Cântă, VIOARO!

Din iubirea  ce-i unise cândva pe  Viola şi Ticu nu mai rămăsese mai nimic, o bună parte se  duse în sufletul lui  Titişor, singurul lor copil. Mai rămăsese doar ceva, aşa ca un fum scos de un ciot de lemn ce rămâne stingher în cenuşa unui jăratic adormit.  După ce ei aduseseră  pe lume copilul, niciunul dintre ei nu se mai ostenise să sufle în jăraticul rămas din focul iubirii lor. Din tot ce aveau ei mai bun, atât  material cât şi sufleteşete, îl ofereau copilului lor. Pentru ei rămăseseră,  sufleteşte,  vagi sentimente de dragoste.

În acea seară, ca şi în alte seri se aflau împreună. Împreună, un fel de a spune, nu se aflau toţi în aceeaşi cameră, să-şi  vorbească, să-şi spună ce făcuseră ei  în acea zi. Titişor era în camera lui, exersa la vioară. Numai el ştia ce cânta, dar, destul de bine la  vârsta lui de cinci ani. Ticu plecase în dormitor să citească. Cartea e cel mai bun somnifer pentru el. Cartea îi căzuse din mână, îi acoprea toată faţa. Viola era în sufragerie, se uita la un serial coreean, filmul Negustorul Lim din  seria Legendele Palatului. Era pe sfârşite episodul pe care  tvr  îl difuza în acea seară.  Când se termina trebuia să-l cheme pe Ticu, să vină să vadă Trei Regate, un serial chinezesc. Ea nu se uita la aşa ceva. A văzut un episod şi  nu i-a plăcut. Era un film dur, numai armuri, scuturi, săbii, săgeţi, caii şi oameni sfârtecaţi. Când începe acest serial, ea nu stă în sufragerie.

Filmul la care se uita Viola se sfârşi pe  când Titişor, băiatul ei,  intra în sufragerie.

 - Du-te şi trezeşte-l pe tati, să vină la Trei Regate.

- Nu doarme, citeşte! copilul ştia ce spune, trecuse pe lângă dormitor.

- Tot aia e. Cheamă-l. Eu mă duc să vă pun  masa de seară.

 Titişor fu atras de reclamele de la televizor, aşa că nu plecă să-l trezească pe tati. Se terminară reclamele. În locul lor apărură o sală mare cu multă lume, o scenă cu oameni şi instrumente muzicale. El văzu mai întâi  viorile. Se stinse murmurul din sală. Intrase un om ţinând un beţişor alb în mână. Din sală se stârni o ploaie de apluze.Acel om  se înclină în faţa lor, se întoarse, urcă pe un pedestal,  ridică băţul în faţă lui şi deasupra capului, îl ţinu acolo câteva clipe, apoi în lăsă energic în jos,  moment în care din acele multe şi felurite  instrumente izvorâră primele sunete. Petrişor desluşi doar pe acelea date de viori.

-  Mami, tati, veniţi repede să vedeţi!

Ticu intră primul, era speriat, se trezise brusc din somn. Apoi veni şi Viola.

 - Cântă VIOARELE!

Ticu continua să se frece la ochi nereuşind să vadă acele ceasului de pe televizor. Viola se uita şi asculta acea muzică doar de dragul lui Titişor.

- Eu trebuie să văd Trei Regate, spuse Ticu, uitându-se când la Viola când la Titişor, după ce văzu ce oră arăta ceasul.

- Eu vreau să ascult vioarele!

 - Tati, poate îţi este foame, am făcut un borş de peşte, spuse Viola căutând să-l ia cu binişorul, să-l scoată din sufragerie, de la televizor.

- Adică, să renunţ la Trei Regate! Niciodată! spuse Ticu luând telecomanda de pe măsuţă.

- Du-te tati şi mănâncă borş. Aşa de bun e!

Vorbele băiatului îl linişti ca prin minune. Adesea, Ticu îi intra în voie, avea pentru el o slăbiciune. Adică, nu avea puterea să nu-i dea ceea ce  dorea el  cel mai mult, atunci când asta depindea numai de el.  "O să mă uit la Trei Regate la noapte, în reluare. Borş n-o să mănânc. O să să ies la o bere" gândise Ticu privind la ecranul televizorului. Lăsase telecomanda din mână, o pusese înapoi pe măsuţă.

-  Hai,  în dormitor!  spuse cu o voce dulce Viola, simţind că Ticu bate în retragere.

- Ce să facem  acolo, nu avem televizor,  răspunse cu supărare în glas, Ticu.

- Am eu ceva să-ţi spun.De mult ţin să-ţi spun.  Haide! spuse Viola şi-l luă de mână. Ticu nu se împotrivi. Părea hipnotizat.

- Ce frumos cântă VIOARELE! se bucura Titişor, privind şi ascultând muzica viorilor.

...

În acea seară se reaprinse focul dragostei lor de la ultimul jăratic rămas ascuns în cenuşa  focului iubirii lor de odinioară.

Caine rau!

De ce? A ros doar oase, şi astea  vopsite căcăniu pentru ai crea iluzia de saţietate! A fost ţinut în lanţ o bună bucată de vreme, timp suficient ca să devină cîine rău... A sărit gardul ce înconjura palatul... Din surse sigure, asta n-a fost o întâmplare, a fost cu voia stăpânului!
Feriţi-vă!... Muşcă rău! Nu alege. Chiar şi pe cei obidiţi! Eu cred că e turbat!

E un exemplu, dacă mai era nevoie, că problema câinilor comunitari nu a fost dusă până la capăt, pe timpul cât actualul lui stăpân a fost primar al Capitalei.

Vă recomand un leac împotriva turbării, oferit de :  Corina Creţu

Doi trei au gust

Gustul de a ieşi în piaţă! Era ceva de bun-gust! De la an la an, sunt tot mai puţini oameni   pentru care mersul la piaţă mai este o plăcere şi nu o corvoadă. Era o desfătare, o adevărată  plăcere  de a gusta  o boabă de strugure,  o prună, un vârf de cuţit de brânză, o afină, o mură, un miez  roşu de pepene... Acum, când scriu, mai am în meomrie acele imagini. Ce vremuri!  Dar acum? Ce mi s-a  întâmplat într-o zi de piaţă, cred că alaltăieri după amiză.

 O doamnă trecea pe lângă o tarabă cu pepeni, undeva pe lângă intrarea în acea piaţă. Deschid  o paranteză. Adică ce zic în continuare rămâne între paranteze. Când spun doamnă, mă refer la acea femeie care vine la piaţă îmbrăcată elegant, eu nu vreau să supăr pe niciuna, toate sunt elegante, dar acea femeie depăşea standardul de femeie care face piaţa, ea se apropia de felul acela de a te  aranja, de a te machia pentru a merge la o zi aniversară, sau la un spectacol de teatru, în acest ultim caz, mai ales când se ştie că joacă o trupă din capitală. O paranteză în paranteză, eu scriu din  provincie.  Nu aş vrea să intru în detalii: cum era coafată, cum era machiată, cum arăta  rochia, dacă poşeta era din piele de crocodil sau imitaţie, cât erau tocurile de înalte. Da, venise la piaţă având în picioare sandale cu tocuri mari. Adevărul e că se ţinea bine pe picioare. Se vedea de la o poştă că era obişnuită să poarte aşa ceva. Ieşea în evidenţă piciorul în toată splendoarea lui. Unora nu le-ar trebui tocuri înalte. Nu vreau să le supăr. Mă refer la acele femei cărora picioarele frumoase le rămân la fel de frumoase şi dacă poartă tenişi sau papuci. Ies din paranteză. Să continui de unde am rămas. O doamnă trecea pe lângă o movilă de pepeni. Acum, după ceea ce am zic între paranteze, va trebui să dezvolt propoţia. O doamnă nu numai că trecea, ci ea chiar defila pe lângă acea movilă de pepeni. A trece e una şi a defila e altceva. Cine îşi mai aminteşte de paradele  militare, cum erau şi acelea de la  23 August, ştie că militarii defilau prin faţa tribunei oficiale. Ei  trebuiau să privească spre cei din tribună, adică să întoarcă capul, nu mult ci atât cât să vadă cu coada ochiului persoana din mijlocul tribunei.

Acum aveţi imaginea completă. Acea doamnă defila pe lângă movila de pepeni, adică se uita cu coada ochiului spre pepeni sau spre pepenar, dar nu asta e important la ce  sau la cine  se uita, sigur privea în acea parte.

Eu veneam din sens opus, dar nu defilam pe lângă pepeni, o priveam pe ea cum şi cît de elegant mergea. Mă oprisem la un moment dat.  Acel moment nu a fost întâmplător. Ea ajunsese, defilând, în dreptul mesei unde se cântăreau pepenii. Pepenarul care primise defilarea ei, ce  plăcere cred că o fi avut, o învitase să ia un pepene.  Dacă eu nu mă opream, ea nici gând să fi avut intenţia de a se opri, şi cum mergea cu privirea spre pepenar -persoana oficială de la  tribună-, ea s-ar fi lovit de mine. Eu îmi luasem toate măsurile, de fapt una mi-a fost suficientă, mi-am desfăcut braţele, ca să o prind dacă s-ar fi dezechilibrat, deşi se ţinea bine pe picioare.

