Se afișează postările cu eticheta poveste. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta poveste. Afișați toate postările

13 oct. 2012

Trilogie

SIMAandicoşi sunt unii  cu BANII prin cele multe conturi, ei nu-i dau oricui, când îi JOACĂ la BURSA de mărfuri. 

Deşi intelectuali cu ştaif, au aflat târziu, dar, vai! au aflat,  că Pământul, cu  învelişul intern, SIMA,  din siliciu şi magneziu, îţi poate  FUGI într-o zi de sub picioare, oriunde te-ai afla, chiar şi-n AMERICA.  

Ei,  cu buza crăpată, nu de sete, ci că şi-au muşcat-o, ei cu ochii în soare, dacă tot poartă ochelari fumurii,  nu mai au BANII ce-au avut, SUNT lihniţi de foame. LA prânz ei îşi permit doar un aperitiv, o scoarţă de SIMAruba, ce nu seamnă deloc a caviar.

Dicţionar:

SIMA


Semnează, 
Omu'

8 iul. 2011

Doru Angelei

De ce nu se poate încheia un contract pe viaţă, plătit în rate, pentru a avea o porţie zilnică de fericire?

Orice fată visează la un prinţ venind de oriunde şi de niciunde, un tânar chipeş, strălucitor, călare pe un roib  cu stea în frunte. Angela, o fată ca oricare alta, o fi având şi ea o asemenea dorinţă? Cine poate şti! Dacă cineva ar  întreba-o, ea n-ar recunoaşte nici în ruptul capului. Cum să spui  că aştepţi un prinţ, şi ce prinţ, unul cum nu s-a mai văzut pe lume! Angela nu era visătoare, era o  fată cu picioarele pe pământ. Trăia la ţară, într-un sat aşzat pe valea unui râu de munte. După ce venea  de la liceu, făcea naveta la oraş, atâtea treburi erau lăsate pe seama ei încât nu avea răgaz nici să viseze. Doar în subconştientul ei să se fi cuibărit acea dorinţă ce arde mocnit în inimile fetelor adolescentine. 

Pe vremea cositului un băiat ca toți băieții  venise în satul ei, nu călare pe  un cal alb ci pe jos, la pas, cu o desagă prinsă în toporâştea coasei purtată pe umăr. Venise în grup cu alţi cosaşi. În acea zi trebuiau să culce la pământ un hectar de iarbă așa cum se învoiseră  care se învoise tatăl său.

Tot în acea zi, pe la vremea prânzului, Angela, fata despre care vă povestesc, şi mamă-sa, plecaseră amândouă spre locul lor cu iarbă din ţarina de sub munte. Fiecare ducea într-o mână un coş cu de-ale gurii pentru cosaşi, şi în cealată mână câte o greblă pentru împrăşiat brazdele de iarbă.

La marginea fâneţii se opriră să-şi astâmpăre inimile care băteau nebuneşte în pieptul lor, după un urcuş anevoios. Priviră cum din deal curgeau în vale,,  în urma cosaşilor brazdele de iarbă ca nişte coame verzi.
Cosaşii, dezbrăcaţi până la brău, aplecaţi, purtau coasa prin iarbă cu multă uşurinţă, cel puţin aşa lăsau impresia. Fâş!...fâş!... Se balansau de pe un picior pe altul, piciorul drept mai în faţă, stâgul mai în urmă, îşi roteau corpul din dreapta spre stânga, cu privirea urmărind mersul coasei prin iarbă. De tanspiraţie faţa şi pieptul le luceau în soare. Pentri ei cositul era  ca un ritual păgân de sacrificiu al ierbii înmiresmate,  iarbă sedusă de mișcarea lor în ritm de vals or de tango. O dovadă a efortului depus de ei, stăteau la vedere venele umflate de pe gâtul şi braţele lor, ca nişte mici şerpi vineţii.

- Nu vă e foame, oameni buni?, îi întrebă  mama Angelei, pe un ton  ferm, deşi ea ar fi voit să fie mai molcom. 

- Mânci calule ovăz? ... răspunse, în dodii, cel mai în etate, aflat în fruntea şirului de cosaşi aşezaţi oblic în iarbă.

Apoi, pe rând, unul căte unul se opri din cosit, împlântă toporâșca coasei în pământ, luă din brazdă  un şomoiog de iarbă ca să șteargă  cu el  lama coasei. Doar ultimul din şir, şi cel mai tânăr, mai plimbă coasa prin iarbă pentru a se apropia de cel din faţa sa, de care se depărtase cam multişor. Pesemne că-l ajunsese oboseala. Era tânăr și încă nu deprinsese  taina cositului. Ca pentru orice altă meserie şi pentru cosit îţi trebuie şi un pic de talent. Cosaşul, de care băiatul voise să se apropie cu brazda, întoarse privirea înapoi și-i spuse, mai mult în glumă:

- Nu trişa, mânzule! Vrei să te dai zmeu, acum că se uită fata la tine?

La auzul acelor vorbe, băiatul fu nevoit să se oprească,  împlântă și el coasa cu vârful toporâştei în pământ, se aplecă luă un şomoiog de iarbă, se ridică, apoi, încetişor începu a şterge lama coasei ca şi cum ar fi mângâind-o, plimbând pe ea înainte şi înapoi mâna cu şomoiogul de iarbă, şi iar înapoi şi înainte, timp în care se uita pe furiş un pic speriat când la unul când la altul, şi într-un final se opri din ştersul mângâiat al coasei exact atunci când cu privirea poposi în dreptul fetei. Fata în tot acest timp numsi spre el se uitase. Amândoi se înroşiră deodată, parcă mai tare băiatul decât fata. Se lăsase o linişte de se auzea doar ţârâitul gâzelor de prin iarbă.

- Apăi, nană, dacă e vorba de mâncare facem o ţâră de pauză că n-o veni turcii
chiar amu. Aşa spuse unul dintre cosaşi, nimeni altul decât tatăl băiatului. Acesta la auzul acestor vorbe, vorbe salvatoare, îşi luă privirea de pe ochii fetei. 

- Ce-ai rămas aşa, fata mea, nu ai mai văzut oameni la coasă? Întinde faţa de
masa colo între brazde, vezi să nu o aşezi pe un muşuroi de furnici. Prin astea vorbe, mama voise de fapt să o scoată din amorţeală. Unde îţi mai este gândul amu? Ai scăpat de o grijă, ai luat egzamenu, ai gătat cu liceu, gata, la treabă să-ţi fie gândul de-acu.

- Dacă am luat bacul, l-am luat ca să pot merge mai departe la o facultate.
Doar, şi dumneata ţi-ai dori să mă vezi o doctoriţă. Nu te feri de ochii lumii. Nu ai de ce să-ţi fie ruşine cu mine! Câte plâng acum că nu au luat bacul. În timp ce vorbise, ea scoase din coş oala de lut cu mâncare şi o aşeză în mijlocul prosopului alb de in, care ţinea loc de masă...

Angela şi mama se aşezară mai încolo pe o brazdă de iarbă, iar cosaşii se aşezară în jurul acelei mese improvizate. După ce îşi potoliră o ţâră din foame, tatăl băiatului ținu să precizeze, deși nimeni nu- i ceruse:
- Nană, Dorul meu a terminat liceu agricol, dar, nu o luat egzamenu de care zice fata dumitale. Eu nu-mi explic, de ce?, şi de ce? Doar, ştie ce e ăla un plug, ce-i ala un animal, poate să sacrifice un porc, poate să mulgă o vacă, o oaie, poate şi să cosească. Doar, l-ai văzut mai adineaurea. Să nu-ţi fie ruşine Doruţule!

Timp cât tatăl înşiruise o parte din calităţile ce nu au contat nici cât un bob de grâu pe cântarul examenului, băiatul se uitase fix în ochii fetei. De fapt fata îl căutase din priviri, parcă ar fi voit să-i spună că îl înţelege, că-i pare tare rău, că ştie şi ea câtă stricteţe a fost pe timpul probelor de la bac. El  înţelegând ce ar fi dorit să-i spună fata,   îi mulţumi cu un zâmbet, apoi își lăsă ochii în farfurie. Atunci îl auzi din nou pe tatăl lui vorbind: „I-am spus: Gata, până aici! La muncă! O să-ţi placă, n-o să-ţi placă va trebui să-mi întorci banii pe care i-am cheltuit ca să te port la şcoală, pe navetă... Păi nu se poate altcumva... Nu zic bine, nană?”

- Ei, omule, ferice de dumitale că ai  băiat! Eu am rămas numai cu fata.
Bărbatu nu mi-i. S-a dus! Nu ştiu ce m-oi face dacă o să răuşască la facultate.

- Poate, ai noroc să nu răuşească!

- Apăi, aşa am zis şi eu, cum mi-o fi mie norocu. Numai Cel de Sus le face şi
desface.

La auzul acestor vorbe spuse de mama fetei, băiatul nu mai duse lingura la gură, o privi pe fată direct în ochi. De data asta cu mai mult curaj. Descoperi că fata era frumoasă. Nu știa ce anume, părul or ochii, or mîinile, or gura, oricum ceva plăcut privirii lui fata avea. Oricum, se vedea că pe ea nu o afecta ceea ce îi spusese mai înainte mamă-sa. Fata îi zâmbi băiatului cu toată faţa ei îmbujorată... din cauza căldurii. Băiatul îi răspunse fetei cu un zâmbet stângaci, parcă nu mai zâmbise niciodată. Mama îi surprinse cum se priveau într-un fel anume. Se ridică iute, luă grebla de jos, spunându-i pe un ton ce se voi autoritar.

