Vin stelele toamnei

hai, vino şi tu!
să culegem stelele toamnei,
ele cad frânte, sătule de traiul vegetal,
dornice de marele repaus.
 să ne grăbim!
 roua dimineţii le va da  sărutul.
hai, vino! să ne întâlnim iară
pe poteca cu stele ruginii!

Cafeaua de dimineaţă

Eu şi ea! Aşa ne întânim de fiecare dată. O clipă o întrezăresc în oglinda cafelei din ceaşcă! O lumină alunecă pe luciul ei catifelat, face o piruetă, oglinda cafelei se mlădie se lasă adâncită până la fundul de zaţ al ceştii, apoi ca prin minune revine, luciul cafelei se reface pentru a primi, ca într-o îmbrăţişare, o altă lumină de la Soare. Sorb lumina din cafea cu aceeaşi poftă, ca de viaţă, o las să-şi refacă oglinda, aceeaşi, catifelată, dar mai mică şi mai aproape de fundul de zaţ din ceaşcă...O lumină renăscută, obosită de drumul lung făcut de la Soare, fără prea multe piruete se prăbuşeşte pe luciul mătăsos al cafelei. De căldura ei, ca o povară, oglida se înconvoaie … Vai! Se vede zaţul de pe fundul ceştii! ...
O mai sorb încă odată cu toată lumina din ea …
Ceaşca rămâne tristă, goală, plânsă, cu dâre de zaţ pe margini şi pe fund. Zaţul rămas, e martor, ca praful amestecat cu sânge şi frământat de copitele taurului şi de bocancii toreadorului dintr-o arenă maură...
Pe pereţii ceştii, după scurgerea zaţului, se nasc insule albe ca de fildeş, pe care patinează raze cu capul în Soare...
Ele vin, vin umplând cu lumina lor tot golul ceştii.
Din zaţ ies aburi, nori aurii!
Este imaginea aburită, ceţoasă, plină de necunoscut a zilei ce abia s-a născut.
Inspirat de Incă o zi ... a Denisei

Hai, vino, fă primăvară!

Hai, vino,  fă primăvară!
De-ai şti de când te-aştept!
De ce mă amăgeşti, de ce mă ţii  pe jăratec ca pe un fachir ?
Ţi-ai  luat avânt cu seva din pământ ţâjnindu-ţi, şi deîndată te-ai oprit intempestiv, mugind  ca o vacă  în faţa taurului.
Greu te încălzeşti, tu, primăvară!
Te aştept desculţ, ca să  te alerg, iară, prin crângurile înverzite, pe dealurile cu livezi în floare, dealuri crescute din câmpii ca nişte mameloane, fă, primăvară!
De-ai şti,  fă primăvară, cât de mult eu te doresc!
Fată, mi-e  dor de clorofila ta din ştevie şi urzică, de parfumul tău îmbătător, senzual al florilor de tei, de gustul tău acrişor din frunza de măcriş, fă primăvară!
Fă, primăvară, de-ai şti cât de mult te-aştept!
Fă-te,  iarăşi, frumoasă ca o mireasă, fă primăvară!

Parentalia

toamna aşterne pe pământ covor din frunze ruginii,
frunze sărutate de brumă, frunze cafenii ...

în prima sâmbătă a lunii brumar, e sărbătoare-n ţintirimuri,
se deschid cavouri, se grijesc mormânturi...

lângă crucea de sub nuc, fiului ei, o mamă murmură un cânt,
cu mâinile tremurânde aprinde lumânări, lumini luate de vânt,

îi aşează pe crucea de piatră,
din flori cerate şi crenguţe de pin,
cunună de lauri...

pe mormânt înşiră colaci copţi pe vatră,
mere, nuci, căni pline cu vin,
sacre daruri ...

îi îndeamnă pe vii să se înfrupte, să bea ,
sufletului pâine şi apă să-i dea ...

vorbele ei duioase,
împletite cu fire de lacrimi,
cad laolaltă cu stropii de ploaie, mii ,
pe pământul plin de oase...

Cânt pentru ţară

Sunt semnele unei confruntări civilizate pentru ocuparea tronului de la Cotroceni.
Bibliotecarul a dat tonul : mai bine poet decât dictator
M-am străduit dar nu am reuşit pentru început mai mult:

O stea zgârie bolta cerului din nadir spre zenit
De la Cotroceni, din clopotele ce bat necontenit,
Aşchii de sunete explodează spre cele patru zări,
Cuvintele cârmaciului adunate în duioase cântări
Lovesc timpanele supuşilor, sacadat
Ca valurile ce se sparg de uscat
Să trăiţi cum o vrea Domnu´,
Să mâncaţi ce-a tăiat Ciomu ...

Au gust de miere

Dimineţile plouă cu rouă,
stupii freamătă de miere,
miere coaptă, miere nouă.

