Ultima cireaşă

Avea trunchiul gros, coaja crăpată, pe alocuri îi izvora un lichid vâscos, cleios, ce se-ntindea până se-ntărea, sau se aduna grămadă de mărimea unui ochi de broscoi sau de bou, într-o paleta largă de culori. Avea şi cioturi, amintind de crengile avute când era copilandru de pom.
Îl luai în braţe să-l înduplec să mă lase să mă caţăr din creangă-n creangă în coroana lui deasă.
Ii întind o mână, mă prinde cu ciotul, degetele răsfirate de la cealată mână mi le prinde cu răşină. Mă răstingneşte pe trunchi cu faţa lipită de coaja lui aspră ca barba nerasă, nu-l las să mă spânzure mult, îmi îndoi picioarele agăţându-mă cu degetele de bube cu răşină, de cioturi. Două crengi firave cândva, primele din crengile lui, acum două crăci groase răsfirate în cruce îmi vin streaşină. Cu o palma sprijinită acolo, în zona inghinală dintre trunchi şi cracă, şi cu cealaltă mângâiată de scoarţă, mă trag pe trunchi ca soldatul pe burtă târâş, până ce cu un genunchi simt lustrul coajei, iar de celălalt genunchi mă prinde cealaltă cracă.

Rămân în genunchi , cu trunchiul pomului prins în braţe, îmi potolesc zvâgnirile sângelui din vine, ritmul alert al inimii. Caut o creangă mai sus, deasupra capului, ea mă prinde de mână şi mă ridică în picioare, lipindu-mă de trunchiul învelit în bandaje din coajă albicioasă pe alocuri pătată.
Mă primi în intimitatea lui. Din mine crescu crengi.

Sunt pom. Privesc de aproape coroana ca un candelabru cu braţe din crengi şi becuri din cireşe.
Îmi odihnesc privirea pe o crenguţă, mlădiţă de un an, împodobită cu rodul fecundării florilor în luna mai. Le-au fericit albinele, inconştiente de binele ce-l fac, când ele au adunat polenul florilor, cum se încarcă morarul cu făină pe tot corpul din cap până-n picioare. Sunt mari , cărnoase, negre de coapte. Sunt departe, până la ele ajung dacă fac echilibristică pe cracă.

O pasăre se opreşte din zbor chiar pe crenguţa plină cu cireşe. Ce simplu şi firesc pentru ea. Cât m-am căznit să mă caţăr în pom, genunchii îmi sunt zgâriaţi, coaja aspră a trunchiului îmi lăsase dâre roşii. Mă uit lung la ea, nu ştiu dacă e graur sau coţofană. Este o stăncuţă. Ea nu făcuse mare efort, se oprise din zbor, se prinse cu ghearele de crenguţă. Câte vizite pe furiş cireşului făcuse? Ea nu le adună în trăistuţă , ciuguleşte şi pleacă.

Eu mă uit în jur, o văd , întind mâna şi o prind - o cireaşă rămasă uitată pe o creangă apropiată. Îmi umple gura, zeama ei , ce gust plăcut au cireşele răscoapte.
Ar trebui să trăiesc o lună de vară în cireş! Nu! Ar trebui să mă urc în cireş primăvara când înfloreşte, să dorm cu el, să-l încălzesc, să-i topesc bruma din nopţile reci. Să-i fecundez florile pe care albinele grăbite le lasă virgine. Să cobor din cireş când bate vântul printre crengile rămase văduve de rod.

Eu şi pasărea ne privim! Ne desparte o creangă, o singură creangă ce mai rămase plină cu cireşe. Ea ar vrea să ciugulească una, eu să-mi umplu burta. Ea aşteaptă să fac un pas să vadă dacă sunt om sau o creangă mai groasă de pom. Eu aştept să se convingă că nu sunt om, să vină să ciugulească dintr-o cireaşă, nu mă grăbesc, îmi rămân destule să mă satur. Nu ştiu ce a fost în capul ei, mi-a intuit lăcomia ... îşi întinde ciocul şi bărbia, îşi desface în evantai aripile, bate aerul cu ele, crenguţa cu cireşe intră într-un dans săltăreţ, cu fiecare mlădiere de crenguţă câte-o cireaşă se desprinde din codiţă şi cade. După ce stăncuţa încetează să se mai dea uţa, pe crenguţă rămâne doar o singură cireaşă. Amară privelişte !
- Să o mănânce ea! Eu nu sunt graur!

Stăncuţa se desprinde de crenguţă, se ridică bătând aerul cu aripile, se duce-n văzduh, pe mine lăsându-mă cu ochii la cireaşă, plin de năduf.