- Gata! Cine stă, îi stă norocul! Pune mâna pe greblă şi haida! Să-mprăştiem brazdele, să-i lăsăm pe oameni să se odinească oleacă, că până diseară trebe să dea gata iarba...

În acea după amiază de vară toridă, într-un decor rustic, o pajişte cu iarbă şi flori sălbatice, o fată întâlnise un băiat, sau un băiat întâlnise o fată. Fata nu era Alba ca Zăpada cum nici băiatul nu era Făt Frumos din Lacrimi. Se întâlnise Angela cu Doru! Ce a fost atunci, ce scânteie a aprins focul dragostei dintre ei, nu se ştie. Ce se ştie, şi o ştie de fapt tot satul, e că în acea zi spre seară, după ce au terminat de cosit iarba, Angela şi Doru s-au mai întânit încă o dată, dar, nu din întâmplare, s-au întâlnit pe furiş, nu departe de casa fetei, sub o salcie bătrână aplecată peste apa ce venea din susul muntelui. La început nu se auzea nimic, doar slabe şoapte, apoi multe vorbe întrerupte de râsete. Au stat împreună până târziu în noapte. Chiar dacă aş fi fost necuviincios şi m-aş fi apropiat de acel loc, nu aş fi desluşit înţelesul vorbelor lor; ele erau înăbuşite de susurul apei de munte; şi, nici nu reuşeam să-i văd. Poate s-au strâns în braţe, poate s-au şi sărutat. Numai ei ştiu ce s-o fi întâmplat acolo sub acea salcie pletoasă. Primul lor sărut, aşa cum o fi fost, ei să fi jurat să le fie ca o pecete pe actul de naştere a unui destin comun? Dacă aşa o fi fost sau nu, nu are să se ştie cum nu se ştie ce poate să aducă ziua de mâine. Ce e sigur, e că Angela a luat bacul iar Doru nu! Tot răul din urmă spre binele dintâi! Angela să devină medic veterinar, să se întoarcă în satul, unde între timp Doru să pună pe picioare o fermă de creştere a animalelor... Ăsta să fi fost DORUL ei?

25 mai 2011

Laie or bălaie

Sunt conectat, prin scula de pe masă, la alte scule,  ale reţelei mondiale, care mai de care mai softoase şi mai hardoase. Mă văd ca un broscoi închis într-o sferă din sticlă translucidă,  prin ea desluşind o altă sferă cu un alt broscoi în ea... câte sfere, cel puţin tot atâţea broscoi. Mă simt ca o libelulă izbindu-mă de fereastra unei case, prin care văd altă casă de fereastra căreia, prin interior, se căzneşte să mă vadă  altă  libelulă.
Mă văd ca un peşte mic, cel mai mic dintre cei mai mici, într-un acvariu la fel de mic, lovidu-mă de pereţii verziui, dincolo de ei bănuind a fi alte  şi alte acvarii mici plutind autonom într-un acvariu uriaş, mai mare decât cel mai mare ocean…
Toată această lume, conectată prin scule care mai de care mai softicoase şi hardeioase, e guvernată de legea booleană cu două articole, zero şi unu, când nu-i  laie e bălaie, or e laie or bălaie. 

8 mai 2011

Vraja

Cum s-o mai întorc din drum? Nici nu ştiu ce motiv a avut să plece, aşa, val-vârtej, în zorii unei dimineţi de Mai, lăsând în urmă, ca pe nişte copii orfani, cireşi în floare, vii înmugurite, pajişti viu colorate cu mii de păpădii înflorite… Totul a fost lăsat în voia sorţii, la cheremul mamei vitrege, la voia stihiilor, în bătaia vâturilor. Aerul ei cald şi înmiresmat a fost repede sugrumat de ploi dureros de reci, plicticoase de lungi, de-a dreptul dureroase. Corpul ei diafan, de un verde crud, transparent, a fost înfăşurat cu o pânză irespirabilă împletită din fire de ploaie amestecate cu fulgi de zăpadă. Aşa de strâns a înfăşurat-o, încât, ea era în pericol să se sufoce. 
Cine, printr-un act necugetat, a voit să-i curme viul? Sau, poate, ea să fi dorit să moară otrăvită de arsenicul ploilor acide? Poate era mai bine dacă se arunca în mare? 
S-a simţit, ea, trădată în dragoste, în dragostea ei fără de margini, curată ca o dragoste adolescentină? Cine o fi de vină? 
Cum să o ademenesc să renuţe la actul ei ucigaş şi să revină? 
Cum să o vrăjesc? 
“Te rog întoarce-te, nu-ţi lua viul, vino iară!” 
Cum să o mint? … Cred că aşa: 
“ Să nu fi ştiut, tu, că Romeo trăia?”...

7 apr. 2011

In masina numarul sase

Este ora trei,  după amiază. Soseşte în staţie maşina numărul şase. Oamenii aleargă spre ea. Uşile se deschid, lumea se buluceşte, se urcă şi prin stânga şi prin dreapta. Reuşesc şi eu,  dar, nici prin faţă nici prin spate. În maşina numărul şase nu găsesc un loc să stau, nici pe stânga nici pe dreapta, nici în faţă nici în spate. Unde e respectul de altădată al celor tineri, şi de pe stânga şi de pe dreapta! Eu dacă aş fi prins un loc pe scaun, fie în faţă fie în spate, fie pe stânga fie pe dreapta, m-aş fi ridicat şi l-aş fi cedat... unei doamne, fie de pe stânga, fie de pe dreapta. Aşa că nu am altceva de făcut decăt  să mă agăţ de bară, şi cu stânga şi cu dreapta. Dar, nici aşa nu stau bine, sunt împins, brutal aş spune, şi din faţă şi din spate, şi din stânga şi din dreapta. Rabd eu ce  rabd, şi când simt că nu mai pot, vine o staţie în care mulţi coboară şi prin faţă şi prin spate. Uşa de la mijloc se blocase! E un pic mai  bine acum, e şi mai mult aer, dar nici prea mult nu-i bine, simt curent de aer rece, şi din stânga şi din dreapta, cineva deschise câte un ochi ochi de geam, şi de pe  stângă din faţă, şi de pe dreapta din spate. Încerc să închid unul... şoferul calcă pe frână, sunt aruncat în faţă...  apoi şpriţează iute, sunt aruncat în spate. 
Renunţ, revin la poziţia de dinainte, acelaşi curent îl simt, şi la stânga şi la dreapta. Cum stau aşa prins de bară, şi cu stânga şi cu dreapta, nici prea în faţă, nici prea în spate,  văd,  pe intervalul dintre scaune, doi care se ţin în braţe, şi cu stânga şi  cu dreapta, stau  faţă în faţă, parcă ar dansa, dar de fapt balansează, când în faţă când în spate , când la stânga când la dreapta. Nu-i pot  vedea, nu-i aud vorbind, mi se pare a se săruta, sau poate că nu,  aş putea să-i văd din  stânga sau din dreapta, dar cum eu nu stau pe scaunul nici din stânga nici din dreapta, nu-mi rămâne decât să aştept până la prima, să cobor,  nu pe uşa de la spate ci  prin faţă, că aşa e regula, urci prin spate şi cobori prin faţă. Uşa de la mijloc a rămas blocată!  Dar, nu mai apuc să cobor... -Biletul la control! 
În maşina şase urcase doi controlori, unul prin faţă, celălalt prin spate... !? 

18 mar. 2011

Piciorongul

Din pământ ies aburi.  Pământul  respiră, respiră   micile  vieţuitoare  trezite  din  somnul adânc de  peste  iarnă. O furnică   cocoţată pe-o  lespede de  piatră   se-ncălzeşte  de  la soare, se  uită   mirată-n  jurul ei, îşi  întinde  pe  rând  câte -un   picior, cască, aerul  de  primăvară  o îneacă,   se  lasă  pe  spate, face  plajă  doar un minut, nu-şi  permite un timp mai  mult.  Un gândac, îmbrăcat în platoşă  neagră , se ridică de sub  un rest de  balegă   uscată. Lui  nu-i  vine  a  crede că  a ieşit  viu  din  iarnă.  O râmă   se-ntinde,  nefiresc  de  mult, ea  risca   să se  rupa, a uitat că  maţele îi sunt goale.  O muscă,   cu bâzâitul  ei  afon, acoperă   zumzăitul - ca un   scârţâit din strună de vioara -  produs de  o   albina   sprinţară  .  Firele  de  iarbă   abosorb cu lăcomie  din  lumină, ele îşi  prepară la  foc  scăzut cafeaua cu laptele  verde  al  primăverii...



