Se afișează postările cu eticheta eveniment cultural. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta eveniment cultural. Afișați toate postările

16 ian. 2017

Mircea Cartarescu a primit, cu modestie, Premiul National de Poezie Mihai Eminescu

Anul trecut, scriitorul Mircea Cartărescu a refuzat nominalizarea pentru premiul USR- Premiul Naţional de Pozie Opera Omnia. Anul acesta nu! Pesemne că l-a şocat  fatul că premiul Nobel pentru literatură pe anul 2016 a fost oferit cântăreţului american Bob Dylan. Până la Premiul Nobel este bun şi Opera Omnia din ţara ta, chiar dacă valoarea în bani este de  treizeci de mii de lei şi nu un milion şi ceva peste de dolari! A primit premiul din mâna preşedintelui USR Nicolae Manolescu. L-a primit cu modestie aşa cum l-am auzit vorbind la radio. Oricare dintre ceilalţi nominalizaţi l-ar fi meritat. Aşa şi este, doar că pe lângă talent mai  trebuie şi un pic de răgaz. Doar până la anu' când se va acorda un nou premiu! La Anul şi La Mulţi ani!

Detalii găsiţi în articolul semnat de Cristian Lupaşcu şi publicat în online-ul agerpre.ro! 

17 feb. 2015

Satelitul Goliat la final de misiune

Goliat, primul satelit românesc lansat în 2012 şi-a încheiat misiunea cu succes.  "S-a sinucis." Era inevitabil. A intrat în atmosfera Pământului şi s-a dezintegrat. Mugurel Bălan, cercetătorul, temerarul, părintele lui Goliat  a arătat lumii întregi că românii sunt talentaţi, pricepuţi, entuziaşti.  Mugurel Bălan nu a plecat din ţară munceşte în continuare la Institutul de Ştiinţe Spaţiale de la Măgurele. 

Pe site-ul care permitea urmărirea în timp real am găsit după ce am dat căutare  mesajul: 

This satellite is decayed

GOLIAT can be found in the following categories:

CubeSatsNORAD ID: 38080
Int'l Code: 2012-006D
Launch dateFebruary 13, 2012
Source: Romania (ROM)
Decay date: 2014-12-31
Comments: GOLIAT is the first Romanian satellite. The project has been started in 2005 by ROSA, having an initial budget of approximately 400.000 euro. GOLIAT is a nanosatellite based on the American Cubesat standard, cube-shaped 10x10x10 cm and weighting 1 kg. There are three scientific experiments onboard: SAMIS which aims to measure the meteorites flux, Dose-N which should measure the cosmic radiation dose on an Earth orbit and the acquisition of images from a 3Mpixels and 21x28 m ground resolution camera installed on the satellite.

26 ian. 2015

ISTORIA ROMANILOR in versuri de Radu PIETREANU

15 iun. 2014

Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este...

