Valentin, fiul Babei Dochia

Baba Dochia a trăit o vreme umblând ca o nălucă prin pădurile unui munte. A coborât în vale, în sat,  după ce l-a născut pe Valentin. Nu se mai ştie cu cine l-a făcut. Unii zic că tatăl lui Valentin - fiul babei Dochia- ar fi fost un american paraşutat pe acel munte după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial. De netăgăduit e că Valentin e fiul babei Dochia. Nu aia din legendă, ci baba care într-o zi coborâse de pe munte cu fiul ei de mână. Ei se aciuaseră într-un bordei părăsit, undeva la  marginea satului. Pe atunci fiul ei nu-şi găsea un  rost mai bun decât acela de a munci cu ziua pe la unul pe la altul. Aduna doar cât el şi muma lui să trăiască  şi să nu  dea ortul popii. Baba îl bătea la cap să se însoare, să se ia cu o fată mai cu stare, poate aşa vor ieşi din foame. Aşa de amărât şi de prăpădit era pe atunci Valentin că niciuna dintre fetele satului  nu se uita la el, fie ea şi dintre acelea mai puţin frumoase. Pe Valentin altceva îl preocupa, chiar îi dădea de gândit. De ce nu ar pleca şi el în Italia să facă bani? El nu are cap, două mâini, două picioare ca toţi ceilalţi din sat care au plecat care încotro, peste graniţă să adune un ban? ...

După mulţi ani de muncă prin câteva oraşe din Italia s-a întors, în sat, cu  bani şi,  spre uimirea mumei lui, tot neînsurat. Dar când a văzut câţi bani i-a adus băiatul ei, ea,  Baba Dochia, nu îl mai împingea spre însurătoare. Adică cum, să profite te miri ccare fată din sat  de banii lui adunaţi cu multă sudoare? Mai bine să stea neînsurat.

 Acum fetele s-ar fi uitat la el, că de, avea euroi, dar, Valentin nu avea timp de ele, avea un plan  de dus până la capăt.

Baba rămase pe momet mută când după trei zile de când se întoarse, într-o seară  îi spuse:

-          Am văzut-o! Îmi place. O iau! Mumă, s-o fi văzut cu ce poftă clefăia.

-          Pe cine să iei, măi Valentine? Îi spuse baba după ce-şi reveni din uimire.

-           Mumă, cu ea voi face treabă bună. E sănătoasă. Am văzut cu ce poftă mânca când omul i-a pus în troacă făină amestecată cu apă. L-am întrebat, dacă e bună de prăsilă. Mi-a zis că din neamul ei numai cîte doisprezece purcei fată o dată.

-          O scroafă îţi trebuie ţie?

-          Scroafa are burta mare, trebuie să fete. Voi avea doisprezece purcei. Din cei doisprezece  mai cresc o scroafă sau două şi tot aşa până îmi fac o fermă de porci , aşa cum am văzut acolo, în Italia, lângă Parma...

Acum, baba Dochia trăieşte ca o mare doamnă, locuieşte într-o casă nouă, cu un etaj nu departe de ferma de porci a fiului ei Valentin.  Stă pe terasă, la masă, în faţa unei ceşti de cafea. Întoarce ceaşca goală în farfurioară.

A revenit la oful ei dintâi. „ Valentin al meu de ce nu-şi găseşte o fată după inima lui?  Oare nu merită şi el să fie iubit? Ce cusur are fiul meu? Eu nu le înţeleg pe fetele din ziua de azi? Visează la feţi fromoşi pe cai albi? Nici că ele ştiu ce vor.”

Baba Dochia întoarce ceaşca să citească în ea, să răstălmăcească figurele lăsate  de zaţul  scurs în farfurioară...

Baba Dochia, cu o figură radioasă, dă să pună ceaşca la locul ei pe masă în farfurioară. Rămâne cu mâna întinsă şi cu privirea spre poarta din fier forjat. Poarta se deschide singură, maşina înaintează pe aleea de pavele, se opreşte. Portiera se deschuide, Valentin coboară, dă roată maşinii, deschide portiera din dreapta maşinii, din maşină coboară ...

Baba Dochia scapă ceaşca din mână, ceaşca se face ţăndări, ţăndările ...

- Dragă băiete ... au fost ultimile ei vorbe.

 Inima babei Dochia nu a mai rezistat acestei mari emoţii. Ea s-a făcut ţăndări ca şi ceaşca de cafea.