Aşa a scris Bălănel,  elev în clasa a şasea,  partea de început a compunerii.   Înainte de a caligrafia propriile gânduri, deschisese larg fereastra dinspre  livadă, ca să aibă cât mai multă inspiraţie. I se pare că a scris  prea mult. Pentru el,  este o performanţă că a reuşit să-şi canalizeze gândurile aşa cum ştie să mâne oile la strungă pentru muls. Nu mai scrie.  Un lup, nevăzut, dă  târcoale oilor. Gândurile i se împrăştiet lăsând loc liber doar unuia singur, acesta  îi aducce aminte de cel mai bun prieten ce l-a avut în ultimul timp. Lasă totul baltă şi o zbugheşte afară. Aleargă uitându-se pe cer. Se împiedică de o ridicătură de pămînt, un muşuroi vechi, şi aterizează cu mâinile în faţă, lungindu-se pe iarba jilavă de rouă. Aşa aare şansa să vadă de aproape o gâză, un gândac tuciuriu care încremenise aproape de nasul lui. Sare ca ars în picioare. Îşi reia gândul. Se învârte în jurul lui căutând ceva în văzduhul cerului. Soarele străluceşte ca un far pe un ecran albastru. Ochii lăcrimează. Le face streaşină cu palmele duse la frunte,  scrutează orizontul deasupra  coamei pădurii de brazi. De acolo  aşteapătă să se întoarcă  Piciorongul, pasărea  cu ciocul roşu şi picioarele nefireşti de lungi. Ieri zburase dând ocol casei, apoi  în cercuri largi se depărtase tot mai mult până când mai rămăsese  din el o pată albă, apoi  un punct negru  pâlpâind pe fondul albastru al  cerului. Nu înţelege de ce a plecat, unde şi cine l-a chemat. 

Astă toamnă îl găsise pe ogorul din spatele casei. Era înţepenit de frig, aproape fără viaţă. Nu atinsese vreodată un cocostârc. Îl luase în braţe şi-l duse  în şura cu fân. Acolo îi făcuse culcuş, îi aduse grăunţe şi  apă. După câteva zile puiul de barză înviase. Pănă s-a obişnuit cu noua casă a fost  tare sperios.  Când îl vedea pe băiat că apare în gura podului,  deschidea aripile, dar, nu avea putere să bată aerul, să se ridice, să zboare. Bălănel îi arunca o mână de grăunţe, se retrăgea, cobora câteva trepte ale scării, acolo aştepta până  auzea: toc! toc! toc!, semn că Piciorongul căuta  grăunţele risipite prin pleava fânului, lovind cu pliscul în lemnul podelei. Băiatul urca tiptil până la gura podului de unde putea să-l vadă de aproape. Semăna cu cel din cartea de biologie.

Aşa a început prietenia dintre Bălănel  şi Piciorong, dintre un copil şi o barză căzută din cer. Cum să cadă? O fi rămas în urma  stolului de cocostârci, l-o fi prins un cârcel, sau o fi fost  mai bolnăvicios, or nu a mai avut  putere să zboare, şi a căzut  ca un avion  rămas în pană de motor.  Între ei s-a legat o pritenie tainică, frumoasă, chiar dacă a durat doar o iarnă. Prietenia  s-a leagă mai strâns când a fost nevoit să aleagă. Ce se întâmplase? Bălănel s-a lăudat colegului de bancă că are în podul cu fân  o barză. Apoi toţi din şcoală au aflat că pe timp de iarnă la ei în sat trăieşte un cocostârc. Aşa ceva era o minune. Auzind, profesorul de biologie care le preda zoologia,  voia să profite într-un fel anume. El i-a cerut lui Bălănel să  aducă cocostârcul la şcoală. Băiatul l-ar fi dus dacă o colegă nu i-ar fi spus, nu se ştie cum de aflase de planul ascuns al profesorului -  barza va fi folosită  ca material didactic,   nu vie ci împăiată. Bălănel a şi plâns, nici nu voia să audă de aşa ceva. I s-a promis o notă de zece la biologie. Nu a acceptat acest târg odios. Nu a mai dat pe la şcoală zile de-a rândul, aproape o săptămână. 
S-a întors numai după ce profesorul i-a spus, de faţă fiind şi diriginta căreia Bălănel îi povestise de intenţia criminală a profesorului, că nu-i mai cere să-i  aducă cocostârcul.

 ... Bălănel nu înţelege de ce Piciorongul a plecat şi nu se mai întoarce la culcuşul din podul cu fân. Bălănel stă  cu privirea agăţată de înaltul cerului, până când simte  că-i amorţeşte gâtul.  Aşa renunţă şi se întoarce în casă.  Reia compunerea. Citeşte ce scrisese, nu-i place, şterge şi începe o  alta, cu gândul rămas la prietenul lui de-o iarnă, Piciorongul. În loc să scrie, el desenează o pasăre înaltă cât podul cu fân, cu  picioare nefiresc de lungi, cu pene albe şi căteva cenuşii, cu ciocul lung şi roşu,   un monument al naturii, un obelisc cu plisc...




Ping pong...
Ioan Usca,
CELLA.


8 mar. 2011

Puiul de barză nu a uitat-o

În toamna ce demult trecu, un pui de barză, mai  nevolnic, neajutorat, nu reuşea să se ţină în zbor de celelalte surate. Mama, barza,  pasărea cu gâtul şi picioare lungi, nu a mai insistat cu zborul de antrenament, nu mai era nici timp, vremea rea se apropia. A lăsat puiul în gazdă la noi, nu, nu în casă, ci în podul cu fân. Ea a luat de o aripă pe fiecare dintre   ceilaţi pui ai ei, mult mai  zdraveni,  şi a plecat cu ei, luând primul stol de cocostârci care plecau spre sud, în ţările  calde(prinsese ultimul bilet, low-cost)...


În dimineaţa zilei a opta a lunii martie, puiul de barză, ajuns între timp un veritabil cocostârc, s-a trezit învăluit de căldura razelor soarelui ridicat mai sus pe bolta cerului. S-a nimerit tocmai atunci, ca lumina  să depăşească  un prag, logic vorbind, şi să-i declanşeze  un mic program  înscris genetic în memoria lui de tip Red-only Memory. La primul pas din acest progrămel, instrucţiunea îi spune  că a venit vremea întoarcerii berzelor din ţările calde. 

Lumina soarelui, ca un  narcotic, i-a dat imbold să iese, să-şi întâmpine mama. De bucurie a zburat dând ocol casei care  i-a fost adăpost şi leagăn.  

S-a îmbăiat în lumina soarelui, şi-a luat porţia de aer  cu iz de primăvară, şi după multe zboruri în cerc, el, cândva pui de cocostârc,  se lăsă  din zbor, plutind uşor, cu  picioroangele  pe ogor, nu departe de casă, lângă claia cu fân. 

De aici, din căpiţa cu fân, trage paie  cu ciocul, trage unul, trage două, trage zece, se opreşte când găseşte paie cu  flori, este adevărat că-s  şterse la culoare. 

Stângaci le prinde într-un buchet, vrea el să fie şi cochet,  şi  pleacă în zbor … la aeroport , de fapt un veritabil aviarport, acolo unde urmează să aterizeze, cu primul stol de berze,  mama pe care nu a mai văzut-o de astă-toamnă.  Îl va mai recunoaşte, ea? El sigur, da! În nopţile lungi şi friguroase se gândea numai la ea...

Spune-mi care mama-anume  / Cea mai scumpă e pe lume? / Puii toţi au zis de păsări, / Zarzării au zis de zarzări, / Peştişorii de peştoaică, / Ursuleţii de ursoaică, / Şerpişorii de şerpoaică / Tigrişorii de tigroaică,… / Mânjii toţi au zis de iepe, / Firul cepii-a zis de cepe, / Nucii toţi au zis de nucă, /  Cucii toţi au zis de cucă, / Toţi pisoii, de pisică, / Iară eu, de-a mea mămică. / Orice mamă e anume, / Cea mai scumpă de pe lume! 
Mama, de Nichita Stănescu)


27 feb. 2011

Cucu şi Cuculeana

La primăvară să vă cânte cucu din faţă! Este o urare de bine.

Să vă spun o mică istorioară!

Se întâmpla în iarna anului trecut. Iarna era pe sfârşite. Se petrecea într-o zi pe la amiază, era o zi cu mult soare. Era timpul în cumpănă, iarna nu se se dădea dusului şi primăvara nu se dădea cu venitul. De la o zi la alta ziua se lungea, creştea ca aluatul pus la dospit. 
Stăteam, singur-cuc, pe prispa casei. În livadă sub un nuc, pe o balegă de cal, se însoreau două păsărele. Din balegă încă mai ieşeau aburi,  deşi scosesem, de ceva vreme, calul, din livadă.
N-aş fi luat seama de ele, dacă liniştea amiezii nu era spartă de ciripitul lor strident.

La prima vedere mi se păru că sunt două turturele, vesele şi  gălăgioase.   M-am apropit cu grijă să nu le sperii. Turturelele erau de fapt cuci. Era  Cuculeana şi Cucul ei.  Cuculeana ciripea şi dădea aprig din aripi. Cucul ei stătea pleoştit, cu ciocul băgat în pene. Se simţea vinovat? Ce rău să-i fi făcut   Cuculenei, de stătea el  aşa de spăşit? Sau cine ştie ce motiv o fi având Cuculeana, de era în stare să-l ia la bătaie, acolo în văzul lumii,  pe o balegă de cal. 

