Din ceea ce a fost cândva, o divă admirată de toţi cei care treceau pentru prima dată pe strada mea, frumoasă ca o adevărată bijuterie a creaţiei divine, pe dinafară arătoasă în cel mai pur stil neoclasic, pe dinăuntru somptuoasă ca cea mai putred de bogată fată, nu a mai rămas din ea decât zidurile roase de ploi şi de vânt, sub un acoperământ cu ochiuri hidoase, petece de cer; vopseaua pereţilor, cândva de culoarea petalelor trandafirului roz, astăzi lasă locul unor pete mari de culoare gri, în multe locuri crăpată, lăsând vederii mortarul care în ziua dintâi a ferecat cărămizile. Ele cândva de un roşu aprins, sunt acum hidoase, roase ca faţa unui bolnav de scarlatină. Din tot ce a fost odată lemn lucios, ca de abanos, astăzi a mai rămas un morman de făină, mândria păcătoasă a carilor…
Din ea, cea care a fost cândva strălucitoare ca o divă de cinema, admirată de toţi cei care treceau pe strada mea, nu a mai rămas decât un schelet de grinzi cimentate, din care timpul va roade, se va hrăni, cum se hrăneşte o hienă sfăşâind lacomă stărvul unei gazele…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu