Cafeaua de dimineaţă

Eu şi ea! Aşa ne întânim de fiecare dată. O clipă o întrezăresc în oglinda cafelei din ceaşcă! O lumină alunecă pe luciul ei catifelat, face o piruetă, oglinda cafelei se mlădie se lasă adâncită până la fundul de zaţ al ceştii, apoi ca prin minune revine, luciul cafelei se reface pentru a primi, ca într-o îmbrăţişare, o altă lumină de la Soare. Sorb lumina din cafea cu aceeaşi poftă, ca de viaţă, o las să-şi refacă oglinda, aceeaşi, catifelată, dar mai mică şi mai aproape de fundul de zaţ din ceaşcă...O lumină renăscută, obosită de drumul lung făcut de la Soare, fără prea multe piruete se prăbuşeşte pe luciul mătăsos al cafelei. De căldura ei, ca o povară, oglida se înconvoaie … Vai! Se vede zaţul de pe fundul ceştii! ...
O mai sorb încă odată cu toată lumina din ea …
Ceaşca rămâne tristă, goală, plânsă, cu dâre de zaţ pe margini şi pe fund. Zaţul rămas, e martor, ca praful amestecat cu sânge şi frământat de copitele taurului şi de bocancii toreadorului dintr-o arenă maură...
Pe pereţii ceştii, după scurgerea zaţului, se nasc insule albe ca de fildeş, pe care patinează raze cu capul în Soare...
Ele vin, vin umplând cu lumina lor tot golul ceştii.
Din zaţ ies aburi, nori aurii!
Este imaginea aburită, ceţoasă, plină de necunoscut a zilei ce abia s-a născut.
Inspirat de Incă o zi ... a Denisei