M-am întors, cu paşi uşori, la locul meu, pe prispa casei. De acolo, am asistat la un spectacolul de pantomimă, o piesă într-un act jucată de doi  amatori, Cuculeana şi Cucu ei. Un spectacol   în aer liber,  sub un nuc. Balega  de cal, încă aburindă, era scena.

Am imaginat atunci acest mic scenariu:

Ea: Mai ai curaj să ciripeşti, nu vezi în ce hal ai ajuns? Eşti de plâns!

El:  De ce nu mă laşi să dorm?

Ea: Unde ai fost ieri toată ziulica? Te-ai întâlnit iarăşi cu  Turturica?  Vorbeşte tot crângul. Mi-a spus vecina, Rândunica.

El: Eu nu mai vorbesc de mult cu Turturica. Ieri m-am întâlnit cu Turturoiu. De fapt, eu l-am invitat la un prânz de afaceri tocami  lângă pârâu, ştii tu!,  mai sus de moară, aproape de cazanul unde oamenii fierb borhotul de prune.

Ea: Tu nu ai de gând să te laşi de băutură? Te-am cules de pe marginea drumului. Erai mangă, erai muci.

El: Eu? N-am băut nimic altceva decât apă din balta de lângă cazan. Şi am ciugulit din borhotul aruncat pe malul apei. Şi ce bun era! Ciripeam, ciuguleam, ciripeam, aşa se pun la cale marile  afaceri.

Ea: Tu şi afacerile.  Cucule, cred că ţi-ai băut minţile.

El: Ce ştii tu! Toată primăvara până să faci un ou, mă baţi la cap: - Fă-mi cuib! Fă-mi casă! Fă-mi cuib! ...

Ea: Mai ai curaj să-mi spui asemenea minciună? Dacă nu taci, acu îţi dau o aripă peste cioc, de-o să cazi pe spate, de-a dura. Nu meriţi să stai pe  balega asta caldă!

El: ...

Ea:  Nu te ştiu eu!,  parcă şi văd, vine primăvara,  te dai bine pe lângă mine, cu ciripit mieros, şi  după ce mă laşi grea, îţi pui aripa în fund şi dispari. Şi  mai şi strigi,  în ciocul mare, cine eşti tu: Cu-cu! Cu-cu! Cânţi zburând  prin lumea largă, prin codrul verde, prin livezi, până glasul îţi dispare!

El: ...

Ea:  Numai eu ştiu cât va trebui să mă milogesc pe la cuibul Turturelei, ca  să mă lase să depun ouăle mele.

El: Scumpa mea Cuculeasă, Cuculeană, nici nu mai ştiu cum să-ţi zic, tocmai despre asta ciripeam. M-am întâlnit cu Turturoiu (eu cu Turturica nu mai vorbesc de atunci de când nu m-a lăsat să o iubesc). I-am spus lui, că în primăvara aceasta, noi, cucii,  v-om avea casă. M-am înscris la programul Primul Cuib! Na!

Ea: Se vede că mai eşti încă mahmur. Nu te-ai trezit de-a binelea. Cum o să-ţi faci tu cuib, când neam de neamul tău de cuci, n-au ridicat măcar un cuib.

El: Dacă mă-ntrerupi! Ai scuipat la limbă, în cioc? Am luat credit de la o bancă. Îl plătesc pe Turtoroi să facă cuiburi. Primul dintre ele este al nostru. 

Ea: Măi, Cuc nebun, tu încă vizezi! Cine garanteză pentru tine?

El: Vulturul Pleşuv! Când eram în toiul prânzului de afaceri, acolo, pe borhotul de lângă cazan,  Vulturul Pleşuv a aterizat ca un uriaş aeroplan. Iniţial nici nu ne-a băgat în seamă. Dar, după ce a mâncat ca un hulpav din borhot, el nu a mai reuşit să decoleze.Din falnic şi mândru ce era devenise blajin,  vesel şi comunicativ.
 Ni s-a lăudat  că are bani în bancă de nu mai ştie pe ce să-i cheltuiască. Aşa am ajuns să închei cu el o afacere beton, mai bine zis cu pământ şi paie. Vulturul vine cu banul, eu, Cucu,  antreprenor, Turturoiu cu treaba, cu munca, căci e tare priceput şi harnic, ştie să facă cuiburi, adevărate vile. Ce nu-ţi este clar Cuculeasă?

Ea: Ooo! De ce nu dă Cel mare din Cer să văd  minunea asta. Să am căsişoara mea, cuibuleţul  meu, să nu-mi crească alte mame  puişorii mei.

De pe prispa casei, unde stăteam singur-cuc şi priveam cum cele două păsărele ciripeau, nu izbuteam să văd şi lacrimile de bucurie ale Cuculenei. Erau  bobiţe  de apă, din ele se  spărgeau mici şiroaie, care îi udară ciocul. Dar nu am avut timp să mă înduioşez, căci unul dintre cuci îşi luase zborul. Cine o fi fost dintre cei doi? El sau ea? Cucul sau Cuculeana?

 El: Te las, să-ţi revii, văd că vestea te-a dat peste cap. Mă întorc acolo unde ieri am pus la cale afacerea. Ieri, Vulturul Pleşuv, după ce îşi revenis în fire, îşi păstra echilibrul, era în stare să ruleze pe pista de decolare, ne-a spus că astăzi revine să parafăm actele. El ne spunea că nu crede numai în cirip-cirip, adică în cuvântul nostru. Nici nu a dorit să de-a aripa cu noi. Probail că arătam al dracului de nostimi, eram matoliţi de-a binelea. Sincer îţi spun că nici nu mai ştiu când m-ai luat de o aripă, m-ai cules din şanţ. Cuculeano, pe veci îţi sunt îndatorat!

Ea: Lasă-mă!,  nu-mi mai aduce aminte, nu-mi strica bucuria! Pleacă cu bine, Cucuşorul meu, Cuculeţul meu! Cucu...!

El:  Cu-cu! Cu-cu!

Da, într-adevăr, Cucu a fost cel care îşi luase  zborul. Ce minune! Cânta, deşi primăvara era departe.

La primăvară să vă cânte cucu din faţă!

13 feb. 2011

Valentin, fiul Babei Dochia


Baba Dochia a trăit o vreme umblând ca o nălucă prin pădurile unui munte. A coborât în vale, în sat,  după ce l-a născut pe Valentin. Nu se mai ştie cu cine l-a făcut. Unii zic că tatăl lui Valentin - fiul babei Dochia- ar fi fost un american paraşutat pe acel munte după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial. De netăgăduit e că Valentin e fiul babei Dochia. Nu aia din legendă, ci baba care într-o zi coborâse de pe munte cu fiul ei de mână. Ei se aciuaseră într-un bordei părăsit, undeva la  marginea satului. Pe atunci fiul ei nu-şi găsea un  rost mai bun decât acela de a munci cu ziua pe la unul pe la altul. Aduna doar cât el şi muma lui să trăiască  şi să nu  dea ortul popii. Baba îl bătea la cap să se însoare, să se ia cu o fată mai cu stare, poate aşa vor ieşi din foame. Aşa de amărât şi de prăpădit era pe atunci Valentin că niciuna dintre fetele satului  nu se uita la el, fie ea şi dintre acelea mai puţin frumoase. Pe Valentin altceva îl preocupa, chiar îi dădea de gândit. De ce nu ar pleca şi el în Italia să facă bani? El nu are cap, două mâini, două picioare ca toţi ceilalţi din sat care au plecat care încotro, peste graniţă să adune un ban? ...
După mulţi ani de muncă prin câteva oraşe din Italia s-a întors, în sat, cu  bani şi,  spre uimirea mumei lui, tot neînsurat. Dar când a văzut câţi bani i-a adus băiatul ei, ea,  Baba Dochia, nu îl mai împingea spre însurătoare. Adică cum, să profite te miri ccare fată din sat  de banii lui adunaţi cu multă sudoare? Mai bine să stea neînsurat.
 Acum fetele s-ar fi uitat la el, că de, avea euroi, dar, Valentin nu avea timp de ele, avea un plan  de dus până la capăt.
Baba rămase pe momet mută când după trei zile de când se întoarse, într-o seară  îi spuse:
-          Am văzut-o! Îmi place. O iau! Mumă, s-o fi văzut cu ce poftă clefăia.
-          Pe cine să iei, măi Valentine? Îi spuse baba după ce-şi reveni din uimire.
-           Mumă, cu ea voi face treabă bună. E sănătoasă. Am văzut cu ce poftă mânca când omul i-a pus în troacă făină amestecată cu apă. L-am întrebat, dacă e bună de prăsilă. Mi-a zis că din neamul ei numai cîte doisprezece purcei fată o dată.
-          O scroafă îţi trebuie ţie?
-          Scroafa are burta mare, trebuie să fete. Voi avea doisprezece purcei. Din cei doisprezece  mai cresc o scroafă sau două şi tot aşa până îmi fac o fermă de porci , aşa cum am văzut acolo, în Italia, lângă Parma...