In Nirvana 

Sînt peste douăzeci de ani de-atunci. Locuiam într-o casă unde trăsese în gazdă un actor, vara director de teatru în provincie. Stagiunea migrării actorilor se sfîrșise: era toamnă, și aceste păsări călătoare se-ntorceau pe la cuiburile lor.
Văzîndu-mă că citeam într-una, actorul îmi zise cu un fel de mîndrie:
 — Îți place să te ocupi cu literatura... Am și eu un băiat în trupă care citește mult; este foarte învățat, știe nemțește și are mare talent: face poezii; ne-a făcut cîteva cuplete minunate. Eu crez că ți-ar face plăcere să-l cunoști. Și-mi povesti cum găsise într-un otel din Giurgiu pe acel băiat — care slujea în curte și la grajd — culcat în fîn și citind în gura mare pe Schiller. În ieslele grajdului, la o parte, era un geamantan — biblioteca băiatului — plin cu cărți nemțești. Băiatul era foarte blînd, de treabă, nu avea nici un vițiu. Era străin de departe, zicea el, dar nu voia să spună de unde. Se vedea bine a fi copil de oameni, ajuns aci din cine știe ce împrejurare. Actorul îi propuse să-l ia sufler, cu șapte galbeni pe lună, și băiatul primi cu bucurie.
Își luase biblioteca și acuma se afla în București. Seara trebuia să vie la directorul lui — astfel puteam să-l văz. Eram foarte curios să-l cunosc. Nu știu pentru ce, îmi închipuiam pe tinărul aventurar ca pe o ființă extraordinară, un erou, un viitor om mare. În închipuirea mea, văzîndu-l în revoltă față cu practica vieții comune, găseam că disprețul lui pentru disciplina socială e o dovadă cum că omul acesta trebuie să fie scos dintr-un tipar de lux, nu din acela din care se trag exemplarele stereotipe cu miile de duzine. Deși în genere teoria de la care plecam eu ca să gîndesc astfel — că adică, un om mare trebuie in toate să fie ca neoamenii — era pripită, poate chiar de loc întemeiată, în speță însă s-a adeverit cu prisos.
Tînărul sosi. Era o frumusețe! O figură clasică încadrată de niște plete mari negre; o frunte înaltă și senină; niște ochi mari - la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zîmbet blînd și adînc melancolic. Avea aerul unui sfînt tînăr coborît dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare. — Mă recomand, Mihail Eminescu. Așa l-am cunoscut eu. Cîtă filozofie n-am depănat împreună toată noaptea aceea cu nepregetul vîrstei de șaptesprezece ani! Ce entuziasm! Ce veselie! Hotărît, închipuirea nu mă înșelase... Era un copil minunat.
Într-o noapte mă pusese în curentul literaturii germane, de care era încîntat.
— Dacă-ți place așa de mult poezia, trebuie să și scrii, i-am zis... Am aflat eu că dumneata ai și scris.
 — Da, am scris.
— Atunci — și mie-mi place poezia, deși nu pot scrie — fii bun și arată-mi și mie o poezie de dumneata.
Eminescu s-a executat numaidecît. Era o bucată dedicată unei actrițe de care el era foarte înamorat... D-abia mai țiu minte. Știu atîta, că era vorba de strălucirea și bogățiile unui rege asirian nenorocit de o pasiune contrariată... cam așa ceva. Poezia aceasta îmi pare că s-a publicat prin 68 sau 69 în Familia din Pesta. A doua zi seara ne-am întîlnit iarăși. Dar peste zi o nemulțumire intimă intervenise. Actrița fusese foarte puțin mișcată de mîhnirea regelui asirian. Eminescu era de astă dată tăcut și posomorît, vorbea foarte puțin și contradicția îl irita. În zadar l-am rugat să-mi mai arate vreo poezie sau să mi-o citească tot pe aceea care o cunoșteam. A plecat să se culce devreme, și dimineața, la amiazi cînd m-am dus la el, l-am găsit tot dormind. L-am sculat. Se dusese acuma supărarea, ba era chiar mai vesel ca alaltăieri. Am petrecut toată ziua rîzînd, mi-a vorbit despre India antică, despre daci, despre Ștefan cel Mare, și mi-a cîntat doina. Îi trecuse ciuda regelui asirian și acum se bucura în liniște de avuțiile și strălucirea lui. Așa l-am cunoscut atuncea, așa a rămas pînă în cele din urmă momente bune: vesel și trist; comunicativ și ursuz; blînd și aspru; mulțumindu-se cu nimica și nemulțumit totdeauna de toate; aci de o abstinență de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieții; fugind de oameni și căutîndu-i; nepăsător ca un bătrîn stoic și iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! — fericită pentru artist, nenorocită pentru om! Primăvara următoare a plecat cu o trupă ambulantă de teatru prin Moldova. Am așteptat toamna pe Eminescu în zadar — trupa s-a întors fără dînsul. Părintele lui, de fel din Botoșani, l-a regăsit pe excentricul fugar și, mai cu binele, mai cu de-a sila, l-a luat acasă, și d-acolo l-a trimis la Viena.

