Intre Alb si Negru

Negru şi Alb! sau Alb şi Negru! Mie îmi sună mai optimist ultima afirmaţie.  Dacă Albul scoate  la iveală totul, şi  ceea ce se găseşte în cel mai ascuns ungher, Negrul ascunde, nu lasă să răzbească nimic văzului. Cel mai la îndemână îmi este afirmaţia: “Ce suflet negru are omul acela!”  (Eu? Nu!).

Simt că este o diferenţă enormă între Alb şi Negru.

Uneori Albul e aşa de mare şi de întins că pare de necrezut că de multe ori este omis. Aceeaşi soartă o au faptele bune ale unor oameni de omenie (omenia e specifică omului şi nu animaleor). Nu se spune unuia cu sufletul bun şi iubitor: “Ce suflet Alb are”.  Albul este ceva mărinimos, el  ne   dă iluzia că nici nu există. Sau poate e iluzia ce ni se creează  când te obişnuieşti cu binele! 

Aşa că între Alb şi Negru este şi o distanţă enormă, nu ştiu cum s-ar putea măsura ( nu vorbesc de lungimea lor de undă).  Aş înclina să spun , cel puţin aşa simt, între Negru şi Alb există o depărtare fără margini, infinitul le desparte.  Acolo, la infinit, trebuie să se facă o diferenţă între Alb şi Negru, nu pot sta împreună. Albul ar fi infinitul cu semnul plus, iar Negrul infinitul cu semnul minus. Aşa văzute, mă înspâimântă distanţa ce le separă!…( Aşa ar trebui să fie şi depărtarea dintre Rai şi Iad). Pentru a scăpa de această uimire, va trebui să  adaug Albului şi adjectivul – pur. Trebuie să acceptăm, ceea ce şi vedem, că există  Alb murdar. Că doar oameni suntem , ne tragem din Adam, păcatul dintâi. Negru este negru, nu pot să spun Negru pur, sau Negru murdar. Negru e negru cum Dracul e Drac ( nu există Drac mai puţin rău sau la limită să spunem Drac bun!).Uneori când mai ai o bucată de pâine pe masă se spune: Nu e dracul aşa negru cum pare! Asta e o afirmaţie care  te anesteziază în faţa Negrului. 

Atunci, fără a obosi să  gândim, putem spune că Dumnezeu este Albul pur! Lumea se scaldă în oceanul dintre Alb şi Negru. O lume în ambalaj multicolor.  De unde şi expresia: Raiul este pe Pământ! Dacă Albul ar fi peste tot, pe Pământ … nu am vedea nimic, poate în cel mai fericit caz am auzi. Ce ne va fi dat urechilor să auzim! Câtă jale, câte suspine! Ne vom plânge o vreme, căci  pănă la urmă  vom învăţa să vedem lumea prin Alb, adică cu alţi ochi! Cred că asta vrea să ne spună scriptura: Împărăţia lui Dumnezeu! 

Pănă atunci să ne bucurăm de minunăţiile vieţii dusă  în spaţiul şi timpul dintre Alb şi Negru! … 

În timp ce am scris în spaţiul acesta strâmt,  mi-a ţinut companie o cafea neagră… (o fi şi albă?). Din ea a mai rămas  zaţul şi ...aroma, o  simt răspândită în jurul meu…între Alb şi Negru!

Teatru în livada cu-n singur cireş

Teatru scurt ca o ploaie de vară într-un decor natural, o livadă, în mijlocul ei un pom, singurul pom cu fructe roşii. Un  cireş şi două personagii. Ea sub el, el, cocoţat în cireş, îi dă ei cireaşă după cireaşă, una câte una… ca ea să o savureze, să se desfete, şi să nu se-nece (nota regizorului).

El, un  îndrăgostit lulea, Ea o poficioasă, nebună după cireşe. (El este C şi ea este E).

C : - Mai vrei una? văd că-ţi place?

E : - Cum să nu? e aşa de gustoasă, e zemoasă şi cărnoasă!

C : - Ai grijă! mănâncă numai pulpa, să nu te-nece sâmburele.

E : - Ce mai contează, are o savoare!, e o nebunie!

C : - Tu ştii cum e! eu n-am gustat niciuna.

E : - Nu fi bleg!, cine te opreşte?, cum stai pe cracă aproape de ea, mai că nu-ţi intră-n gură.

C : - De jos, de la tine, aşa se vede, numai eu ştiu ce echilibristică fac ca să ajung la ea. Sunt tot mai departe. Asta e ultima, gata, ţi-ajunge!