Acum, baba Dochia trăieşte ca o mare doamnă, locuieşte într-o casă nouă, cu un etaj nu departe de ferma de porci a fiului ei Valentin.  Stă pe terasă, la masă, în faţa unei ceşti de cafea. Întoarce ceaşca goală în farfurioară.
A revenit la oful ei dintâi. „ Valentin al meu de ce nu-şi găseşte o fată după inima lui?  Oare nu merită şi el să fie iubit? Ce cusur are fiul meu? Eu nu le înţeleg pe fetele din ziua de azi? Visează la feţi fromoşi pe cai albi? Nici că ele ştiu ce vor.”
Baba Dochia întoarce ceaşca să citească în ea, să răstălmăcească figurele lăsate  de zaţul  scurs în farfurioară...
Baba Dochia, cu o figură radioasă, dă să pună ceaşca la locul ei pe masă în farfurioară. Rămâne cu mâna întinsă şi cu privirea spre poarta din fier forjat. Poarta se deschide singură, maşina înaintează pe aleea de pavele, se opreşte. Portiera se deschuide, Valentin coboară, dă roată maşinii, deschide portiera din dreapta maşinii, din maşină coboară ...
Baba Dochia scapă ceaşca din mână, ceaşca se face ţăndări, ţăndările ...

- Dragă băiete ... au fost ultimile ei vorbe.
 Inima babei Dochia nu a mai rezistat acestei mari emoţii. Ea s-a făcut ţăndări ca şi ceaşca de cafea.

9 ian. 2011

Scula magică

               Dacă cândva mă impresiona, acuma îl privesc ca pe o sculă oarecare din familia celor electronice. Orice s-ar spune, există o graniţă între sculele electronice şi cele reci care nu se bagă în priză, o graniţă greu de întrecut.  Mobilul   îmi devenise un lucru banal, desuet, un substantiv neutru.  O întâmplare sau poate două l-au ridicat  la rang de sculă magică, de unde era un dispozitiv de transmis banalităţi cotidiene.

Priveam pe un post tv   o ştire înflăcărată, la propriu, ardeau case. Dacă nu aş fi zărit ceva ce-mi părea cunoscut,  acea ştire trecea cum au trecut şi altele, poate cu mult  mai înspăimântătoare. Uitându-mă mai atent, era multă forfotă, fum, agitaţie, am recunoscut casa unui  bun amic. Ce puteam face. Să iau o găleată cu apă şi să dau fuga să sting focul? Nu era cu putinţă, eram la o distanţă de sute de kilometri. 
I-au telefonul ăla mic cât o tabacheră… 
- Eşti bine! … Cum, de ce?  … Unde te afli? … Nu eşti acasă? … La cumpărături? …Lasă-le, şi dă fuga acasă! Îţi arde casa! Acum mă uit cum arde, dar, nu pot să fac nimic…

Atunci i-am recunoscut rangul de mare sculă a acestui mic televorbitor. Nu ştiu dacă şi cât i-am fost de ajutor, amicului! Mi-a spus,  ulterior, după ce îşi revenise cât de cât,   că  a reuşit să-şi salveze ceva acte, câţiva bani şi o parte din bijuterii…

După o vreme de banalităţi cotidiene,  uitasem de cât de util e uneori această sculă magică. Mă cocoţasem pe net. Netul ăsta e ca un munte sau ca un deal aflat în mijlocul  oraşului. De pe el vezi, iar de ai şi  un  binoclu e şi mai bine,  grădini, curţi, cîini, pisici, ferestre deschise …

O minte inventivă, a adus pe net  imagini în timp real din diferite oraşe şi zone turistice, captate de camere video, sau webcam-uri cum sunt cunoscute în lumea largă a virtualului.
 Îmi place să privesc pârtiile de schi. După ce am schiat în virtual, după ce am căzut de zece ori şi m-am ridicat o dată, am trecut la un alt sau altă  webcam. 

Una care îmi este familiară. Este montată lângă o clădire de patrimoniu, undeva prin centrul oraşului. Lângă acea clădire este şi casa unui bun amic de-al meu. Îmi place cum arată casa lui. Mă uitam să văd ce a mai adăgat la casă, o îmbunătăţire, ceva acolo. Lui îi place să tot adauge, şi pe orizontală şi pe verticală. Omul ăsta cred că nu se mulţumeşte niciodată cu ce are. Şi ce nevastă i-a dat Dumnezeu!  Uitându-mă mai atent, văd că dintre multe maşini care apăreau şi dispăreau din câmpul vizual al acelei camere,  una a încetinit în dreptul acestei case,  a luat-o cu încetinitorul spre poartă până a ajuns cu botul maşinii aproape de grilaj sau chiar s-a proptit. N-a trebuit să mă uit de trei ori. Clar! Nu era maşina amicului. Pe a lui  o cunosc dintr-o  mie, fiindcă e rară, rară de tot. De ce voia să intre? Cine era?  Stând cu ochii pe virtual şi mirându-mă, văd că se deschid larg porţile şi acea maşina, din seria celor de duzină, intră în curte. Să nu fi aflat eu, să nu-mi fi spus el,  poate şi-a dat maşina ca să scape de datorii şi fiindcă nu-i obişnuit fără maşină şi-a luat una mai ieftină. Mă rodea curiozitatea! Îl sun!

 Nu mai vorbisem  de mult timp cu cu el.  Nu mi-a răspuns imediat. A trebuit să închid şi să revin. Am revenit imediat după ce am închis apelul. Poate manevrează să intre în garaj, şi nu poate vorbi, îi găseam eu o scuză.   Mi-a răspuns când aveam de gând să închid telefonul. Chiar mă desumflasem, dar nu repede, ci ca un balon care are un por pe unde fâsâie aerul. Nu mă mai rodea nicio curiozitate. Uitasem şi ce voiam să-i spun.  

- Aloouu! …  Ce  faci! … Cum  îţi merge maşina?  Nu prea avea chef de vorbă amicul meu. Vorbea încet, parcă înadins nu voia să fie auzit. Aşa vorbeşte omul cu datorii pe cap…
- Unde eşti?  în loc  să-l întreb dacă  şi-a schimbat maşina. Mi-a răspuns că este plecat din ţară, singur,  cu afaceri. Nu mai înţelegeam nimic!
- Ce face doamna? asta aşa ca să trag de timp, să fac anumite legături.
- Este acasă,  cred! Mi-a răspuns cu aceeaşi voce înceată, înceată rău de tot, de-abia îl auzeam … 
- Ascultă-mă un pic, nu înţeleg, îi spun amicului, ceva nu se leagă. Ţi-ai schimbat maşina? 
 Îmi răspunde repede, într-un fel speriat: 
- Nuuu! Ce s-a întâmplat? Avea o voce cu un ton mai ridicat, mi se părea  precipitat.
- Eu sunt pe net. Neavând ce face, m-am uitat la imaginile date de acea webcam montată în apropierea casei tale. O ştii, ţi-am mai vorbit despre ea… Nu te-ai uitat...  Ştiu că ţie nu-ţi place să intri pe net… Aşa! Ce crezi că văd?  O maşină, un Logan cred că era,  a intrat  în curtea casei tale… 
- Alo! Mai eşti la telefon?   

7 dec. 2010

O scurtă poveste de iarnă

Ea obişnuia să doarmă pe hol, într-o cutie de carton, taman sub ceasul imperial cu pendula lungă.  Ea avea un somn sinusoidal cu o perioada dictată de ţipătul bitonal al cucului ce se  ivea în fereastra căsuţei aflată  deasupra pendulei. La punctul de elongaţie maximă,  Cu-cu! Cu-cu!, ca două  bile de biliard, ce se rostogoleau aiurea  prin cap lovindu-se de mantinelă, o trezeau  instantaneu. Ea se ridica speriată, îşi arcuia spinarea după o curbă de gradul doi, apoi, pe măsură ce se întindea atingând cu vărful limbii ghearele ieşite din perniţe, cu spinarea desena o parabolă convexă, iar cu burta atingea aştenutul moale de pe fundul cutiei. Când afuristul de cuc îşi termina libretul bitonal, ea cădea lată, inertă, ca o cârpă, în aşternut, adunând căldura care prea repede se risipea. O prindea somnul, taman la punctul nodal de elongaţie zero al sinusoidei. Pe când elongaţia somnului creştea din nou,  ea  se adâncea în visul cel mai profund şi dulce... Taman atunci când  el venea  spre ea - se visa  pe coama acoperişului-,  sinusoida somnului atingea elongaţia maximă şi ceasul - Trăzni-l-ar!-  Cu-cu! Cu-cu! … Ea, buimacă, începea  să se arcuiască ca o curbă de gradul şase ...