Am văzut mai tirziu: „Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este...” Eminescu își ținea făgăduiala: copilul creștea om mare. Mai în urmă, l-am întîlnit tot aici pe Eminescu, cu un frate al lui, ofițer. Plecau amîndoi în străinătate — el la Viena, celălalt la Berlin. Militarul era frate mai mare; tot așa de frumos, de blînd și de ciudat — o izbitoare asemănare în toate. Acela a mers la Berlin; în cîteva luni a speriat Academia militară cu talentele-i și a dat un examen care l-a făcut pe mareșalul Moltke (Nota: Moltke Helmuth Karl Bernard (1800 - 1891), mare tactician și strateg prusac) să se intereseze foarte de aproape de soarta lui, hotărît să-l ia pe lîngă dînsul. Ca să-și încoroneze succesul, militarul s-a dus acasă și, fără să lase măcar o vorbă, s-a împușcat.
Peste mai multă vreme, cînd am vorbit cu Eminescu de trista împrejurare a militarului, el mi-a răspuns rîzînd:
 — Mai bine! ăla era mai cuminte ca noi!
Peste cîțiva ani a venit în București tata lui Eminescu. Era un bătrîn foarte drăguț, glumeț și original. Făcuse o bună afacere și venise să-i cumpere fiului haine și ceasornic și să-i deie „din viață” o sută de galbeni, partea lui de moștenire din averea părintească. L-am întrebat atunci pe Eminescu dacă mama lui trăiește. Mama murise, dar, după aerul posomorît cu care mi-a răspuns, am înțeles că de moartea ei se legau niște amintiri mai crude decît ca de o moarte normală, nu numai dureroase, dar și neplăcute. Am aflat apoi că o soră a lui, care-l iubea foarte, trăia retrasă într-o mănăstire: biata fată era paralizată din copilărie. Și au fost oameni, nu de rînd, oameni de seamă, cărora le-a plăcut să facă sau să lase a se crede că nenorocirea lui Eminescu a fost cauzată de un vițiu. Era, în adevăr, un om dezordonat, dar nicidecum vițios. În lumea asta mulțimea celor de rînd crede că plăcerile materiale ale vieții sunt privilejul lor exclusiv și că oamenii rari nu au voie să aibă și defecte. Avea un temperament de o excesivă neegalitate, și cînd o pasiune îl apuca era o tortură nepomenită. Am fost de multe ori confidentul lui. Cu desăvîrșire lipsit de manierele comune, succesul îi scăpa foarte adesea... Atunci era o zbuciumare teribilă, o încordare a simțirii, un acces de gelozie, cari lăsau să se întrevază destul de clar felul cum acest om superior trebuia să sfîrșească. Cînd ostenea bine de acel cutremur, se închidea în odaia lui, dormea dus și peste două-trei zile se arăta iar liniștit, ca „Luceafărul lui — nemuritor și rece". Acum începea cu verva lui strălucită să-mi predice budismul și să-mi cînte Nirvana, ținta supremă a lui Buda-Qakiamuni. O așa încordare, un așa acces a avut în ultimele momente bune: acela a fost semnalul sfîrșitului. După cutremur, el nu s-a mai închis în odaie să se culce și să mai facă ce făcea mai-nainte Luceafărul. A pornit înainte, tot înainte, pînă ce a căzut sub loviturile vrăjmașului pe care-l purta în sînu-i încă din sînul maicii sale. Copil al unei rase nobile și bătrîne, în el se petrecea lupta decisivă între flacăra celei mai înalte vieți și germenul distrugerii finale a rasei — geniul cu nebunia.

Lupta a fost groaznică. Încercarea, drumul către Nirvana, a fost tot așa de dureroasă cît și de strălucită. În capul cel mai bolnav, cea mai luminoasă inteligență; cel mai mîhnit suflet, în trupul cel mai trudit! Și dacă am plîns cînd l-au așezat prietenii și vrăjmașii, admiratorii și invidioșii sub „teiul sfînt”, n-am plîns de moartea lui; am plîns de truda vieții, de cîte suferise această iritabilă natură de la împrejurări, de la oameni, de la ea însăși. Acest Eminescu a suferit de multe, a suferit și de foame. Da, dar nu s-a încovoiat niciodată: era un om dintr-o bucată, și nu dintr-una care se găsește pe toate cărările. Generații întregi or să suie cu pompă dealul care duce la Șerban-vodă, după ce vor fi umplut cu nimicul lor o vreme, și o bucată din care să scoți un alt Eminescu nu se va mai găsi poate. Să doarmă în pace necăjitul suflet! Ferventul budist este acuma fericit: el s-a întors în Nirvana — așa de frumos cîntată, atît de mult dorită — pentru dînsul prea tîrziu, prea devreme pentru noi.
 I.L.Caragiale, 1889, iunie 18.

