Se afișează postările cu eticheta scrieri alese. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta scrieri alese. Afișați toate postările

17 ian. 2015

O pastila pentru durere de cap

Imi pierdusem rabdarea. Doamna din fata mea cerea lamuriri pentru fiecare medicament de pe lista sa si de pe reteta intocmita de catre medicul de familie. Farmacista avea rabdare, Doamna  nici gand sa puna punct discutiei. Pe masura ce timpul trecea coada crestea, se lungea. Cand Doamna ii punea  o intrebare, farmacista destul de amabila scotea prospectul si ii citea, ii spunea cate pastile si la ce interval sa le ia. Si cand intr-un final farmacista ii umple doua pungi cu medicamente si da sa tasteze pretul, Doamna isi aduce aminte ca pentru durere de cap nu i-a prescris nimic medicul de familie. Farmacista nu se grabeste ii explica cate feluri de medicamente are farmacia pentru durere de cap si in final Doamna ii multumeste din toata inima sa pentru pastilele oferite. Este fericita ca a gasit cel mai bun medicament pentru durerea sa de cap. 

 In acest timp patronii firmelor de marketing si expertii medicali, toti platiti de producatorul de medicamente, se intalnesc pentru a descoperi o noua forma de a prezenta o aumita boala. Vanzarile de medicamente la nivel mondial au ajuns la valoarea de 500 de miliarde de dolari, si vanzarile cresc de la an la an. Pentru desfacerea medicamentelor se uzeaza de publicitate de multe ori agresiva. 

Cum vine sezonul rece te imbolnavesti numai auzind si privind cum stranuta donisoara di reclama. Chiar iti este mila de ea cand o vezi cat de racita este. Este si asta una dintre tehnicile de a specula naivitatea oamenilor. Medicul, nu unul oarecare ci unul dintr-un institut de cercetare medicala de renume mondial, iti recomanda cu o politete aleasa ce medicament este bun petru afectiunea x sau y. Cum sa nu-l crezi? Putem dormi linistiti, exista medicamente pentru orice durere. Insa nimeni nu garanteaza ca te si vindeca . Ce ar insemna asta pentru industria farmaceutica? Scaderea cifrei de afaceri. Se stie ca medicamentul amelioreaza boala. 

Numai pentru prostata sunt fel de fel de medicamente. Chiar si pentru simple raceli apar de la an al an alte denumiri de medicamete sau siropuri. Tot ce apare nou este in acelasi timp si miraculos! De unde stie „gurul” pietei de medicamente ca imi trebuie mie viagra? Ma bombardeaza cu e-mail-uri intruna. Se zice ca nu exista barbat impotent ci femeie nepriceputa! Manaca sanatos, fa miscare, nu lasa intelectul sa doarma, bea cu masura si nu vei avea nevoie de pastile nici contra racelii si nici pentru erectie. 

Ce ne facem daca femeia de langa noi sufera de „disfunctie sexuala feminina prin dorinta hipoactiva”? Expertii, numai acestia, spun ca 40% dintre femei sufera de acest simptom. Daca „expertii” spun ei asta si azi si maine si poimane femeile se vor nelinisti, se vor interesa si vor afla ca sunt medicamente pentru treaba asta si fericite vor alerga la farmacie! Cinismul este cand „expertul” scoate din burta procentul mare de femei care sufera chipurile de acest sindrom. 

Industria farmaceutica brat la brat cu expertii in marketing vor dinadins sa ne scada colesterolul. Expertii ne mai spun ca avem colesterol bun si rau. Nu e bine nici daca colesterolul bun are nivelul mic. Fugi la farmacie! Si daca tot te duci sa cumperi pastile pentru scaderea colesterolului cere si o pastila pentru durere de cap! Te doare capul numai cand te gandesti ca ai colesterolul mare!

1 sept. 2014

Buruiana de la Ţară

Este întâi septembrie. De drept vorbind, vara a trecut, nu mai e în calendar. De fapt  ea  n-a plecat. Se mai face baie în apa sărată a mării, se poartă pantaloni scurţi, fustiţe şi sandale. Aveţi grijă! La  amiaza zilei de stai la soare rişti să te arzi. De nu ai cremă potrivită, poţi folosi şi   frunza de brusture. De unde brusture? Găseşti  pe la ţară, prin grădinile unor case părăsite. Unii au plecat în ţintirim alţii până la capăt de lume, în urma lor Brusturele a crescut, a crescuuut. De n-ar mai fi crescut!
 Cât mai pătimesc oamenii de la  Ţară cu Buruiana asta.  Unii se fac că nu  mai ştiu când şi  cum a prins rădăcini pe la Ţară. Nu cred că mai există o altă buruiană căreia să-i priască  vremea rea. Buruiana se simte bine numai în furtună şi-n tornadă. Da, de când  Buruiana asta a prins rădăcini la Ţară avem şi tornade. Oamenii disperaţi au încercat după Carte să o stârpească. A fost smulsă şi suspendată de la pământ,  să se usuce în bătaia vântului. Da de unde! Buruiana rea  s-a strofocat în legea ei, s-a dat în vânt, a ţipat spre Apus aşa cum ştie să ţipe o Buruiană, şi în cele din urmă a prins iarăşi rădăcini în pământul de la Ţară. A proliferat. Se poate vorbi de o familie de Brusture.  Brusture de gradul întâi vegetal şi de gen feminin, o Brusture rară cu  pistil şi stamine aşa cum e floarea de Crin. Brusture de gradul doi, acesta la rândul său e  înfrăţit cu Borceagul, o plantă agăţătoare, bună de dat la  porci.
Oamenii de Cultură au găsit un remediu  pentru a stârpi Brusturele, buruiana mare ca o Bască. Pământului de la Ţară îi trebuie o Arătură adâncă de Toamnă. Când? În luna când dă bruma.

13 feb. 2014

Valentine şi Dragobete, veri dupa mama


 Ar fi,   că de n-ar fi, nici că s-ar  povesti.  Ar fi dacă Baba Rada şi Baba Dochia  ar fi   surori.   Baba, nu este o particulă cu sens peiorativ, nu!,  Baba este  numele  lor de fată, e de la mama lor rămas. Baba Rada l-a făcut  pe  Valentine (nu ea a pus pe  „e”  in coadă, ci tată-su).  Baba Dochia îl are pe Dragobete de fiu. Nu mai  încape nicio discuţie. Valentine e şi nu e de aceeaşi părere cu cei care îi şoptesc că Dragobete îi  este văr după mamă. Între ei există o distanţă în timp de zece zile lumină,  Valentine îşi ţine ziua pe 14 februarie, iar Dragobete pe 24 februarie.  N-au cum să se întâlnească. Şi mai este ceva de adăugat. Nu trebuie să faci studiu de caz, ca să observi că de când Baba Rada ni l-a adus pe Valentine, îndrăgostiţii nici nu vor să mai audă de Dragobete, îndeosebi cei de pe la oraş iar dintre aceştia cu precădere cei cosmopoliţi - un cuvânt perimat.  Cum de s-a ajuns la această insolită situaţie? De unde şi cum a apăut pe meleagurile noastre, Valentine, acest cavaler al iubirii deşarte?

Se spune că pe vremea  când s-ar fi  dat liber la transhromanţă,  într-un sigur sens,  înspre Vest,  nu e vorba despre transhumanţa mioarelor,  Baba Rada a luat urma, a urmat turma, şi a juns până în  pânzele albe,  pe tărâmul libertăţilor multiple, adică de tot felul. Aici, ca prin farmec, altfel nu se explică, cineva  i-a luat  minţile, şi dacă nici Baba Rada n-ar avea ea  grijă de minţile ei, atunci cine să mai aibă!  Se credea, se vedea o zână  plecată în căutarea unui  Boy  Frumos din Lacrima City. (Ca să vezi cât de mult a ajutat-o pe Baba Rada cursul de engleză urmat  acasă înainte de apleca în transhromanţă)
Numai cine nu caută nu găseşte. Nici ea nu ştie cum de ajunse pe campul universităţii Yale, unde la un picnic, nu cu grătar, ci numai cu pepsi şi ice cream, asculta  vrăjită cum un bărbat chipeş  vorbea la microfon,  cocoţat pe o ridicătură. Auzise ea bine că ar fi un pastor ( a se înţelege păstor). Acesta vorbea liber  despre drepturile  omului în general şi ale îndrăgostiţilor în particular.  În altă zi, Baba Rada avea să-l cunoască pe pastor, bând împreună  un  pepsi, ca pe  un băiat dezinvolt, fără prejudecăţi,  uns şi la propriu cu toate alifiile. Baba Rada,   mai reţinută de felul ei, după ce s-a deprins cu limba lui de mamă yankee, a devenit  vorbăreaţă, slobodă la gură,  abordând diverse probleme cu  lejeritate. Bărbatul cu părul grizonat, gros la trup şi înalt la stat, o întrebă, era spre seară:
              Pe mine mă cheamă Valentine, pe tine, darling, cum te cheamă şi   de unde vii?
Ei îi plăcu cum îi vorbise, deşi ea ştia din interiorul ei că omul plusează. Simţi cum inima ei pulsă în ritm alert.
           Mă cheamă Baba Rada  şi vin dintr-o ţară de la răsărit, e frumoasă  şi cu oameni bogaţi,  sufleteşte vorbind...
           Yes! Spiritually!
           ...oameni la fel ca  mine, care vor să  învaţe ce este şi cu ce se mănâncă libertatea.
        Wau, Baby Rada!
        Eu nu sunt be-bi sunt  ba-ba, Baba Rada.
         Ba-ba! Ok! Baby Rada. Vino cu mine, să-ţi arăt cum stăm noi cu libertatea spiritului.
Baba Rada fu mai mai greu de pornit. Cunoscu  pe Valentine şi lumea sa, sub toate aspectele,  sub toate faţetele. Nu se mai ştie cine avuse iniţiativa,  Baby Rada îşi făcuse mendrele cu Valentine, sau invers. Cei doi trăiră împreună, cum poate să trăiască un boy şi-o baby zână, multe zile şi nopţi, unele de un adevărat desfrâu, şi pe motiv că  hainele ei nu mai stăteau strânse  cu brâul.  Mai ţine-o pe Baba Rada în frâu dacă mai poţi!  