CELLA - Dar noi ne iubim
Vania- Aventura

25 mar. 2010

De toată povestea

- Doarme, Ale?
- Ale v’ea o pode’te.
- Scufiţa roşie ...
- Alta pode’te!
- Frumoasa adormită …
- Alta!
- Degeţică, sigur nu ţi-am spus-o!
- Papi uitat, să ei pa’tila 'oşie.
- Ursul păcălit de vulpe?
- Nu place lu’ Ale, alta pode’te.
- Printre tufe şi urzici, ţanţoş trece un arici ...
-Alta!
- Cu vioara subsuoară , greerele merge la moară ...
- Alta!
- După o ploaie cu soare melcul iese pe alee la plimbare ...
- Ale v’ea o pode’te.
- …
- Te ‘og f’umos!
- A fost odată … nu tare demult, a fost … o Albă ca Zăpada cu nume de cod Boc ...
- Boc! pac ! asa dă Ale cu zăpadă, asa, paf! boc!
- ...
- Ale v’ea o pode’te.
- A fost odată, de n-ar mai fi fost, el micul Boc ...
- Mic, mic, asa de mic, Ale e male.
- Mai vrei o poveste?
- Te ’og f’umos!
- Boc, imaculatul, se credea mare împărat peste o ţară care a fost cândva regat. În acea ţară trăia un cizmar sărac, tare sărac. El nu avea cuie şi piele ...
- Ale bate cuie, asa bate, boc, boc ...
- Tare s-a mai bucurat săracul cizmar , când dimineaţa a găsit o pereche de ghete noi, strălucitoare ...
- Da, ’moase ghete, şi Ale ghete ’moase.
- Închide ochii şi dormi!
- ...
- Unaa Paapii! spuse Ale cu ochii întredeschişi.
- A venit un om bogat de a cumpărat ghetele dându-i o monedă de aur. Noaptea spiriduşul lucra, iar ziua cizmarul vindea şi din banii care îi prisosea cumpără hăinuţe pentru spiriduşul harnic, apoi şi pentru alţi copii săraci. Azi aşa, mâine aşa până când povestea cizmarului bogat a ajuns la urechile micului Boc, mârşav născocitor de biruri. Cum? se indignă acesta, unde s-a mai pomenit ca cizmarul să nu plătească şi el bir? Şi l-a adăugat şi pe cizmar în lista celor buni de plată către împărăţie
.
..
Papi se opri din pălăvrăgeală mirându-se cum de micuţa Ale nu-l mai întrerupe. Ea adormise visând ghetuţe lucitoare!

5 feb. 2010

Baciul Lazăr

Dang! Dang!... Mioara cu talanca, şi suratlele ei, pasc pe întrecute, iarba fir cu fir. Alergând una după alta, să pască din cea mai proaspătă, se amăgesc, se învârt strânse una-n alta, aşternând peste poiană un colac împletit din lână.
Înconjurat de mioare, baciul Lazăr, în mână cu un toiag ca sceptrul unui rege, şede pe o cioată veche de brad, un jilţ ciung, fără spătar şi braţe. Sprijină toiagul de un picior, ia de pe cap căciula , dă pe spate cojocul miţos. Soarele arde mai tare ca niciodată.Îşi şterge fruntea udă, apoi îşi trece prin părul des palmele cu degetele răsfirate.
Gânditor, privind cu ochii întredeschişi albastrul de deasupra poienii, îşi toarce mustaţa ca pe un fuior de lână ţigaie, răsucind-o de un capăt apoi de celălat, şi tot aşa de câteva ori. Ar vrea să-l mai ţie Cel de Sus, să-şi vadă nepotul, să-l salte în braţe, să ştie că nemul nu i se va stinge. Cu privirea pe vărfurile brazilor ce străjuie poiana, îşi duce involuntar mâna la buzunarul din dreapta a cămăşii de unde scoate cade fiecare dată o singură foiţă de ţigară.Cu mâna cealată ia de la brâu tabachera arămie, lucioasă pe margini, îi desface capacul şi-o pune pe masa făcută de genunchii ascunşi în iţari.
Cu privirea coborâtă pe spinările mioarelor , cu trei degete de la mâna dreaptă, împreunate ca la închinare, ia tutun, şi-l aşează în mijlocul foiţei ce aşteaptă cuminte în căuşul celeilate palme. Îi mai adaugă tutun până când pe mijlocul foiţei se face un şir, ca o claie de fân. Cu gândul mai degrabă la cele neîmplinite, baciul priveşte lung foiţa ce aştepta să fie răsucită. Dang! Dang! ... Oile pasc înconjurându-şi baciul cum apa se-nvârte-ntr-o bulboană.
Prinde foiţa cu degetele, trece, o parte a ei, peste şirul de tutun, apoi o răsuceşte până când capetele se găsesc. Pentru a sta unite şi a nu lăsa tutunul să cadă, baciul ia ţigara şi cu vîrful limbii o umezeşte de-a lungul unei margini, apoi o lipeşte peste cealată uscată. O răsuceşte la un capăt, îi face un moţ, să nu fugă tutunul înainte de a o aprinde. O întoarce cu celălat capăt se uită lung la ea, o admiră, şi-o apropie de nas, o miroase, apoi şi-o aşează între buzele acoperite de firele răzleţe ale mustăţii.
Ce repede se schimbă lumea! ...mai ieri trăiam la conacul boierului... nici nu se făcea bine de ziuă când eram printre oameni, îi îndemnam la treburi, pe unii îi îndreptam la grajduri pe alţii la saivane, mulgeu vacilor, oile ... primeam găleţile cu lapte, le vărsam printr-un tifon în cazanul mare, îl încălzeam uşor la foc, închegam, alegeam brânza, puneam la strecurat, luam zerul îl încălzeam iarăşi, din el scoteam bunătate de jintiţă...era gata şi mămăliga cât o roată de car şi-un ceaunel cu jumări şi ouă, un snop de ceapă alăturea... stăteam cu toţii la masă ... iarăşi la treabă ..."

Scoate cremenea şi amnarul, scapără la vârful răsucit al ţigării, până ea scoate fum. O scoate din gură, se uită la ea cum fumegă.

"...duceam turmele la păscut, oile în alte locuri decât în cele unde mergeau vitele ... apoi cu cei rămaşi făceam curăţenie în curtea conacului, la grajduri, alţii mergeau pe câmp, nu stăteam cât era ziua de lungă, chiar până-n noapte târziu..."

Pâc! Pâc! Pâc! Baciul Lazăr trage cu sete din ţigară să-şi umple plămânul cu fumul ei cald. Închide ochii, dă afară fumul pe nări şi gură, precum locomotiva scoate aburi înainte de a pleca din gară.

"... după război, ăsta de-a doua oară, lumea a luat-o razna, s-a-ntors pe dos, n-o să mai rămână nimic din ce-a fost.... pe boier l-au obligat să lase tot şi să plece ... tu - le anafura lor ! ... au căpătat curaj sărăntocii, dau în cap celor cu oarece avere, cum sare lupul la beregata oii... boierul a simţit că năpârcile roşii, bolşevicii îi vor lua moşia... a plecat şi nu s-a mai întors... a rămas satul singur cum e femeia văduvă."

Pâc! Pâc!... Dang! Dang! Dang! Fumul şi talanca oilor animă poiana din pădurea de brazi.

"..am rămas cu strânsura asta de mioare, până când oare ? unde să mă mai duc? ... era după războiul cel dintâi, împotriva neamţului, când am lăsat satul meu de sus, dintre munţii ceia mari, şi-am venit aici, mai jos unde se pierd poalele lor... parcă a trecut de-atunci un veac ... soarta m-a adus ... ce ţi-i şi cu soarta!... venisem într-o primăvară, să caut păşuni pentru oi, şi n-am mai mers îndărăt, până-n toamnă mi-am luat femeie cu casă ... am adus pe lume doi feciori ... niciunuia nu-i place să oierească... dragoste cu sila nu se poate "

Pâc!...Pâc! Baciul Lazăr trage fum adânc, se uită la scrumul ţigării, scoate pe nări fuioare albe de fum, priveşte cum scrumul luat de o pală de vânt cade împrăştiindu-se în iarbă ca puful de păpădie.

"... într-o zi, boierul era bine dispus, mi-a zis aşa : - pe primul nepot al tău, eu o să ţi-l botez! ... se duc acele vremuri, lumea nu va mai fi în veci cum a fost "

Pâc! ... Pâc! Baciul Lazăr trage lung din ţigară... Simte o ameţeală. O pune pe seama fumului de ţigară ...
Se uită speriat la turma de mioare...

"ce le-o fi apucat de se învârt aşa iute în jurul meu ca apa în bulboană... mă rog la Cel de Sus să-mi dea un nepot, să-mi lase şi ceva zile să-l învăţ să crească în libertatea asta ce ţi-o dă mersul înaintea oilor, din primăvară până-n iarnă ... un nepot!... dă-mi-l Doamne!... să ţi-L ridic în slavă ... Doamne Christoase miluieşte-mă pe mine păcătosul ..."
Brazii, poiana cu mioarele strânse-n cerc, ca un colac cenuşiu , se învârteau ameţitor... Închinându-se, ca un fel de implorare, rămase cu privirea agăţată de bolta albastră a cerului, atâta din ea cât încăpea deasupra poienii ... Ţigara arse încet, puţin cîte puţin până scrumul ajunse la buzele calde, încă, de care se stinse sfârâind.
Dang! Dang! Talanga de la gâtul mioarei însoţeşte cu dangătul ei scurgerea timpului. Suratele ei , înghesuite unele-n altele, ca la un semnal ridică capetele sus. Pentru câteva clipe, nu se mai aude nici rumegat, nici înghiţit, nici pufneală. O linişte se lasă peste poiană.
Soarele în crucea amiezii luminează ca un sfeşnic cosmic.

În poiana largă, un colac împletit din mioare cuprinde în mijloc o cioată veche de brad, un jilţ ciung fără spătar şi braţe - altar păgân - deasupra căruia, cu sufletul, baciul Lăzăr pluteşte.

21 ian. 2010

Cod galben

De prea mult frig crapă pietrele ca şi pâinea prea coaptă în cuptorul de lut.
Pe lacul îngheţat, ici-colo la câte-o copcă, omul prinde-n furculiţă un somn adormit în apa sticloasă, ademenit de lumina rece ce se strecoară prin ocheanul copcii ... Copca -murirea neamului de peşte...
Peste neamul românesc persistă ca un blestem neputinţa de a trece peste iarnă, prin iarnă.
Meteorologa de serviciu dă alarma: temperaturi joase, rău de tot, ale aerului ... la munte şi la mare, în perioada următoare ... Vom inspira aer presat la rece ca uleiul din turta de floarea soarelui... Ce mai tura- vura, codul galben ca de ceară acoperă întreaga ţară! Nu, să fim mai optimişti, codul galben ca aurul lanului de grâu, sau ca părul bălai ce-i curge pe umeri... meteorologei!

fafa din lan

In lanul de grau un cuib. Lanul de grâu nimb fetei ce doarme-n cuib. Aşternutul din aurul paielor pe aripile visului o poartă. Golul din suflet îl umple visarea. Nu departe, în lan, pe combainer nu-l mai prinde starea...

Lucian Blaga a trezit fata ...În lan

De prea mult aur crapă boabele de grâu.
Ici-colo stropi de mac şi-n lan o fată
cu gene lungi ca spicele de orz.
Ea strânge cu privirea snopii de senin al cerului şi cântă.

Eu zac în umbra unor maci,
fără dorinţi, fără mustrări, fără căinţi
şi fără-ndemnuri, numai trup şi numai lut.
Ea cântă şi eu ascult.
Pe buzele ei calde mi se naşte sufletul.

26 oct. 2009

De când îi Luna cu Pământul (3)

(1)
(2)

Împărăţia Andromedei nu mai cunoscuse o aşa agitaţie de pe vremea când Ghaos , mama haosului, născuse pe Gaea, nimeni altul decât Pământul. De data aceasta, motivul era altul: Selene fiica adoptiva a Andromedei se pregătea de plecare în necuprinsa depărtare unde avea să-l întâlnească şi să se cunune pe vecie cu Gaea.
Chaos o pregăti de drum pe viitoarea noră, pe orfana Selena. O îmbrăcă într-o rochie sclipitioare din roiuri şi pulberi de stele, închirie o supernovă, un lux al spaţiului celest, alesese pe cele mai cochete stele pitice să-i ţină trena până la marginea împărăţiei, la hotarul dintre constelaţii.
Ursitoarele, înţelepte stele, povăţuiră pe orfana Selene. Să fie cu ochii pe Gaea, de nu, el se va uita la alta. Să-i dea senzaţia că fără ea, de el se va alege praful. Să-i numere zilele, paşii. Să-i vegheze nopţile. Să-i dea fertilitate. Să-i spele uscatul cu apele mărilor. Să îndrepte energiile de pe cuprinsul regatului Helios către el, pentru a-i menţine flacăra magică a vieţii.
Mama Chaos i-a insuflat Selenei harul de a fi protectoarea alesului, Gaea.
Pregătirea adurat cât i-a trebuit luminei să străbată de la un capăt la altul întraga împărăţie.

Se porni alaiul. În urmă jucau jerbe mari de flăcări, supernovele scoteau jeturi de plasmă. Pe măsură ce se îndepărta spre neant, valsând printre stelele gigant, croind drum spre alesul ei, Selena lăsa în urma ei timpurile fericite, lăsa plaiurile, lăsa copilăria.
Cât a durat călătoria , în urma Ei multe stele au pierit şi tot atâtea din neant s-au ivit.

costelatie

În îndepărtatul regat, de pe cuprinsul imperiului stelar Calea Lactee, alesul, craiul albastru, de un temperament vulcanic, instabil, fluşturatic, cu aer de mare dandy, se rostogoleşte zi şi noapte, păstrând rangul, distanţa, în jurul luminatului rege Helios.
Când El crede că nimic nu i se va întâmpla, un fulger uriaş ca un şarpe de foc despică Cerul. Lumina steleor dispare ... El se înspăimână, se face negru la faţă de ceea ce vede... ...
Din îndepărtări, un cerc de foc,... creşte, ... se măreşte, ... un glob uriaş de lumină cu o trenă de flăcări ...
Privind pe cer, atlanţii, copiii Pământului, se îngrozesc. Ei urmăresc, cu aparatele lor inteligente, uriaşul bulgăre de foc. Ei calculeză poziţia viitoare a cometei călătoare, intuind drumul ceresc şi timpul până la impact. Nu le rămâne timp să plece cu navele lor spre alte planete, şi chiar de ar avea, câţi ar putea pleca?
Se cutremură Pămânul , se destramă munţii, ies din matca lor apele ... De la zi la zi , de la nopate la noapte Pământul se vaită : se apropie vertiginos un alai de foc...



luna razvratita

El se gândeşte : -Asta îmi va fi soarta, din Chaos m-am născut în haos voi dispare!
În ultima clipă, cât luminii îi trebuie să ajungă de la Helios, El se desmeticeşte, îşi priveşte în faţă soarta, din instict întinde braţele vânjoase pline de gravitaţie, ...în braţe îi cade, istovită, năluca plină de foc.
Oricât de bine se ţinu pe picioare, se zdruncină în el toate măruntaiele. Apele lui se înălţă la cer, înecând uscatul cu tot ce era pe el viaţă.

ape intre cer si pamant


Nu scăpă nici atlanţii - copiii înţelepţi născuţi din dragostea zeiţei Atlanta cu Pământul-, dispărând o dată cu ei: tainele, născocirile, minunile ridicate cu forţa minţii şi a braţelor...

Pământul îi peste tot albastru când vede cu ochii lui ce a primit în braţele pline de gravitaţie: o copilă a neantului, tristă , nemângâiată. Să fie dragoste la prima vedere? El şi EA de ştiu, nu ne vor spune. Le sunt naşi Marte şi Venus. Nuntaşi le sunt mii şi mii de mii de stele. Ei dănţuiesc aşa o vreme, El simte dogoarea feţei, Ea simte sudoarea pământului ieşită din zbuciumul lui. El simte gustul dulce al dorului de casă ce prin toţi porii, Ea lui îi transmite. EA îşi dezveleşte faţa, îi spune că o cheamă Selene. El îi spune LUNA, fiindca vrea, ca pentru El, Ea să fie veşnic una.

A trecut un timp, cât să fi trecut? Cât timp mesajul de lumină trimis de Helios a străbătut până la porţile împărăţiei Andromeda. Vorbeau roiurile de stele: Selena a ajuns cu bine la casa Pământului.

În răstimp, apele Lui dezvelise uscatul, natura prinse să înflorească , să primească la sânul ei pe noii copii născuţi din dragoste cu Luna.
Cât timp a ţinut-o în braţe, după ce, Ei i s-a risipit dogoarea feţei, El a privit-o îndeajuns de aproape ca să vadă că-i de o frumuseţe divină, faţa-i platinată, sidefată:

- Nu-i nici ca Venus, nu-i nici ca Marte!

El nu i-a văzut faţa ciupită de vărsat, fiind acoperită de praful stelar. Ea, neştiindu-se frumoasă, s-a desprins din braţele Lui. El nu a insitat, a îndepărtat-o, nu mult, cât să o simtă cu vârful degetelor pline de gravitaţie ale braţelor lui vânjoase. Luna nu s-a supărat pe El. Ei îi plăcea de El, şi chiar de nu i-ar fi plăcut, cine ar mai fi primit-o acasă, în neantul de unde venise. Va rămâne în preajma Lui, o metresă a nopţilor Lui, valsând pe o armonică a unei melodii celestă. El se va învârti cu Ea într-o veşnică armonie, Ea dându-i iluzia că stă neclintită cu faţa spre El.

O iubire ce se vrea veşnică, de la o depărtare suficientă ca ei să nu se deteste, să nu se sufoce, distanţă de la care ei să se vadă cât sunt de frumoşi.

Ei, priviţi de pe alt tărâm ceresc, par că se joacă de-a v-aţi ascunselea faţă de regele Helios, care îi ţine în împărpţia Lui , ce se vrea a fi pe vecie.

lun adiva

lup urpalnd

1 oct. 2009

De când îi Luna cu Pământul (2)

calea lactee

Andromeda , fiica Cassiopeei, copilărise cu Gaea. Aşa i se spunea de mic copil Pământului. Chaos i-a dat viaţă, după chinuri şi dureri. Nu a acceptat să nască prin cezaratomie. A fost ajutată de Hemera, de moaşa luminii şi de Upis protectoarea naşterilor . Gaea a fost un copil precoce, neastâmpărat, plin de viaţă. Simţea că locul lui nu-i în împărăţia cerească Astromedia, unde văzuse lumina aurie. Îl atrăgea misterioasa lume a stelelor din împărăţia Calea Lactee. A plecat, învârtindu-se de-a lungul şi de-a latul împărăţiei, a bătut la poarta multor Luminaţi-împăraţi, dar nu şi-a găsit rostul , menirea decât la curtea regelui Helios.