9 iun. 2014

Nominalizari pentru Premiile Uniunii Scriitorilor din Romania


Cartea de poezie1. Emil Brumaru, Rezervaţia de îngeri, Ed. Humanitas
2. Adrian Popescu, Costumul negru, Ed. Cartea Românească
3. Dan Sociu, Vino cu mine, ştiu exact unde mergem, Ed.Tracus Arte
4. Cassian Maria Spiridon, Poeme în balans, Ed. Charmides
5. Eugen Suciu, Ţeasta, Ed. Tracus Arte
Cartea de proză1. Ioan T. Morar, Negru şi roşu, Ed. Polirom
2. Gheorghe Schwartz, Cei O Sută. Agnus Dei, Ed. Curtea Veche
3. Dan Stanca, Boala şi visul, Ed. Tracus Arte
4. Florin Toma, Ca la vecinul bine temperat, Ed. Brumar
5. Varujan Vosganian, Jocul celor o sută de frunze, Ed. Polirom
Alte nominalizari,  aici, pe site-ul U.S.R.


28 ian. 2014

Lansare de carte la Brasov

Adăugaţi o legendă

Sursa foto: Editura EIKON



Joi, 30 ianuarie 2014, la Centrul cultural Reduta din Braşov, Sorin Preda şi-a lansat cartea Moromeţii - ultimul capitol, ediţia a II-a revizuită şi adăugită, apărută la editura EIKON, Cluj-Napoca, în anul 2013.  

Moromeţii - ultimul capitol este un dar de suflet oferit  cititorilor  de astăzi şi celor ce vor  veni. Autorul  a strâns laolaltă, ca la o masă rotundă,   pe cei din neamul  moromeţilor: rude, scriitori şi critici literari, prieteni şi apropiaţi ai scriitorului Marin Preda:    
Alexandru Preda, (Sae) fratele cel mic;  Ilinca Baltac sora cea mică a scriitorului; Minică Roşu, cel mai bun prieten din copilărie; Bebe Burcea, consătean şi admirator al scriitorului; Aorora Cornu, prima soţie a scriitorului; Zdroncan unul şi acelaşi cu personajul din carte; Ionel Georgescu, învăţător; Preda Oprescu, presupus văr de-al doilea cu Tudor Călăraşu (Ilie Moromete); Aristide Rădulescu, fost primar;  Memereaua, concubina lui Aristide; Florea Gheorghe, învăţător; Stela  Enache, fostă colegă de şcoală, prima iubire platonică a lui Marin Preda; Ştefan Baltac (Gigi), fiul Ilincăi, nepotul scriitorului; Cutieru Ilie, zis şi Gulie, croitorul satului; Ion Lazăr, fost coleg de şcoală normală cu scriitorul; Elena Preda, soţia scriitorului; Marinică Preda, fiul lui Sae şi fratele lui Sorin, prin urmare nepot al scriitorului; Nicolae Preda, fiul cel mare al scriitorului; Alexandru băiatul cel mic al scriitorului;  Sânzâiana Pop, scriitoare şi vecină de cameră la Mogoşoaia cu scriitorul; Radu Cosaşu, scriitor, jurnalist, admirat de Marin Preda; Anghel Gâdea, scriitor, roşiorean, profesor de română; Alexandru Pailian,  scriitor; Petre Anghel, scriitor; Magdalena Popescu Bedrosian, critic literar; Lucian Raicu, critic literar şi apropiat al scriitorului; Savu Dumitrescu, şoferul Editurii; Florin Mugur, poet şi autor al singurei cărţi de interviuri cu scriitorul; Dan Claudiu Tănăsescu, medic şi scriitor; Geta Dimisianu, colaborator şi redactor de carte la Moromeţii vol. II; Dinu Flămând, poet şi vecin vremelnic de cameră cu Marin Preda; Radu F. Alexandru, dramaturg; Laurenţiu Fulga, fost vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor; Paul Georges, critic literar şi fost prieten; Eugen Simion, critic literar şi prieten al scriitorului.

Marin Preda era moromeţian şi hâtru
La Capşa fiind cu Eugen Simion şi Sorin Preda, Marin Preda  îl întreabă pe nepotul său:   „Peste ani şi ani ce vei spune despre mine?... Vei spune  că Marin Preda te-a invitat la Capşa, te-a îndestulat cu bunătăţi şi, peste toate  ţi-a oferit şansa de-a cunoaşte un mare critic, Eugen Simion.”

