’ ça.
Les bell’s dam’s font comm’ ça,
Et puis encor’ comm’ ça.
Les soldats font comm’ça
Et puis encor’ comm’ ça.
Les musiciens font comm’ ça
Et puis encor’ comm’ ça.
Les officiers font comme ça
Et puis encor’ comm’ ça.
Les bébés font comme ça
Les bons amis font comme ça
Les musiciens font comme ça
Et les abbés font comme ça
Et les gamins font comme ça
Les Laveuses font comme ça

Melodia scăsuse în tărie semn că grupul se depărtase de mine, cred că ei trecuseră podul, mai auzeam doar frânturi din ea, ca şi cum ar fi luată de vânt:
… d’Avignon … danse … danse … pont d’Avignon … rond.
Se stinse, parcă nici nu fuse. Se duse !

Ce mai! Îmi sărise somnul. Arunc plapuma de pe mine, mă ridic până la jumătate, intind mâinile să-mi ating cu ele vârfurile picioarelor, adică să mă calibrez să văd dacă n-am intrat la apă, de bucurie că-s tot standard, sar în sus ca un arc destins şi ca un fel de mulţumire târzie adusă celor de mă încântară cu acea melodie, le-am strigat, deşi doar podul mă mai auzea : VIVE LA FRANCE!

Lacrimile îmi spălară faţa, lacrimi de tristeţe … Îmi amintii de ţărişoara mea , de Ziua ei, ţinută cu sobrietate la început de iarnă. Îmi amintii de noaptea de dinaintea defilării trupelor române pe sub Arcul de Triumf, noapte petrecută prin canalele de sub tribuna oficială. Trebuia să urmăresc să nu care cumva vreun boschetar să se încălzească cu vreo bombă, crezând că-i butelie. Adormisem spre ziuă, de fapt frigul mă înţepenise sub o conductă, când mă trezise cutremurul produs de şenilele maşinilor, zgomotul tehnicii de luptă ce trecea prin faţa tribunei oficiale. Am ieşit când totul amuţise la suprafaţă, conform consemnului primit de cu seară, de la cei omenoşi, în pardesiu şi cu pălărie, care veniseră să sigileze capacele canalelor. Am ieşit la lumină .. Era ziua ţărişoarei mele. Mergeam legănat de fericire , când deodată mă plesni în nări miros de mâncare caldă … Am prins cu chiu cu vai un carton cu fasole şi cu ciolan afumat , un coltuc de pâine si-un pahar de rachiu …

Mi-am şters resturile de lacrimi - de fapt vântul de dimineaţă stârnit de apele Senei mi le uscase- şi-am mai strigat o dată, dar pentru ţărişoara mea: VIVE LA ROUMANIE! Uite aşa am vrut eu, deşi era vară, şi eram în misiune la Paris!