Tragicomedie

Foto: graphicdesignblog.org  

Indubitabilă probă!... Mai întâi a fost găina!

O reţetă

pentru ăsta micu - Anul Nou. 

E tare faină, nu vă trebuie făină,  drojdie şi   nici apă. 

Umpleţi cofa  cu pulbere de stele, adăugaţi un strop de Soare păstrat  de cu ziuă în căuşul mâinii sau inimii, cum vă e mai bine la-ndemână, frământaţi cu drag,  iar pentru  a se lega plămada adăugaţi  iubire cât vă lasă inima, iar pentru  gust  puneţi un strop din bunătatea voastră, acoperiţi aluatul sufletului  cu Binecuvântarea  Domnului - dacă îl rugaţi duios o să vă dea, dar nu uitaţi să iertaţi păcatele celor de v-au greşit.
Să fie de bun sosit  Noului An şi  vouă numai de bine!

 LA MULTI ANI!

Sursa inspiraţiei:  ziarul comunităţii braşovene.

Violet în ceaţă

Pătrunsese înăuntru fără să-şi fi dat seama. Trotuarul continua la dreapta. El, îngândurat, se lăsase purtat, de paşi, drept înainte, dacă nu ar fi fost uşa deschisă, izbindu-se de ea, s-ar fi trezit din reverie. Totuşi, ceva nevăzut îl oprise - aerul îmbâcsit de fum şi mirosuri grele de băuturi spirtoase, contururi vagi, vorbe , sunete neclare, clinchet de pahare, hâhâituri ...Tenebre!
Când se obişnui cu dramul de lumină dinăutru, desluşi două mese , de-a stânga şi de-a dreapta, fiecare flancate de câte două bănci de lemn, ca într-un vagon de clasa a treia a unui tren de demult. Dacă ar fi pătruns mai departe cu privirea, ar fi văzut mai multe mese pe cele două rânduri, până la tejghaua înaltă a barului, dincolo de care, în faţa unor rafturi cu sticle şi pahare, un băiat şi-o fată amestecau licori. Se căută în buzunarul hainei, dar nu găsi un bilet cu numărul locului, aşa că schiţă un gest, aplecându-se către cel de pe banca din stânga lui, ca şi cum ar fi întrebat dacă se poate aşeza pe locul liber. Nici unul, din cei doi de la masă, aflaţi faţă în faţă, nu-l observase şi nici el nu aşteptă încuviinţarea niciunuia. Se sprijini cu ambele mâini de marginea lustruită a mesei, se aşeză încetişor pe lemnul tare. Se uită cu zgârcenie, cu un singur ochi, la cel de lângă el.
Acesta vorbea celui aflat dincolo de masă, avea o vorbă răstită, poate că aşa îi era obiceiul. Ajunsese cu povestea în punctul în care, ca să scape de-o matracucă ce-l acostase în tramvai, a trebuit să-i spună verde în faţă:
- Tu nu te uiţi la tine cum arăţi, cum eşti îmbrăcată, putoare de ţigancă! De ce te împingi în mine? Mişcă de aici! De nu, chem poliţia!
Cel ce tocmai se aşezase, tresări, ca şi cum s-ar fi simţit cu musca pe căciulă, se sprijini din nou cu mâinile de marginea mesei, se ridică hotărât să plece. Un sunet ca de clopoţel, de la un celular ce tocmai atunci, undeva pe aproape, era apelat, îi zbârnâi în urechi ca un clopot de vapor navigând prin ceaţă, de-i zgârâi creierul ca un cui ce zgrileşte o tablă. Parcă un resort se destinse înăuntru lui. Se uită repede, cu o privire severă, când la unul, când la celălat, până se asigură că cei doi îl vede, tăie cu arătătorul o traiectorie curbă prin aer, şi în acelaşi timp zbieră :
– Putere , motoare! Zece grade tribord!
Apoi se întoarse pe loc, să plece. Nu-i mai văzuse pe cei doi cum se priveau uluiţi. Un pas , doar atât a făcut, fata de la bar ajunsese la el, să-i ia comanda.
- Luaţi loc! ce doriţi? cu ce să vă servesc?
Scoase un râset sacadat, apoi cu un rest din mimica veche de om care nu a ştiut altceva decât să comande, îi spuse :
- Pe mine mă seviţi jos, la cabină, duduiţă!
Mirată, neînţelegând ce vrea să-i spună, fata răbufni:
-Ce cabină? Ce duduiţă domnule? Unde vă treziţi?
El plecase, se pierduse, dincolo de perdeaua de fum, ca un vapor înghiţit de ceaţă...

Cod galben

De prea mult frig crapă pietrele ca şi pâinea prea coaptă în cuptorul de lut.
Pe lacul îngheţat, ici-colo la câte-o copcă, omul prinde-n furculiţă un somn adormit în apa sticloasă, ademenit de lumina rece ce se strecoară prin ocheanul copcii ... Copca -murirea neamului de peşte...
Peste neamul românesc persistă ca un blestem neputinţa de a trece peste iarnă, prin iarnă.
Meteorologa de serviciu dă alarma: temperaturi joase, rău de tot, ale aerului ... la munte şi la mare, în perioada următoare ... Vom inspira aer presat la rece ca uleiul din turta de floarea soarelui... Ce mai tura- vura, codul galben ca de ceară acoperă întreaga ţară! Nu, să fim mai optimişti, codul galben ca aurul lanului de grâu, sau ca părul bălai ce-i curge pe umeri... meteorologei!

In lanul de grau un cuib. Lanul de grâu nimb fetei ce doarme-n cuib. Aşternutul din aurul paielor pe aripile visului o poartă. Golul din suflet îl umple visarea. Nu departe, în lan, pe combainer nu-l mai prinde starea...

Lucian Blaga a trezit fata ...În lan

De prea mult aur crapă boabele de grâu.
Ici-colo stropi de mac şi-n lan o fată
cu gene lungi ca spicele de orz.
Ea strânge cu privirea snopii de senin al cerului şi cântă.

Eu zac în umbra unor maci,
fără dorinţi, fără mustrări, fără căinţi
şi fără-ndemnuri, numai trup şi numai lut.
Ea cântă şi eu ascult.
Pe buzele ei calde mi se naşte sufletul.

Oglinda din odaie

El nu văzuse clanţa uşii mişcând, el aţipise în fotoliu aşteptând .
Din ţâţâni uşa scârţie jalnic ... EL tresare, privirea-i iute-n golul uşii s-agaţă.
Din mieunat, uşa sfârşeşte. Cine, în cameră, a pătruns nevăzută?
Îşi întinde picioarele amorţite. Se retrage-n fotoliul moale şi vechi. Se pipăie pe faţa nerasă. Îşi acoperă ochii cu palmele transpirate, le dă îndărăt, clipeşte des...

Uşa rămâne deschisă... Unde eşti, fata mea dragă? – prin cameră gându-i zboară nevăzut. Inima lui ca un cal la galop vrea să-i spargă pieptul.
- De ce nu-ţi văd chipul ? Iveşte-te! Cu fiecare zi fără tine, viaţa alunecă pe lângă mine. Nu-i regăsesc ritmul. Nu-i disting culoarea. Este tot mai multă dizarmonie...
O lumina tresare în oglindă. O umbră o străfulgeră ! În oglindă se ivşete un nor alb ca de vată! ... Dispare! ... Apare!...
Din nor izvorăsc ca zorii din noapte, ochii ei albaştri!
Ochii varsă lacrimi, din lacrimi apar pleoapele, nasul, buzele, obrajii , faţa de culoarea gutuii, gâtul, umerii ... lacrimile curg pe sânii ei plini, copţi ca perele văratice...
lacrimile curg ... cad ... se pierd sub oglindă.
Ea este! ... este aidoma celei ce a ţinut-o cândva în braţe ...când Ea a fost pentru ultima dată vie.
În oglindă, EA ... chiar este aievea!
Pe fata din oglindă, El vrea în braţe să o cuprindă. Oglinda îi prea mică să o arate pe EA întreagă.
EL se ridică încet, face un pas. EA, în oglindă, s-a depărat atât cât EL s-a apropiat.
Mai face unul, mai face doi, ...lacrimi curg pe oglindă, pe Ea dezvelind-o.
Oglinda o arată nudă ca o sculptură antică.
EL se opreşte, nu vrea să o piardă în hăul din oglindă, ca adâncul unui lac de munte.
Cu paşi îndărăt, spre fotoliu, EL se apropie privind-o cum EA în oglindă spre EL vine.
EL se lasă cuprins de braţele fotoliului, se simte vlăguit.
Oglinda este plină de ochii ei , de un albastru ca seninul cerului în zi toridă de vară.
Când era în depărtare, forma ei născută din lacrimi părea frumoasă ca o nimfă.

Acum, aşa cu ochii ei acoperind oglinda, pare că-i vie.
Câte ar vrea EL să-i spună! Renunţă. O imploră. Un cuvânt, doar unul, de la EA, să audă...

Cu acest gând, dorinţă neîmplinită a lui, ochii fetei dispar în acel abur ca un nor alb, din care mai înainte se ivise.

Sau poate lacrimile lui să-i fi împăienjenit vederea.
De fiecare dată când fata din oglindă dispare, acelaşi gând în mintea lui încolţeşte: să ia paharul, cu vin negru, de pe masă, de oglindă să-l spargă, oglinda ţăndări să se facă. Dar nu! Ceva sau cineva îl opreşte... fata din oglindă ... oglinda din odaie ...odaia din casa veche de la ţară.
Din ţâţâni, uşa se tânguie ... EL într-acolo priveşte uimit... clanţa uşii se mişcă... uşa de toc se lipeşte.

EL priveşte oglinda... oglinda îl arată mai îmbătrânit decât ultima dată ...

Oglinda din odaie - joc, taină, zălog. EA se va întoarce...

Dimineţi cu ea!

Oare câte dimineţi sunt de când mă trezesc cu ea?
O las mai intâi să-mi gâdile nările cu parfumul ei.
Aroma ei mă răscoleşte. Aşa ca ea, nimeni alta nu mai e!
Ii sunt fidel, nu aş schimba-o. Are farmecul ei inconfundabil.
Imi face bine, deşi medicul imi spune sa fiu mai cumpatat cu ea.
Ce resorturi ascunse mă face să nu mă mai satur de ea?
Este apetisantă! Este inconfundabilă!
În fiece dimineaţă e la fel de proaspată, fierbinte, naturală.
Ea mă întremează. Ea îmi alungă aleanul.
O las să-mi trezească toate simţurile adormite, şi o face cum numai ea ştie.
O sorb picatură cu picatură, ca şi cum n-aş mai vrea să o termin.
E fierbinte, e neagră, e amară ... cafeaua mea!

O carte SiFi ...