Ea a observat la timp că trebuie să aleagă între mine şi pepenar. M-a citit dintr-o fulgerătură a privirii, eu nu-mi amintesc ce ochi avea, mă refer la culoarea lor, albaştri sau verzi, căprui sigur nu erau, şi s-a oprit întocându-se spre pepenar. Ce mai aveam de făcut? Rămăsesem cu mâinele desfăcute. Mi-am lăsat mâinile în jos ca pe nişte aripi şi mi-am adus aminte că trebuia sa cumpăr şi un pepene. M-am apropiat cu dezinvoltură şi cu acel curaj care îţi vine după o încercare ratată, atunci când nu mai ai ce pierde. Pepenarul era tuciuriu, ca de fapt toţi cei care se ocupă cu aşa ceva. Pe lângă asta avea în schimb un fel de a vorbi, de a-şi prezenta marfa, altfel spus era credibil băiatul. A atras-o pe acea doamnă printr-o şmecherie de pieţar. „Domniţă, uitaţi-vă la mine, sunt cinstit, am un pepene dulce şi zemos, e numai zahăr. Vă dau să gustaţi. Dacă nu vă place, nu vă oblig să-mi plătiţi. Face tenul frumos la domniţe. Eu cred că mâncaţi numai pepene. Ce bine arătaţi! ”

Cred că în acel moment doamna îl vedea doar pe acel tuciuriu cum dădea din buze, de dincolo de masă, lângă movila lui de pepeni. Ea nu avea curajul să se uite la cei din jur. Pe lângă mine se  mai opriseră şi  alţii care îşi aduse seră aminte că trebuie musai să cumpere pepeni. Eu nu am înţeles ca  doamna să-i fi spus că doreşte să  cumpere un pepene, mai ales că ea nici nu avea sacoşă pentru aşa ceva. Avea o poşetă din piele de şarpe sau crocodil. Ea rămăsese în faţa tribunei oficiale pentru a primi onorul pepenarului. Acesta cu îndemânare, ia din movilă un bostan verde, îl învîrte ca pe o minge, apoi îl pune pe masă. Tot timpul pepenarul păstră privirea lui spre aceea a domniţei, de fapt privirea ei fusese astfel legată de privirea lui. O pierduse doar un timp scurt, atât cât a tăiat, sub formă de triunghi, o bucată din pepene, pe care o şi scosese repede la lumină. Apoi privind-o vesel, într-un fel şugubăţ,  pe domniţă, îi apropie de gură acea bucată de pepene înfiptă în vârful cuţitului. Miezul de pepene avea culoarea roşie, nu roşu albicios, avea  o culoare îmbietoare, te invita să guşti. Cel puţin mie, atunci mi se adunase apă în gură.

„Vă rog să gustaţi, să-mi spuneţi dacă nu-i bun. Poftim, gustaţi  domniţă”.  Tuciuriu ştia să turuie bine. Avea tehnică în el. Nu aşteptă ca doamnă să-i facă un semn prin înclinarea capului, cum că ar vrea să guste. După cum o vedeam eu pe ea, eram chiar aproape, ea nu ştia cum să plece mai repede de acolo. Pepenarul tuciuriu apropiase repede vârful roşu al piramidei din miez de pepene de buzele doamnei. Am văzut eu că doamna nu avea de gând să deschidă gura. Dar, ca să iese din această poziţie ingrată, se ştia privită,  a deschis gura încet, dădea dovadă de bună educaţie,  atât cât să cuprindă ajutată de buzele ei roşii o bucăţică de pepene. A închis repede gura. A stat aşa, nu mult, bucăţica aceea de pepene  din gură  se făcuse repede zeamă. Eram lângă ea, am văzut cum înghiţise. Aşa cum îmghiţisem şi eu de pofta ce mi-o făcuse. Apoi şi-a mişcat buzele, una peste alta, în sensul de a le pune la locul lor, aşa cum fuseseră înainte de agusta. Aş fi vrut să-i spun pepenarului să-mi da şi mie să gust. Nu ştiu de ce îmi venise acest gând tâmp. Bine că m-am abţinut şi nu i-am dat curs. Mai am ceva maniere în mine. Ea l-a privit pe pepenar - eu nu am avut cum să văd dacă privire ei era  plină de ură sau de satisfacţie-  a înclinat capul ca şi cum ar vrea să-l cumpere. Nu am auzit-o spunând că i-ar fi  plăcut. Oare, ea venise în piaţă să cumpere pepene, sau numai să defileze? A plătit cât a zis pepenarul. 

Trebuia să ies din starea aceea de prosteală - parcă nu mai văzusem cum se încearcă la gust un pepene-, şi dau să-i spun omului că vreau şi eu un pepene tot aşa bun ca cel pe care i-l dăduse doamnei.  Am rămas fără răspuns, fiindcă ea -atunci mă descoperise că existam şi eu pe acolo-  m-a spălat cu o privire caldă, dulce, ca apoi imediat fără să mă lase să mă topesc, mi-a zis: „Fii ambil, domnule, ajută-mă să duc pepenele până la maşină!”

Vă daţi seama, cum m-am simţit, să fiu ales dintre atâţia care aerau acolo, şi erau  numai bărbaţi. Bine că nu mă văzuse nimeni, dintre cei cunoscuţi, în acea postură de hamal. Doamna păşea elgant, ca o gazelă, înaintea mea, eu spăşit în urma ei. Păream aşa fiindcă ţineam  pepenele în braţe, avea vreo zece kile. Mă străbătuse atunci gândul să mă prefac  că mă împiedic de ceva şi să scap pepenele. Se mai întâmplă. Am abandonat acest gând fiidcă îmi venise altul: mă rugase să o escortez până la maşină sau până acasă?, nu reţinusem bine. Ea nici nu se uita în urmă. Cred că mă simţea, cu acel ochi din ceafă. Mă gândeam să încep o conversaţie, să mă ridic din poziţia umilă de hamal. Dar, ce să o fi întrebat? Cât a costat pepenele? Dacă vine des în această piaţă? Dacă va mai veni? Prea multe întrebări deodată. Oricum nu mai aveam timp de a purta o conversaţie, că se oprise. M-am oprit şi eu. „Am nişte draci în mine! Nu te uita aşa aiurit la mine. Ia pepenele din braţele... domnului!” Ea, atunci se întoarse spre mine, dar, nu mai avea privirea aceea zâmbitoare, drăgălaşă, avea o privire tăioasă, rece.  „Îţi mulţumesc. Eşti un adevărat gentelmen. Toţi ceilalţi de acolo aveau feţe de pepene! „

Era să scap pepenele din braţe.  Un bărbat, un om bine făcut, veni repede şi mă descărcă de greutate. Domnul acela era  îmbrăcat elegant, avea părul gelat, purta ochelari negri, de soare. Aşa că nu i-am văzut privirea. Dacă nu vezi privirea unui om, e ca şi cum te-ai uita la un dulap.  Asta a fost tot. 

Eu am rămas ca un palmier în soare după ce ei s-au urcat în maşină, o maşină luxoasă, avea emblema din câteva cercuri, şi au demarat în trombă. Mi-am revenit repede, trebuia să-mi pun gândurile în ordine şi să continui să fac piaţa de acolo de unde rămăsesem. Mi-am reamintit că  trebuia să cumpăr vinete, cam cât să intre în doi saci de vinilin. Vom ieşi  la iarbă verde în ziua de 23 august.  Este  o zi specială. 

Coacem atâtea vinete în această zi căt să ne  ajungă toată iarna... 

Meditatie banala

Cum s-ar putea călători în trecut, sau în viitor? După nivelul de civilizaţie atins de fiecare. Cei de pe treapta de sus a scării civilizaţiei, coboară câteva trepte, călătoresc  în trecutul lor- prezentul oamenilor rămaşi pe treapat de jos…  Se vede la nemţi, dar şi la  englezi, atunci când vin la noi în ţară, refuzul de a nu se caza în capitală sau în marile oraşe din provincie. Ei caută acele aşezări  unde se trăieşte în aceleaşi condiţii ca ale strămoşilor lor. Un exemplu grăitor este venirea prinţului Charles în unele sate vechi din Transilvania. I-a plăcut aşa de mult de satul VISCRI încât localnicii cred că îi mângâie Dumnezeu pe creştet. O fi simţirea lor sinceră? (de ambele părţi) Or unii s-au săturat de prea binele civilizaţiei?  

  Simt ei  aceeaşi atracţie pe care o au unii de pe  la noi- mai ales cei rătăciţi prin marile oraşe- de a căuta  iarba verde de la marginea unei păduri sau de pe malul unui râu, dintr-un  imbold venit din  memoria ancestrală, răscolită  de fumul focului din vreascuri de brad?  … 

Ziua muntelui Peon

A fost pe 6 august, o dată cu Schimbarea la faţă! Nu toţi munţii au o zi. Însă dintre munţii cei mai de vază, muntele Ceahlău (cândva i se spunea Peon) este un răsfăţat, are o zi a lui, o zi în care oamenii, mai mulţi ca în nicio altă zi, i se urcă pe creştet, sus pe culmile semeţe. I se spune şi muntele sfânt. Nu ştiu cât de mult i se potriveşte, însă aşa cum se ştie încă din vremuri străvechi a fost venerat: a fost altarul zeului Zamolxis. Pe zeu l-ar fi slujit Deceneu, Marele preot al dacilor de pe timpul domniei regelui Burebista. La noi erau altare înainte de naşterea mântuitorului Iisus(nu este o laudă!).

Schimbarea la faţă a lui Iisus a avut loc pe muntele Tabor, un munte mic ca înălţime, dar mare ca sfinţenie, ca har dumnezeiesc. Muntele Tabor se poate înrudi cu Peon- muntele sacru al străbunilor noştri daci.

Dacă nu ai ajuns sus pe culmea muntelui, de ziua lui, nu este nici o supărare (pentru munte!) poţi să-l urci în oricare altă zi(cu menţiunea că nu îl vei vedea pe Mitropolitul Moldovei). Muntele are atâta răbdare că de-am vrea nu am putem să o măsurăm într-o viaţă de om. Dacă nu poţi să urci pe munte (din motive lesene de înţeles), poţi să-l admiri de jos, de la poalele lui(nu garantează nimeni că vei simţi şi energia lui binefăcătoare!), fie dinspre partea cascadei Duruitoarea, fie dinspre partea de unde îşi are obârşia părâul Izvoru Muntelui. Văzut de aici, muntele îţi apare în toată splendoarea lui, puţin orgolios, dar şi blând prin marea lui întindere, de la apus la răsărit. E ca şi cum ai vedea un film 3D pe un ecran mare. Dacă doreşti să-l cuprinzi dintr-o privire, ar trebui să te retragi de la poalele lui, undeva mai înapoi, mult înapoi. Vei merge o bucată bună de drum pe Valea Bistriţei, de la Bicaz până la Piatra-Neamţ, de aici vei ţine drumul care te va duce la Târgu-Neamţ, dar, înainte de a intra în târg vei apuca la stânga spre Cetatea Neamţului. De aici, dintr-un loc mai potrivit, vei vedea că muntele Ceahlău îşi păstrează splendoarea sa ce dăinuie de mii de veacuri.Pentru a vedea mai multe detalii ar fi bine să te ajuţi de un binoclu!

Dacă nu, cu un pic de imaginaţie îl vei privi ca pe o catedrală a Moldovei! Vei distinge turnurile Toaca, Panaghia, dar şi pe misterioasa Dochia. Dacă vei avea norocul unei dimineţi însorite, vei vedea în depărtare "un uriaş cu fruntea-n soare"!... Drum bun!

 Legenda muntelui sacru  

Noi suntem speranta lor!

Doua fete gemene ale familiei Zaharia din Brăila, Loredana şi Adelina suferă amândouă de o boală nemiloasă care le macină lent sănătatea... şi asta se întâmplă din anul 2002, de când medicii le-au descoperit maladia parşivă numită distrofie cerebeloasă... nu se mai pot deplasa singure, nu pot mânca decât ajutate, le sunt afectate psihicul... deşi sunt tinere, ele nu se pot bucura de viaţă... mama şi tata fac eforturi peste puterile lor ca să le ţină în viaţă... ei duc crucea în spate(un preot de la mânăstirea Dragomireşti, îi spunea mamei celor două gemene că Dumnezeu i-a dat de dus o cruce de aur, pentru că o iubeşte)... există o speranţă de a li se face un transplant de celule stem, în China, dar, pentru a se întâmpla această minune le trebuie 60000 de euro.

Rogu-vă, aveţi răbdare şi urmăriţi filmul de mai jos, realizat de TV Brăila în colaborare cu Vimeo., în februarie 2011.


Romani, să ștergem lacrimile din ochii unei mame și a gemenelor ei! from mitrut stanoiu on Vimeo.

Între timp, boala a continuat să lase urme tot mai adânci asupra sănătăţii fetelor.
Pe blogul lui Nea Costache găsiţi un film de dată recentă, din luna iulie.

Sunt mama, si la fel ca mine sunt toate mamele din lumea asta, copii sunt dragostea, speranta si tot ce avem mai scump pe lume. Ajuati-ma sa le sterg lacrimile de pe obraji sa le redau zambetul si speranta ca pot pasi afara din colivia lor si ca vor putea sa zboare, pasind desculte prin gradina de flori a tineretii.


In acest scop am deschis la BCR Sucursala Braila, urmatoarele conturi, titular de cont Zaharia Gina Daniela :


RO 62 RNCB 0048085555310002 pentru euro,
RO 35 RNCB 0048085555310003 pentru USD si
RO 89 RNCB 0048085555310001 pentru RON.


Speranta noastra sunteti dumneavoastra toti cei care vreti si puteti sa ajutati, va rog din suflet nu ne lasati prada disperarii, ajutati-ne.


Dumnezeu sa va binecuvanteze si va doresc tot binele din lume.


Va multumim din tot sufletul.


Zaharia Gina Daniela – str. Plutinei nr. 29 Braila Jud. Braila cod. 810527 telefon : +40763664224

Intre Alb si Negru

Negru şi Alb! sau Alb şi Negru! Mie îmi sună mai optimist ultima afirmaţie.  Dacă Albul scoate  la iveală totul, şi  ceea ce se găseşte în cel mai ascuns ungher, Negrul ascunde, nu lasă să răzbească nimic văzului. Cel mai la îndemână îmi este afirmaţia: “Ce suflet negru are omul acela!”  (Eu? Nu!).

Simt că este o diferenţă enormă între Alb şi Negru.

Uneori Albul e aşa de mare şi de întins că pare de necrezut că de multe ori este omis. Aceeaşi soartă o au faptele bune ale unor oameni de omenie (omenia e specifică omului şi nu animaleor). Nu se spune unuia cu sufletul bun şi iubitor: “Ce suflet Alb are”.  Albul este ceva mărinimos, el  ne   dă iluzia că nici nu există. Sau poate e iluzia ce ni se creează  când te obişnuieşti cu binele! 

Aşa că între Alb şi Negru este şi o distanţă enormă, nu ştiu cum s-ar putea măsura ( nu vorbesc de lungimea lor de undă).  Aş înclina să spun , cel puţin aşa simt, între Negru şi Alb există o depărtare fără margini, infinitul le desparte.  Acolo, la infinit, trebuie să se facă o diferenţă între Alb şi Negru, nu pot sta împreună. Albul ar fi infinitul cu semnul plus, iar Negrul infinitul cu semnul minus. Aşa văzute, mă înspâimântă distanţa ce le separă!…( Aşa ar trebui să fie şi depărtarea dintre Rai şi Iad). Pentru a scăpa de această uimire, va trebui să  adaug Albului şi adjectivul – pur. Trebuie să acceptăm, ceea ce şi vedem, că există  Alb murdar. Că doar oameni suntem , ne tragem din Adam, păcatul dintâi. Negru este negru, nu pot să spun Negru pur, sau Negru murdar. Negru e negru cum Dracul e Drac ( nu există Drac mai puţin rău sau la limită să spunem Drac bun!).Uneori când mai ai o bucată de pâine pe masă se spune: Nu e dracul aşa negru cum pare! Asta e o afirmaţie care  te anesteziază în faţa Negrului. 

Atunci, fără a obosi să  gândim, putem spune că Dumnezeu este Albul pur! Lumea se scaldă în oceanul dintre Alb şi Negru. O lume în ambalaj multicolor.  De unde şi expresia: Raiul este pe Pământ! Dacă Albul ar fi peste tot, pe Pământ … nu am vedea nimic, poate în cel mai fericit caz am auzi. Ce ne va fi dat urechilor să auzim! Câtă jale, câte suspine! Ne vom plânge o vreme, căci  pănă la urmă  vom învăţa să vedem lumea prin Alb, adică cu alţi ochi! Cred că asta vrea să ne spună scriptura: Împărăţia lui Dumnezeu! 

Pănă atunci să ne bucurăm de minunăţiile vieţii dusă  în spaţiul şi timpul dintre Alb şi Negru! … 

În timp ce am scris în spaţiul acesta strâmt,  mi-a ţinut companie o cafea neagră… (o fi şi albă?). Din ea a mai rămas  zaţul şi ...aroma, o  simt răspândită în jurul meu…între Alb şi Negru!

Lumina în noapte

Veştile proaste  curg prin unele canale ale mass-mediei autohtone cum curg prin canale apele murdare şi rău mirositoare ocolind  staţiile de epurare. Sunt şi canale, este adevărat, nu multe la număr, prin care circulă ştiri ca o apă bună de băut sau în cel mai rău caz ca un ceai de anghinare - e folositor şi ăsta, când ai bila blocată! 

Aseară am ascultat  la RRA  – dacă în  timp ce baleiezi  tastele pentru a călători prin ungherele virtualului, urechea îţi este lejeră şi open,  e păcat să nu o foloseşti, îţi este deajuns una dacă nu-ţi place stereo-   o emisiune cu un invitat de excepţie, fost deţinut politic, inventator, scriitorul Dumitru  Dan Lucinescu!  

Nu mi-am propus aşa cu dindinsul, aşă că am prins emisiunea pe la jumătatea ei. Pănă m-am lămutit, la început credeam că este o poveste radiofonică, fiindcă vocea era ca a unui artist, adică a unuia cu ceva experienţă de a vorbi unui public.  Apoi mă întrebam ce vârstă o avea cel care vorbeşte. Cum relata - cu vervă şi cu o frecvenţă ridicată a succesiunii vorbelor- despre unde ultrasonice, spectru de frecvenţe, brevet de invenţie, îmi zic că o fi un tânăr plecat la o şcoală stărină cu ştaif şi  urmează să ne spună dacă se mai întoarce sau nu în ţară. He-he! Nici vorbă, bătrâne! Mi-am ascuţit auzul, adică mi-am trecut sistemul auditiv în regim dolby- să nu mai aud nimic în jurul meu decât doar acea voce.  

După ce s-a terminat emisunea am căutat banda audio şi am ascultat începutul ei, pe care îl pierdusem. Dumitru Dan Lucinescu este unul dintre cei- puţini rămaşi în viaţă- de la care avem şansa să citim pe viu  istoria României de dinainte de cea de-a două conflagraţie a secolului trecut şi pănă astăzi. 

Mai întîi  elev cadet  la Liceul militar N. Filipescu apoi Ştefan cel Mare din Cernăuţi, apoi  elev la Şcoala militară de aviaţie, pe care a părăsit-o pentru a merge la facultatea de matematică şi fizică din Iaşi. A fost student al  marelui fizician Procopiu. În 1948 a fost arestat- a intrat într-o recreaţie mare de 15 ani de “călire”  prin muncă, reeducare- vocabularul vremii acelea- în închisorile comuniste. A ieşit din „intuneric” tot aşa  cum a intrat, adică cu aceleaşi principii sănătoase de viaţă: credinţă, neam şi rege! (din păcate nu există o corespondenţă cu timpul nostru pe care îl trăim). 

O rectificare: a pierdut ceva acolo în „subteran”, a pierdut tinereţea!

A reluat studiile universitare pe care le-a finalizat cu notă maximă. Astăzi deţine  brevete de invenţii în domeniul undelor ultrasonice. Între timp a devenit scriitor! Ultima carte lansată -  13 iulie 2011- Întoarcerea din neguri. 

 Câte vieţi să-i fi fost într-una de a reuşit să străpungă barierele, de “sărmă ghimpată”, care i-au fost presărate (şi prea sărate)  în cale?

Banda audio, Semnături celebre, moderatoare, Mihaela Helmis:

Inventatorul şi scriitorul Dan Lucinescu

  

Mulţi ani să ne trăiţi pentru a ne fi  o sursă de lumina ca reper   pe drumul întunecat al vremii!

De prin careuri

Nu fac parte din “categoria pană”… scriitorime, deşi postez aici, arareori, câte ceva din gândurile-mi. “Gândire” … reuşită magna cum laude la facultate! Îmi place la mare, dar nu mă plec la mare, atunci când prin “plecare la mare” se înţelege … prosternare! În paranteză fie spus, mai alaltăieri rămăsesem consternat când văzusem cum unul se prosternase în faţa unui om mare doar din întâmplare.

“Fratele cel mai mare, în raport cu părinţii” nu este nimeni altul decât… stareţul!, aşa cum parastasul este doar un… “chef de ducă”, iar ateu nu este altul decât cel care “face ură de rasă”!

“Posesoarele unor cocoaşe în spate” nu sunt numai cămilele ci şi … pistoalele! Filmul “Colecţionerul de oase” (SUA, 1999) s-ar putea întitula … câinele! “Iluminatul public” nu este nimeni altul decât… spectatorul! “E vremea răzbunării”, dar nu în stil norvegian, ci ca o … înseninare! “Nu-şi poate ţine udul” poate fi o afecţiune, dar, mai bine poate fi o … permiabilă. “Executat în război” te duce imediat cu gândul pe front, când de fapt este doar un banal… ţesut. Să avem “frică de CEL DE SUS” fie că suferim sau nu de … aerofobie!

Şoşon… “pantof de lac”! Sare în lac, oac! … “ocaua măsluită”! Im… “clisă de Zimnicea” sau noroi luat din timp!

Etc … “ţine locul celor care n-au mai fost chemaţi”…

(Ca sursa de inspiraţie, atmosfera creată de octogenara, mereu tânără, revista Rebus! La mulţi ani, Rebus!)

Printre cei mai buni!

Auzisem  de cei 65 de elevi absolvenţi de liceu care obţinuseră,  la bac-ul de anul acesta,  numai note de 10. Caut lista pe net şi o găsesc pe mai multe site-uri.  Lista are mai multe pagini, elevii sunt listaţi în ordinea alfabetică, o parcurg să văd de la ce licee sau colegii şi din ce oraşe sunt premianţii ţării. Trec la pagina a doua! Lauric Cristina Oana, Colegiul agricol Fălticeni ... ce surpriză plăcută!... viaţa bate filmul... citesc notele : matematica 5,85 ... ???

Cei mai buni elevi din România ???


Cine o fi cei  zece elevi cu nota 10 din pagin a doua? ... Nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită!  
Treaba aceasta, de mântuială, în sensul că nu a fost verificată lista înainte de a fi publicată, îmi aminteşte de băieţii de pe la colţ de bulevard, valutiştii, care dădeau ţeapă cu teancul de valută având deasupra şi dedesupt hârtii adevărate iar la mijloc hârtii false.
Se copiază cu ochii închişi şi în mass-media!

Doru Angelei

De ce nu se poate încheia un contract pe viaţă, plătit în rate, pentru a avea o porţie zilnică de fericire?

Orice fată visează la un prinţ venind de oriunde şi de niciunde, un tânar chipeş, strălucitor, călare pe un roib  cu stea în frunte. Angela, o fată ca oricare alta, o fi având şi ea o asemenea dorinţă? Cine poate şti! Dacă cineva ar  întreba-o, ea n-ar recunoaşte nici în ruptul capului. Cum să spui  că aştepţi un prinţ, şi ce prinţ, unul cum nu s-a mai văzut pe lume! Angela nu era visătoare, era o  fată cu picioarele pe pământ. Trăia la ţară, într-un sat aşzat pe valea unui râu de munte. După ce venea  de la liceu, făcea naveta la oraş, atâtea treburi erau lăsate pe seama ei încât nu avea răgaz nici să viseze. Doar în subconştientul ei să se fi cuibărit acea dorinţă ce arde mocnit în inimile fetelor adolescentine. 

Pe vremea cositului un băiat ca toți băieții  venise în satul ei, nu călare pe  un cal alb ci pe jos, la pas, cu o desagă prinsă în toporâştea coasei purtată pe umăr. Venise în grup cu alţi cosaşi. În acea zi trebuiau să culce la pământ un hectar de iarbă așa cum se învoiseră  care se învoise tatăl său.

Tot în acea zi, pe la vremea prânzului, Angela, fata despre care vă povestesc, şi mamă-sa, plecaseră amândouă spre locul lor cu iarbă din ţarina de sub munte. Fiecare ducea într-o mână un coş cu de-ale gurii pentru cosaşi, şi în cealată mână câte o greblă pentru împrăşiat brazdele de iarbă.

La marginea fâneţii se opriră să-şi astâmpăre inimile care băteau nebuneşte în pieptul lor, după un urcuş anevoios. Priviră cum din deal curgeau în vale,,  în urma cosaşilor brazdele de iarbă ca nişte coame verzi.

Cosaşii, dezbrăcaţi până la brău, aplecaţi, purtau coasa prin iarbă cu multă uşurinţă, cel puţin aşa lăsau impresia. Fâş!...fâş!... Se balansau de pe un picior pe altul, piciorul drept mai în faţă, stâgul mai în urmă, îşi roteau corpul din dreapta spre stânga, cu privirea urmărind mersul coasei prin iarbă. De tanspiraţie faţa şi pieptul le luceau în soare. Pentri ei cositul era  ca un ritual păgân de sacrificiu al ierbii înmiresmate,  iarbă sedusă de mișcarea lor în ritm de vals or de tango. O dovadă a efortului depus de ei, stăteau la vedere venele umflate de pe gâtul şi braţele lor, ca nişte mici şerpi vineţii.

- Nu vă e foame, oameni buni?, îi întrebă  mama Angelei, pe un ton  ferm, deşi ea ar fi voit să fie mai molcom. 

- Mânci calule ovăz? ... răspunse, în dodii, cel mai în etate, aflat în fruntea şirului de cosaşi aşezaţi oblic în iarbă.

Apoi, pe rând, unul căte unul se opri din cosit, împlântă toporâșca coasei în pământ, luă din brazdă  un şomoiog de iarbă ca să șteargă  cu el  lama coasei. Doar ultimul din şir, şi cel mai tânăr, mai plimbă coasa prin iarbă pentru a se apropia de cel din faţa sa, de care se depărtase cam multişor. Pesemne că-l ajunsese oboseala. Era tânăr și încă nu deprinsese  taina cositului. Ca pentru orice altă meserie şi pentru cosit îţi trebuie şi un pic de talent. Cosaşul, de care băiatul voise să se apropie cu brazda, întoarse privirea înapoi și-i spuse, mai mult în glumă:

- Nu trişa, mânzule! Vrei să te dai zmeu, acum că se uită fata la tine?

La auzul acelor vorbe, băiatul fu nevoit să se oprească,  împlântă și el coasa cu vârful toporâştei în pământ, se aplecă luă un şomoiog de iarbă, se ridică, apoi, încetişor începu a şterge lama coasei ca şi cum ar fi mângâind-o, plimbând pe ea înainte şi înapoi mâna cu şomoiogul de iarbă, şi iar înapoi şi înainte, timp în care se uita pe furiş un pic speriat când la unul când la altul, şi într-un final se opri din ştersul mângâiat al coasei exact atunci când cu privirea poposi în dreptul fetei. Fata în tot acest timp numsi spre el se uitase. Amândoi se înroşiră deodată, parcă mai tare băiatul decât fata. Se lăsase o linişte de se auzea doar ţârâitul gâzelor de prin iarbă.

- Apăi, nană, dacă e vorba de mâncare facem o ţâră de pauză că n-o veni turcii

chiar amu. Aşa spuse unul dintre cosaşi, nimeni altul decât tatăl băiatului. Acesta la auzul acestor vorbe, vorbe salvatoare, îşi luă privirea de pe ochii fetei. 

- Ce-ai rămas aşa, fata mea, nu ai mai văzut oameni la coasă? Întinde faţa de

masa colo între brazde, vezi să nu o aşezi pe un muşuroi de furnici. Prin astea vorbe, mama voise de fapt să o scoată din amorţeală. Unde îţi mai este gândul amu? Ai scăpat de o grijă, ai luat egzamenu, ai gătat cu liceu, gata, la treabă să-ţi fie gândul de-acu.