Prin răspunsurile la întrebările  adresate de către Sorin Preda  interlocutorilor săi redescoperim un Marin Preda total necunoscut chiar şi pentru cei care i-au stat în preajmă.  „Sorine, poţi să-mi spui ce culoare aveau ochii lui Marin Preda?” „Cum era Marin când era mic? Citea aşa mult cum scrie el despre Nicolae?”  „Mai sunt oamenii interesaţi de amintirea lui Marin Preda, de personajele din roman?”  „Ai apucat vreodată să vorbeşti cu Marin şi să-l întrebi de ce pe tine nu te-a băgat în carte? Chiar aşa, de ce nu figurezi în roman?” ”Când revenea acasă la Siliştea îi plăcea, asemenea lui Moromete, să vorbească mai degrabă cu gardul sau cu copacul decât cu vecinii sau cu cineva din familie?” „De unde până unde numele de Telerezu?” „După apariţia romanului Moromeţii cine din sat a citit-o mai întâi?” „Le venea atât de greu [siliştenilor]  să accepte că din rândul lor s-a ridicat un mare scriitor?” „Când venea la Siliştea, ce-i plăcea să mănânce?” „Dragă Sânziana Pop,... Alexandru mezinul familiei, m-a năucit cu o întrebare: Mai ţii minte cum arăta tatăl meu?... Cum arăta? Ce poţi să-mi spui?... Ce fel de om era dincolo de carapacea lui de clasic în viaţă?” „De ce confraţii l-au urât şi continuă să-l urască şi astăzi?” „L-ai văzut fericit, vreodată, pe Preda la Mogoşoaia?” „Prin ce te-a impresionat, în mod special, Marin Preda?” „Cum a cunoscut-o pe Aurora?” „Nu te-au impresionat manuscrisele lui?”

Moartea scriitorului, din acea zi nenorocită şi ploioasă de mai (16 mai 1980) a părut multora suspectă.
În Moromeţii-ultimul capitol, găsim  mărturii ale celor care i-au fost în preajma marelui prozator Marin Preda  în zilele şi orele de dinaintea morţii sale.
„Pentru mine lucrul cel mai cutremurător rămâne  ultima discuţie cu el şi cuvintele lui: Copile sunt terminat!” (Radu F. Alexandru, dramaturg)
Mulţi din neamul moromeţilor nu mai sunt în viaţă: Ilie Moromete (Tudor Călăraşu), Catrina Moromete (Joiţa Preda), Alboaica, Ilinca, Nilă, Achim, Sade, Buric, Iocan, Cocoşilă, Bălosu, Besensac, Cişmoacă, Geaca, Bărăgan, Aristide.  Timpul nemilos i-a făcut una cu pământul, cum un tăvălug  fărâmiţează  bulgării de pâmânt.
Silişteanul zilelor noastre nu mai are aură moromeţiană, iar Siliştea-Gumeşti  este satul spânzuraţilor. De ce? Un moromete  ar răspunde: „De-aia. Ca să se mire proştii!”

Moromeţii-ultimul capitol este  un  demers  jurnalistic de excepţie. 

15 ian. 2014

Vorbindu-ne despre Eminescu

 Nichita Stanescu:

Viata lui Eminescu o stim, si majoritar,  o si intelegem aproape in tot amanuntul ei, gingas,  tensionat, vizionar, tragic si fericit, melancolic si de bland  de veselie, fiinta lui e permanent reala in imaginatia noastra, chiar cum se plimba meditativ,  cum bea un pahar de vin, cum citea nocturn o carte cufundat in fumul de tigara si cu inima grabita in batai din excesul de cafea.

 Geo Bogza:

Mai mult decat oricand mi-am dat seama ca datori sintem cu adanca recunostinta cerului, acelor astre ale lui care fac sa apara genii pe pamant, si datori sintem nu mai putina recunostinta matricei germinative a neamului nostru, pentru ca, dupa ce ne-a dat pe cel mai mare poet, pe care  il avem, n-a lasat sa treaca prea mult timp,  dandu-ni-i pe cei care, ei insisi oameni de geniu, l-au pus intr-o lumina a slavei si a vesiniciei de care sufletul nostru avea mare nevoie.




