Cucu!

CUCU haihui prin codru fredonând: CU-CU! CU-CU! adica pe limba noastră: CUCĂ, CUCĂ eu te vreau! CUCA: Cucu! adică pe limba noastră: puneţi pofta-n cui, sunt în post.

Pe urmele Nascocitorului

Creativitatea se naşte din necesitate, precum ziua se naşte din noapte, spunea Albert Einstein, martor al crizei ce a zguduit economia mondială în secolului trecut. Ce-a vrut să spună? acela care ne-a lăsat, spre nemurirea lui, relaţia magică dintre masă şi lumină.
Întrebarea este doar pentru mine, un homo sapiens obedientis. Am fost tot timpul cu un pas în urma născocirilor contemporane. M-au uluit tuburile electronice, alea cu maţe de sârmă în spaţiu vidat, de fapt organe specializate: filament, catod, grile, anod şi nume frumoase : dioda, trioda, tetrodă , pentodă, heptodă, magnetron, tub cu undă progresivă... Îmi frigeau buricele degetelor când le atingeam. Pe câte unul ce se defecta îl desfăceam prin spargerea balonului şi-i pipăiam grilele. Îmi ziceam că fiind născocit de om, nu-i perfecţiunea întruchipată, mai poate fi şlefuit. În paralel cu generaţia tuburilor electronice, s-a născut o alta, total diferită, o dată cu născocirea tranzistorului de către homo sapiens la pătrat, din rasa galbenă.
Cu tranzistorul, avea să se deschidă o nouă eră tehnologică , era informaticii. Era să fie era dinozaurilor cu tuburi electronice, dacă nu se năştea tranzistorul. Tranzistorul este faţă de triodă ca homo sapiens faţă de homo erectus, comparându-le cu nivelul de inteligenţă tehnologică pe milimetru pătrat. S-au dezvoltat tot mai multe dispozitive plecând de la tranzistor, din necesitatea de a efectua un volum din ce în ce mai mare de calcule. Când eu încercam cu mintea să-mi imaginez cum se plimbă sarcinile electrice printr-un tranzistor, Homo sapiens la pătrat născocea microprocesorul, mirabila sămânţă a lumii computerizate.
S-a făcut un salt de la calculatorul cu tuburi electronice, ce ar fi fost de mărimea a sute de dinozauri, la calculatorul cu microprocesor , care se tot micşorează în volum pe măsură ce-i creşte puterea, de la unul cât un dulap la unul cât o blat de tort, de la unul cât un cal la unul cât o gâză.
Calculatorul a devenit, în nici două decenii, pentru homo sapiens, un nou organ anatomic, o prelungire a mâinilor, a minţii, a creierului. Îl găsim în toate: la birou, acasă, în maşină, în avion, în robot, în telefon, în baie, în jucării, în plasme, în rachete, în bombe ...
În era internetului, cred că doar căruţa şi roaba au rămas ne computerizate. Căruţe tunate, da! Am văzut o căruţă tunată!
Născocirile omului nu se vor opri. Din necesitate în necesitate până la sublimitate. De ce să-i apăsăm tastele, nu am putea să-i vorbim pc-ului? Nici să vorbeşti nu-i uşor, nu trebuie întinse prea mult coardele vocale, şi nici să creşti nivelul zgomotului din preajmă. Va trebui să ne obişnuim să-i vorbim pc-ului, vorbind de fapt de unul singur.Vom trece de la lumea mută la lumea gălăgioasă a internetului. Nu s-ar putea să-i transmitem pc-ului inteligent, doar gândurile? Da! Un pc cu o memorie de giga de giga kile de octeţi plin cu gândurile mele! Wow! O reală spovedanie! Care duhovnic n-ar dori să citească gândurile oiţei! Nu mai stai sub patrafir, îi transmiţi fisierul cu gîndurile tale. Dacă şi alţii ar trimite aceluiaşi duhovnic fişierele cu gândurile proprii, cum va putea el, sfinţia sa, să le citească? Acţiune şi reacţiune. Mai trebuie o născocire: cum poţi să citeşti memoria pc-ului în câteva clipe, fără să dai din mâini şi din gură?
Va fi posibil!
Creativitatea se naşte din necesitate, precum ziua se naşte din noapte.
Până ce va să vină noua eră, din ţăcănit de taste, mi-am transferat o parte din gânduri, alese, pentru lumea mută a internetului.