Orice început are şi un sfârşit. După zile însorite vin zile înnourate. Pastorul din campul universitar  Yale îi dădu  papucii, asta după ce băgase de seamă că baby a sa, Baba Rada, rămăsese grea. Ea, cu lacrimi în ochi, îşi amintise   de vorbele mumă-sii: fie mămăliga cât de  rea, tot mai bine-i-n ţara ta.

Întorcându-se acasă, Baba Rada stătu  retrasă  în coliba ei de  la poalele muntelui sacru, sub cascada Ursitoarea. Aici, la termen, Baba Rada  născu un copil, nu prea zdravăn, dar frumos, aducea cu  ta-su, yanke-ul. Moaşă şi naşă copilului îi fuse Baba Dochia, soră-sa. De unde ştiuse  Baba Dochia când îi vine sorocul soră-sei?  Prin telepatie. Telefon   avea doar  Baba Rada. Yanke-ul îi dăduse un mobile, înainte de a se despărţi. Aşa se explică cum de Baba Rada îl anuţă pe yankeu să vină să-şi vadă copilul. Asta se întâmplase după ce  Baba Rada îl înţărcase pe Valentine.
Veni  yanke-ul cu elicopterul şi ateriză pe muntele sacru. De aici, condus de Baba Dochia, coborî la bordeiul de sub cascada Ursitoarea. Nu îi plăcu cum arăta copilul, strănuta,  îi curgea întruna nasul. Hotârî să-l ia acasă, în America, convenind pe cale amiabilă cu Baba Rada, ca în fiecare an după ce va împlini vârsta   majoratului,  de ziua lui, Valentine să vină  s-o vadă pe mumă-sa.

Şi aşa, Valentine, an de an,  vine pe la noi.  Fie că nu mai are timp, fie că îi este  ruşine cu mumă-sa,  Valentine nu mai trece pe la  bordeiul de sub cascada Ursitoarea. Vai de copilul care nu-şi  respectă mama!  În fine. Pe unde călătoreşte prin ţară, el  trage   numai la hoteluri cu cel puţin 4 stele. De ziua lui Valentine,  Valentine’s Day pentru cei emancipaţi, îndrăgostiţii autohtoni, perechi, perechi, aşteaptă  la  uşa lui pentru a primi  binecuvântarea unei cununii pentru  o noapte. Valentine nu oboseşte niciodată, el este tot timpul tânăr şi ferice! An de an cucereşte  tot mai multe  oraşe din ţară. El petrece laolaltă cu perechele de îndrăgostiţi. Când e aici, când e colea! Ce petreceri, ce baluri,  ce mese, ce cadouri, ce desfrâuri! Mai poate cineva  să-i mai ţină în frâu? 
Baba Rada stă scunsă în bordeiul ei de sub cascada Ursitoarea. Şi anul acesta ea îl aşteaptă pe Valentine, deşi ea ştie că el nu va veni.  Pentru el, ea coace  în cuptorul de piatră lipie pe gustul  lui Valentine,  îi mai prepară un suc din afine şi apă de la cascada Ursitoarea, aşa ca să aducă a pepsi. Toate astea şi altele le face  pentru masa  festivă  de ziua  băiatului ei.  „O mai veni el pe la mine vreodată?” Poate o  trece mai degrabă soră-sa, Dochia. „O mai trăi ea, oare?”
Baba Dochia, umblă  pe muntele sacru, mai sus de cascada Ursitoarea, şi e cu gândul numai la băiatul ei, Dragobete. Ca în fiecare an, şi anul acesta  ea va coborî de pe munte, va intra  în  magazinul din sat ca să facă cumpărături pentru ziua  dragului ei de băiat. Va găti multe bucate printre care o găină împăiată cu usturoi, preparată la ceaun,  aşa ca pe gustul băiatului ei. Ca de fiecare dată, şi de această dată nu-şi va putea stăpâni lacrimile. Nu l-a mai văzut  de un an.  „Pe unde o mai umbla el? Şi-o fi găsit, oare,  vreo fată? O să-mi aducă un pumn de ghiocei?” Băiatul ei este  bine crescut, asta ştie multă lume !  Baba Dochia, la întoarcere spre casă,  va trece şi  pe la  Baba  Rada ca să ia pâinea coaptă în ţest. „O mai trăi?”

1 dec. 2013

Matei şi Victor

Printre căciuli şi  fesuri întrezăresc chipurile  rigide ale militarilor care trec în pas candenţat,  în ritmul tobei şi acordurilor muzicii de fanfară.  Mai sus, dincolo de drum, peste căciuli şi fesuri, printre nouraşii aburilor aerului rece respirat de militari, văd tribuna oficială. Câteva demnităţi locale, bărbaţi îmbrăcaţi gros, cu obrajii mari şi roşii, cu mânuşi în mâini şi căciuli de blănuri scumpe, primesc onorul militarilor. 
 "Pardon!" "Faceţi loc, faceţi loc, feriţi-vă un pic!" "Pardon!" "Scuzaţi, nu v-am văzut" "Lăsaţi-l dom-le să treacă, faceţi-i loc, ce Dumnezeu!" "Este în cărucior, săracul. O,Doamne!"  "Ai văzut câte decoraţii are?" "O fi fost in Afganistan?" "Aşa de tânăr e! N-are cum să fie veteran de război."  "Îl ajută nevastă-sa" "Nu, este  maică-sa, o cunosc. Sărut-mâna doamnă! Poftiţi! Salut Matei. Ce faci bătrâne?" "Am întârziat! Am fost invitat la tribună!" "Treceţi mai în faţă, haideţi!" "E târziu, mamă. Rămânem aici!" "Voia să-şi vadă colegii cum defilează. Matei, îi vezi?" "Au trecut camarazii mei. L-am zărit pe Victor! O să-i dau un telefon!"

3 iul. 2013

Dimitrie Bolintineanu vs Costica Vărzaru

Au trecut câteva zile de când unele organe ale  statului de drept au dat în vileag frauda de la  liceul Bolintineanu sau şmecheria de a copia la Bac.  I-am bătut în fereastră lui nea Google, şi  ştiindu-l mai deştept decât Bulă, deşi e un cretin perfect,  şi mai iute de picior decât un supersonic,  i-am cerut să caute tot ce s-a scris şi s-a depus în virtual, acest  balaur cu burta cât China, legat de Bolintineanu.

 În a cincea parte dintr-o secundă "cretinul" mi-a scos la lumină 500000 de maimuţe antropoide. 
Reproduc doar două: SRI a făcut interceptări în Cancelaria liceului Bolintineanu..., Fosta directoare a liceului Dimitrie Bolintineanu, Costica Vărzaru, cercetată pentru... 
De celelalte  maimuţe, sute de mii  nu m-am atins, nu din pudoare, nu din  spirit de conservare, ci din neputinţa de a înghiţi tot meniul lui nea Google. 

I-am bătut din nou în fereastră, şi i-am cerut să caute pe Costica Vărzaru. Deşi a căuta într-un timp mai mare cu nouă sutimi de secundă, cretinul  a scos la lumină mai puţine maimuţe antropoide, cretinul iute ca glonţul  respectă scara valorilor, Bolintineanu e mai de vază decât Vărzaru. 

Iată doar câteva maimuţe, gen Costica Varzaru: Trecutul teribil al directoarei reţinută pentru fraudă la Bac..., Directoarea liceului Bolintineanu a primit ordonaţă de reţinere pentru 24 de ore... Costica Vărzaru este un nume care se află pe buzele elevilor... Doamna Costica Vărzaru este liberă...? Costica Vărzaru, directoarea care abia a fost destituită de la liceul Dimitrie Bolintineanu, pare să fi fost întotdeauna apropiată de elevii săi...