 


George Calinescu:

Exista o conditie exceptionala care ridica pe Eminescu deasupra poetilor de circulatie marginita, a cunoscut poporul si provinciile romanesti, a devenit familiar cu speculatiile filozofice cele mai inalte, a iubit fara a fi fericit, a dus o existenta nesigura si trudnica, a trait intr-un veac ingrat ce nu raspundea idealului sau, a plans si a blestemat, apoi s-a imbolnavit si a murit foarte tanar,  tot ce a avut de spus a spus pana la 33 de ani, viata lui se confunda cu opera, Eminescu n-are alta biografie, un Eminescu depasind varsta pe care a trait-o, ar fi ca un poem prolit, insasi nebunia are o opera de protest, si de-aceea oricine il va citi,  pe orice punct al globului, va intelege ca Eminescu a exemplificat o drama a omului, ca el a scris in versuri o zguduitoare biografie, altii au o opera eminenta  si o biografie monotona si fara semnificatie, rar se intampla ca un poet sa fie sigilat de destin, sa ilustreze prin el insusi bucuriile si durerile existentei, si de aceea multa vreme Mihai Eminescu  va ramane, in pozia noastra, nepereche.




27 dec. 2013

O NOAPTE CU TREI DOAMNE


N-am  prins un bilet pentru a petrece  Revelionul in hotelul Burj Al Arab. Ma vedeam un singuratic in noaptea dintre ani. Solutia salvatoare poarta numele TVR1. 
" Andreea Marin, Ramona Bădescu şi Iuliana Tudor îşi unesc forţele pentru un Revelion al eleganţei, bunului gust şi bunei dispoziţii, pe 31 decembrie, de la ora 20.30." (Trei Doamne si un revelion )
Uau! Trei doamne! Voi petrece noaptea de revelion cu trei doamne. Si ce doamne! Cum e una nu-i cealalta, desi la prima vedere toate afiseaza eleganta. Dupa ce voi incerca sa-i arat doamnei  Andreea Marin cum inteleg eu sa pretuiesc viata, si daca nu voi reusi, am rezerve, imi pare o femeie distanta,  o voi astepta pe Ramona Badescu. Este o femeie ce-ti da impresia ca rade din orice, si tocmai asta imi place la ea, este femeia care are pe vino-ncoace. Dar, o femeie cat de lipicioasa ar fi tot gasesti un motiv sa de dezlipesti de ea. Trecerea in Noul An as vrea sa o petrec cu Iuliana Tudor.  Este o femeie naturala, senzitiva, vibranta, inimoasa, ce mai!,  traieste cu intensitate. In fine, sa nu dezvalui toate secretele mele. Numai la gandul ca voi petrece Revelionul cu Trei Doamne simt ca-mi pierd busola. Asta este o mare provocare pentru mine. O, Doamne, sper sa rezist pana la ziua cu cele trei doamne! 


15 dec. 2013

Actorul nu iese la pensie

Radu BELIGAN (n, 14 dec. 1918) a implinit venerabila varsta de 95 de ani. Se lauda cu performanta demna de cartea recordurilor de cel mai longeviv actor.  Chiar de ziua sa de nastere, sambata 14 decembrie 2013 a jucat pe scena Teatrului Metropolis in premiera "Lectia de viloncel!" 

A debutat in anul 1938!   Pe site-ul ro.wikipedia.org/wiki/radu_Beligan gasim in detaliu rolurile jucate pe scena multor teatre din tara, cel mai mult a jucat pe scena Teatrului National din Bucuresti, filmele in care a jucat,  piesele de teatru pentru radio si televiziune, distictiile obtinute de-a lungul vietii - in anul 2004 a fost ales membru de onoare al Academiei Romane! 

Sa traiti maestre,  sa ne bucurati cu prezenta de exceptie pe scena teatrului! La multi ani!

Blog:  radubeligan.ro

1 oct. 2013

CODALB



A-nceput de azi, octombrie întâi,  să cadă ... ce? ploaie? fugi d-acilea nene! ... fulgi de nea! A venit iarna!? Nu mă-n veseleste, merele sunt pe creangă în pomul din livadă, strugurii îs în via de pe deal, porcul  stă lejer în coteţ, nu s-a îngrăşat destul, ce să-ţi  spun!? vreme-vreme, devreme mă futui!... gutuile-s necoapte!

11 aug. 2013

Evocare

Prima parte a simpozionului  ştiinţific „România în relaţiile internaţionale (1958-1968)", organizat în data de 20 iulie 2013 la Focşani de Secţia de Ştiinţe Istorice şi Arheologie a A.O.Ş.R. (Academia Oamenilor de Ştiinţă din România) în colaborare cu Muzeul Vrancei, a fost dedicatǎ istoricului Gheorghe BUZATU, care a încetat din viaţǎ la 20 mai 2013.  
Profesorul univ. Dr. Ion SCURTU a prezentat comunicarea: 

                                      Gheorghe BUZATU - aşa cum l-am cunoscut
 
Ghorghe Buzatu -  (06.06.1939- 20.05.2013)
Sursa foto: jurnalul.ro
                    
Pe Gheorghe Buzatu l-am cunoscut în anul 1960, cu prilejul participǎrii mele în delegaţia studenţilor bucureşteni la festivitǎţile prilejuite de centenarul Universitǎţii „Alexandru Ioan Cuza”. Atunci am fost însoţiţi de câţiva colegi ieşeni, între care se afla şi Gheorghe Buzatu. Am discutat multe şi de toate, mai ales cǎ amândoi ne propusesem sǎ ne specializǎm în istoria contemporanǎ a României. La plecare, de la fereastra vagonului, i-am spus: „Pe cǎrǎrile vieţii ne vom mai întâlni”, iar Gheorghe Buzatu a întǎrit vorbele mele cu un salut ostǎşesc. Nu ştiam atunci cǎ aceste cuvinte aveau sǎ devinǎ realitate. Dar este cert cǎ pe „cǎrǎrile vieţii” ne-am întâlnit de sute şi sute de ori. Când dânsul venea în Bucureşti mǎ vizita la Facultatea de Istorie sau la mine acasǎ. La rândul meu, când ajungeam la Iaşi, mergeam la Institutul de Istorie şi Arheologie „A.D.Xenopol”, unde Gh. Buzatu era secretar ştiinţific. Mai întâi mǎ conducea la directorul Mircea Petrescu-Dâmboviţa, reputatul arheolog, care voia sǎ ştie „ce noutǎţi mai sunt în Bucureşti”. Apoi în biroul sǎu, la o cafea fǎcutǎ de Valeriu Florin Dobrinescu, discutam probleme de istorie contemporanǎ. Eu mǎ specializam în problematica vieţii politice, iar Buzatu şi Dobrinescu în relaţiile internaţionale. Eram preocupaţi mai ales de evoluţia raporturilor dintre marile puteri şi implicaţiile asupra României. Doream sǎ “spargem” tiparele impuse „frontului istoriografic” de rigorile ideologice ale timpului, apelând la documentele de arhivǎ. Şi am reuşit. Eu mi-am susţinut doctoratul cu lucrarea Întemeierea şi activitatea Partidului Tǎrǎnesc (1918-1926), iar Gheorghe Buzatu cu România şi trusturile petrolifere internaţionale pânǎ în 1929, pe care amândoi le-am publicat înainte de 1989. Am dat curs solicitǎrilor sale de a colabora la „Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie « A.D. Xenopol »” şi de a participa la unele sesiuni ştiinţifice organizate de Filiala Iaşi a Academiei, dupǎ cum şi dânsul a fost prezent la acţiuni desfǎşurate în Bucureşti. Iniţiativa colaborǎrii noastre ştiinţifice i-a aparţinut. Avea o puternicǎ forţǎ de convingere şi nu putea fi refuzat. Astfel am devenit coautor la volumele Nicolae Titulescu şi strategia pǎcii, Actul de la 23 August 1944 în context internaţional, Românii în istoria universalǎ, coordonate de Gheorghe Buzatu. Având posibilitatea de a studia în arhive din alte state, în primul rând din SUA, Gheorghe Buzatu a adunat o zestre documentarǎ considerabilǎ pe care a început sǎ o valorifice. Menţionez, cu titlu de exemplu, cǎ este istoricul român care a publicat toate variantele stenogramelor de la întâlnirile Stalin-Churchill-Roosevelt din 1943-1945, iar cartea sa Din istoria secretǎ a celui de-al Doilea Rǎzboi Mondial, publicatǎ în 1988, s-a vândut 200 000 de exemplare. Momentul Decembrie 1989 l-a gǎsit pe Gheorghe Buzatu în plinǎ forţǎ creatoare. În mod firesc, ar fi trebuit sǎ fie susţinut de cei pe