E VINEREA MARE !

În Vinerea Mare, Vinerea Neagră, cu mare smerenie intră credincioşii în biserică. Cei care se învrednicesc să ţină post, aduc o mică jertfă Celui ce a pătimit pe cruce, Iisus.
Preoţii în veşminte cernite, scot din altar Sfântul Epitaf- pogorârea în mormânt a Domnului Iisus - şi-l aşează pe o masă in mijlocul bisericii, cu înalte rugăciuni şi cântări. Vin pe rand de se-nchina: bătrâni, tineri, mame cu copii în braţe. Unii acoperă cu flori Sfântul Aer, alţii cu lacrimi în sufletul ce ar vrea alinare, sărută pe Iisus, se pleacă până la podea, trec târându-se pe coate şi genunchi pe sub Sfântul Epitaf. Trec pe sub mormântul lui Iisus, cu umilinţă nu mai mare decât aceea îndurată de El pe cruce şi fără de mândrie ca Iisus când a spălat picioarele ucenicilor.
Intru în rând cu ei, mă închin, învăţ ce-i smerenia trecând pe sub Iisus. Din urma tot vin şi se închină, tot mai multe flori sunt pe Epitaf.
Se-aude toaca, se aude dăngănit de clopot, se aprind lumânări, începe Prohodul, începe slujba de coborâre a lui Iisus în mormânt, încep cântările, îngerii din ceruri ni se alătură, înconjurăm biserica cu Sfântul Epitaf, ne oprim, ne rugăm, revenim în biserică şi punem lacăt pe mormânt.
De cate ori, oare, în viaţa ce ne este dată, în câte Vineri Mari retrăim tristeţea acelui timp când Iisus a fost răstignit pe cruce şi coborât în mormânt? E mult? E puţin!

CINA CEA DE TAINA

Cina cea de Taina, Leonardo da Vinci, 1495-1498.

Cu seara zilei de vineri, 14 Nisan, seara azimelor, evreii intrau în săptămâna Paştelui : în amintirea ” Ieşirii din Egipt” . În acea seară, la cină, evreii mâncau Paştile, o azimă: aluat nedospit, beau vin, citeau texte biblice, cântau.

Cu o zi înainte, în seara zilei de joi, 13 Nisan, Iisus a hotărât să ţină Cina împreună cu ucenicii lui. În acea zi Iisus a trimis pe doi ucenici, Petru şi Ioan, la Ierusalim ca să pregătească Paştile pentru Cină.

„Mergeşi în cetate şi vă va întâmpina un om ducând un urcior cu apă, mergeţi după el, şi unde va intra, spuneţi stăpânului casei: Învăţătorul zice:Unde este odaia în care să mănânc Paştele împreună cu ucenicii Mei? Iar el vă va arăta un un foişor mare aşternut gata. Acolo să pregătiţi pentru noi” (Marcu XXIV, 13-16).

“ Unde voiesti să-Ţi gătim să mănânci Paştile? Iar EI a zis: Mergeţi în cetate la cutare şi-I spuneti:Învăţătorul zice: Vremea Mea s-a apropiat; la tine vreau sa fac Paştile cu Ucenicii Mei. Şi au făcut Ucenicii precum le-a poruncit lor Iisus şi au pregatit Paştile" (Matei XXVI, 17-19).

Pe timul acela la Ierusalim numai femeile duceau apă cu urciorul. Cei doisprezece ucenicii sosiţi în Ierusalim în acea zi de joi, văzând un bărbat ducând apă cu urciorul, au mers după el, şi au intrat într-o casă de lângă Templu, pentru a-I pregăti Cina de Paşti. Se spune că acel bărbat era Sf. Ioan Marcu, şi i-a aşteptat la intrarea în cetate la Poarta dinspre Răsărit.
Cina a fost pregătit în mare secret, pentru a nu se da de veste că Iisus va intra în cetate.