Mai sunt câteva zile până la MAREA LICITAŢIE când din cei doisprezece ofertanţi ar trebui să îl aleg pe acela a cărui ofertă se calează pe cel puţin o cerinţă a mea: să nu-mi lipsească cele de toate zilele... La startul campaniei mi-am făcut o planificare judicioasă, să ies în fiecare zi în piaţa publică, acolo unde fiecare candidat explică în viu grai oferta pe care apoi o traduce în practică cu mijloace simbolice : adică nu trebuie să-mi dea decât o punga de făină ca să înţeleg că atât cât va dura domnia aceluia din mila căruia primesc, nu-mi va lipsi pâinea cea de toate zilele ... Mi-am făcut un calcul simplu: am înmulţit cu doisprezece fiecare produs primit ... Mă îngrijorasem că nu voi avea spaţiu suficient de depozitare în cămară ... Ieri ploua de mama focului, nu am ieşit din casă, prilej bun pentru a inventaria ce am primit de la cei aflaţi în cursa pentru LICITAŢIA NAŢIONALĂ. . Înspăimântător de puţin. Câteva lucruşoare, obiecte necomestibile, unul dintre ele subiect de anecdotă. Este adevărat că în naivitatea mea conjugată cu lipsa spaţiului de depozitare nu ajungeam acasă cu punga de făină, nici cu cea de zahăr, nici cu numai ştiu ce de-ale gurii ... Eu când văd că cineva îmi taie calea cu mâna întinsă (exclus poliţiştii de pe drumuri) nu mă pot eschiva, îmi aduc aminte ce-mi spunea bunicul : Dar din dar se face rai! (l-am crezut , şi îl cred; până acum nu mi-a infirmat de acolo unde s-a dus ; şi tăcerea este un răspuns)
Puţin de tot am primit, foarte puţin faţă de numărul mare de înscrişi. Îmi este greu să aleg pe unul din cei doisprezece.De fapt nu sunt doisprezece. Unul dintre ei nu intră în analiza şi sinteza mea. A câştigat licitaţia (nu s-a ţinut cont de părerea, de voia mea!) de acum cinci ani, o licitaţie vopsită în căcăniu. M-a dezamăgit, m-a deziluzionat, nu a respectat o clauză contarctuală. Pentru această clauză a făcut act adiţional, prin care a transformat-o din SĂ TRĂIŢI BINE! în BINE CĂ TRĂIŢI!
Au mai rămas câteva zile, ar fi suficiente pentru a-mi umple cămara. Vremea nu ţine cu cei nevoiaşi. Plouă, e frig, ceaţă de nu se vede prin ea mai încolo de doi paşi . Nu ma merg în piaţă. Poate vor veni ei la mine, să-mi bată în poartă. Chia aşa voi face: nu mai ies în piaţă ca să fiu milogit. Hei! Comedie! Să vină ei la mine! Să se milogească ei! Să le intre bine în cap: ei sunt în slujba mea , nu invers! Parcă s-a mai rispit ceaţa ... Aceea de afară, nu!
Cred că o să-mi umplu timpul cu o carte SiFi scrisă de Gaetan şi Anastasiu cu titlul ...

Ar mai vrea ...

Fereastra sufletului

Deschid ochii … mătur camera cu privirea ... acelaşi tablou îmi apare. De cât timp scurs, oare? Am pierdut numărul săptămânilor, zilelor . Tavanul este de un alb murdar… uşa de culoarea peretelui…masa stingheră cu picioarele murdare, acoperită cu un rest de cearceaf sub două căni tăcute şi goale … o fereastră între paturile noastre ... El în patul metalic ... o pătură de un albastru cenuşiu ce descrie un relief muntos peste cel pe care l-am găsit aici, atunci când m-am trezit din anestezie, din acea stare de nesimţire, un fel de moarte trandafirie.
Mi-l amintesc cu privirea agăţată de tavan, cu faţa fără de culoare. Ca şi mine, un trecător ce îşi aşteaptă în vamă viza pentru eternitate. Avea şanse mai mari decât mine? Nu i-am cerut, dar pentru a mă menaja de o întrebare indiscretă, mi-a lăsat să înţeleg că fiecare om trebuie să-şi ducă crucea, iar el a ajuns la poalele Golgotei, cu un singur plămân, şi acela găurit. Se ridica anevoie din pat, mai întâi se sprijinea cu o mână de speteaza patului, întindea cealată mână să se agaţe de blatul de lemn de sub fereastră, se ridica în picioare, rămânea locului un timp , apoi căuta, cu mâna tremurândă, mânerul, îl rotea încetişor, deschidea fereastra spre viaţa de afară...
Îmi întorc privirea spre cel care mi-a devenit necesar ca aerul ... Stă ascuns sub pătura murdară, să nu-i văd, eu, faţa lipsită de culoare?...
Ieri a fost ziua când mi-au dat jos jumătate din sarcofagul de gips. La început doar capul puteam să-l mişc, ca o broască ţestoasă mă simţeam în coconul din gips.
De bucurie încerc să scot o vorbă, un sunet pe propria frecvenţă şi tonalitate, să-i spun ce bine mă simt... Nu am altcuiva să-i spun!
Altădată, la această oră, era lângă fereastră, şi-mi relata cu detalii, îmi compunea un tablou cu tot ceea ce se întâmpla afară. După atâta timp sechestrat în acest cofraj, aş fi uitat cum mai arată lumea dacă el nu mi-ar fi zugrăvit-o în fiecare zi ...

Se trezea înaintea mea, îmi spunea: -simt că mă sufoc, nu-mi ajunge aerul din cameră- si se ducea la fereastra de lângă pat, o deschidea şi ţinându-se cu ambele mâini de pervaz...
Văzându-mă că nu mă pot mişca , îmi încărca mintea , îşi picta sufletul cu lumea prinsă în deschiderea ferestrei. Îmi vorbea întruna făra să-mi lase timp să replic. Vorbea pentru mine cu lumea de afară.
- Cerul este curat, luminos... A înflorit castanul crescut pe trotuarul de peste drum... Astăzi plouă, aerul este mai curat ... Un băiat şi o fată se ţin de mână, se opresc, se uită unul la altul, îşi vorbesc, râd, fata îşi elibereză mâinile, fuge, băiatul aleargă o prinde de mijloc , fata se întoarce şi-l sărută... O mamă cu un copil în braţe, cu altul ce i se ţine de fustă plâge să-l ia în braţe ... O pisică a ieşit pe acoperişul casei, se întinde, cască prelung, se aşează pe coadă, îşi face toaleta cu lăbuţa linsă, ... se apropie de pe coama casei un pisoi ... Doi bătrâni se ţin de braţe, merg agale, nu se mai grăbesc ... i-au ajuns timpul din urmă, sunt aproape de vamă.

Astăzi, ca niciodată, el nu-mi întoarce faţa. Nu-mi dau seama dacă doarme.
Îmi dreg vocea , vreau să-i vorbesc!

Uşa se deschide brusc! ... Două halate albe intră val vârtej, se apropie de pat, şoşotesc ... un halat alb transmite prin semne un mesaj halatelor albastre... ele intră ţinându-se de-o targă. Halatele albe se dau deoparte ... Îl văd ... întins, drept, mâinile cu degetele vinete pe lâgă corp, faţa vânătă ... A primit viza de plecare!... Halatele albastre îl înşfacă, unul de cap, celălalt de picioare, şi ca pe un sac cu rufe murdare îl aruncă pe targă. Un halat albastru prins de două braţe ale tărgii, pe targă un sac cu el, numai piele şi oase, un alt halat albastru ... fac un corp comun, ... un patruped se strecoară afară prin uşă ... două halate albe umplu cadrul uşii ...uşa se închide.
Camera este pustie ... liniştea mă doare. Simt cum îmi apasă pieptul ... mă strânge ... apoi mă lasă... simt că cineva este lângă mine.
Vreau să văd lumea de dincolo de fereastră. Dar cum să ajung până acolo? ... Cineva îmi spune că pot să mă ridic din pat. Am uitat că fusesem eliberat de o parte din sarcofag.
Întind mâna ... mă agăţ de pervaz... trag patul metalic ... îl apropii de fereastră ... mă ajut de cealată mână ... cu greu reuşesc să ajung cu privirea pe fereastră ... dincolo văd cenuşiul unui zid ...
Cad vlăguit în sarcofagul din gips.

