De Lire

Dacă nu ar fi dat năvală Gerilă, nu m-aş fi apucat să răstorn totul din calea mea. Da, aşa m-am trezit într-o bună dimineaţă, cu o bucurie soră cu De Lire, şi o putere herculiană de a lua totul în răspăr. De ce nu? şi în răsmăr, în răsgutui, în răsnuc, şi chiar în răscastan (pe ăsta sunt supărat rău, încă din toamna trecută)… Cum să stau cu mâinile, de herculean, în sân. Nu-s ţaţă! M-a incitat priveliştea din jurul meu: mai alaltăieri copacii  aveau frunzele pe crengi, multe din ele verzi, încă sănătoase, iar ieri erau acoperite cu  fulgi, era bine dacă erau de găină,  dar, nu, erau de zăpadă. Ca într-un scenariu de film crime scene, el, Gerilă a omorât tot ce era verde.

-Nu putea-i să  ai răbdare, Tu, balaurul îngheţurilor? Nu puteai să mai întârzii în Laponia, în hangarul din aeroport? Numai cu  avionul îţi place să călătoreşti! Nu puteaisă vii cu trenul marfar? Te-ai grăbit ca fata popii la măritat!

Mi-am făcut semnul crucii, mi-am scuipat în palme (nu port mănuşi). Îmi ieşise în cale un nuc. L-am  luat de trunchi,   l-am smuls din pământ, apoi cu un mic efort l-am întors cu rădăcinile în sus, la aer, l-am scuturat de toate frunzele degerate şi nucile îngheţate,  apoi l-am întors, mai aveam putere să mă uit la el: îl vedeam ca o nălucă ce-i crescuse  în cap crengi.  Nu puteam să-l ţin mult aşa. Mai aşteptau şi alţii la rând. L-am înfipt,  cu toată forţa de care eram capabil, în locul de unde îl scosesem,  unde îi făcusem un pat mai mult din nuci decât din frunze (frunzele au fost luate de vântul pe care îl stârnisem), ca să-i  facă, peste iarnă, masaj  la picioare, la rădăcini, unde  până la primăvară va avea destul timp să se aşeze bine la loc.

Acelaşi lucru am făcut şi cu mărul şi cu părul, şi cu gutuiul. M-am oprit la un castan crescut în trotuar. Mi se scursese toată vlaga herculiană. Şi cât de mult îmi doreamsă-l zmulg din rădăcini de să-i sară toate castanele, ca schijele grenadei. L-am lăsat dârdâindu-i  de frig castanele. 

Am dat fuga la alimentara, peste  drum, de unde am cumpărat două kile de hormoni. Am consumat, nu mult, doar cât poţi să mânânci în timp ce treci strada. Devenisem mai puternic şi mai mare. Simţeam cum mi se umflă venele, cum mi se lungesc mâinile şi picioarele. Mă înâlţam văzând cu ochii! Şi nu mâncasem decât o mână de hormoni. Castanul pe care îl lăsasem zgribulit, printre trecătorii de pe trotuar, mi se părea un pitic,  o tufă de măcieş. Mi-am zis să nu-mi pun mintea şi să-mi măsor forţa cu el. Am continuat să înghit toţi  hormonii din pungă (punga goală, nu am aruncat-o, am băgat-o în buzunar, mai greu, nu-mi găseam buzunarul, dar am băgat-o), pur şi simplu din curiozitate, să văd cât o să mă lungesc ( interesant era ca nu mă lăţeam).  Ajunsesem cu capul în nori. Am sta aşa un timp. Norii erau groşi, plini de apă rece. Cu un mic efort, i-am spart cu capul. Ieşisem la soare. Capul îmi era iluminat, dar, nu-mi vedeam picioarele. M-am rotit dând ca un besmetic din mâini,  până am împrăştiat toţi norii din jurul meu pe o întindere de câteva hectare.  M-am uitat în jos prin acea spărtură. Am văzut munţii cu piscurile albite, pădurile viu colorate,  dealurile, câmpiile acoperite cu un linţoliu din petice colorate,  râurile şi fluviile ca nişte şerpi negri. Ce mai, de acolo de sus, vedeam ţara mea toată. Era asemenea cu aceea de  pe hartă.  Stând aşa, şi prind-o cu o bucurie, ca în De Lire, îmi veni să mă aplec şi să o  strâng sul, de la sud la nord, să o pun sub braţ şi să plec spre Vest. Din câţiva paşi aş fi ajuns în spaţiul năşit de Kohl şi Mitterrand, undeva  între Germania şi Franţa. Acolo aş găsi un loc să o desfăşor la loc, cu tot cu oameni, ape, câmpii, dealuri şi munţi! Să fim mai aproape, să ne dăm coate, să nu mai aibă ei chef să-şi mai bată joc de noi.  Am renunţat, aşa, pur şi simplu, din patriotism. Dacă aş fi dezevelit ţara mea, petrolul, aurul, argintul şi toate celelate bogăţii ar fi rămas la vedere. Este adevărat că oricum au fost vândute pe nimic, dar, măcar să cred că a mai rămas ceva  acolo sub pământ.

 Am consumat multă energie cu aceste gânduri, aşa că nu am stat mult timp cu capul în nori. M-am dezumflat. Hormonii îşi făcuseră treaba. Am mai sta o vreme agăţat de un nor, dar îngheţându-mi mâinile de frig, mi-am dat drumul. Cădeam ca un balon care pierde aer.

 -Unde credeţi că am căzut? În castan! Nu mai eram în De Lire. Îmi intrase mii de ţepi în cur! (pe ăsta mă supărasem din primăvară).