Numele poetului Bolintineanu va rămâne legat de cel al fostei directoare Costica Vărzaru. Ca să vă convingeţi bateţi în fereastra lui nea Google:  fraudă la bac !  După o fracţiune de secundă vei obţine 299000 de maimuţe antropoide

21 mai 2013

Intalnirea de gradul trei n-a mai avut loc


Foto: descopera.ro 

 Ziua de  20 mai 2013 ar fi rămas în istorie ca ziua în care românii  au luat contact cu extratereştrii. La prima oră a dimineţii, de la biroul de presă virtuală al farfuriei cu extratereştri în ea, suspendată la zece milioane de metri înălţime faţă de cel mai înalt vîrf din munţii Făgăraş,  sosise  o informaţie decodificată - asta ca muritorii să nu se piardă timp pentru descifrare, pentru extratereştri aşteptarea  îi enervează la culme - pe înţelesul oricărui muritor vorbitor de limbă română, urma ca pe la amiază, mai exact  când soarele va fi la zenit, o farfurie cu extratereştri va ateriza în Piaţa Constituţiei. Şeful extratereştrilor este singurul dintre extraterestri care este păţit cu astfel de întâlniri  de gradul trei, aşa că a dăugat la şfârşitul heliogramei de ştiri că nu vine să ia contact cu muritorul fără să nu fie  de faţă care  de tranmisie tv, adicătelea întâlnirea  de gradul trei să fie transmisă de toate televiziunile, pentru a nu mai exista niciun dubiu şi nicio contestaţie din partea acelora care nu cred,  în existanţa extratereştrilor. Au explodat redacţiile de ştiri, internetul s-a blocat ( în cele mai mult ecazuri din cauza cafelei vărsate pe tastatură) ce mai! nu se mai înţelegea om cu persoană! Tot balamucul s-a transferat în stradă fiindcă reporterii de la toate televizunile de ştiri alergau spre acelaşi  punct, Piaţa Constituţie, locul  unde urma să se întâmple miracolul: întâlnirea de gradul trei, omul să-l vadă de aproape, chiar să pună mâna şi să-l pipăie pe individul din farfurie. După o oră de aşteptat cu ochii pe cer, reporterii de la toate televiziunile de ştiri,  dar toţi,  au primit în căşti ştirea că Gigi Becali ( cine nu ştie cine de Gigi Becali, ori nu e bine informat ori este extraterestru)   a fost condamnat la 3 ani de închisoare cu executare.  Reporterii, cameramanii, cabliştii, microfoniştii, maşiniştii au plecat în corpore spre reşedinţa latifundiarului din Pipera, să prindă o imagine cu faţa lui Gigi Becali; toţi, dar toţi erau curioşi să transmită în direct dacă nu lacrimi  măcar urme de lacrimi  după ce îşi va lua  rămas bun de la familie. Toţi reporterii, dar toţi au uitat de extratereştri şi de farfuria lor zburătoare. Este la mintea cocoşului că întâlnirea de gradul trei nu a mai avut loc. De acolo de sus, de la înălţimea de zecemii de  kilometri, extratereştri, nu toţi, numai cei care se ocupau cu goniometrarea, au văzut plecarea  reporterilor   din Piaţa Constituţiei, după analiza spectrală a semnalelor transmise în flux continuu de carele tv spre sateliţii geostaţionari. Când a văzut asta, Şeful extratereştrilor nu s-a enervat,şi  nu a tratat acest gest al muritorilor ca pe un afront, ci a spus doar atât: "Fiecare pasăre pe limba ei piere!" Nu ştia de acest citat înainte de apleca de acasă. Până să ia decizia de zbor spre altă galaxie, trăgând ultimul fum din chiştocul ţigării de foi şi sorbind ultimile picături de cafea -aceste deprinderi vicioase nu le avea când a plecat de acasă-, a scris cu lumina unui creion laser citatul de mai înainte şi cuvintele: "Dacă şi peste o sută de ani când  voi reveni, la fel o să mă dispreţuiţi, adică o să mă trataţi cu sictir,  atunci n-o să vă mai iert! O să cobor la voi, şi va fi vai de mama şi de  televiziunile voastre!" Cam lung mesajul dar a încăput pe cer! S-a calmat într-o clipă. Şeful extratereştrilor şi-a amintit că nu are voie să se enerveze, este o cerinţă a fişei postului. Calm şi indiferent a aruncat creionul laser pe geam, apoi  a dat comada de încălzire a  motoarelor cuantice, răgaz de câteva clipe pentru a introduce în memoria pilotului robot valoare capului compas spre galaxia Andromeda.

18 mar. 2013

Hai, vino!



Hai, vino,  tu,  primăvară!
Vai, tu, primăvară, de-ai şti de când te-aştept! De ce mă amăgeşti că vii, de ce mă ţii  pe jăratec, ca pe un fachir ? Ţi-ai luat avânt cu seva din pământ ţâjnind, şi te-ai oprit intempestiv, gemând ca o vacă în arenă mugind.
Greu te încălzeşti, tu, primăvară!
Te aştept desculţ, ca să  te alerg, iară, prin crângurile înverzite,
pe dealurile cu livezi în floare, dealuri crescute din câmpii ca nişte mameloane, tu, primăvară!
De-ai şti,  tu primăvară, cât de mult eu te doresc!
Fată, mi-e dor de clorofila ta din frunza de urzică, de parfumul tău, senzual, din floarea albă de cireş,
de gustul tău acrişor din frunza de măcriş, tu primăvară!
Tu primăvară, de-ai şti cât de mult te-aştept!
Fă-te,  iarăşi, frumoasă ca o mireasă, tu primăvară!

20 nov. 2012

Vaccin împotiva virusului maiaş


De ce taman   în 21 a 12-a să vină Sfârşitul? Pe bune, cine ştia de hiba Calendarului Maiaş, până în urmă cu trei ani? Eu ştiu, însă,  că în această dată, după unii  fatidică, ziua e cea mai scurtă şi se înţelege de la sine, noaptea e cea mai lungă. E un punct spaţio-temporal şi atât, nimic mai mult.

Ziua, mult trâmbiţată, de trei ani încoace, are şi o altă conotaţie.
Pentru  godacul din coteţ, noaptea de dinaintea zilei de 21 a 12-a este  una de coşmar. Cică visează cuţit, adică în cod maiaş i se sfârşeşte calendarul. Dacă n-o să i se  întâmple (a se citi: împlânte!) nenorocirea, pentru el,  în zorii zile de 21, el, visând cuţit noapte de noapte, n-o să se  bucure dând din codiţă şi grohăind. Pentru a nu-i prelungi coşmarul, el va trebui sacrificat până-n ajun de Crăciun. După, sacrificiul nu mai are niciun farmec. Farmecul tăieri porcului! Cine a apucat acest obicei arhaic, nu-l uită toată viaţa.
Deci, cu Apocalipsa după calendarul godacului nu e nimic nou sub soarele sărac de decembrie.

Ce ne facem cu Apocalipsa după Calendarul Maiaş? Mă mir că nu s-a inventat un vaccin împotriva virusului maiaş. Şi este un virus gripal, fiindcă osia Pământului se va gripa în lagărele de la poli. Doamne păzeşte-l, nu-l înţepeni!
Cică în loc de altceva mai bun decât vaccinul împotriva gripei maiaşe, e zeama de varză murată! Ea face minuni. Cum se face minunea? Se pun într-un butoi, căpăţâni de varză, atenţie: fără cotoare. Se toarnă apă cât cuprinde, se adugă  sare grunjoasă, nu mai mult de un găvan de lingură de lemn la un litru. 
Se mai adaugă: două legături de mărar cu seminţe, rădăcini de hrean, o sfeclă roşie, câteva ţeline, cimbru şi altele mirodenii, după gustul şi ştiinţa fiecăruia. Se pune capac butoiului plin cu cele de mai sus, dar nu se dă uitării. În fiecare zi, se vântură apa din butoi până are gust de varză, de mărar, de ţelină, de sfeclă,  de cimbru, la început pe rând fiecare, apoi toate deodată. La fiecare vânturare trage o duşcă de zeamă!
Numai aşa ni se va vântura din cap coşmarul zilei de 21 a 12-a! 
Bucuraţi-vă de cât mai multă zeamă de varză, până nu este prea târziu!

16 sept. 2012

Semn al puterii Pământeşti

Acasă, aici, la noi pe Pământ, mai sunt multe lucruri de făcut, de îndreptat, de reparat. Nu trăim ca în sânul lui Adam. Nu suntem unii cu alţii împăcaţi. Avem războaie începute şi neterminate, mai avem războaie planificate. Suntem atacaţi de viruşi necunoscuţi, suntem măcinaţi de boli incurabile. Nu toţi oamenii au de unde să bea apă. Ne mor copiii în maternitate. Cu toate acestea ne place să visăm spre alte planete. De s-ar putea, şi mâine am lăsa Pământul şi ne-am pune desaga în racheta şi am pleca să colindăm alte planete, alte stele. Nu mai este mult pănă ce această dorinţă ancestrală se va realiza.

Până una alta, NASA a aruncat, ca din praştie, robotul MER-A spre  Marte. Cu buzduganul, semn al puterii Pământeşti, am nimerit-o în frunte pe apropiata planetă Marte! Felicitări tuturor celor care şi-au pus mintea cu Marte!
 


Deşi este o simulare, nici nu zici că nu este adevărat! Astăzi robotul se plimbă, de unul singur, pe ogoarele pustii ale planetei Marte!

Semnează, 
Omu'

7 feb. 2012

Jocheul sociopat

Pe pista înzăpezită a hipodromului de la Cotroceni, s-a împotmolit o cabrioletă portocalie trasă de un ponei strunit şi biciuit  de un  jocheu sociopat (sociopat- cel care socializează la pat). Jocheul, vizitiul,  refuză să creadă că poate să piardă  cursa.  Nu se retrage   în padoc, acolo unde ar putea să-şi petreacă restul vieţii jucându-se cu poneiul. Se înscrie într-o nouă cursă, deşi la casele de pariuri are cea mai mică cotă. Rămâne pe capra cabrioletei.  De ochii lumii, a celor puţini ce continuă în naivitatea lor să  mai mizeze pe el,  face o schimbare  în schema de personal. Schimbă calul. Că doar calul e de vină, nu vizitiul. Cal e un fel de a spune. Ponei a fost, ponei rămâne.  În locul poneiul vlăguit înhamă  un mânz cu o falsă aură de cal pur sânge. Îl va biciui până îi va dispărea presupusa aură. Aşa speră jocheul psihopat că ar putea  să ajungă cu aceeaşi cabrioletă, de o culoare portocalie scorojită,  la  linia de sosire.
Frunză verde de doi coţi,  cabrioleta are două roţi, roata are o osie, osia în pământ se-nfinge, jocheul gâtul îşi frânge, nimenea nu-l va plânge!