Sămănătoriştii

A început campania "semănaturilor de toamnă" pentru o nouă cultură cincinală. De la răsărit la apus, de la miază-zi la miază-noapte, cinci semănători împrăştie seminţe. Seminţele o fi de calitate? Câte nu sunt seci , şi câte de neghină? Unele cad la margine de ogor, altele în bălării, printre spini, în teren mlăştinos sau pietros. Câte dintre cele bune vor ajunge în pământ fertil? Cine dintre semănătorii pastorali va conduce turma? În Evanghelie după Luca se spune că va împărăţi numai acela care va face ca seminţele să dea roade. În altă evanghelie , Evanghelia după Traian , se spune că un păstor a cules ceea ce a semănat. O mai fi iarăşi o minune: să semeni neghină şi să culegi grâu?

Ei sur pont, eu sub pod

Foto: Andrei

Raze fierbinţi de soare mă trezise. Eram sub un pod de pe Sena. Nu aş fi dormit pe pat din cartoane, acoperit cu o pătură moale din polietilenă, dacă ploaia de cu seară, ploaie cu găleata, nu m-ar fi arestat, nu m-ar fi ţintuit locului . Aşa de afurisită ploaie fuse, că mă obligase să renunţ de a mă caza la un hotel de trei stele, aflat mai în amonte, vis-à-vis de turnul Eiffel, aşa cum plănuisem să fac cu o dimineaţă-n urmă.
Înainte să deschid ochii - o rază mi-i înţepa, mi-i ardea - urechile îmi fu agresate de vorbele zgomotoase a unui grup gălăgios aflat pe podul de deasupra mea, sur le pont.
Deodată o sigură voce acompaniată de acordeon îmi răscoli vremuri de demult, când profesoara mă învăţa franceza, cântând. Ce vremuri! Se duseră! Ce pofesoară fu!

Sur le pont d’Avignon,
L’on y danse, l’on y danse
Sur le pont d’Avignon,
L’on y danse, tous en rond
Les beaux messieurs font comm’ ça
Et puis encor’ comm’ ça.
Les bell’s dam’s font comm’ ça,
Et puis encor’ comm’ ça.
Les soldats font comm’ça
Et puis encor’ comm’ ça.
Les musiciens font comm’ ça
Et puis encor’ comm’ ça.
Les officiers font comme ça
Et puis encor’ comm’ ça.
Les bébés font comme ça
Les bons amis font comme ça
Les musiciens font comme ça
Et les abbés font comme ça
Et les gamins font comme ça
Les Laveuses font comme ça

Melodia scăsuse în tărie semn că grupul se depărtase de mine, cred că ei trecuseră podul, mai auzeam doar frânturi din ea, ca şi cum ar fi luată de vânt:
… d’Avignon … danse … danse … pont d’Avignon … rond.
Se stinse, parcă nici nu fuse. Se duse !

Ce mai! Îmi sărise somnul. Arunc plapuma de pe mine, mă ridic până la jumătate, intind mâinile să-mi ating cu ele vârfurile picioarelor, adică să mă calibrez să văd dacă n-am intrat la apă, de bucurie că-s tot standard, sar în sus ca un arc destins şi ca un fel de mulţumire târzie adusă celor de mă încântară cu acea melodie, le-am strigat, deşi doar podul mă mai auzea : VIVE LA FRANCE!

Lacrimile îmi spălară faţa, lacrimi de tristeţe … Îmi amintii de ţărişoara mea , de Ziua ei, ţinută cu sobrietate la început de iarnă. Îmi amintii de noaptea de dinaintea defilării trupelor române pe sub Arcul de Triumf, noapte petrecută prin canalele de sub tribuna oficială. Trebuia să urmăresc să nu care cumva vreun boschetar să se încălzească cu vreo bombă, crezând că-i butelie. Adormisem spre ziuă, de fapt frigul mă înţepenise sub o conductă, când mă trezise cutremurul produs de şenilele maşinilor, zgomotul tehnicii de luptă ce trecea prin faţa tribunei oficiale. Am ieşit când totul amuţise la suprafaţă, conform consemnului primit de cu seară, de la cei omenoşi, în pardesiu şi cu pălărie, care veniseră să sigileze capacele canalelor. Am ieşit la lumină .. Era ziua ţărişoarei mele. Mergeam legănat de fericire , când deodată mă plesni în nări miros de mâncare caldă … Am prins cu chiu cu vai un carton cu fasole şi cu ciolan afumat , un coltuc de pâine si-un pahar de rachiu …