E : - Cum? Nu se poate! Numai una? Nu! Te rog! Mai vreau!

El pune o mână mai sus, pe o cracă, cu celaltă mână se-tinde după o ultimă cireaşă, o pipăie cu vârfurile degetelor până la codiţă, o prinde între degetul mare şi arătător, trage… mâna de pe cracă îi alunecă, prinsese în ea un clei de răşină… (se aude un pârit ca de vreascuri rupte, o izbitură înfundată, cum ai bate o rufă  cu maiul)… Jos, sub cireşul gol, el peste ea, ea cu cireaşa-n gură, el cu codiţa-n mână!...

Se aprinde lumina, încet, pe măsură ce soarele iese dintr-un nor mare şi negru. E şi C se ridică, nu deodată, mai întîi C şi apoi E. El şi ea râd ţinându-se de mână. De  undeva de sub un nuc, spectatorii dau năvală spre ei bătând zgomotos din palme... 

Decrepitudine

Din ceea ce a fost cândva, o divă admirată de toţi cei care treceau pentru prima dată pe strada mea, frumoasă ca o adevărată bijuterie a creaţiei divine, pe dinafară arătoasă în cel mai pur stil neoclasic, pe dinăuntru somptuoasă ca cea mai putred de bogată fată, nu a mai rămas din ea decât zidurile roase de ploi şi de vânt, sub un acoperământ cu ochiuri hidoase, petece de cer; vopseaua pereţilor, cândva de culoarea petalelor trandafirului roz, astăzi lasă locul unor pete mari de culoare gri, în multe locuri crăpată, lăsând vederii mortarul care în  ziua dintâi  a ferecat cărămizile. Ele cândva de un roşu aprins, sunt acum hidoase, roase ca faţa unui bolnav de scarlatină. Din tot ce a fost odată lemn lucios, ca de abanos, astăzi a mai rămas  un morman de făină, mândria păcătoasă a carilor… 

Din ea, cea care a fost cândva strălucitoare ca o divă de cinema, admirată de toţi cei care treceau pe strada mea, nu a mai rămas decât un schelet de grinzi cimentate, din care timpul va roade, se va hrăni, cum se hrăneşte o hienă sfăşâind lacomă stărvul unei gazele…

O, ruină cantacuzină!

O scurtă poveste de iarnă

Ea obişnuia să doarmă pe hol, într-o cutie de carton, taman sub ceasul imperial cu pendula lungă.  Ea avea un somn sinusoidal cu o perioada dictată de ţipătul bitonal al cucului ce se  ivea în fereastra căsuţei aflată  deasupra pendulei. La punctul de elongaţie maximă,  Cu-cu! Cu-cu!, ca două  bile de biliard, ce se rostogoleau aiurea  prin cap lovindu-se de mantinelă, o trezeau  instantaneu. Ea se ridica speriată, îşi arcuia spinarea după o curbă de gradul doi, apoi, pe măsură ce se întindea atingând cu vărful limbii ghearele ieşite din perniţe, cu spinarea desena o parabolă convexă, iar cu burta atingea aştenutul moale de pe fundul cutiei. Când afuristul de cuc îşi termina libretul bitonal, ea cădea lată, inertă, ca o cârpă, în aşternut, adunând căldura care prea repede se risipea. O prindea somnul, taman la punctul nodal de elongaţie zero al sinusoidei. Pe când elongaţia somnului creştea din nou,  ea  se adâncea în visul cel mai profund şi dulce... Taman atunci când  el venea  spre ea - se visa  pe coama acoperişului-,  sinusoida somnului atingea elongaţia maximă şi ceasul - Trăzni-l-ar!-  Cu-cu! Cu-cu! … Ea, buimacă, începea  să se arcuiască ca o curbă de gradul şase ...


CELLA - Dar noi ne iubim
Vania- Aventura

Flămând şi exaltat

Lui Grigore Flămându îi trecuse şi timpul în care a beneficiat de mila STAT-ului. După ajutor de şomaj ce ajutor să mai vină? Au venit cei de la GAZ şi i-au înfundat ţeava. Nu l-a afectat tare, se poate trăi şi fără gaz. Venise vremea să doarmă într-o atmosferă curată, fără resturi de gaze arse. 