- Dacă am luat bacul, l-am luat ca să pot merge mai departe la o facultate.

Doar, şi dumneata ţi-ai dori să mă vezi o doctoriţă. Nu te feri de ochii lumii. Nu ai de ce să-ţi fie ruşine cu mine! Câte plâng acum că nu au luat bacul. În timp ce vorbise, ea scoase din coş oala de lut cu mâncare şi o aşeză în mijlocul prosopului alb de in, care ţinea loc de masă...

Angela şi mama se aşezară mai încolo pe o brazdă de iarbă, iar cosaşii se aşezară în jurul acelei mese improvizate. După ce îşi potoliră o ţâră din foame, tatăl băiatului ținu să precizeze, deși nimeni nu- i ceruse:
- Nană, Dorul meu a terminat liceu agricol, dar, nu o luat egzamenu de care zice fata dumitale. Eu nu-mi explic, de ce?, şi de ce? Doar, ştie ce e ăla un plug, ce-i ala un animal, poate să sacrifice un porc, poate să mulgă o vacă, o oaie, poate şi să cosească. Doar, l-ai văzut mai adineaurea. Să nu-ţi fie ruşine Doruţule!

Timp cât tatăl înşiruise o parte din calităţile ce nu au contat nici cât un bob de grâu pe cântarul examenului, băiatul se uitase fix în ochii fetei. De fapt fata îl căutase din priviri, parcă ar fi voit să-i spună că îl înţelege, că-i pare tare rău, că ştie şi ea câtă stricteţe a fost pe timpul probelor de la bac. El  înţelegând ce ar fi dorit să-i spună fata,   îi mulţumi cu un zâmbet, apoi își lăsă ochii în farfurie. Atunci îl auzi din nou pe tatăl lui vorbind: „I-am spus: Gata, până aici! La muncă! O să-ţi placă, n-o să-ţi placă va trebui să-mi întorci banii pe care i-am cheltuit ca să te port la şcoală, pe navetă... Păi nu se poate altcumva... Nu zic bine, nană?”

- Ei, omule, ferice de dumitale că ai  băiat! Eu am rămas numai cu fata.

Bărbatu nu mi-i. S-a dus! Nu ştiu ce m-oi face dacă o să răuşască la facultate.

- Poate, ai noroc să nu răuşească!

- Apăi, aşa am zis şi eu, cum mi-o fi mie norocu. Numai Cel de Sus le face şi

desface.

La auzul acestor vorbe spuse de mama fetei, băiatul nu mai duse lingura la gură, o privi pe fată direct în ochi. De data asta cu mai mult curaj. Descoperi că fata era frumoasă. Nu știa ce anume, părul or ochii, or mîinile, or gura, oricum ceva plăcut privirii lui fata avea. Oricum, se vedea că pe ea nu o afecta ceea ce îi spusese mai înainte mamă-sa. Fata îi zâmbi băiatului cu toată faţa ei îmbujorată... din cauza căldurii. Băiatul îi răspunse fetei cu un zâmbet stângaci, parcă nu mai zâmbise niciodată. Mama îi surprinse cum se priveau într-un fel anume. Se ridică iute, luă grebla de jos, spunându-i pe un ton ce se voi autoritar.

- Gata! Cine stă, îi stă norocul! Pune mâna pe greblă şi haida! Să-mprăştiem brazdele, să-i lăsăm pe oameni să se odinească oleacă, că până diseară trebe să dea gata iarba...

În acea după amiază de vară toridă, într-un decor rustic, o pajişte cu iarbă şi flori sălbatice, o fată întâlnise un băiat, sau un băiat întâlnise o fată. Fata nu era Alba ca Zăpada cum nici băiatul nu era Făt Frumos din Lacrimi. Se întâlnise Angela cu Doru! Ce a fost atunci, ce scânteie a aprins focul dragostei dintre ei, nu se ştie. Ce se ştie, şi o ştie de fapt tot satul, e că în acea zi spre seară, după ce au terminat de cosit iarba, Angela şi Doru s-au mai întânit încă o dată, dar, nu din întâmplare, s-au întâlnit pe furiş, nu departe de casa fetei, sub o salcie bătrână aplecată peste apa ce venea din susul muntelui. La început nu se auzea nimic, doar slabe şoapte, apoi multe vorbe întrerupte de râsete. Au stat împreună până târziu în noapte. Chiar dacă aş fi fost necuviincios şi m-aş fi apropiat de acel loc, nu aş fi desluşit înţelesul vorbelor lor; ele erau înăbuşite de susurul apei de munte; şi, nici nu reuşeam să-i văd. Poate s-au strâns în braţe, poate s-au şi sărutat. Numai ei ştiu ce s-o fi întâmplat acolo sub acea salcie pletoasă. Primul lor sărut, aşa cum o fi fost, ei să fi jurat să le fie ca o pecete pe actul de naştere a unui destin comun? Dacă aşa o fi fost sau nu, nu are să se ştie cum nu se ştie ce poate să aducă ziua de mâine. Ce e sigur, e că Angela a luat bacul iar Doru nu! Tot răul din urmă spre binele dintâi! Angela să devină medic veterinar, să se întoarcă în satul, unde între timp Doru să pună pe picioare o fermă de creştere a animalelor... Ăsta să fi fost DORUL ei?

Barem M1 Bac 2011

Mi se pare mie, sau chiar aşa este, problema de la 2c din Subiectul al III-lea este cu mult peste nivelul mediu. Trebuie să ai inspiraţia de a vedea că 1 din faţa funcţiei de sub integrală poate fi scris ca derivata expresiei de forma 1/2(2x-3). Nu orice elev simte că atunci când derivata este o constantă e ca şi cum ai merge cu maşina neaccelerat. Asta se întâmplă doar în teorie. În realitate ştim cum se circulă prin oraş, pe la trecerile pentru pietoni...

UPDATE

Un model de rezolvare a problemelor din Subiectul al III -lea:

Sonet pentru o Sonată

Enigmatică, celestă stăpână,

Şireată oi fi de mă scoţi afară,

Să  mi te arăţi seară de seară

În luciul apei din  fântână.

O, cât de-aprope simt că-mi eşti,

Până să te-nduri să te-apropii de mine,

Cobor, eu,  cu ciutura până la tine,

Tu, cadâna din  o mie şi una de  poveşti.

Tu de nu mă vrei, eu mă fac foc şi pară,

Te leg fedeleş în lanţuri de Steaua Polară

Ca o lume întreagă să te  hulească.

Dacă tu-mi spui da!,  eu nu-ţi zic într-o doară,

Cu tine aş păcătui o noapte sub bolta  stelară

Chit că la ivirea zorilor mă voi face fum de iască.

Chiorul, blonda şi piticul

De ei îmi amintesc în fiecare an în ziua de Duminica Mare. Nu pot să-i mai uit, în veci de-aş trăi.  De acest trio tragico-comic îmi aminteşte bâlciul ce se organiza în târgul de lângă satul copilăriei mele. Duminica Mare eu o ştiam  legată de bâlci, mult mai târziu am aflat de Duminica Rusaliilor, de Duminica Pogorârii Sfântului Duh. 

Ca să ajung la  bâlciul de la marginea târgului plecam din sat mai de dimineaţă. Se mergea cu căruţa, cu bicicleta, cine avea aşa ceva, cu autobuzul, cine mai prindea un loc pe scară,  sau pe jos, hârş-hârş!, hârş-hârş!    Drumul care ne ducea la târg, în acel loc  viran unde era instalat bâlciul, devenea tot mai neîncăpător pe  măsură ce ne apropiam de acel loc. O vreme m-am ţinut de cei din gaşca  cu care plecasem de pe uliţa mea, apoi m-am pierdut de ei. Ajunsesem la poarta de  intrare în bâlci. Unii plăteau alţii intrau împinşi de cei care veneau din spate. Era ca la balamuc: strigăte, ţipete, văicăreli, râsete, plânsete, câtece din trompete, bătăi de tobe, nechezat de cai, cântece în difuzoare… iar pe deasupra capetelor mulţimii zburau  învârtindu-se în cercuri  mari, cum se învârte uliul deasupra ogrăzii cu orătănii, fete şi băieţi legaţi cu lanţuri de  scaunele iujului…  Ameţeam numai uitându-mă cum se rotesc şi se răsucesc prin aer. Ce nebuneală! Era Duminica Mare!  Nu ştiam atunci de Pogorârea Sfântului Duh! Cum priveam învârteala , eu de mic am fost prăpăstios, mă gândeam la ce poate fi mai rău, să se desprindă acel scaun şi să fii aruncat ca  o ghiulea undeva în mulţimea  aceea. Ce putea fi mai groaznic. Oricum, nu aveam bani şi pentru iuj. L-am lăsat în grija Domnului, atras fiind de un anunţ prin megafon . M-am apropiat  ca să văd şi ce se întâmpla acolo. Pe o masă improvizată din  faţa cortului circului,  un bărbat spilcuit în felul lui, cu părul negru şi lucios, cu o  faţa rasă proaspăt, ca de cur de copil mic, mustaţa  pe oală, cămaşă cadrilată, pantalonii negri bufanţi, cizme lăcuite, vorbea la megafon despre ce urma să se  întâmple în interiorul cortului, dacă plăteai biletul de intrare. “Veţi vedea ce nu a văzut Parisul, veţi vedea cum o fată apetisantă, o păpuşă blondă,  va avea curajul să stea răstignită, în picioare, pe un panou de lemn, în calea cuţitelor lungi, tăioase aruncate de cel mai mare jongler al tuturor timpurilor, omul chior de un ochi şi ciut de mâna dreaptă. Surpriza va fi piticul cu cap de bou, copilul circului.  Intraţi să vedeţi chiorul blonda şi piticul! grăbiţi-vă! locurile sunt limitate!” Cam aşa ţipa la megafon acel om cu aspect îngrijit.  M-am lăsat luat de valul mulţimii şi dus spre casa de bilete.  Eram aproape şi când am băgat  mâna în buzunarul de la spate, unde aveam banii, am rămas ca la dentist, doar mâna mi se mai mişca prin fundul buzunarului, să pipăie banii. Ia banii de unde nu-s! Când mi-au fost furaţi? Cred că atunci când îl ascultam pe acel fante de mahala  cu megafonul lipt de gură. M-am dezmeticit, m-am retras cu greu din acea îmbulzeală, căutând   din priviri, disperat,  pe cineva cunoscut, să mă împrumute cu bani. Îi  înghiţise pământul!  Deodată, tot din pământ, parcă, ieşise la iveală colegul meu de uliţă, Săndel, n-am să-l uit niciodată! Se bulucea spre casa de bilete. Mă reped în el ca pisica pe şoarece, îl prind de umeri, îl întoc să mă convin  că el este şi-i cer, fără introducere, să-mi ia şi mie un bilet. Eu îl ştiam fără bani. Dar, atunci nu mai aveam timp de întrebări interioare. El, Săndel, colegul meu de uliţă, cu o faţă radioasă,  mi-a dat de înţeles că îmi cumpără şi două bilete. Atunci nu, dar mult mai târziu, am dedus  că el mă furase pe la spate fără să ştie că am fost  eu cel buzunărit. Dar, asta e o altă poveste.

Mergeam ţinându-mă scai de el, nu-mi venea să cred că voi intra la circ să văd şi eu  chiorul, blonda  şi piticul! Am dat năvală în interiorul semiobscur al cortului. În faţă era o draperie roşie. Dincolo era scena. Lumea nerăbdătoare vocifera, cerea să înceapă spectacolul. În dangăt de clopot, ca a unui vapor care nevigheză prin ceaţă, cortina se desface în două şi lasă loc vederii un panou de lemn, mare ca o uşă de biserică, în faţa ei la o distanţă de câţiva metri o măsuţă şi pe ea multe cuţite.  Într-un con de lumină se iveşte o fată frumoasă, cu pielea bronzată, avea pe ea doar un costum de baie, lucios, de culoarea portocalei. Era superbă, aşa cum o vedeam eu la vărsta pe care o aveam atunci. Aşa de impresionat eram că nu am observat că intrase în scenă piticul. Formau un cuplu tare ciudat. Pe cât era ea de plăcută privirii, pe atât de slut era piticul. Poate că o fi şi pitici frumoşi! Picioarele şi mâinile îi erau mici, ca a unui copil, iar  capul îi era mare şi cu nişte ochi bulbucaţi, pe faţă avea păr, ce mai! piticul avea cap de bou! Dar, lui nu-i păsa câtuşi de puţin. Sărea, făcea tumbe, rădea. Când rădea dădea la iveală o dantură, tot ca de bou. Era înfricoşător. Îmi pierise pe loc plăcerea ce o avusesem când privisem înainte  păpuşa blondă. Pe cât era de speriat ca înfăţişare pe atât era de iute, nu la minte, ci la felul în care se deplasa pe acea scenă.  Nici nu am observat bine cum a făcut piticul de se  înfipse, cu capul lui de bou, între piciorele blondei.  Adică, uitându-mă din nou la acea fată, nu mai văzusem până atunci aşa o blondă, ea era călare pe umerii piticului, şi culmea, cu vârfurile  picioarelor atingea podeaua. Era o scenă comică. O blondă superbă cu picioare lungi, ca de gazelă, călare pe un catâr cu cap de bou.  N-am să o uit niciodată! Acea imagine o lipisem, de pe atunci, de Duminica Mare. Ei cei doi, cuplaţi, ca un altoi de măr ionatan pe un măr pădureţ, pom sălbatic, stârneau râsete şi glume proaste în rândul privitorilor  de diferite vârste. În acea atmosferă mi-am amintit că mai trebuia să fie pe scenă şi chiorul. Îl căutam cu privirea, ca radarul liliacului.  L-am văzut! Era în umbra scenei. O fi fost de la început acolo. Cu un mers ca de om damblagit, a intrat în conul de lumină. Mişcările picioarelor şi ale  mâinilor, mâna dreapta era doar un ciot din umăr,  erau nesincronizate, adică nu ştia stânga ce făcea dreapta.  Avea un cap colţuros, parcă era cioplit  în piatră. Când a întors privirea spre spectatori, care între timp amuţiseră, avea o privire înfricoşătoare. O parte a feţei era zâmbitoare,  cealată  era tristă, nu avea un ochi, era doar o găoace. Peste acea parte a feţei şi-a tras adusă de după cap o bentiţă neagră. Probabil, mi-am zis mult mai târziu, peste ani, ca să ne convingă că el este chior de-a binelea.  Când s-a întors spre cuplul hidos, blonda călare pe piticul cu cap de bou,  aceştia au încremenit, nu mult, doar câteva momente, cât ai trage o poză. Piticului nu-i era uşor cu blonda după umeri, chit că ea se sprijinea cu vârfuriel picioarelor de podeaua scenei.  Aşa că piticul se mişca. Se deplasa, legănat,  când în stânga, când în dreapta, dar nu mult. Chiorul a luat cu mâna stângă cuţitul, l-a dus   deasupra capului, a rămas cu el aşa  timp în care piticul cu blonda în cârcă continua să se mişte la stânga şi la dreapta, mai că nu  se observa. Chiorului îi tremura cuţitul în mână, nu se auzeau nici muştele zburând, deşi nu erau puţine, toţi credeam  că va da greş, şi că chiorul o va ucide pe blondă, piticul era prea jos ca să-l atingă şi pe el. Dar, nici pe departe nu s-a întâmplat aşa ceva. Cuţitul a zburat prin aer, rostogolindu-se, şi s-a înfipt foarte aproape de capul blondei, lângă ureche, i s-a mişcat, cine a reuşit să vadă, o  şuviţă de păr blond. Aplauze, răzleţe la început, apoi pe măsură ce oamenii îşi reveneau din uluire, ele se transformau în ropote, ca o ploaie de vară pe un acoperiş de tablă. Eu stătusem tot timpul încordat ca un arc,  recunosc! Piticul, opintindu-se cu blonda călare pe  umeri, s-a întors spre sală să preia din apluzele ei…  

După ce am ieşit de sub cupola acelui circ, mult timp m-am întrebat: de ce a trebuit să fie şi piticul în toată această mascaradă? Blonda nu putea să stea foarte bine pe picioarele ei? De ce îi mai trebuia şi un pitic, cu un cap aşa de mare ca de  bou, între picioare. Atunci, nu, dar, în anul următor am priceput: balansarea  piticului, când în stânga când în dreapta, cu blonda călare pe umeri, îl ajuta pe chior  să arunce cuţitul la o idee de capul, umerii şi mâinile ei. Ce mai, împreună erau şmecheri, formau un triplu-ştecăr!   

Eu, de pe atunci, după ce am plecat din acel sat şi din  acel târg, nu am mai fost la niciun bâlci. Dar, în fiecare an, această zi, Duminica Mare  îmi aminteşte de acel bâlci şi de acel număr de circ cu haiosa tripletă: blonda, chiorul şi piticul, sau chiorul, blonda şi piticul, nu contează ordinea, cum e turcul e si pistolul!

Teatru în livada cu-n singur cireş

Teatru scurt ca o ploaie de vară într-un decor natural, o livadă, în mijlocul ei un pom, singurul pom cu fructe roşii. Un  cireş şi două personagii. Ea sub el, el, cocoţat în cireş, îi dă ei cireaşă după cireaşă, una câte una… ca ea să o savureze, să se desfete, şi să nu se-nece (nota regizorului).

El, un  îndrăgostit lulea, Ea o poficioasă, nebună după cireşe. (El este C şi ea este E).

C : - Mai vrei una? văd că-ţi place?

E : - Cum să nu? e aşa de gustoasă, e zemoasă şi cărnoasă!

C : - Ai grijă! mănâncă numai pulpa, să nu te-nece sâmburele.

E : - Ce mai contează, are o savoare!, e o nebunie!

C : - Tu ştii cum e! eu n-am gustat niciuna.

E : - Nu fi bleg!, cine te opreşte?, cum stai pe cracă aproape de ea, mai că nu-ţi intră-n gură.

C : - De jos, de la tine, aşa se vede, numai eu ştiu ce echilibristică fac ca să ajung la ea. Sunt tot mai departe. Asta e ultima, gata, ţi-ajunge!

E : - Cum? Nu se poate! Numai una? Nu! Te rog! Mai vreau!

El pune o mână mai sus, pe o cracă, cu celaltă mână se-tinde după o ultimă cireaşă, o pipăie cu vârfurile degetelor până la codiţă, o prinde între degetul mare şi arătător, trage… mâna de pe cracă îi alunecă, prinsese în ea un clei de răşină… (se aude un pârit ca de vreascuri rupte, o izbitură înfundată, cum ai bate o rufă  cu maiul)… Jos, sub cireşul gol, el peste ea, ea cu cireaşa-n gură, el cu codiţa-n mână!...

Se aprinde lumina, încet, pe măsură ce soarele iese dintr-un nor mare şi negru. E şi C se ridică, nu deodată, mai întîi C şi apoi E. El şi ea râd ţinându-se de mână. De  undeva de sub un nuc, spectatorii dau năvală spre ei bătând zgomotos din palme... 

O scriitoare... criminală!

La această oră a amiezii vă transmit de la Bookfest...
luând curaj, după-un ceas de tăcere, un băiat trist şi-nsingurat
de scriitoare se apropie, şi timid el îi cere să-i acorde un dans... în loc de autograf...
diseară, la ŞTIRI, vom afla dacă a fost împuşcat..

Laie or bălaie

Sunt conectat, prin scula de pe masă, la alte scule,  ale reţelei mondiale, care mai de care mai softoase şi mai hardoase. Mă văd ca un broscoi închis într-o sferă din sticlă translucidă,  prin ea desluşind o altă sferă cu un alt broscoi în ea... câte sfere, cel puţin tot atâţea broscoi. Mă simt ca o libelulă izbindu-mă de fereastra unei case, prin care văd altă casă de fereastra căreia, prin interior, se căzneşte să mă vadă  altă  libelulă.

Mă văd ca un peşte mic, cel mai mic dintre cei mai mici, într-un acvariu la fel de mic, lovidu-mă de pereţii verziui, dincolo de ei bănuind a fi alte  şi alte acvarii mici plutind autonom într-un acvariu uriaş, mai mare decât cel mai mare ocean…

Toată această lume, conectată prin scule care mai de care mai softicoase şi hardeioase, e guvernată de legea booleană cu două articole, zero şi unu, când nu-i  laie e bălaie, or e laie or bălaie. 

O fereastră:  http://abjectu.ro/2011/04/poveste-cu-vorbe-mici-poveste-pentru-manoleasca/

Falsul gornist

Slavă Celui de Sus că am apucat să văd că n-a mai venit apocalipsa. Un gornist, un fals arhanghel, de dincolo de ocean, a  împânzit lumea cu panouri publicitare, avertizându-ne  că lumea va pieri (bine, nu toată, mai rămâneau de sămânţă câteva sute de milioane, îngăduitoare apocalipsă).    Unde să te duci? cum  să te fereşti? nici vorbă de aşa ceva în mesajul gornistului. Cum să vină apocalipsa în 21 fix fără nici o întrârziere întocmai ca un tren japonez( înainte de cutremurul din 11 martie).

La noi, la români, ieri a fost o zi relativ calmă, frumoasă, cât a fost ziulica de lungă, s-au ridicat pocale de vin pentru cei care la botez au primit numele Sfinţilor  Constantin şi Elena. Mai mult de  jumătate dintre români au ridicat pocale  în ziua apocalipsei ( un milion opt sute de sărbătoriţi ori şase invitaţi rezultă o cifră frumuşică de  aproape unsprezece milioane de petrecăreţi)  Gornistul de serviciu să sune deşteptarea... să se sperie apocalipsa! 

Sofitelista

DSK, şef fe.me.i, se află în arestul Rikers Island din New York. Motivul arestării, cine nu-l ştie, deşi pentru mulţi francezi pare de necrezut: ar fi agresat (sexual, evident) o cameristă, angajată a hotelului Sofitel. Aceasta o ţine  sus şi tare că el ar fi violat-o. Ce să înţeleg? Că el nu a obţinut un aviz favorabil înainte de... a-i deschide contul?

Eu cred altceva. Ea, sau el, nici nu are mare importanţă, s-a întimidat peste nivelul normal, şi s-a trecut peste faza cu pregătirea aperceptivă. Pedagocic vorbind, profesorul nu intră direct în subiect fără a face o pregătire prealabilă."Ce ai avut de pregătit pentru astăzi? Deschide caietul ca să-ţi văd tema!" Elevei îi ard obrajii ca para, e prinsă cu tema nefăcută, profesorul dibaci schimbă registrul, priveşte pe fereastră întrebând-o dacă îi place mai mult primăvara decât toamna, apoi îi spune o znoavă, adică un banc( se obişnuieşte ca profesorul să detensioneze auditorul). "Într-o zi îl văd pe prietenul meu cu faţa tumefiată. Fusese lovit de cineva. Cine te-a lovit? îl întreb. Cine! Nevastă-mea, îmi spune el, supărat. Ce motiv a avut? Pentru că i-am zis tu, îmi răsunde cu o mimică de om nedumerit. Numai pentru atâta lucru, încerc eu să aflu detalii. Ea mi-a zis să facem şi noi o partidă de sex, că de când nu am mai făcut am şi uitat. Atunci eu i-am spus cu francheţe: - Poate că tu!"

Dar, din păcate, nu s-a întâmplat nimic din toate astea...

Profesorul, un vulpoi bătrân uns cu toate alifiile, nu se cădea să mai piardă timpul cu formalităţi psiho-pedagogice. Aşa că a intrat direct, chiar abrupt, în noua lecţie, cu multe noţiuni noi, de neînţeles pentru o elevă nesilitoare. Ea a pierdut firul gândirii, nu l-a mai înţeles, ca şi cum el ar fi folosit altă limbă, nu a mai simţit noutatea cunoştinţeor, aşa că totul în mintea ei s-a năruit, totul i s-a părut... ca un viol. Când s-a trezit, profesorul părăsise sala de curs. Ea şi-a amintit că a fost plătită pentru a juca un anume rol, acela de a cânta la telefon, la numărul 911, şlagărul:

violete pentru fete, pentru inimioara lor, le-a cules o ţigăncuşă din grădina fermecată a poveştilor de amor, ... de câte ori hoinăreşti, încercând să-ţi alini un dor, o florăreasă întâlneşti, care-ţi spune încetişor ... he wants to violate me!

Immunitas

ştiri ... ştiri ... ştiri ...

... la data de 10 Mai 2011 toate legăturile dinastice dintre Casa Regală a României şi Casa Princiară de Hohenzollern iau sfârşit ... patriarhul Ierusalimului nu-l mai pomeneşte pe Patriarhul Bisericiii Ortodoxe Române ...guvernul urmează să decidă cine să primească subvenţii pentru căldură ...caporalul Cătălin Ionel Marinescu din Batalionul 26 Infanterie "Neagoe Basarab" a fost avansat post-mortem la gradul de sublocotenet ... anual se aruncă peste un miliard de tone de mâncare ...secretarul de Stat american l-a desemnat miercuri pe comandantul reţelei Haqqani, Badruddin Haqqani, drept terorist, îngheţându-i conturile şi interzicând americanilor orice tranzacţie cu acesta ... KGB a luat decizia comiterii atentatului din anul 1981 nu numai împotriva lui Ioan Paul al II-lea, dar, şi împotriva liderului "Solidarităţii", Lech Walesa, afirmă în cartea "Atentat asupra papei" judecătorul italian, acum la pensie, Ferdinando Imposimato, şi ziaristul Sandro Provvisionato...peste 230 de câini au fost ucişi în padocurile Primăriei din Botoşani ... peste 50% dintre foştii puşcăriaşi recidivează şi se întorc la "mititica" ... Steaua s-a calificat în finala Cupei României la fotbal, după două meciuri egale: 0-0 , 1-1 cu echipa de sub Tâmpa ...ciclistul belgian Wouter Weylandt a încetat din viaţă la 26 de ani, luni, în etapa a treia a Turului Italiei, după ce a fost victima unei căzături...ţăranii din Bistriţa-Năsăud se tem că anul acesta produţia palincii va fi mai mică decât cea de anul trecut ...

Fiecare cu lumea lui sau lumi paralele!

(Foto: Andrei-Iliescu, atelier.liternet.ro)

Vraja

Cum s-o mai întorc din drum? Nici nu ştiu ce motiv a avut să plece, aşa, val-vârtej, în zorii unei dimineţi de Mai, lăsând în urmă, ca pe nişte copii orfani, cireşi în floare, vii înmugurite, pajişti viu colorate cu mii de păpădii înflorite… Totul a fost lăsat în voia sorţii, la cheremul mamei vitrege, la voia stihiilor, în bătaia vâturilor. Aerul ei cald şi înmiresmat a fost repede sugrumat de ploi dureros de reci, plicticoase de lungi, de-a dreptul dureroase. Corpul ei diafan, de un verde crud, transparent, a fost înfăşurat cu o pânză irespirabilă împletită din fire de ploaie amestecate cu fulgi de zăpadă. Aşa de strâns a înfăşurat-o, încât, ea era în pericol să se sufoce. 

Cine, printr-un act necugetat, a voit să-i curme viul? Sau, poate, ea să fi dorit să moară otrăvită de arsenicul ploilor acide? Poate era mai bine dacă se arunca în mare? 

S-a simţit, ea, trădată în dragoste, în dragostea ei fără de margini, curată ca o dragoste adolescentină? Cine o fi de vină? 

Cum să o ademenesc să renuţe la actul ei ucigaş şi să revină? 

Cum să o vrăjesc? 

“Te rog întoarce-te, nu-ţi lua viul, vino iară!” 

Cum să o mint? … Cred că aşa: 

“ Să nu fi ştiut, tu, că Romeo trăia?”...

Contrapunct

Rupi suta-n două ca s-o dai pe brânză, ceapă şi ouă, iar de mai vrei roşii, ridichi şi pâine nu-ţi mai rămâne nici un sfanţ în mână, doar cu ochii-n soare îţi simţi maţele goale... în piaţa din Obor, mai la sud de Cimitirul Reînvierii.