Mi-am şters resturile de lacrimi - de fapt vântul de dimineaţă stârnit de apele Senei mi le uscase- şi-am mai strigat o dată, dar pentru ţărişoara mea: VIVE LA ROUMANIE! Uite aşa am vrut eu, deşi era vară, şi eram în misiune la Paris!

Cât de mult am prospera ...

Cât de mult am avea de câştigat dacă românii răspândiţi prin diaspora s-ar ajuta! Ehei!

Nu ştiu ce-am avea de împărţit de nu ne înţelegem noi cu noi, când vremurile astea de mare criză ne găsesc pe afară, în diasporă.

Eram pe 13, rue Julien, în cartierul La Defence, ploaia cu găleata mă proptise sub fereastra deschisă a unei cădiri uriaşe din inox şi sticlă - bând bere cu un conaţional, fiecare din sticla lui, chestie de igienă personală. Fiindcă nu ajungeam la pervaz - nici pisica nu s-ar putea căţara pe un perete placat cu sticlă - l-am rugat pe conviv să stea capră, să intru în casa aceea pe fereastră, să mă adăpostesc de ploaie. Am alergie la ploaie, mă mănâncă pielea, degetele. Ne-am certat mult pe ideea că i-am cerut să mă ajute. Că ce-mi veni aşa deodată, că ploaia i-a răscolit reumatismul din oase, că îl doare spinarea ... Eu încercam să-i explic că ploaia venise la timp, că ne este prietenă ca pădurea haiducului. Când auzise de haiduc parcă îl trăznise ceva în frunte ... fruntea i se încreţi, începuse să priceapă întreprinderea mea, că ar avea şi el de câştigat, dar era prea târziu, stătuse ploaia.
Nu mai aveam nici un alt alibi să mai intru prin fereastră în casa aceea. Şi ce peredele avea! Se vedea din stradă că era o casă dotată. Şi ce mă scărpinam! Tare mă mânca pielea!

Am plecat scărpinându-mă, pe alt 13, rue. Parisul este mare, slavă Domului. Stărui în ideea mea că treisprezece imi este cu noroc, mă scoate din criză. Hehei! Cine să priceapă!

Profesoara si elevul

Primavara anului 1955. Într-o clasa a  Şcolii Medii, clasa a  X-a, profesoara de Limba româna, Munteanu Maria, explica elevilor semnificaţia versurilor  poeziei "Sunt pom de lângă drum" de  Mihai Beniuc.
După ce le recitase  prima strofă: "sunt pom de lângă drum şi fără gard, la mine-n ramuri poame roşii ard, drumeţule să iei fără teamă, ca n-o să dai la nimeni socoteală" se oprise să vadă dacă elevii au înţeles sensul adevărat al acestor versuri: umanism, altruism.
Aceştia, atât fete cât şi băieţi treceau cu privirile pe langa ea,  poate şi din cauza notelor mici pe care le obţinuseră  la ultima lucrare scrisă.
Cu greu,  unul s-a încumetat să comenteze: - "Tovaraşa profesoară eu cred că poetul a prins în versuri pe acele fete care stau toată ziulica pe  marginea şoselei şi fac din mână şoferilor". Norocul lui dar şi al profesoarei a fost sunetul strident al clopoţelului.
Dar, întâmplarea asta nu i-a fost de ajuns, ajunsă la cancelarie, ea a avut o discuţie mai aprinsă cu un coleg mai tânăr, care i-ar fi sugerat să  poarte o rochie mai strâmtă, cu poalele măcar până mai jos cu două degete de genunchi. O colegă de generaţie, profesoara de matematică, se îndignă, uitându-se pe fereastră: -Auzi dragă, ce-i preocupă pe tinerii de azi!