La două zile, depărtare dintre mese, îşi frigea oul în tigaia de pe reşoul electric. Între cele două rare mese îşi omora timpul, stând în faţa televizorului. Nu urmărea nimic altceva decât emisiuni sportive, adică fotbal. Multe dintre meciuri le vedea de câteva ori, în reluare, fiindcă avea pe cablu multe canale sportive. Adormea cu Steaua şi se trezea cu Gaz Metan ... Ce-i mai înjura pe ăştia de la GAZ! 

Nu a durat mult acest nou mod de viaţă. Au venit cei de la LUMINĂ şi l-au scurtcircuitat, mai degrabă l-au lăsat în gol. Fără curent la priză eşti ca peştele pe uscat. Îţi numeri zilele... S-a dus să le spună celor de la CABLU să vină să-i taie legătura. Ăia chiar nu aveau de unde să ştie că lui Grigore Flămându îi bătea vântul prin prize... Mânca mâncarea rar şi rece, se culca în patul rece, se scula rece, ecranul era  negru ... 

Se apropia meciul Stelei cu olandezii de la Utrecht, se juca în Ghencea. Grigore  Flămându îşi frământă mintea, să găsească o cale de a vedea meciul ... Când ai mai tot timpul stomacul gol, mintea e tot timpul trează, merge brici. Grigore Flămându se sculă de dimineaţă, nu trebuia să se mai îmbrace, luă doar un rucsac în spate, aşa pentru a avea aliură de drumeag, ieşi din casa rece, părăsi oraşul-închisoare, întră în pădurea mărginaşă, ţinu poteca cu triunghi roşu, apoi cu pătrat galben, şi după vreo juma de zi de mers, pe cărare cu cerc portocaliu, ajunse sus, sus de tot pe vârful Postăvarul. Era o zi minunată de toamnă. Cerul te acoperea cu o pânză de un albastru... infinit, de se vedea departe dincolo de orizont ... Nu se înserase, aşa că oricât se chinui Grigore Flămându, nu putea să vadă ...stadionul din Ghencea. Aşteptă să vină noaptea ...să se aprindă nocturna. 

Nu se plictisea, aştepta călare pe o stâncă deasupra prăpastiei. Un urs flămând se apropie cu gândul de a se ospăta. Nici nu a schiţat un gest de căţărare, a mirosit că Grigoe Flămându are stomacul gol. A mai stat un timp să-şi ţină de urât, apoi cănd luceafărul apăru deasupra orizontului, ursul se depărta agale, mârâind în blana cafenie ...

De foame, sau de spaima ce i-o trase ursul, Grigore Flămându aţipi ... Era flămând după fotbal. Visă că e în faţa televizorului, şi căuta din telecomandă canalul pe care se transmitea meciul. De ciudă că nu-l găsise se trezi. 

Nu simţi frigul, era obişnit cu aerul rece de acasă. Se frecă la ochi ... se minună, săracul! 

În faţă avea un ecran mare plin cu stele ... la marginea de jos, un dreptunghi luminos, ca un teren de fotbal ... Da!, Griogore Flămându vedea stadionul din Ghencea! Nu desluşea numerele jucătorilor, dar îi ştia după cum aleargă... Nu vedea mingea , dar când stadionul a luat foc, de la petarde, a simţit bucuria imensă a golului mult aşteptat. 

Exaltat, Griogore Flămându a sărit în sus, ţopăind de bucurie, de pe vîrf de stâncă ... GOOOL! ...

Cele fără de cuvinte

Numai omul are grai. Furnica are? N-are! Dar nici că  i-ar trebui. Ar avea ea timp de  pălăvrăgeală? Dacă am avea răbdare, nu numai timp, să ne aplecăm, să privim de aproape un  muşuroi,  nu vom zări  două furnici  să stea la poveşti, să bârfească. Ar  avea dreptul să se oprească ca să-şi tragă sufletul, cum spunem noi, cei cu grai, adesea.

Dar numai furnica n-are grai? N-are nici melcul şi nici iepurele, nici râma şi nici şarpele, nici boul şi nici tigrul, nici găina şi nici vulpea. Nu au!, dar cand se intalnesc negrăitoarele, oare ce gândesc? E prea mult spus.  Să zicem - ce simt ele? Poate au un limbaj al lor. Nu cred că depunem un efort prea mare, noi, fiinte inteligente, pentru a intui ce işi spun pe limba lor, necuvântătoarele.