Rupi o sută de mii în două şi o dai, cât ai clipi din ochi, pe o maşină Ferrari, nouă, iar de mai vrei să mergi la Monte-Carlo, şi apoi cu gagica de mână pe nisipul fierbinte a unei plaje exotice, nu-ţi mai rămâne nici-un sfanţ în palmă, doar cu ochii-n soare, fript ca pe un peşte... pe plaja din Miami Beach, mai la sud de Hollywood.

Notă: după preferinţe cuvintele se pun pe notele a două melodii, inerpretate  de:

 Laura Lavric 

şi de  Lady Gaga!

Eu şi dolarii, lubeniţa şi americanii!

Greu mai vin americanii! Vin greu, fiindcă nu vin cu mâna goală. Vin să ne acopere cerul cu un scut antirachetă, o umbrela de securitate a NATO, de sorginte americană,  înfiptă în ogorul  cu lubeniţe al oltenilor din Deveselu ( o comună aflată o ţâră  mai jos de oraşul Caracal). De unde au plecat ruşii în 1958, vin americanii în 2011! Un salt acrobatic peste istoria noastră, tot timpul zbuciumată,  peste o perioadă de jumătate de secol în care nu am avut baze militare străine la noi acasă. Umbrela ţine umbră pe vreme însorită şi te fereşte de ploaie pe vreme rea. Iar lubeniţelor pentru a creşte mari şi frumoase, dulce la gust, le trebuie apă şi multă căldură. Se vor naşte multe controverse pe această temă... a umbrelei americane. Ruşii se simt ameninţaţi ... că vor fi atacaţi cu rachete cu ogive... umplute cu zeamă şi sâmburi de lubeniţe, iar americanii vor să ne păzească de... aversele cu grindină  mare cât oul curcilor persane ...

În schimb, la noi, că aşa suntem noi, ne bucurăm de orice ni se dă pe de gratis, cum se bucură sărmanul când primeşte ceva de pomană...

Aşadar, marea minune a adus mare bucurie printre localnicii deveseleni, deşi, ei nu ştiu cu ce se mănâncă această umbrelă- scutul antirachetă, dar, şi mare tevatură în bătătură.

Aşa se face că Floarea aude vestea de la Veta, care îi intrase iute în bătătură, deşi lesne putea să-i vorbească peste gardul care le desparte :

 -  Auzii, Floareo? Veniră americanii!

-   Auzii şi eu ceva, dar, nu-i văzui  cu ochii mei... Mai sunt pe acilea pi la noi?

-   Veniră, se plimbară pi câmp, discutară ceva în cazarma aia ruginită, ş-apoi se duseră!

-   Câţi fură Veto, dacă ziseşi că-i văzuşi?

-   Mulţi americani nu fură, fură mai mulţi din capitală, dar auzii că vor veni vreo două sute.

-   Aşa de mulţi!? N-o să mai am pace. Ogorul neu cu lubeniţe e lângă cazarmă!  Şi apoi ei îs învăţaţi cu banane!

-   Dar, lasă Floareo, c-o să se dezveţe ei când vor da de gustul lubeniţei tale.

-   !!!

-  Ce făcuşi ochii mari ca cepele? Ce te speriaşi aşa. Nu te fură ei! Nu fi proată, Floareo! O să le  vinzi pe dolari, la margine de ogor!

-  Iote şi tu, vai di păcatili meli! Eu şi dolarii, lubeniţa şi americanii! 

Vă recomand:
Constantin Gheorghe - Cât de tâmpit să fii
Gabriela Savitsky - Deveselu şi Demâhnitu

Decrepitudine

Din ceea ce a fost cândva, o divă admirată de toţi cei care treceau pentru prima dată pe strada mea, frumoasă ca o adevărată bijuterie a creaţiei divine, pe dinafară arătoasă în cel mai pur stil neoclasic, pe dinăuntru somptuoasă ca cea mai putred de bogată fată, nu a mai rămas din ea decât zidurile roase de ploi şi de vânt, sub un acoperământ cu ochiuri hidoase, petece de cer; vopseaua pereţilor, cândva de culoarea petalelor trandafirului roz, astăzi lasă locul unor pete mari de culoare gri, în multe locuri crăpată, lăsând vederii mortarul care în  ziua dintâi  a ferecat cărămizile. Ele cândva de un roşu aprins, sunt acum hidoase, roase ca faţa unui bolnav de scarlatină. Din tot ce a fost odată lemn lucios, ca de abanos, astăzi a mai rămas  un morman de făină, mândria păcătoasă a carilor… 

Din ea, cea care a fost cândva strălucitoare ca o divă de cinema, admirată de toţi cei care treceau pe strada mea, nu a mai rămas decât un schelet de grinzi cimentate, din care timpul va roade, se va hrăni, cum se hrăneşte o hienă sfăşâind lacomă stărvul unei gazele…

O, ruină cantacuzină!

Fantasme

Îmi place să mă joc, să desenez planuri de călătorii, deşi ştiu că  atunci când îmi planific ceva, acel ceva nu se realizează. Dar, uneori merită să-mi  pierd capul mai repede decât să mi-l bat  ca să găsesc   o raţiune împlinirii plăsmuirilor. Pentru sfârşitul acestei săpătămâni stau cocoţate, ca păsările pe sârma de înaltă tensiune, pe tapetul imaginarului călător, mai multe ţinte. Una ar fi să merg la  Nunta Regală, nunta  dintre  prinţul William şi Kate, nunta secolului! (De ce nu se lasă nicio portiţă generaţiilor ce vin din urmă? Să nu mai fie o altă nuntă de anvergură mondială? Să uite ei, făcătorii de imagine, că fata lui TATA, fata „succesurilor”  nu s-a căsătorit?). Din păcate, îmi este imposibil să ajung, acolo, aproape de mirii secolului. Am  destule motive. În fruntea lor stă ţanţoş, ca un cocoş, cel mai important motiv, care imi îneacă barca speranţelor, lipsa invitaţiei.  Eticheta ceremonilor de la curţile regale trebuie respectată de toată lumea. Dacă nu am primit invitaţie, deşi, nici prin gând nu cred că i-ar fi  trecut cuiva să mă invite, stau acasă. Şi apoi, nici nu  sunt prinţ, şi chiar dacă aş fi, tot pe dinafară aş rămâne. Ghinionul s-ar ţine scai de mine. Mă consolez, aflând că şi  prinţul Duda, de pripas în familia regelui Mihai,  nu  va participa la ceremonie, doar la recepţie, adică la cheful de nuntă. De m-ar invita, nu aş merge cu mâna goală, mai am câteva ouă înroşite, un drob de miel, o pască şi-un cozonac...


O altă ţintă ar fi să merg duminică, de ziua Tomei, la Vatican, în piaţa San Pietro, la ceremonia de beatificare, de intrare în rândul sfinţilor a fostului Papă Ioan Paul al II-lea. Venerabilul papă!... Nuntă în ceruri! 


Nu se va îndeplini nici acest plan de călătorie. Motive nu  se găsesc? Unul ar fi propriu plaiului nostru mioritic,  voi aştepta până în ultima clipă invitaţia la Nunta Regală! Al doilea, care mă scoate din groapa închipuirilor, deci cu mare şansă de a se realiza, la bursa pariurilor ar avea cota cea mai mică,  voi merge la Pietrele lui Solomon, unde  Junii, fie ei Roşiori, Curcani, Albiori, Braşovecheni, îmbrăcaţi în straie tradiţionale, călare pe roibi  cu ciucuri tricolore la hamuri,  vor da un mare spectacol. Va fi mai  mai mult ca la o nuntă! ... Şi dacă va ploua? Se vor nărui toate ca un castel de nisip înghiţit de primul val al mării.  Cum de mi-a scăpat acest motiv legat de starea vremii, de posibile intemperii? La Londra va ploua în ziua nunţii? Şi la Vatican?

Dacă da, nu voi fi supărat dacă va ploua şi la Pietrele lui Solomon! Gândire cu amprentă mioritică!...
http://royalwedding.yahoo.com/blogs/watch-royal-wedding-live-on-yahoo-5843

Papa Ioan Paul al II-lea

William si Kate (foto: AP)

S-au sărutat în faţa întregii lumi! (foto: www.yahoo.com)

Junii Brasoveni (foto:Gazeta de perete)

Lumina Învierii

Sub cerul plin cu stele, biserica de lemn, deşi pare o pitică, îi plină ochi de oameni şi-i fără lumină, întocmai ca un  stup de albine. Pe dinafară îs mii de oameni strânşi laolaltă, ei o înfăşoară  ca pe o fecioară la horă cu-n brâu  din pânză de borangic. Veniţi de luaaaţi Luminăăă! Din Lumina Învierii se  desprind, ca nişte mici puişori aurii,  mii de lumini pâlpâind cuibărite-n  palmele celor vii, de faţă, iar prin gândurile acestora şi-n căuşul sufletelor  celor plecaţi dintre vii. Hristos a Înviat! Adevărat a înviat!... 
Bucuria Învierii flutură flăcăruile lumânărilor spre mii şi mii şi mii de suflete. Feţele îs dezmerdate  de lumină. Din mâini împreunate  picură ceară. Este un semn că timpul curge, cum  toate curg şi se scurg în pământ… Încet, încet, brâul împletit din lână de aur  se destramă. Lumini pâlpâind se depărtează de locul minunii ca un râu ieşit din matcă. Ele devin tot mai rare, par a fi stelele căzătoare pe cer. Lumina Învierii trebuie păstrată în inimă, în suflet  ca pe o mare taină!