E ... VIU!

El n-a murit cum au murit şi mor : un Costache, o Ileana, Neculai şi Floarea...
El este viu, are o vârsta de necuprins cu mintea, el are vârsta naţiunii române, are vârsta istoriei noastre.
Când El va muri, atunci nici România nu va mai fi.
Cât timp El rămâne viu, România nu are cum să nu mai fie.
El este Lumina din inima noastră!
Să o menţinem vie, să nu o lăsăm să o stingă vântul stârnit de minţile înguste ale celor care se încăpăţinează să-l îngroape.
El este viu, îl găsim seara pe deal, pe langa plopii fara soţ, peste câmpii-n zori la Bucovina, lângă lacul cel albastru, la steaua ce a răsărit ...
El iubeşte :
O, vino iar în al meu braţ, Să te privesc cu mult nesaţ, Să razim dulce capul meu De sânul tău, de sânul tău!
El este iubit: Iar ea vorbind cu el în somn, Oftând din greu suspină: - O, dulce-al nopţii mele domn, De ce nu vii tu? Vină!

El este inima din inimile noastre de români, pulsează la depărtare egală în timp: 15 ianuarie, 15 iunie , 15 ianuarie, 15 iunie ...

Ce inimă mare are Eminescu!

Dacă vom continua să ne minunăm de tot viul ce ne înconjoară, să cântăm cuvintele limbii române, cu ele să legănăm copiii, să vedem albastrul cerului şi la vreme rea, să nu ne plecăm, de cădem să nu pierdem nădejdea că ne vom ridica ... atunci îl vom avea pe Eminescu, viu!