Doi melci de se intâlnesc, discută vrute şi nevrute, ca să le  treacă mai uşor timpul. De fapt ei nici nu trebuie să se oprească pentru a pălăvrăgi. Ei când merg parc-ar sta. Oricum, ei se înteleg de minune. Între ei există o pace veşnică. Aţi văzut doi melci să se ia la trântă, să-şi strice unuia altuia casa? Nu sunt invidioşi unul pe altul. Adevărul e că toţi arată la fel. Nu este unul mai urât ca  altul. Au şi casele aceeaşi linie arhitectonică.

Mult mai interesant de ştiut ar fi, ce ii spune melcul unei râme atunci cand aceasta se târâie pe lângă el? Sau pur şi simplu ei se neglijează: - Nu te-am vazut, nu m-ai vazut!

Dintre cele doua târâtoare (scuzati termenul!) mai degrabă râma ar avea ceva de spus. Şi nu din invidie.

Ce!, ea n-ar putea să ducă-n spinare o casa! Dar decât să se plimbe toată ziua cu ditamai imobilul  în spinare, tot mai bine e să se strecoare cu uşurinţă,  să intre repede-n pamânt, nu neapărat de ruşine, ci pentru că acolo se simte ea mai bine, sub pământ e raiul ei. 

Şi mai cred că melcul, în bunătatea lui nemăsurată,  nu are faţă de râmă un sentiment  de repulsie, mai degrabă de milă:  - Râma nu are nici cap şi nici coadă, aşa că nu e de mirare că nu are nici casă! Sigur că da,  melcul are toate motivele sa gândeasca aşa. Dacă din întamplare un melc şi-o râmă se-ntâlnesc în cale, el şi ea   nu au mai nimic să-şi spună.

Până când omul va născoci un traductor, care să transforme semnalele electice, transmise de creierele necuvântătoarelor, în cuvinte,  ar trebui să intuim ce işi transmit unele altora atunci când se întâlnesc.

Ce iş spun boii între ei nu ne interesează atât  cât ne-ar interesa ce işi spun, dacă mai au timp, doi tauri  sau doi berbeci, când  se bufnesc, se trântesc din gelozie pentru o vacă,  respectiv pentru o oaie. În acest caz nici n-am avea  nevoie de traductor. 

Ar fi tot atât de interesant, pentru  noi, fiinţele grăitoare, ce îi spune melcul unei furnici când micuţa-hărnicuţa, se urcă pe casa lui şi tropăie, sau  când îl muşcă de părţiele lui moi!

Mergeti de vedeti cum e  si in  lumea lor !

Tot cu Doina am ramas

Am aşteptat-o, ieri, o zi întreagă, dar ea, Speranţa, nu a mai venit. Am aşteptat-o la aerogară, crezând că vine pe sus. Ieri spaţiul aerian a fost închis! Furtună! Ploi cu grindină! Ne-a bătut cu grindina, mare cât oul de curcă. Am dat fuga la gara feroviară, crezând că a ales să vină agale, cu trenul de persoane. La gara de Vest sau gara de Est? În zadar am alergat între cele două gări! Aerul fierbinte de dinaintea furtunii a încălzit şinele. Pe şine dilatate trenurile deraiază una-două. Cine ştie de mai trăieşte sau a rămas undeva între staţii, într-un tren deraiat!
În portul cel mare de la mare am renunţat să o mai aştept. Cândva avea obiceiul să călătorească cu nava Biruinţa. N-o mai avem demult. Pe mai nimic au dat-o la străini. Mânca-i-ar câinii!
Unde să te mai aştept Speranţă? La capătul pământului? Nu cred să vii pe subpământ! - Alo? Da, te aud! Mai slab, dar te aud. Unde eşti Speranţa lu’ tata? … Nu ai intrat în ţară? Dar cu ce călătoreşti fată dragă, de vii aşa de greu? … Pe jos?! Vii pe jos!... Şi nu eşti singură? … Te aduc bunicii! Nu pot să cred! Nu credeam că o să-i mai văd vreodată, pe Buna - Credinţă şi Bunu’- Simţ!Alo!... Alo! Eu nu te mai aud. Tu de mă mai auzi, să ştii că până ne vom întâlni, eu îmi iau hangerul, fluierul, şi plec cu Doina să colind dealurile, văile, munţii…