1 feb. 2012

Conferinţă de presă

Un bloc, o scară, o singură asociaţie. Asociaţia de proprietari Tâmpa! Bască Traian e preşedintele ei. El a fost ales  în al doilea mandat pe o durată de cinci ani. Dacă îl întrebi cum de a reuşit această performanţă, recunoaşte că nu mai spera să  fie reales. Este adevărat că a avut sprijinul celor  plecaţi la muncă în străinătate. Sunt mai mulţi proprietari plecaţi decât  rămaşi.  Şedinţa a fost statutară. A avut cvorum. Au participat neamurile celor plecaţi având  împuternicire scrisă de mână. Bunicii s-au întors în cvartalul din care au plecat în urmă cu douăzeci de ani, ca să aibă în grijă  viaţa nepoţilor.  
După alegeri viaţa de asociaţie a curs ca apa unui pârâu de şes, adică fără torente, fără probleme deosebite. Nu au fost plângeri privind cheltuileile cu apa, gazul, curentul,  gunoiul, reparaţiile. Nu a fost nicio contestaţie în legătură cu salariul preşedintelui şi al administratorului. Aici trebuie precizat că domnul Bască  făcea şi munca administratorului de asociaţie. Ultima mărire de salarii şi-a aplicat-o începând cu prima zi a lunii  ianuarie, sfidând criză economică europeană şi mondială. El crede că de aici au început nemulţumirile prorietarilor şi împuterniciţilor celor plecaţi.  Au început din ziua fatidică, 13 ianuarie,  exact  din  acea zi de când o parte a televizunilor cronometrează durata protestelor serale  din pieţele oraşelor mari din ţară, proteste îndreptate împotriva premierului şi a preşedintelui ţării.

Protestele locatarilor la adresa lui Bască au un specific al lor, au  un aer de ilegalitate, de clandestinitate. Nimeni nu a auzit  să se scandeze pe scară sau în faţa blocului: „Jos cu Bască!  Nu-l mai vrem pe Bască!”
În schimb lui  Bască i se înfunda cutia  poştală  cu reclame,   roata din spate îi era  pişată de câinii în lesă scoşi dimineaţa la plimbare,  preşul din faţa uşii îi era aruncat pe scări.  El simţea o presiune mare asupra sa, ca pe o   platoşă de oţel. Îl forţa  să demisioneze din funcţiile de preşedinte şi administrator. Traian Bască ar mai fi rezistat dacă nu ar fi văzut, în duminica dimineaţa ce trecu, un înscis pe peretele de la parter: „ JOS BASCA! SUS CACIULA SI SUMANUL”.  Deşi părea a fi criptat, la vederea acestui  graffiti,   lui Bască i se crispă faţa de durere sufletească. Îi era clar ca palinka că oamenii nu-l mai iubesc. Colocatarii  nu-l mai vor pe el, îl vor pe Cojocaru, un fost muncitor forjor din fosta  fabrica de tractoare. Atunci s-a înfuriat de-a binelea, Traian Bască. „ Las că am eu ac de cojocul vostru! „ şi-ar fi zis el în barbă. Zis şi făcut. De altfel nu v-am spus că Traian Bască este omul care întreprinde o acţiune mai înanite de a o gândi bine, de a o întoarce pe toate feţele. O atitudine specifică unui marinar, deşi nu a fost niciodată pe mare. Imediat a pus un anunţ la afişier cum că în acea zi, la orele 16, 30 va susţine o conferinţă de presă, pe scara blocului,  în uscătorie.
„ Văd eu atunci pe loc ce le voi spune. O să fie surprinşi. Să nu creadă ei că eu sunt un laş!! Nimeni să nu mizeze pe laşitatea mea! Sper să nu uit până diseară chestia asta. Nu-mi aparţine dar trebuie să le-o spun ca să stopez din faşă  răzmeriţa asta de două parale.”

Ca niciodată uscătoria se umpluse de oameni. Cel puţin aşa i se păru lui Traian Bască. Acesta cu privirea înceţoşată, băuse un şnaps, reuşi să-şi dea seama  că nu lipsea Eugen  Cojocaru. Simţi asta ca pe o uşurare a sufletului. Cu un rânjet afişat la comandă încercă o glumă:

-          Unii nu trebuia să vă culcaţi nepoţeii la ora asta?

Oameni o luaseră ca pe o jignire.

-           Lasă, nu mai poţi matale  de grija noastră.

-           Mai bine să ne spui cum e cu  salariul tău.

-           Cu cât l-ai mărit, bre, Traiane?

-          Noi nu ştim cum să tragem de o pensie amărâtă...

Traian Bască simţea  cum creşte mânia oamenilor. Curmă de îndată vorbele lor aruncate ca apa murdară peste gard.
  
-          Măi oameni buni, păstraţi-vă cumpătul! Se poate?! Păi, noi de azi de ieri ne
cunoaştem? Ce dracu! Sunteţi oameni în toată firea! Hai să o luăm metodic. Să vă spun pentru ce v-am adunat  şi după aia puteţi să-mi puneţi câte întrebări vreţi şi  aveţi.

-          Are dreptate domnu preşedinte! înterveni Ghiţă  Covrig. Acesta are beciul
vecin cu al preşedintelui.  Cu Bască,  Covrig  şi-a băut toată ţuica pe care o avea în beci, un pet de doi litri. Pentru sărbători a trebuit să cumpere ţuică de pe piaţă.
Hai, să-l ascultăm şi după aceea putem cere şi demisia preşedintelui ţării dacă vrem!

-          Mulţumesc, domn Ghiţă! Măi oameni buni, aş vrea să ştiţi că eu am organizat
această conferinţă de presă, fiind extrem de important să vă spun unele chestiuni  înainte de a pleca la ţară. Mâine de dimineaţă o să plec! Poate ştiţi, poate nu ştiţi, este vremea lucrările de primăvară în livezi. Nu faci lucrări de întreţinere, agenţia de plăţi în agricultură nu-ţi dă banul european...

Atât a reuşit să le spună Traian Bască, preşedintele asociaţiei Tâmpa. Oamenii nu l-au mai lăsat să vorbească. - Cerem demisia preşedintelui!  - Să votăm demisia!  -Vrem adunare generală extraordinară! – Îl vrem pe Cojocaru! - Jos cu impostorul! - Hooo!”

Dup o oră de dispute verbale, oamenii obosiseră, dar erau mulţumiţi că cel puţin îşi descărcaseră tot năduful adunat de săpătâmîni şi luni. Unul câte unul au  plecat pe la casele lor, aflate pe acelaşi palier cu uscătoria sau la nivelurile de mai jos până la parter. Traian Bască a suportat cu stoicism toate ocările. A stâns din dinţi şi nu a cedat. Singurul care a rămas alături de el, la propriu  a fost Ghiţă Covrig, vecinul de pivniţă.

-          Tu ce mai vrei, Ghiţă? De ce nu te duci în casă?

-          Domn Traian, mi s-a uscat gâtlejul! Tare aş mai bea o tărie.

-          Nu mă lua cu domn Traian. Nici cea mai curată apă nu-mi mai spală obrazul acoperit de ocările oamenilor. Mi-e sete. Nu mai am salivă în gură. Aşa păţesc când nu sunt lăsat să vorbesc. Hai în beci să te cinstesc cu o ţuică de-a mea. Pe bune, eu plec mâine la ţară. Eu mă bazez pe tine, să ştii. Ochi şi urechi să-mi fii!

-          Las pe mine. Dacă văd că colocatarii  nu se liniştesc îţi dau un bib!

-          Un bip, Ghiţă, un bip, nu un bib!

-          Ce mai contează dacă-i  b sau p!

-          Mare dreptate ai, chiar dacă mă  chema Pască oamenii tot îmi cereau demisia!

-          Chai aşa, bre! De ce nu-ţi dai  matale demisia?

-          Să ştii că o am în vedere, dar, o să mă gândesc din nou la asta când o să mă-ntorc de la ţară!