În timpul Cinei, Iisus le-a spus că cineva dintre ei îl va vinde. “Adevăr, adevăr vă spun vouă, unul dintre voi mă va vinde“
Iisus a luat pâine din aluat dospit, nu azimă, a frânt-o şi le-a dat lor să mănânce, binecuvântând: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu. ” A luat paharul , mulţumind le-a dat ucenicilor să bea din el, zicând: „Acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă”.
Pe baza acestor versete , Biserica creştină a instituit Euharistia(mulţumire, recunoştinţă), Împărtăşania. Creştinul primeşte de la preot şi mănâncă pâinea şi vinul, care simbolizează trupul şi sângele lui Iisus.
Paharul din care Iisus şi ucenicii au băut vin - „Sfântul Graal” este şi astăzi căutat.
După alţi evanghelişti Iisus a spălat picioarele celor doisprezece ucenici.
Iisus îi spune lui Petru că până dimineaţa se va lepăda de el de trei ori.
După Cină, Iisus şi ucenicii săi au adus cântări de laudă lui Dumnezeu, apoi au ieşit afară din cetate, şi s-au oprit în grădina Gheţimani, lângă Muntele Măslinilor.
Aici spre ziuă are loc arestarea lui Iisus. A fost recunoscut fiind sărutat de Iuda - vânzătorul.

Cina cea de Taină nu a fost un Paşte evreiesc, ci un Paşte cu totul nou si deosebit, înlocuit cu Sfânta Euharistie, jertfă şi taină în acelaşi timp.

La începutul creştinismului, până in anul 100, înaitea slujbei , creştinii luau masa împreună şi din motivul de a atrage câţi mai mulţi la creştinism. Deoarece unii mâncau peste măsură, iar alţii se îmbătau, preoţii au luat hotărârea ca masa să aibă loc după slujbă. Acest obicei a mai ţinut pînă în secolul al IV – lea.

Emi vis

Mă-nalţ uşor, pot să zbor. Fâl- fâl! Mâinile-mi sunt aripi, gândul mă ajută să zbor. Pe sub mine văd case, văd castele, văd palate. Prin văi de munte, mă uit cum ape repezi curg. Ştiu că visez şi nu vreau să mă trezesc . Demult n-am mai visat că zbor.
Zbor spre muntele ivit în faţa mea ... Vine el spre mine? Nu-i un munte, este un zid uriaş. Este un monstru de piatră! Dar nu-i de piatră, parcă-i de metal. Vine spre mine! N-aş vrea să mă apropii, nu mai vreau să zbor. Metalul îşi schimbă culoarea. Este arămiu, nu, parcă îi auriu. Este tot mai strălucitor, are irizaţii. Doamne! Ce frumos este... Lumină, numai lumină. Lumina asta nu mă orbeşte (ce mai contează ,visez). Mă las cucerită, închid ochii (totdeauna eu închid ochii când mă cuprinde o plăcere).Când îi deschid (sunt în vis, nu-mi mai pun gând să mă trezesc) parcă sunt pe un alt tărâm, pe o altă planetă (aud des exprimarea asta la adresa-mi).
O întindere fără orizont, nu ca o câmpie, nu cu lanuri şi nici pajişti verzi şi cu flori. Este ca o Mare, da, este o Mare de pulbere argintie, şi liniştită. De peste tot vine lumină, o lumină odihnitoare.Nu văd nici un soare. Eu nu am umbră şi nici castelele de pe cuprinsul întinderii ca Marea.Sunt un fel de castele, dar nu din nisip, sunt din granit.Mă uit mai bine. Văd că sunt adevărate temple. Din curiozitate vreau sa văd inauntrul închis de granit.Numai gândul sau şi văntul (nu, altceva decât vântul îi, pe aici nu sunt nici furtuni, nu este zi sau noapte, dacă nu-i soare, ce deşteaptă sunt în somn!).

Gândul prin zid mă trece! Mi se arată privirii o altă câmpie ( nu mă lasă în pace câmpiile!).Stau cu picioarele afundate în nisipul fin cu reflexii aurii (nu-i ca nisipul de pe plajele noastre, un altfel de nisip), sau lumina plouă pulbere aurie. Văd mese albe ca sideful sau chiar din sidef şi scaune din sidef, cu oameni, dar nu din sidef, sunt oameni în carne şi oase (presupune mintea mea), sunt în haine, unii poartă papion. Văd şi domniţe (mai puţine, constat cu regret!) cu fuste lungi până la glezne ( care oricum nu se văd, sunt cuprinse în praf). Ei îmi sunt cunoscuţi. Sunt aidoma acelora din manualele de şcoală cu scriitori,cu poeţi, sau sunt aidoma acelora din tablourile de pe holul unor şcoli (nu toţi care sunt pe hol sunt şi în manuale!). Il văd pe unul cu barbă, pare a fi un popă. Nu ştiu ce poate să le spună celor din jur. Îi văd cum se amuză, unii chiar râd de-a binelea. Nu poate să fie decât Creangă cel poznaş. Tot aşa a rămas, un hâtru!
Titu Maiorescu stă la o masă cu George Calinescu! Ei ascultă , scriu, scrijelesc pe nişte tăbliţe cu plaivaze din cremene. Văd o doamnă cântând la harpă, înconjurată de fecioare despletite ... Hortensia Papadat-Bengescu sau Zoe Dumitrescu-Buşulenga sau...
Îl văd şi pe Nichita Stănescu (poate fiindcă imi plac ochii lui albaştri; nu ştiu cum se făcea , dar cartea mea de română se deschidea totdeauna la el, acel manual cu fotografia lui). Îl văd că vorbeşte, recită versuri iar cei din juru-i îl ascultă, clatină capetele minunându-se, se apleacă grăbiţi, notând versurile.

Privind la Marea de oameni, înaintez cu spatele prin nisipul ce străluceşte (sau din irizaţii nisipul reţine auriul), deodată simt că ceva mă atinge, mă sperii şi din instinct mă răsucesc. Este prea mare, este prea înalt. Mă dau câţiva paşi îndărăt ... faţa luminoasă..., ochii mari şi negri ..., fruntea înaltă ..., pletele îi curg pe umeri ...
Aduce, dacă mă uit mai bine, cu un poet ce are poza pe coperta de caiet.
Da este Eminescu, exact ca cel din manualul de română, sau cel din parcuri. În faţa mea, El stă într-un jilţ din cristal, el este totul numai din cristal. Pulsează în el o lumină dar nu obositoare, nu stridentă. Da! Văd un curcubeu de la El spre îndepărtări. Mă dau înpoi să-l cuprind cu toată privirea, dar tot mare mi se pare. Buzele i se miscă, nu-l aud, dar înţeleg ce-mi spune:– Cine eşti, fată suavă? Ce vânt astral te-aduce? (Auzi! Eu, fată suavă, vânt astral, nu tu crivaţ, nu taifun. Dacă îmi cere să-i recit ceva? Îmi vine să intru în praful ăsta argintiu, de ruşine).-Mă cheamă Ema! Sunt elevă în clasa a douăsprezecea de liceu. Profesoara m-a certat şi mi-a zis să-l caut mai mult pe Eminescu, iar până la Bac să-l visez! - mă aud eu vorbind (adevarul e ca nici profesoara nu mă ajuată să-l îndrăgesc sau să-l înţeleg pe Eminescu). Nu ştiu ce înţelesuri dă vorbelor mele, însă de data aceasta aud sunete cum se nasc şi apoi se sparg în mult mai multe sunete, ca acele date de atingerea a două bibelouri de cristal: - Sunt şi nu sunt ...Când nu sunt aici cu ai mei confraţi, sunt departe, tare departe, de unde vine greu şi lumina ...Când sunt în Andromeda,sunt aprope de voi, sunt acasă... Manuscrise îmi sunt tăbliţele de cristal ...Scrijelesc cu pana de ametist versuri , cânturi , icoane, tote cu simboluri româneşti... Tăbliţele colindă în eter, ele vibrează şi umplu universul cu armonia lor... Ele sunt trepte la Ceruri pentru neamul meu... (îmi vorbeşte El, sunt gandurile mele; Ştiam eu că numai in somn sunt inteligentă!).

Incep să-i spun câte şi mai câte, îi spun despre neamul românesc de acuma şi cel de demult. Simt că El ştie tot ce s-a întâmplat şi ce se întâmplă. Ştie şi de Marea Unire, şi de Marele războaie, de mizeria morală şi de proasta orânduială şi de ieri şi de astăzi...

Îi dispare zâmbetul, pe faţă îi văd mâhnirea...Pulsaţiile i se sting... El, în fulger albastru-sângeriu, dispare... În urmă o furtună parcă se stârneşte din senin (uite că şi pe aici sunt furtuni). Sunt luată pe sus într-un vârtej de fus.Trezeşte-te! Trezeşte-te, mi-am zis! ...

Şi m-am trezit! Sunt cu ochii deschişi, îmi trebuie mult timp să realizez că sunt în pat şi nu în vis. Mai aud acele sunete ca nişte clinchete de cristal. Da, sigur aud, nu visez!
"A fost odată ca-n poveşti
A fost ca niciodată
Din rude mari împărăteşti
O prea frumoasă fată…"
Am spus că sunt deşteaptă doar în vis! (la radio, cineva deschisese emisiunea de dimineaţă cu o poezie de Eminescu.Numai azi!).
Ce plăcere şi tristeţe simt deodată!
Când îl voi mai visa ...
Oare când îl voi mai visa?

Fecioara Toamnei

Via cu frunzele-i strecoară lumină de toamnă, lumină caldă ca de jar.

Cu lumina ca aura Măicuţei, Via îşi îmbracă fecioria, strugure aureolat, icoană la care se închină omul, culegătorul.

Râde Via cu gropiţe în obraji de frunze, freamătă via când omul îi prinde în mâna făcută căuş strugurele-i copt, sân de fecioară.

Via tresaltă, Via se înfioară când culegătorul îi ia rodul: ciorchine cu boabe aurii pline de dulceaţa soarelui, de apa miraculoasă a pământului.

Culegătorului îi curg lacrimi de lumină, Viei lacrimi de frunze ruginii.

Struguri cu struguri, boabe cu boabe îşi dau bineţe în cada de stejar, la nunta fecioarelor.

De peste vii rămase pustii, vin fecioare în bluze de in, vin fecioare acoperite de ii.

Ele se prind de mână la horă în cadă, dansând pe boabele strugurilor care stau în grămadă.

Ele dansează pe rodul, sânul Viei, înecându-se până sub ie în mustul, sângele Viei.

Fierbe mustul, gâlgâie sângele Viei , cîntă omul, cântă culegătorul.

Râde Toamna, suspină Via, Via şi-a pierdut fecioria.

Prima dată

Adormea cu el în gând, se trezea zâmbindu-i, nu-şi deschidea pleoapele, de teamă să nu-l piardă, îl plăcea mai mult aşa decât dacă ar fi fost aievea.

Îi plăcea să continuie visul: îşi lăsa trupul pradă mâinilor lui, mâini puternice învelite-n catifea, ele îi trezeau simţuri adormite, o căldură venea de nicăieri, învăluind-o, şerpuindu-i corpul, simţea că nu este ea, dar numai câteva clipe, apoi îl vedea plecând cu un măr mare în mână, ea îşi simţea sânii întăriţi, el din măr muşca lacom şi îi zâmbea, trupul ei tresălta.

O, doamne, cum îi mai zâmbea!

Atunci, de-abia atunci deschidea pleoapele, privea speriată în jur, avea certitudinea că aşa îl va vedea, că aşa va fi şi după ce i se va dărui.

Nu, nu o va face, sau poate da , dar nu astăzi, poate mâine, mai bine mâine.

Alerga cu dorul în braţe, să-l întâlnească, uita de ea, uita de toate, uita de visul de azi-noapte, uita de mărul roşu pe care el i-l mânca în fiecare dimineaţă.

Pe o alee ...

îmbrăţişarea lui îi oprea timpul în loc, nu ştia niciodată cât dura, o întinerea ... Sărutul lui tandru, dulce şi prelung o făcea să se simtă uşoară, zbura... De sub picioarele ei, frunze arămii fugeau învârtindu-se vesele, martore la întâlnirea a două suflete gemene.