Eu

sunt un hoinar, azi mă odihnesc pe o piatră de hotar, firele de iarbă şi o floricică de cicoare mă privesc mirate printre degetele răsfirate de la picioare, umbra mea se hrăneşte din untul pământului, doar azi şed să-mi stâmpăr neastâmpărul, sunt un copac hoinar, hoinăresc prin codrul verde unde nimenea nu mă vede, păru-mi e o tufă verde de mălin, faţa-mi e de cerb uneori, alteori îmi e de lup, barba-mi e tot timpul ca barba-caprei, umerii-mi sunt de brad, braţele-mi sunt crengi de fag, degetele-mi sunt mlădiţe de mesteacăn, trupul îmi e trunchi de stejar, picioarele-mi sunt crăci de arţar, am rădăcini aeriene, sunt pe pernă de aer, când mă opresc, din hoinăreală, lângă izvoru, simt cum urcă seva pământului până-n creştetul capului unde-n tufa de mălin cucul îşi face cuib, când străbat poiana pentru a-mi încărca bateriile cu lumină, ieşind din unghere lighioanele pădurii vin la mine, veveriţa ţopăie prin crengile-mi de brad, mă gâdilă coada ei stufoasă, căprioara îşi freamătă botul catifelat, îl întinde să-mi ciugulească din palmă frunze acrişoare de mesteacăn, ursoaica îşi învaţă puii să urce în stejar pentru ghinda de la toamnă, de frică să nu cadă ei mi se pişă pe arţar, buba e că dintre lighioane numai una nu se dă cu dusul, ciocănitoarea vine, zice că e soră medicală, să mă cureţe de omizi, şi o uită uitarea, mă scoate din răbdări, îşi face scorbură în umerii mei de brad, de-mi curge răşina pe crengile de fag, de-mi lasă dâre cleioase pe arţari, de arţari se prind fluturi şi gâze, ce bine ar fi dacă crengile ar fi aripi, cum nu-s, părăsesc poaiana învârtindu-mă un vânt nebun iscat din senin, îmi reiau hoinăreala prin codrul verde, unde nimenea nu mă vede, sunt tăt verde, sunt un pribeag.

De ce

Am întrebat-o! I-am pus un şir de întrebări. De ce-ţi place de el mai mult decât îţi place de mine, de ce eşti mai tot timpul împreună cu el, şi cu mine, nu, de ce lui îi accepţi toate mofturile, şi mie nu, de ce te simţi în siguranţă cu el, şi mai puţin cu mine, de ce nu te superi pe el niciodată, şi pe mine mai tot timpul, de ce pe el îl îmbăiezi şi pe mine nu, de ce lui îi accepţi să-ţi mănânce din palmă sau din farfuria ta, iar mie îmi spui să mă servesc singur, de ce cu el te joci ca şi cu-n copil iar cu mine doar când şi când şi-atunci doar popa prostul, de ce cu el te mândreşti când ieşiţi la plimbare, şi cu mine nu, parcă nici nu mă vezi, de ce când lui îi este doar putin bolnav mergi imediat la doctor, şi pentru mine şi chiar de-aş fi grav bolnav nu chemi ambulanţa, de ce cu el te înţelegi din priviri, şi cu mine nici dacă îţi vorbesc oricât? ... de ce?, de ce?, de ce?

Alege între el şi mine!

Cum de ce?, îmi spune ea, între tine şi el este o mare diferenţă, dar de fapt nici nu vă pot compara, tu nu poţi să fii niciodată ca el, şi nici nu poţi să fii tot timpul om , pe când el tot timpul este nici mai mult nici mai puţin decât câine.

Eu nu mă despart de el, iar tu de vrei rămâi cu mine!

E ... VIU!

El n-a murit cum au murit şi mor : un Costache, o Ileana, Neculai şi Floarea...
El este viu, are o vârsta de necuprins cu mintea, el are vârsta naţiunii române, are vârsta istoriei noastre.
Când El va muri, atunci nici România nu va mai fi.
Cât timp El rămâne viu, România nu are cum să nu mai fie.
El este Lumina din inima noastră!
Să o menţinem vie, să nu o lăsăm să o stingă vântul stârnit de minţile înguste ale celor care se încăpăţinează să-l îngroape.
El este viu, îl găsim seara pe deal, pe langa plopii fara soţ, peste câmpii-n zori la Bucovina, lângă lacul cel albastru, la steaua ce a răsărit ...
El iubeşte :
O, vino iar în al meu braţ, Să te privesc cu mult nesaţ, Să razim dulce capul meu De sânul tău, de sânul tău!
El este iubit: Iar ea vorbind cu el în somn, Oftând din greu suspină: - O, dulce-al nopţii mele domn, De ce nu vii tu? Vină!