9 nov. 2011

Povestea calului Geană


Calul Geană nu a cunoscut niciodată   gloria. Nu a terminat primul nicio cursă hipică de pe    niciun  hipodrom din ţară. La prima vedere părea un cal de rasă. Dar, nu după dantură, căci avea dinţii moi, nu ştia să muşte. Avea, privit de departe,  aerul unui cal de cursă. A fost un cal umblat prin lumea bună a cailor pur sânge  încă decând era un mânz zburdalnic. A fost şi un port-drapel  al cailor noştri de rasă dâmboviţeană. Nu-i de ici de colea să ai un cal care să cunoască o limbă de circulaţie intercabalină. Este adevărat,  în postura de ambasador în ţara hergheliilor de cai  a dus o viaţă de gentlemen, dacă se poate spune aşa. Am văzut şi cai gentlemeni. După ce s-a întors acasă, Geană, căluţul, încă  nu avea toate atributele unui armăsar,   a fost de îndată înregistart  în partida cailor de cursă. Mai întâi a trebuit să se obişnuiască cu  furajele autohtone, mai mult fân şi paie decât boabe şi concentrate.  Apoi a fost scos la antrenamet, în manej, să înveţe  mersul la trap. Până să ajungă să alerge cu cabrioleta după fundul lui, el a fost înhămat la o căruţă de ţară. Câţiva ani a tras-o după el  pe drumuri desfundate.  Nu i-a fost uşor, dar, n-avea încotro, trebuia să se pregătească pentru cursa de pe hipodromul de la Cotroceni. O cursă de cai la care s-au pus în joc mulţi bani, nu toţi la vedere. Un  cal bine cotat la casele de pariuri a fost calul Chioru'. Acesta nu era un cal de rasă, nu era pur sânge englez, nici arab, mai degrabă aducea cu un cal asiatic, tătărăsc, adică certăreţ. Avea în schimb iuţeală… în picioare, şiretenie multă în capul lui pleşuv. Chior şi făr de coamă!, dacă s-a mai pomenit cândva aşa ceva! Chioru' s-a calificat în cursa finală printr-un noroc, sau printr-o întâmplare. Calul ce alerga înaintea lui, un cal pur sânge, pur şi simplu din senin s-a răsturnat cu tot cu cabrioletă. Chioru'  nu a fost  străin de acea păţanie stranie. Dar, nici nu s-a dorit să se afle adevărul. Cei care pariaseră pe el au împiedicat pe toate căile să se facă lumină.
Unde mai este fala hipismului  de dinainte de ciuma roşie? O întrebare retorică.
Totuşi, până la cursa finală, la casa de pariuri, calul Geană avea o cotă sensibil mai mare decât  Chioru'.  Cei doi  urmau să se întreacă pe hipodromul de la Cotroceni. Jocheii şi oamenii de la grajduri, roiau pe lângă trăpaşi, aveau menirea de a face totul ca ei să fie în formă maximă pentru cursa de a doua zi. Ceva s-a întâmplat în noaptea de dinaintea întrecerii. A doua zi calul Geană nu a mai fost calul în care aveau încredere deplină toţi cei care pariaseră pe el. Şi nu au fost puţini. A alergat pe pistă ca o gloabă. Se vedea de la o poştă că nu mai avea vlagă. Cine îl vlăguise?  Pe cine întrebai îţi răspundea, cu siguranţă, că  peste noapte i s-a băgat o iapă în grajd. Şi mai ştiau şi care-i iapa.  Cum nu ştii? Iapa cea vânătă a lu Vântu. Vântu era un parior înrăit al cursele de cai. Dacă voiai să te lămureşti, să înţelegi cum de a fost posibil să ajungă o iapă în grajd la Geană, n-aveai cum. Până la urmă nu mai interesa pe nimeni a cui era iapa. Se lăsase o tăcere generală. Parcă se întâlniseră mutul cu surdul.
Mare durere a fost printre pariorii  la cursa  de doi cai de pe hipodromul de la Cotroceni. A câştigat calul de rasă îndoielnică şi cu o poreclă pe măsură, Chioru'. Auzi tu! Chioru' să câştige cursa de cai! Uite că se poate! N-a avut coamă, dar, a avut  picioare. Alerga de ziceai că îl alungă din urmă tătarii. S-a mers şi pe pista asta: nu care cumva l-au ajutat tătarii? Ca multe altele, această pistă de investigaţii  a fost de îndată abandonată. Chioru' îi luase faţa lui  Geană!Nu cu mult în faţă, dar, suficient ca el, Chioru' să pună primul copita pe linia de sosire. 



Aceasta a fost şi ultima cursă pentru calul Geană. Şi unde mai pui că a avut parte de un  jocheu profesionist cu o vastă experienţă, un jocheu ce călărise mult la viaţa lui. În zadar. Nimeni nu a mai avea câtuşi de puţină tragere de inimă să mai parieze pe el. Apoi, toţi pariorii  s-au lămurit că iapa lu' Vântu fusese în grajd la Geană.  Dovada? Nu după mult timp,  iapa lu Vântu a fătat un mânz. Mânzul Monta. Când mânzul a prins puteri, nu mai era loc pentru amândoi în aria  padocului. Mânzul nărăvaş nici nu voia să audă că  Geană îi este tată. Într-o zi armăsarul Monta, cel puţin aşa îi plăcea să i se spună, i-a dat o lovitură  de copită de l-a scos pe Geană din padoc. Pentru Monta, Geană nu făcea mai mult decât o gloabă. Gloaba de Geană nu s-a predat cu una cu două. A ieşit din padoc prin dos, lovit cu o copită în crupă, şi a intrat pe poarta  din faţă, ca şi cum nimic nu i s-ar fi întâmplat. A rămas cu gândul la ovăzul din ieslea de la Cotroceni. Salivează, doar atât. Nimeni nu mai pariează pe el. La casele de pariuri  nu are nicio cotă, sau altfel spus, el este cotat ca  o mârţoagă...
 Se prea poate, ca povestea calului Geană să nu se încheie aici.

10 oct. 2011

De Lire


Dacă nu ar fi dat năvală Gerilă, nu m-aş fi apucat să răstorn totul din calea mea. Da, aşa m-am trezit într-o bună dimineaţă, cu o bucurie soră cu De Lire, şi o putere herculiană de a lua totul în răspăr. De ce nu? şi în răsmăr, în răsgutui, în răsnuc, şi chiar în răscastan (pe ăsta sunt supărat rău, încă din toamna trecută)… Cum să stau cu mâinile, de herculean, în sân. Nu-s ţaţă! M-a incitat priveliştea din jurul meu: mai alaltăieri copacii  aveau frunzele pe crengi, multe din ele verzi, încă sănătoase, iar ieri erau acoperite cu  fulgi, era bine dacă erau de găină,  dar, nu, erau de zăpadă. Ca într-un scenariu de film crime scene, el, Gerilă a omorât tot ce era verde.

-Nu putea-i să  ai răbdare, Tu, balaurul îngheţurilor? Nu puteai să mai întârzii în Laponia, în hangarul din aeroport? Numai cu  avionul îţi place să călătoreşti! Nu puteaisă vii cu trenul marfar? Te-ai grăbit ca fata popii la măritat!

Mi-am făcut semnul crucii, mi-am scuipat în palme (nu port mănuşi). Îmi ieşise în cale un nuc. L-am  luat de trunchi,   l-am smuls din pământ, apoi cu un mic efort l-am întors cu rădăcinile în sus, la aer, l-am scuturat de toate frunzele degerate şi nucile îngheţate,  apoi l-am întors, mai aveam putere să mă uit la el: îl vedeam ca o nălucă ce-i crescuse  în cap crengi.  Nu puteam să-l ţin mult aşa. Mai aşteptau şi alţii la rând. L-am înfipt,  cu toată forţa de care eram capabil, în locul de unde îl scosesem,  unde îi făcusem un pat mai mult din nuci decât din frunze (frunzele au fost luate de vântul pe care îl stârnisem), ca să-i  facă, peste iarnă, masaj  la picioare, la rădăcini, unde  până la primăvară va avea destul timp să se aşeze bine la loc.
Acelaşi lucru am făcut şi cu mărul şi cu părul, şi cu gutuiul. M-am oprit la un castan crescut în trotuar. Mi se scursese toată vlaga herculiană. Şi cât de mult îmi doreamsă-l zmulg din rădăcini de să-i sară toate castanele, ca schijele grenadei. L-am lăsat dârdâindu-i  de frig castanele. 

Am dat fuga la alimentara, peste  drum, de unde am cumpărat două kile de hormoni. Am consumat, nu mult, doar cât poţi să mânânci în timp ce treci strada. Devenisem mai puternic şi mai mare. Simţeam cum mi se umflă venele, cum mi se lungesc mâinile şi picioarele. Mă înâlţam văzând cu ochii! Şi nu mâncasem decât o mână de hormoni. Castanul pe care îl lăsasem zgribulit, printre trecătorii de pe trotuar, mi se părea un pitic,  o tufă de măcieş. Mi-am zis să nu-mi pun mintea şi să-mi măsor forţa cu el. Am continuat să înghit toţi  hormonii din pungă (punga goală, nu am aruncat-o, am băgat-o în buzunar, mai greu, nu-mi găseam buzunarul, dar am băgat-o), pur şi simplu din curiozitate, să văd cât o să mă lungesc ( interesant era ca nu mă lăţeam).  Ajunsesem cu capul în nori. Am sta aşa un timp. Norii erau groşi, plini de apă rece. Cu un mic efort, i-am spart cu capul. Ieşisem la soare. Capul îmi era iluminat, dar, nu-mi vedeam picioarele. M-am rotit dând ca un besmetic din mâini,  până am împrăştiat toţi norii din jurul meu pe o întindere de câteva hectare.  M-am uitat în jos prin acea spărtură. Am văzut munţii cu piscurile albite, pădurile viu colorate,  dealurile, câmpiile acoperite cu un linţoliu din petice colorate,  râurile şi fluviile ca nişte şerpi negri. Ce mai, de acolo de sus, vedeam ţara mea toată. Era asemenea cu aceea de  pe hartă.  Stând aşa, şi prind-o cu o bucurie, ca în De Lire, îmi veni să mă aplec şi să o  strâng sul, de la sud la nord, să o pun sub braţ şi să plec spre Vest. Din câţiva paşi aş fi ajuns în spaţiul năşit de Kohl şi Mitterrand, undeva  între Germania şi Franţa. Acolo aş găsi un loc să o desfăşor la loc, cu tot cu oameni, ape, câmpii, dealuri şi munţi! Să fim mai aproape, să ne dăm coate, să nu mai aibă ei chef să-şi mai bată joc de noi.  Am renunţat, aşa, pur şi simplu, din patriotism. Dacă aş fi dezevelit ţara mea, petrolul, aurul, argintul şi toate celelate bogăţii ar fi rămas la vedere. Este adevărat că oricum au fost vândute pe nimic, dar, măcar să cred că a mai rămas ceva  acolo sub pământ.
 Am consumat multă energie cu aceste gânduri, aşa că nu am stat mult timp cu capul în nori. M-am dezumflat. Hormonii îşi făcuseră treaba. Am mai sta o vreme agăţat de un nor, dar îngheţându-mi mâinile de frig, mi-am dat drumul. Cădeam ca un balon care pierde aer.
 -Unde credeţi că am căzut? În castan! Nu mai eram în De Lire. Îmi intrase mii de ţepi în cur! (pe ăsta mă supărasem din primăvară).


3 sept. 2011

Cântă, VIOARO!

Din iubirea  ce-i unise cândva pe  Viola şi Ticu nu mai rămăsese mai nimic, o bună parte se  duse în sufletul lui  Titişor, singurul lor copil. Mai rămăsese doar ceva, aşa ca un fum scos de un ciot de lemn ce rămâne stingher în cenuşa unui jăratic adormit.  După ce ei aduseseră  pe lume copilul, niciunul dintre ei nu se mai ostenise să sufle în jăraticul rămas din focul iubirii lor. Din tot ce aveau ei mai bun, atât  material cât şi sufleteşete, îl ofereau copilului lor. Pentru ei rămăseseră,  sufleteşte,  vagi sentimente de dragoste.

În acea seară, ca şi în alte seri se aflau împreună. Împreună, un fel de a spune, nu se aflau toţi în aceeaşi cameră, să-şi  vorbească, să-şi spună ce făcuseră ei  în acea zi. Titişor era în camera lui, exersa la vioară. Numai el ştia ce cânta, dar, destul de bine la  vârsta lui de cinci ani. Ticu plecase în dormitor să citească. Cartea e cel mai bun somnifer pentru el. Cartea îi căzuse din mână, îi acoprea toată faţa. Viola era în sufragerie, se uita la un serial coreean, filmul Negustorul Lim din  seria Legendele Palatului. Era pe sfârşite episodul pe care  tvr  îl difuza în acea seară.  Când se termina trebuia să-l cheme pe Ticu, să vină să vadă Trei Regate, un serial chinezesc. Ea nu se uita la aşa ceva. A văzut un episod şi  nu i-a plăcut. Era un film dur, numai armuri, scuturi, săbii, săgeţi, caii şi oameni sfârtecaţi. Când începe acest serial, ea nu stă în sufragerie.
Filmul la care se uita Viola se sfârşi pe  când Titişor, băiatul ei,  intra în sufragerie.

 - Du-te şi trezeşte-l pe tati, să vină la Trei Regate.

- Nu doarme, citeşte! copilul ştia ce spune, trecuse pe lângă dormitor.

- Tot aia e. Cheamă-l. Eu mă duc să vă pun  masa de seară.

 Titişor fu atras de reclamele de la televizor, aşa că nu plecă să-l trezească pe tati. Se terminară reclamele. În locul lor apărură o sală mare cu multă lume, o scenă cu oameni şi instrumente muzicale. El văzu mai întâi  viorile. Se stinse murmurul din sală. Intrase un om ţinând un beţişor alb în mână. Din sală se stârni o ploaie de apluze.Acel om  se înclină în faţa lor, se întoarse, urcă pe un pedestal,  ridică băţul în faţă lui şi deasupra capului, îl ţinu acolo câteva clipe, apoi în lăsă energic în jos,  moment în care din acele multe şi felurite  instrumente izvorâră primele sunete. Petrişor desluşi doar pe acelea date de viori.

-  Mami, tati, veniţi repede să vedeţi!

Ticu intră primul, era speriat, se trezise brusc din somn. Apoi veni şi Viola.


Ticu continua să se frece la ochi nereuşind să vadă acele ceasului de pe televizor. Viola se uita şi asculta acea muzică doar de dragul lui Titişor.

- Eu trebuie să văd Trei Regate, spuse Ticu, uitându-se când la Viola când la Titişor, după ce văzu ce oră arăta ceasul.

- Eu vreau să ascult vioarele!

 - Tati, poate îţi este foame, am făcut un borş de peşte, spuse Viola căutând să-l ia cu binişorul, să-l scoată din sufragerie, de la televizor.

- Adică, să renunţ la Trei Regate! Niciodată! spuse Ticu luând telecomanda de pe măsuţă.

- Du-te tati şi mănâncă borş. Aşa de bun e!

Vorbele băiatului îl linişti ca prin minune. Adesea, Ticu îi intra în voie, avea pentru el o slăbiciune. Adică, nu avea puterea să nu-i dea ceea ce  dorea el  cel mai mult, atunci când asta depindea numai de el.  "O să mă uit la Trei Regate la noapte, în reluare. Borş n-o să mănânc. O să să ies la o bere" gândise Ticu privind la ecranul televizorului. Lăsase telecomanda din mână, o pusese înapoi pe măsuţă.

-  Hai,  în dormitor!  spuse cu o voce dulce Viola, simţind că Ticu bate în retragere.

- Ce să facem  acolo, nu avem televizor,  răspunse cu supărare în glas, Ticu.

- Am eu ceva să-ţi spun.De mult ţin să-ţi spun.  Haide! spuse Viola şi-l luă de mână. Ticu nu se împotrivi. Părea hipnotizat.

- Ce frumos cântă VIOARELE! se bucura Titişor, privind şi ascultând muzica viorilor.
...
În acea seară se reaprinse focul dragostei lor de la ultimul jăratic rămas ascuns în cenuşa  focului iubirii lor de odinioară.

4 mai 2011

Eu şi dolarii, lubeniţa şi americanii!

Greu mai vin americanii! Vin greu, fiindcă nu vin cu mâna goală. Vin să ne acopere cerul cu un scut antirachetă, o umbrela de securitate a NATO, de sorginte americană,  înfiptă în ogorul  cu lubeniţe al oltenilor din Deveselu ( o comună aflată o ţâră  mai jos de oraşul Caracal). De unde au plecat ruşii în 1958, vin americanii în 2011! Un salt acrobatic peste istoria noastră, tot timpul zbuciumată,  peste o perioadă de jumătate de secol în care nu am avut baze militare străine la noi acasă. Umbrela ţine umbră pe vreme însorită şi te fereşte de ploaie pe vreme rea. Iar lubeniţelor pentru a creşte mari şi frumoase, dulce la gust, le trebuie apă şi multă căldură. Se vor naşte multe controverse pe această temă... a umbrelei americane. Ruşii se simt ameninţaţi ... că vor fi atacaţi cu rachete cu ogive... umplute cu zeamă şi sâmburi de lubeniţe, iar americanii vor să ne păzească de... aversele cu grindină  mare cât oul curcilor persane ...
În schimb, la noi, că aşa suntem noi, ne bucurăm de orice ni se dă pe de gratis, cum se bucură sărmanul când primeşte ceva de pomană...
Aşadar, marea minune a adus mare bucurie printre localnicii deveseleni, deşi, ei nu ştiu cu ce se mănâncă această umbrelă- scutul antirachetă, dar, şi mare tevatură în bătătură.

Aşa se face că Floarea aude vestea de la Veta, care îi intrase iute în bătătură, deşi lesne putea să-i vorbească peste gardul care le desparte :

 -  Auzii, Floareo? Veniră americanii!
-   Auzii şi eu ceva, dar, nu-i văzui  cu ochii mei... Mai sunt pe acilea pi la noi?
-   Veniră, se plimbară pi câmp, discutară ceva în cazarma aia ruginită, ş-apoi se duseră!
-   Câţi fură Veto, dacă ziseşi că-i văzuşi?
-   Mulţi americani nu fură, fură mai mulţi din capitală, dar auzii că vor veni vreo două sute.
-   Aşa de mulţi!? N-o să mai am pace. Ogorul neu cu lubeniţe e lângă cazarmă!  Şi apoi ei îs învăţaţi cu banane!
-   Dar, lasă Floareo, c-o să se dezveţe ei când vor da de gustul lubeniţei tale.
-   !!!
-  Ce făcuşi ochii mari ca cepele? Ce te speriaşi aşa. Nu te fură ei! Nu fi proată, Floareo! O să le  vinzi pe dolari, la margine de ogor!
-  Iote şi tu, vai di păcatili meli! Eu şi dolarii, lubeniţa şi americanii! 



Vă recomand:
Constantin Gheorghe - Cât de tâmpit să fii
Gabriela Savitsky - Deveselu şi Demâhnitu

29 ian. 2011

Nu e tărziu ca să arunc gunoiul

Timpul este cam în jurul orei unsprezece spre douăsprezece seara! Înainte de a ieşi din bucătărie deschid fereastra pentru a lua o gură de aer, deşi ştiam ca e mai mult rece decât curat. Am deschis fereastra ca pe trapa unui submarin ieşit la suprafaţa oceanului. 

Aerul este rece ca glonţul de otel! Sub lumina becurilor de pe stâlpii ce-nconjoară curtea interioară a blocurilor dispuse aproape în cerc, marea de zăpadă depusă peste zi are nuanţă portocalie. Şi aerul dintre lămpile ce emană acea lumină bolnăvicioasă şi stratul de zăpadă este tăiat felii, felii de raze portocalii. Parcă aş fi căpitan de submarin ce navighează pe o mare portocalie. 

De-as avea eu un submarin cu propulsie nucleară! Nările refuză să se deschidă pentru a inspira acest aer bolnăvicios. Mă înăbuş. Voiesc să închid fereastra-trapă de submarin. Mă opresc! 