Înţeleptul augur, cu roba înrourată,
cată timpul în boabele aduse de surată.

O picătură de rouă cât bobul de strugur,
cade pe albina ce roboteşte la fagur,
cade, se sparge-n două, se sparge-n nouă,
de sete ei, de miere nouă.

O larvă întârziată crescută de-o tânără doică
cu lapte de matcă,
din lapte, o picătură cât bobul de rouă,
pe larva crudă ca un mugur,
cade , se sparge-n două , se sparge-n nouă,
hrană ei, miere vouă.

Din ochii bătrânului augur,
plini cu roua dimineţii ,
picuri, picuri rotunde ca boaba de strugur,
cad, cad, cad mereu, ca zilele vieţii,
se sparg în două,
se sparg in nouă,
de dorul ei, de dorul ei ,
de dragul tău, de dragul tău
...

O, vino!

O, te-aştept !
Sâmbătă vino!
Cu sferele tale de Lumină,
Venus din Milo!
Cu degetele să le mângâi sălbatic,
Nebunatico!
Să mă descarce electrostatic,
De fotonii năvalnici adunaţi
De câteva zile Lumină, de Marţi,
Uşuratico!

O, vino!
N-avem nicio vină,
Nu sunt nebunii,
Nu ştiu poezii,
Suntem copiii,
Suntem iezii
Luminii ce ne alină!

Fecioara Toamnei

Via cu frunzele-i strecoară lumină de toamnă, lumină caldă ca de jar.

Cu lumina ca aura Măicuţei, Via îşi îmbracă fecioria, strugure aureolat, icoană la care se închină omul, culegătorul.

Râde Via cu gropiţe în obraji de frunze, freamătă via când omul îi prinde în mâna făcută căuş strugurele-i copt, sân de fecioară.

Via tresaltă, Via se înfioară când culegătorul îi ia rodul: ciorchine cu boabe aurii pline de dulceaţa soarelui, de apa miraculoasă a pământului.

Culegătorului îi curg lacrimi de lumină, Viei lacrimi de frunze ruginii.

Struguri cu struguri, boabe cu boabe îşi dau bineţe în cada de stejar, la nunta fecioarelor.

De peste vii rămase pustii, vin fecioare în bluze de in, vin fecioare acoperite de ii.

Ele se prind de mână la horă în cadă, dansând pe boabele strugurilor care stau în grămadă.

Ele dansează pe rodul, sânul Viei, înecându-se până sub ie în mustul, sângele Viei.

Fierbe mustul, gâlgâie sângele Viei , cîntă omul, cântă culegătorul.

Râde Toamna, suspină Via, Via şi-a pierdut fecioria.

E ca un copil la început

Din bezna unei nopţi de iarnă te-ai născut ,
Din şirul de revoluţii de la Iisus, a lumii ,
Te-am aşteptat să apari tu , ca un copil la început ,
În locul celui ce rămâne în istorie ca şapte şi două mii ,
De la care lumea spera că nu vei aduce
Sărăcie, orori , secete , boli incurabile ,
Războaie , zdruncinături , puhoaie , asasinate.
Speranţa omenirii e într-un copil pribeag ca tine.
Ai răsărit din genunea în care stăm să cadem,
Venim spre tine şi vrem să te cuprindem ,
Cu speranţa de bunătate, sănătate , iubire .
Esti borna temporală a pruncilor ce vor să se nască .
Mai dai un timp după atâţia ani de la Iisus, copile ,
Întregii lumi de pe acest tărâm să se mântuiască !

Tot timpul

...prezentu-i
o clipită a viitorului trecut,
spaţiul strâns dintr-o clepsidră,
ce lasă firu-i de nisip,
vecinicia-i
viitorul fără de sfârşit,
aşteptarea reinvierii
celor ce nu mai sunt...

Să nu uităm cuvântul

când toamna-i iarăsi peste noi ,
ne aducem aminte de cuvântul muritori.
când pomii plâng cu frunzele
acoperind pământul,
când soarele domol răsare ,
lumina lui se lasă blândă peste noi ,
bătrâna toamnă vrea să nu uităm
cuvântul muritori.

Sunt vrăbiile de lângă noi

Afara ninge , este frig, în sobă lemnele ard,
Vrăbiile stau ciorchine pe ramuri şi pe gard.
Deschid fereastra , pe tavă firimituri presar
Ramase de la masă şi astept sa vina iar.

Se reped flămânde si cu priviri speriate-n jur,
Ciugulesc la repezeală si se întorc pe rând.
Altele iau locul de prin împrejur,
Nu se sfâşie între ele ,se îmbie ciripind.

sculptor de cuvinte

sculptează poetul cuvântul,
pe om
îl învie,
îl înalţă,
îl purifică
cuvântul poetului.
e har divin în omul căzut
cuvântul poetului.
e taina mirungerii omului ,
din păcat îl scoate
cuvântul poetului .