El este inima din inimile noastre de români, pulsează la depărtare egală în timp: 15 ianuarie, 15 iunie , 15 ianuarie, 15 iunie ...

Ce inimă mare are Eminescu!

Dacă vom continua să ne minunăm de tot viul ce ne înconjoară, să cântăm cuvintele limbii române, cu ele să legănăm copiii, să vedem albastrul cerului şi la vreme rea, să nu ne plecăm, de cădem să nu pierdem nădejdea că ne vom ridica ... atunci îl vom avea pe Eminescu, viu!

Un pachet de IUBIRE

Să vă spun o păţanie. La mine în cartier, s-a deschis un butic, în ciuda vremurilor neprielnice pentru aşa ceva. De curiozitate i-am dat târcoale. Citii de pe un carton lipit pe geamul uşii:

În ziua deschiderii, pentru primii o sută de clienţi, vom vinde, la un preţ promoţional, iubire la pachet!

A doua zi, neîncrezător în reclamă, doar mai mult din curiozitate, m-am grăbit să mă număr printre primii o sută. M-am aşezat la coada unui şir lung de oameni având în mâini sacoşe mari. Am avut noroc, să fiu chiar în primii o sută. Am cumpărat şi eu ca ceilalţi dinaintea mea, un kil de iubire la pachet.

În drum spre casă , m-am întalnit, ce ghinion! cu vecinul care parcheaza maşina pe locul meu. I-am zis şi de data asta: - Mă , te ia mama dracului daca îmi mai ocupi locul din parcare! Omul nici nu m-a băgat în seamă, a dat a lehamite din mână.
Mai fac caţiva pasi, o femeie cu un copil în braţe imi tine calea cu mana intinsa. O privesc cu reproş, îi arunc în treacat câteva vorbe : femeie, te vad că eşti sănătoasă, ai toate mebrele acasă, du-te la muncă, nu-ti este rusine sa cerşeşti? Ea s-a întors ruşinată, legănând copilul în braţe, pentru ai opri plânsul.

Pâna am intrat în casă, ca un făcut, ca niciodată, m-am întâlnit cu oameni necunoscuţi care îmi cereau să-i ajut cu bani sau cu de-ale gurii (o batrânică, în haine curate, se sprijinea de un perete, cu faţa acoperită de broboadă şi în mână cu sacoşa goală), dar şi cu unii de avusesem diferite altercaţii, încât adunasem în mine atâta nervozitate, de uitasem ce cumpărasem.

M-am uitat în pungă, am văzut un pachet din hârtie cerată, l-am desfăcut cu nerăbdare: era un bulgăre de telemea uscată. Dau să gust: brânza era fadă, şi mai era şi sarată ocnă.
Parcă cerusem un kil de iubire ? Nu!? Ce pungaş e patronul buticului ăsta nou! Vrea să se îmbogaţească pe spinare mea. He, he, he! Ţi-ai găsit naşul! Să mă duc la protecţia consumatorului? Mai bine mă întorc la butic, să-l anunţ pe patron ce va păţi.

Cum am dat cu ochii de vânzătoare, i-am zis pe nerăsuflate:
-Se poate duduie să mă înşelaţi pe faţă? Am cerut un kil de iubire la pachet, iar acasă am găsit în ambalaj brânză sărată.
Ea îmi zâmbeşte larg, ca în reclama pastei de dinţi miraculoasă, şi-mi arată prospectul afişat pe termopanul buticului. Cum de nu-l văzusem? Citesc în gând:

Dacă cumapăraţi iubire la pachet, nu trebuie să o consumaţi de unul singur, acasă!!
Mergeţi cu iubirea din pachet într-un orfelinat, sau la un azil de bătrâni. Dacă vă mai rămâne din kilul cumpărat, mergeţi la căpătâiul unui bolnav, sau la părinţii pe care de mult i-aţi uitat. Şi dacă totuşi vă mai rămâne un pic de iubire, cosumaţi-o împreună cu cei de v-aţi certat.

Nu avea rost să citesc mai departe. Ceva , ceva, înţelesei eu. Ma întorc spăşit spre duduia vânzătoare:
-Aş vrea să mai cumpăr un kil de iubire la pachet.
-Imi pare rău, domnule! Pentru astăzi nu mai avem nicio firimitură. Incercaţi mâine la prima ora. Preţul va fi în funcţie de cursul Băncii Centrale.

M-am întors amărât acasă, să mănânc brâză sărată, că doar dădusem bani pe ea !