A însufleţit viaţa regatului, care până la venirea lui era monotonă şi rece. Dar şi-a atras şi invidii. A pătimit mult Pământul până a câştigat poziţia de rang trei în ierahia curţii regelui Helios. A primit soli din îndepărtatul spaţiu al regatului, a primit şi propuneri de căsătorie. Cu Neptun şi Uranus nu era de trăit. Marte era prea impulsivă şi arogantă, era roşie tot timpul de mânie. Nu se putea face casă cu ea. Cu Atlanta a fost dragoste la prima vedere. Atlanta a umplut Pământul de atlanti. În acele vremuri de aşezare a Pământului, în îndepărtata Astromedia s-a petrecut un fapt în afara canoanelor morale ale Cerurilor. La marginea galaxiei fusese abandonată, într-un car de argint, o copilă din flori de stele. Stelele pitice au transmis zvonul : copila a fost zămislită din dragostea împăratului de aur Helios cu Peony, diva cea mai strălucitoare din Calea Lactee.

Andromeda şi-a călcat pe trena din puzderie de stele, a crescut fata la sânul ei. Selena era o fecioară sălbatică, singuratică şi cutreiera constelaţia însoţită de o haită de găuri negre ucigând tot ce i se ivea în cale.
Insensibilă la dragoste, îi pedepsea pe toţi cei care încercau să se apropie de ea, sau dacă la rându-i încerca să se apropie de vreo stea, dragostea ei era rece şi stranie . Iubea în taină o planetă îndepărtată ce i se arăta în vis noapte de noapte.

Andromeda a invitat la ceai pe mama Pământului. Mult s-a mirat Chaos, nu intuia rostul. A acceptat invitaţia.

- Ce vesti mai ai de la copilul tău pribeag , deschide discuţia împărăteasa galaxiilor.

- Nu sunt deloc bune. Are o droaie de copii. Ei îi mănâcă viaţa. Atlanţii nu-şi respectă Pământul.

-Sunt şi eu informată. Poate nu ştii, dar atlanţii au răvăşit Pământul, au aflat taina creaţiei şi a naşterii luminii. Pământul nu mai are viaţă lungă cu atlanţii.

- Ajută-mă cu puterea minţii tale, să-l salvăm.

În acest punct dorea să aducă discuţia, Andromeda.

- Mă gâdesc să încercăm să-i schimbăm complet viaţa Pământului... Am o copilă de măritat. Nu se poate să nu o cunoşti, o cheamă Selena.

- A, fata aia sălbatică ?

- Am crescut-o după legile împărăţiei mele. Mai mult nu pot să o luminez. Dar a venit vremea ca Helios să-şi recunoască păcatul. Să o ia acasa pe Selena. Dar eu nu sunt rea , îi caut un rost în viaţă.

Au băut multe căni de ceai din pulberi de stele, hotărând soarta neprihănitei Selene. Au întors-o pe ambele feţe.

-Nu te uita aşa la ea ! Este cuminte, ascultătoare , unde o pui acolo stă. Tânjeşte după dragoste. Pământul are nevoie de o fată aşa cum e Selena. Ca să o scăpăm de blestemele ei, sa-i schimbăm numele. Să –i spunem Luna. Poate se va linişti.

- O văd, este cenuşie la faţă, se usucă pe picioare. Se vede că nu a cunoscut nici un bărbat.

- Nu, nu a cunoscut niciun bărbat, dar îşi doreşte. Dar mai ai curajul să pui la îndoială curăţenia ei morală, când ştim cu toatele că feciorul tău a mai fost căsătorit ?

- De ce să mint. A mai fost, de n-ar mai fi fost ! Atlanta i-a sucit polii ! A umplut Pământul cu atlanţi. Cu mintea lor iscoditoare atlanţii au dat o altă faţă Pământului, de nu se mai recunoşte nici el. Au ajuns prea departe. Vin-o mai aproape ! Îţi spun numai ţie, deşi cred că ştii, am văzut că eşti bine informată, să nu mă audă stelele pitice. Atlanţii au ajuns cu mintea lor să găsească secretul vieţii. Au ajuns să dea viaţă unor monstruozităţi jucându-se cu formula vieţii. Vor să producă ca pe bandă rulandă fiinţe cu un nivel mai mic de inteligenţă ca al lor, pentru a fi buni pentru muncile fizice, muncile pământului. Atlanţii nu mai ascultă de Cel care le-a dat viaţă. Se va produce un mare cataclism, Îmi e teamă că voi pierde Pământul. Aşa că ai venit la timp. Nu-mi place Luna, ti-o spun deschis, dar îmi place ideea! Să o aruncăm în braţele Pământului ! Poate că Luna va tempera elanul creator al atlanţilor, sau poate îi va linişti pentru totdeauna.
- Mi-ai luat vorba din gură . Ascultă-mă pe mine, Andromeda, altă cale nu-i. Pământul tău va renaşte. Va avea alţi copii, mult mai liniştiţi la minte decît atlanţii. Copii din copiii zămisliţi cu Lună. Şi apoi el nu se va plictisi. Se va învârti ca şi până acum , dar va fi mândru având pe lângă el Luna. Sigur, o să bârfească toate stelele.

- E frumuşică Luna, dacă mă uit mai bine la ea. Dar să ştii, ţi-o spune Chaos : cum îi Pământul meu nu mai există altul în nesfârşitul cerului.

Aşa s- a hotărât la ceas de taină, ca Pământului să i se dăruiască Luna.

22 sept. 2009

De când îi Luna cu Pământul (1)



Văd Luna ca pe o broşă de sidef prinsă de cămaşa de noapte a cerului.

Văd Luna ca o damă de moravuri uşoare căci nu mi se arată toată deîndată.
Dar cine mai asistă noapte de nopate la spectacolul ei de striptis, să vadă cum se dezveleşte, în acorduri de muzică celestă ?
Pe unii poate îi mai fascinează, îi mai incită sau îi mai aţâţă.

Ea nu mă mai miră. Mă sperie muţenia, răceala ei. Nu mă încălzeşte nici lumina ei, deşi am auzit că unii sau unele fac plajă la lumina rece a Lunii, pe acordurile Sonatei Moonlight de Beethoven. Se suferă şi de inlunaţie nu numai de insolaţie.

Sunt impresionat de altceva, de mariajul Pământului cu Luna.
Ea este Luna, Zâna zorilor. El este Pământul, Făt-frumos pe cal albastru.
Conveţuiesc pe acest plai cosmic, colţ de rai, de când e lumea sau dinaintea ei. Este o dragoste mai aparte. Nu sufocantă, una platonocă. Exsită o depărtare care dă senzaţia că El şi Ea au un grad mare de mişcare, de lejeritate, de libertate. O depărtare care îi menţine atraşi. El nu poate trăi fără Ea. Este ceva fenomenal. Când Luna se dezveleşte toată ca o damă de moravuri uşoare, Pământul simte mângâierea cu mai multă intensitate. Sunt zilele, nopţile lor de drăgălăşenie .



Apele Lui se umflă de plăcerea Ei, sămânţele puse în pământul Lui germinează . Apoi când Ea îşi pune pe ea dresul, pe ochi vălul, apele Lui se retrag, eliberate de atracţia Ei. Şi se repetă aceste scene de amor cosmic, fără să-i tulbure cineva. Oamenii se nasc şi mor. El şi Ea sunt nemuritori. Oamenii acestei lumi sunt copiii mariajului lor. A fost o vreme când El trăia singur în această parte de cosmos. Când şi cum a căzut Ea - Luna - în braţele Lui- Pământu ? Cu ce a atras-o El pe Ea ? Ce a găsit El la Ea ? În afară că-i misterioasă, este urâţică , dar cu un suflet frumos. Are o faţă arsă de soare, cu urme de pojar sau de vărsat de vânt cosmic.



Multe a pătimit în timpul călătoriei din satul celui mai îndepărtat colţ al cerului. Sau o fi având o frumuseţe interioară, pe care numai Pământul o cunoşte, şi nu vrea să ne spună şi nouă. E clar ca Luna , că Pământul a ademenit-o cu frumuseţea lui sălbatică, aşa cum îi stă bine unui bărbat. Şi Marte se întreabă :
- Ce-o fi găsit Pământul de s-a luat cu sluta de Lună? Nu i-a plăcut de Venus?
Da, se pare că Marte ştie ceva. Cândva Pământul şi Venus s-au iubit cu foc, fără să se ferească de acele stele bârfitoare ale cerului. Iubirea pătimaşă, înfocată, se stinge repede, nu are trăinicie. Sau o fi numai bârfe de-ale fandositului şi îngâmfatului de Marte. De! el e primul copil al împăratului Soare.

Nu, nu cred că El, Pământul a ademenit-o pe sluta de Lună? Sau poate Luna a plecat de acasă, de undeva dintr-un sat cosmic, în căutarea iubitului ei celest. Să fie El, Pământul ceea ce Ea, Luna visa cu ochii deschişi privind necuprinderea ? Să fi fost El, visul Ei ? Sau poate a fost adusă cu forţa, să fie la casa ei, să nu rămână fată bătrână la ea în satul uitat de Cel ceresc.
A fost un mariaj din interes. Cineva deasupra lor au hotărât să se ia pe vecie. Cine a fost peţitoarea ? Numai cineva care cunoştea Pământul, de când a fost copil.