Primavara anului 2005. Într-o clasă de liceu, clasa a XI-a, tânăra profesoara de Limba română, Carlina Creţu, de altfel o modistă după ţinută,  nu credea că va pierde întrecerea cu elevele ei, până într-o zi când  a văzut o elevă cu bustul semi-dezvelit şi-n buric cu un inel. Atunci şi-a spus doar sieşi: -Până aici!,  oricum sunt mai frumoasă decât ele, chiar dacă sunt căsătorită. A reluat lecţia de acolo unde o lăsase săptămâna trecută. Din ciclul "Scriitorii de ieri, scriitorii de azi"   despre viaţa şi opera scriitorului M. Cărtărescu, astăzi doar vom desluşi misterul  "De ce iubim femeile?"
Nu o deranja zgomotul de fond al clasei dat de tumultul discuţiilor bilaterale dintre băieţi şi trilaterale când mai intrevenea o fată. Ei se grăbeau să afle misterul "De ce iubim femeile?"    "Pentru că au sânii rotunzi şi cu gurguie care se ridică pe sub bluză  cand le este frig". "Pentru că nu te lasă ele să te procupe altceva" ...  Profesoara se amuza, un băiat căuta să dezvăluie misterul dezbrăcând-o cu privirea lui lacomă, şi reuşise să o tulbure, îi răscolise amintirile primul ei sărut cu un băiat. L-a scos la tablă ca  să-i întreupă filmul, i-a dat o notă mică, pentru a înţelege că numai dacă va veni la meditaţie va scăpa de a nu rămâne corigent. Din meditaţie în meditaţie, acasă la ea, nu credea atunci că în trimestrul trei, în primăvară, vor ajunge să se sărute ca doi îndragostiţi, iar peste un an, vai ce dramă, băiatul se va sinucide, şi de aici calvarul vieţi ei, va fi dată afară din Educaţie.

O iarnă, ca vara, a anului 2055. O clasă ca de liceul din  zilele noastre, dar, de fapt altfel mobilată, înzestrată. Elevii stăteau în fotolii extensibile cu pupitre super-tehnologizate, iar la catedră trona cu privirea fals-caldă, o profesoară metalică, un robot Total X cu inteligenţă artificială. Ea, adică el, robotul, le preda elevilor toate curricularele şi mai mult decât atât, de fapt acesta era scopul ascuns, daca un elev si o eleva se întindeau pe fotolii, afla în timp real chiar ministrul Super-Educatiei, la vremea aceea va fi fost domnul Adomnişoarei. Acesta a reintrodus pe ici pe colo, tipul profesorului real, în carne şi oase. Aşa că profesoara de limbă română Ama Ada asista ora dintr-o încăpere alăturată, fiindcă oricâtă inteligenţă transferai robotului, măgarii de băieţi îi puneau întrebări de-l bloca, iar ea roşind îl scotea din bucla deschisă în care intra.  Aceste intervenţii reuşeau să-i tempereze pe băieţii plini de hormoni, şi-l făceau pe robot mai cu prestanţă. Rar se mai întâmpla cîte o năzbâtie. Se intrase într-o plictiseală, timp în care Ama Ada se îndrăgostise hard de softistul din spatele creaţiei metalice super-inteligente.Un elev al profesorului  Total X,  aflând de idila ce se juca dincolo de peretele de cristal, l-a şantajat pe softist, căruia i-a cerut ca la ora de limbă romînă să-i deranjeze vederea cretinului de robot, astfel ca el să stea nestingherit la "taclale" cu prietena lui pe fotoliul întins. Aşa se explică de ce profesoara Ama Ada nu mai primea "help me!" de la Total X,  iar elevii începuseră să prindă gustul limbii române şi chiar să o iubească cu adevărat.