Pe o alee, într-un parc...

el îi şoptea că o dorea, că o dorea cu totul. Ea nu zicea nu. Ea nu zicea da. Ea dorea să-şi prelungească clipa, simţea că-i la izvorul fericirii, din care ar vrea să bea, să bea, tot mai mult să bea, ...azi nu, poate mâine, sigur mâine, Ea îi va spune Lui, Da!

Adormea cu el în gând, se trezea zâmbindu-i ... ieri nu a fost Prima dată.

Pe o alee, într-un parc, într-o toamnă cât un veac ... pentru ea a fost Prima dată.

Compunere

Când se numără bobocii ... Când se numără bobocii?

Ştiu că berzele işi iau zborul spre alte meleaguri, lăsându-şi cuiburile goale. Puii născuţi în primavară, zbor aripă lângă aripă cu berzele veterane, memorând traseul pe care se vor întoarce la primăvară.
Îmi plac berzele când pleacă, fâl-fâl! fâl-fâl! fâl-fâl! Îmi plac ploile de toamnă, ploi monotone, ritmul: pic-pac! pic-pac! pic-pac! rezonând cu unduirile inimii: tic-tac!tic-tac!tic-tac!

Partidele politice strâng rândurile, îşi numără membrii, caută colegii electorale, analizează şansele, anunţă candidaţii, caută să atragă persoane cu notorietate. Este o fâşneală permanentă, frunzele cad printre ramuri, vin oameni noi, în politică, roiesc partidele slab cotate în sondaje, toţi vor în arca lui Noe.
Alegerile stârnesc partidelor vertijuri: ţiu-ţiu-ţiu! ţiu-ţiu-ţiu! , cum vântul vârtejuri frunzelor ruginite: vâj-vâj-vâj! , vâj-vâj-vâj!

Oamenii, cărora apele le-au luat casele, animalele, nu mai ce să numere, încă le răsună în urechi: trosc-pleosc-trosc ! Au luat-o de la capăt cu viaţa, cu traiul. Vor număra la primavară bobocii: pui-pui-pui!

Bancherii calculează, numără, adună banii din calea taifunul finaciar de pe Wall Street, care se simte şi pe celelate pieţe ale lumii. Şi noi îl vom simţi pe pielea noastră. Ptiuuu!

Nu aduce anul ce aduce toamna, nu aduce ziua ce aduce ceasul.
Patronii cluburilor de fotbal calificate în Champions League numără banii primiţi de la UEFA şi punctele din partidele câştigate.
În istoria ei de o sută de ani, CFR Cluj a repurtat o victorie istorică, a cutremurat Cetatea Eternă , a învins AS Roma pe stadionul Olimpico.
Yees! Yees! Noon! Adică 2-1.
A trebuit să vină Arpad Paszcany cu mulţi bani, să cumpere jucători de pe alte meleaguri: portughezi, argentinieni, brazilienii, ivorieni sau suedezi, cu altă mentalitate, ca să ne eliberăm de sindromul drobului de sare.
Argentinianul zis şi ardeleanul, Emmanuel Culio, este noul împărat al Romei.
Ave! Ave! Ave!

Şcolile îşi numără elevii. Elevii sunt întrebaţi de dascăli : Cum v-aţi petrecut vacanţa mare?

Eu , în această vacanţă am făcut multe, aşa de multe că nu mi-a rămas timp şi pentru lecturile impuse, şi pentru sutele de exerciţii, sutele de probleme de aritmetică. De citit, am citit, nu pot să zic că nu am citit nimic. Ştiţi, Doamana Profesoară, cum e să ai acces la internet. Dai o căutare pentru o lectură comentată, un rezumat gata facut, şi îţi apare o listă mare, mare, cât un semestru, cu trimiteri în toata lumea.
Ştiţi cum e, un clic, apoi iarăşi clic, timp în care alte reclame colorate, alte desene animate, vor si ele clic. Cred că dacă spun adevărul, pe jumătate voi fi iertată. Să ştiţi că am minţit, nu puteam altfel să intru, decât să spun că am depăşit vârsta majoratului.
Am dat cu clic vârstei pe care nu o am, am intrat şi am dat , dar de ce nu am dat? Uau!Oooo! Nu pot să redau în scris, îmi este greu,dar dumneavostră trebuie să ştiţi, aţi depăşit de mult vârsta majoratului. Wow!