În marea aceea de o culoare murdară, galben-cafeniu, se iveşte, ca de nu ştiu unde, un motan uriaş. Este îmbrăcat în straie ca de hamal în port, pe cap poartă un chipiu ponosit, pare a fi chipiu de marinar. Ce mă uluieşte e că merge pe cele două picioare de dinapoi cu dezinvoltura unui om. Asta este o blasfemie, cât timp omul faţă de dobitoace este o fiinţă sfântă. Motanul e şi arogant. Se opreşte. Sigur mă vede! Închide un ochi şi ridică laba la chipiu. Schiţează spre mine un salut.
 - Ptiu! Piei din faţa mea, drace! El rănjeşte sub fereastra mea! 
 - Stai că-ţí vin eu de hac, motan infatuat!
 Iau bâta din dosul uşii şi sacul cu resturi menajere şi dau să ies afară din casă. Lumea doarme, aşa că nu are cine să mă oprească să nu duc gunoiul afară, noaptea. Deschid cu prudenţă uşa să nu care cumva să-mi intre în casă motanul infatuat, prost si arogant! ...


2 ian. 2011

Străini la ei acasă

Localnicii unui sat de munte -Vaideei-  s-au trezit dis-de-dimineaţă. Lucru rar dacă  acea dimineaţă era  a celei de-a două zi din şirul zilelor anului. Erau ţipetele disperate ale  unui porc înjunghiat. Care să  fi fost   gândurile  ce  străfulgerară minţile   celor care guiţatul prelug şi  jalnic îi  scoaseră din coma indusă  de  cheful prelungit al revelionului?   Să fi fost multe şi felurite. Bănuind că nu toate  sunt de natura unor aserţiuni putem să intuim câteva mai banale : 
„ Cine e ăla de a uitat  să-şi taie porcul?   Ce a mâncat de Crăciun şi de  Revelion? A stat în foame ca acum la sfârşitul sărbătorilor să ne sfideze.  Care e ăla de  ţine Crăciunul pe stil vechi?...”
Trecuse ceva vreme până  au ieşit în uliţa mare  tot căutâd locul de unde plecase acel semnal ca de sirenă. S-ar fi ghidat mai repede după norul de fum al paielor cu care se pârleşte porcul darcă nu ar fi fost şi fumurile ieşite din ogeaguri. S-au luat după  mirosul de păr ars. S-au oprit la gardul pe care stăteau cocoţate câteva pisici iar în curte câinele lătra cerând de mâncare.  Printre scândurile rare ale gardului se desluşea decorul specific ritualului păgân. 
- E clar, bre oameni buni! S-a întors Gicu. Dispăruse, prin  septembrie, parcă. 
- N-a dispărut, s-a dus la muncă în Italia. 
-Şi nevasta  n-ar fi ştiut? Câd o întrebam îmi spunea că s-a  dus până  la târg.
-Mie imi spunea că e la pădure. 
Şi discuţia ar fi continuat pe panta aceasta fără ieşire dacă  nu ar fi intrat în vorbă un tinerel, din cei de  pe la oraş, dacă ne referim doar la ţinuta lui vestimentară, ce  făcea notă discordantă cu obiceiul de a  se îmbrăca al oamenilor locului.  Turul pantalonilor  îi  atârna parcă s-ar  fi scăpat pe  el, avea belciuge prinse de o nară şi de lobul unei urechi, iar  părul  era adunat în formă de creastă pe mijlocul capului, iar  pe alocuri dat cu vopsea verde. Când oamenii locului l-au văzut cum arată, măsurându-l din cap până-n piciore,  de îndată s-au limpezit la cap, le sărise şi ultimul rest de mahmureală. Au rămas muţi. Ei nu au avut timp să scoată o vorbă căci tânărul le-o luă înainte:
-Hai, să vă scot din abureală şi din  greaţă. Le vorbise abrupt în timp ce-şi dădea de pe urechi micile căşti ca nişte nasturi de palstic.
- Bă, puţă, fii atent  cum vorbeşti, aici nu eşti pe bulevard.
- Mă, nene, eu nu vin de pe bulevard. Dar nu pot să stau deoparte şi să nu vă ajut să vă lămuriţi, de ce omul ăsta taie acum porcul.
- Nu ştim noi că suntem acilea de-o viaţă, şi vii tu puţă-vodă pe cal cu coamă de cocoş să ne dai sfaturi.
Băiatul de la oraş, după cum îl catalogară băştinaşii, nu a luat în seamă acele vorbe aiurea spuse,  şi-a continuat expozeul
-  Pe Gicu, vecinul vostru, l-au luat extratereştii. S-a întâmpalt pe la sfârştul lunii septembrie.
- Şi noi de ce nu i-am văzut.
Eraţi în beciuri, încercaţi mustul. N-aveaţi cum să-i  fi văzut. Nu mă întrerupeţi! Extratereştrii au venit cu un scop anume: să implementeze un program de schimbare a obiceiurilor locale. Să nu faceţi foame în tot timpul anului iar la sfârşitul lui să tăieţi porcul toţi deodată, să mâncaţi de vă îmbolnăviţi, şi să aruncaţi mâncarea rămasă la câini. Nu ăsta e nivelul de civilizaţie spre care tinde omenirea.  L-a luat pe Gicu ca elemnt pilot al programului, l-au plimbat prin ceruri până în costelaţia afală la câteva luni lumină. Socotiţi şi voi, 45 de zile la ducere, tot atâtea la întoarcere, a picat acasă exact după Anul Nou.  E noraml să taie porcul. Gicu rămăsese în urmă faţă de cei din sat, dar, nici nu mai avea ce să-i dea de mâncare. Legat de acest ultim aspect, extraterestrul a ţinut seama şi de criza în care ne zbatem. În următorul  an, va lua mai mulţi, îi va plimba prin constelaţia lor, şi-i va aduce acasă pe rînd începănd cu ziua de Bobotează.  Şi tot aşa, pănă veţi uita de obiceiul de a tăia Porcul de Crăciun. Şi vor uram şi alte programe, caci obiceiuri mai aveţi.
Oamenii care făcuseră cerc în jurul băiatului cu creastă verde, rămaseră albaştri  de uimire, i-a ajutat şi gerul din aer, se uitau unii la alţii, cu gura strânsă pungă, până când unul trezit mai bine, îl întrerupse pe băiatul cu pantaloni bufanţi:
-  Nu ne ameţi, tăticu ... de ce femeia lui nu a reclamat, dispariţia, la postul de poliţie din sat, sau să aducă o televizuine  acilea la noi? Hî!  Ce spui?
-   Oameni  buni, extraterestrii nu e cu capul în nori, ei este super-deştept, ei ştie şi ce gândim noi. Cum să vă explic eu, ca să pricepeţi?  I-a băgat femeii în cap nişte reguli clare, nişte porunci de care să asculte mai ceva decât de popa vostru din sat, adică un progrămel, un microsoft, dacă ştiţi cu ce se mănâncă ăsta. E mai greu să pricepeţi,  chiar dacă v-aţi trezit din mahmureală. I-a mai băgat ceva în cap, ceva  care să-i ia din spaimă, să nu alerteze autorităţile locale şi celelate mai înalte. Ar fi compromis programul.  Voi aţi spus mai înaite cum vă răspundea femeia la întrebările voastre, fireşti de altfel, ca vecini ce sunteţi, faţă de dispariţia lui Gicu. Ea trăia cu ideea că  omul ei  trebuie să vină imediat ca şi cum s-ar fi dus după apă la fântână sau,  în cel mai rău caz, la crâşmă.  Aşa că lăsaţi pe Gicu să mănânce şi pomana porcului, şi după  o zi două, să-l întrebaţi de sănătate, ca şi cum nu ştiţi ce v-am spus eu, şi atunci veţi vedea dacă eu am avut sau nu dreptate.
Băiatul cu turul pantalonilor lăsaţi de o greutate imaginară, îţi înfipse căştile mici ca două măsline în urechi, spase cercul curioşilor şi dispăru pe uliţa mare a satului, fluturând cu mâna pe deasupra crestei pătată cu vopsea verde, în semn de rămas bun sau adio, după starea celui care îl privea.
În urma lui oamenii l-au condus din priviri până a dat curba uliţei, apoi s-au răsfirat care încotro, dar nu după mult timp, s-au găsit cu toţii la crâşma din centru satului. Se simţeau cu capul limpede, parcă nici nu fusese Revelionul. Dacă nu ar fi băut repede un pahar cu o băutură specifică acelui loc, carcalete, i-ar fi prins repede tristeţea. Extratereştrii care sunt băieţi super-deştepţi vor afla de îndată de acestă băutură şi vor implementa un nou progrămel, un soft mic ...

18 dec. 2010

Anacronism


Era trecut binişor de amiaza zilei de iarnă. Cerul de-abia se ţinea să nu cadă peste blocuri, case, maşini şi oameni. Parcul central al oraşului părea un muzeu în aer liber. Aleele, băncile, pomii păreau jucării din vată de zahăr, iar oamenii de pe alei, păreau încremeniţi ca nişte statui de ceară. Doi oameni, ca două jucării stricate, vin unul spre altul cu paşi rari pe aleea principală. Ei se opresc undeva pe la mijlocul aleei, se salută, unul ridicând încet o mână, celălalt înclinând un pic capul. După ce se aşează pe o bancă acoperită cu un strat de zăpadă gros de o palmă, devin statui, încremenesc completând decorul. O vreme nu se mişcă, doar aburii ce le ies pe gură şi nări îi trădează că sunt vii. Din răsuflarea lor, aerul cald le iese pe nări şi gură ca aburii vechilor locomotive ce pufăie înainte de a pleca din gară. Dacă ai reuşi performanţa să te apropii de banca lor, venind tiptil prin spatele lor, vei descoperi că cele două jucării vii sunt doi bărbaţi trecuţi de amiaza vieţii, îmbrăcaţi în haine groase ponosite, unul e cu palton celălat e cu o manta fără nasturi şi decolorată, în picioare cu cizme, unul le are din postav, celălat din piele de bizon, cizme uzate, pe cap au căciuli trase până peste urechi, a unuia din blană de iepure cu păr lipsă pe alocuri, a celuilat din imitaţie de blană de culoare maro şi cu clape. Feţele nu ai cum să le vezi, dar, îţi spun eu că sunt nerase şi pătate de roşeaţă, dar, nu că ar crăpa de sănătate, ci din pricina gerului. Şi dacă ţii mâna pâlnie la o ureche, pe partea mai aproape de ei, îi vei auzi şi ce sporovăiesc:

- Nu-i frig tare!
- În casă e mai tare ...
- Şi la mine ...
- Si la tine?
- Ce te miră!
- Nu ai centrală?
- Degeaba, nu mearge cu aer.
- Ce, vrei să crească preţul şi la aer.
- Asta ne-ar mai lipsi.

Când începuseră să se încălzească vorbind, taman atunci s-au şi oprit. Dacă nu te grăbeşti, chiar dacă dârdâi de frig, mai stai un pic, poate cei doi mai au ceva să-şi spună:

- E mai frig ...
- Spuneai că nu e frig
- ca pe vremea ăluia...
- Aha!
- de-l ciuruiră ...
- Ca pe un vânat.
- ca pe un câine bătrân.
- Nu mai are nici o şansă.
- Să învie? Cum dracu’!
- Să o păţească la fel!
- Cine?
- Ăsta de acum.
- O nouă răscoală!
- E târziu!
- Pricini de o răscoală ar fi.
- Care să fie?
- Sărăcia ne invadează?
- Da!,se întinde ca ciuma!
- Se stă la coadă pentru ajutoare?
- Ne calcă sărăcia pe picioare.
- Găuri în buzunare?
- Eu nu mai am nici buzunare.
- Aprind un singur bec.
- Eşti fericit!
- Căldură cât poate să dea un calorifer.
- Eu le-am blindat pe toate.
- Mănânc un ou la trei zile.
- Eu nici la patru!
- Pensia îmi ajunge o săptămână!
- Pe mine nici trei zile!

Deşi vorbiseră sacadat, cum face o armă când tragi cu ea în regim de foc cu foc, ei nu izbutiseră să se încălzească, aşa că un timp ei nu mai scoaseră decât rotocoale de aburi. Dacă te-ai plictisit poţi să pleci! Nu e minic interesant, vorbesc banalităţi, ce-ai fi crezut că-şi spun ?
Cel care înşiruise o parte dintre germenii vechi ai unei noi răscoale, nu uitase că celălalt îi spusese cu nonşalanţă că e prea târziu. Îl făcuse curios, aşa că deschise robinetul îngheţat al ciorovăielii :

- Ai spus că e târziu ?
- Nu numai că e târziu,
- Dar, ce mai e?
- Ăstuia nu-i place să vâneze.
- Şi dacă i-ar plăcea?
- Ar merge la o vânătoare de fazani!
- Unde ?
- La Ghimpaţi.
- Păi să-l cheme Vănătorii, cei de la Asociaţie.
- E prea târziu...
- Niciodată nu-i prea târziu.
- ca să se întâmple ...
- Trebuie să se întâmple!
- cum s-a întâmplat în ziua de douzeci şi cinci!
- De Crăciun?
- Trebuia să i se organizeze...
- Ce?
- o partidă de vântoare de fazani în ziua de zece.
- Păcat, celelate pricini erau coapte bine...
- De ce vânătoare în data de zece şi nu în douăzeci şi unu?
- Ca să aibă timp să mănânce din savuroasa carne de vânat.

Cei doi, ca două jucării teleghidate cu bateriile descărcate, au amuţit şi multă vreme nu au mai scos nici rotocoale de aburi… Ba, nu, iată că din nări le ies aburi ca fumul ce scapă printre cărămizile rare ale hogeagului. Sunt şanse să-şi revină!
Păcat! E târziu. S-a făcut seară. Ziua se scurtează ca pânza de proastă calitate după fiecare spălare. Parcul, muzeu în aer liber, este înghiţit de întuneric, dar nu deodată, ci mai domol, cum şarpele Boa încolăceşte un bou şi apoi îl înghite. Două umbre, se ridică de pe bancă, una o ia în dreapta cealată în stânga, ca doi vechi cavaleri ce se înfruntă în duel. Dar nu se mai opresc să se întoarcă şi să-şi trimită reciproc câte un glonţ, ci dispar înghiţiţi de întuneric ca şi alea cu pomii de pe margini.


13 dec. 2010

Un purceluş revoltat


De ce te uiţi cu reproş la mine? - mie aşa îmi pare privirea ta. Îmi spui să-mi văd de lungul nasului? Pardon!, lungul râtului. poate, respectă-mi obârşia! Nu-ţi cer prea mult.
Îţi mai citesc din privirea mirată, că locul meu n-ar trebui să fie în sacul cu jucării, ci în coteţ. Mai întâi, aş vrea să te corectezi! Ce vrei să insinuezi? Bine că vrei să mă trimiţi la coteţ dar nu vezi, şi nici nu te întrebi de ce am urechile lungi. Ai zice repede, gândindu-te la criză, că de foame mi s-au lungit. Nu! aşa m-a născut mama, sau purceaua cum ar fi pe înţelesul tău, deşi ţie ţi-ar plăcea mai mult scroafă. O-i fi eu mic dar am auzit de discriminare. Nu sunt venit cu pluta! Hai! că mă abaţi şi uit ce vreau să-ţi spun. Poate că în timpul cât mă purta în burtă i s-o fi lungit ei urechile - nu de foame, of! numai la mâncare te gândeşti -, de zvonurile care zilnic o asaltau: ba că i se reduce tainul, ba că n-o să mai fie mălai, ba că o să i se reducă porţia zilnică de gulii, ba că o să-i taie una, ba că o să-i taie din alta. Şi asta când i se întâmplă? - în vară, când nici nu-i era gândul la Ignat. Ce mai! a stat în stres tot timpul cât m-a purtat în burta ei! - nu ştiu ce înseamnă stres, dar fiindcă l-am auzit de la mama mea, îl folosesc şi eu. Mai spunea că a fost mai stresată decât a fost înainte de Ignat. A trecut de Ignat, fiind purcea, bine scroafă dacă aşa îţi place. Ştii cum se spune, nu ai scroafă nu ai purcei, nu ai purcei nu ai ce tăia de Ignat. Hai să trecem peste asta, nu-mi face plăcere să mă gândesc ce mă va paşte şi pe mine când voi fi de cel puţin o sută de kile. Ce îmi mai spunea mama? că pe timpul sarcinii i se reproşa că este asistată social, că tot neamul ei este un neam de asistaţi, că aşteată să-i fie zilnic troaca plină, fără a şti că bate vâtul prin hambar. - Chiar că a înebunit lupul, omul e chior, ce râtul meu, ce mă … pe mine grija hambarului, că e plin, că e gol! Uite că m-am enervat, eu purceluş cu pielea fină, de catifea! O-i fie eu din neamul râtoşilor, dar până să am şoricul gros mai va! Hai!, zău aşa! să nu ne abatem de la subiect. De ce m-am urcat eu pe săculeţul cu jucării? Am şi uitat ce voiam să-ţi spun! Da! … Eram printre multe alte jucării, pe raftul de la magazinul ăla mare cu de toate: de-alea, de-alea şi de-alea, ştii tu mai bine! – Uite, că sunteţi mai mulţi care vă uitaţi la mine! -Măi! voi de vă ziceţi oameni, nu vă mai plângeţi că e sărăcie, văd că daţi iama prin magazine, ieţiţi pe uşă cu cărucioarele pline! Hai că nu vreau să vă stric plăcerea de-a cumpăra orice, parcă i-aţi face în ciudă crizei. Altceva voiam să vă spun. Eu fiind purceluş de pluş, jucăria copiilor, m-am gândit ca răsplată să militez pentru drepturile lor. Nu te aşteptai ca tocmai eu! - Mă oameni mari - nu voi care vă uitaţi la mine, ăia de-au ajuns sus -, aţi uitat că aţi fost şi voi cândva copii? De ce îi stresaţi? - văd că folosesc des cuvântul ăsta, fără să ştiu ce înseamnă. Nici în burta mamei nu-i lăsaţi să trăiască cât şi cum trebuie? Vreţi să iese cu urechile lungi ca ale mele? Ce şoricu’ meu, chiar nu mai aveţi măsură? Am zis că nu-mi mai ies din fire, din firea mea, aia de râtos. Până mă calmez, le mai zic una: -De ce vă jucaţi de-a vacanţa copiilor? Uite vacanţa, nu e vacanţa! O dată le-aţi scurtat-o, apoi vă râzgândiţi - vreţi să fie mai mare vacanţa de iarnă decât cea de vară, cum n-a fost niciodată! Bine că voi, aleşii, cei de nu vă stăpâniţi, v-aţi dat vacanţe cum nu meritaţi, o lună iarna şi două vara. Hai, că încep să gândesc ca voi, şi nu asta mi-am dorit când m-am trezit în lumea copiilor. Văd că nu vă sunt pe plac, încerc să intru în sac, poate aşa trec şi eu de Ignat. (Sic!)