care i-a ajutat, le-a publicat studiile, le-a luat apǎrarea ori de câte ori împrejurǎrile o cereau. Dar la români „recunoştinţa este floare rarǎ”, iar Buzatu a devenit ţinta atacurilor publice din partea unor colegi, deveniţi peste noapte anticomunişti şi monarhişti. În acest context, Gheorghe Buzatu a decis sǎ pǎrǎseascǎ Institutul pe care la slujit timp de trei decenii. Cu sprijinul lui Cristofor Simionescu, preşedintele Filialei Iaşi a Academiei Române, a înfiinţat Centrul de Istorie şi Civilizaţie Europeanǎ, al cǎrui director a devenit. Buzatu a fost însoţit de câţiva colaboratori de marcǎ, între care Valeriu Florin Dobrinescu şi Stela Cheptea, iar noua instituţie s-a impus rapid în viaţa ştiinţificǎ a României. Deşi era un reputat specialist în istoria contemporanǎ, Gheorghe Buzatu nu şi-a gǎsit un loc la nici o Universitate din Iaşi. Decis sǎ-şi construiascǎ o carierǎ didacticǎ, a „peregrinat” la Sibiu şi Alba Iulia, reuşind apoi sǎ se titularizeze la Universitatea din Craiova. Am satisfacţia de a fi fǎcut parte din comisiile care au decis ca Gheorghe Buzatu sǎ ocupe, prin concurs, postul de cercetǎtor ştiinţific gradul I şi cel de profesor universitar, precum şi de a i se acorda titlul de conducǎtor de doctorat. Gh. Buzatu a fost pensionat, fǎrǎ ştirea sa, de Universitatea din Craiova, care a revenit asupra deciziei, dar profesorul a decis sǎ demisioneze şi s-a transferat la Universitatea „Ovidius” din Constanţa, continuându-şi activitatea în cadrul Şcolii Doctorale. Înzestrat cu o mare putere de muncǎ, dar şi cu o voinţǎ de fier, Gheorghe Buzatu a abordat o tematicǎ tot mai complexǎ şi dificilǎ: extrema dreaptǎ şi activitatea lui Corneliu Zelea Codreanu, România şi cel de-Al Doilea Rǎzboi Mondial, rolul mareşalului Antonescu, instaurarea comunismului în România etc. etc. Pentru impostori şi politruci, Buzatu nu a fost un istoric comod, mai ales cǎ el apela de fiecare datǎ la documente de arhivǎ. Neputând sǎ-l combatǎ cu argumente ştiinţifice, respectivii au recurs la practicile lui Mihail Roller din anii stalinismului, urmǎrind sǎ impunǎ o „linie oficialǎ” în abordarea problemelor de istorie. Gheorghe Buzatu nu a fost primit în Academia Românǎ, deşi opera sa o depǎşea cu mult pe cea a oricǎrui membru al Secţiei de Stiinţe Istorice şi Arheologie. A obiectat un fost membru al C.C. al P.C.R., care-l elogiase pe Nicolae Ceauşescu, inclusiv de la tribuna Congresului al XIV-lea al P.C.R.. Drept „recompensǎ”, din membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste România, respectivul a devenit membru titular al Academiei Române. O oarecare compensaţie a venit prin alegerea lui Gheorghe Buzatu, la propunerea mea, în calitate de membru al Academniei Oamenilor de Ştiinţǎ din România. Potrivit legii din ianuarie 2007, A.O.Ş.R. este „for naţional de consacrare ştiinţificǎ”, reunind „personalitǎţi ştiinţifice reprezentative” din ţarǎ şi din strǎinǎtate. Iar Gheorghe Buzatu era o asemenea personalitate. Am primit cu bucurie propunerea sa de a elabora împreunǎ o lucrare amplǎ privind istoria contemporanǎ a României, întemeiatǎ pe documente, pentru a oferi profesorilor şi tuturor celor intersaţi o imagine corectǎ asupra acestei etape din evoluţia ţǎrii noastre. În 1999 a vǎzut lumina tiparului, la Editura Paideia, volumul Istoria Românilor în secolul al XX-lea (1918-1948), 685 pagini, autori Ioan Scurtu şi Gheorghe Buzatu. La rândul meu, am obţinut colaborarea lui Gheorghe Buzatu la volumul VIII al tratatului „Istoria Românilor. România întregitǎ (1918-1940)”, pe care l-am coordonat (2003, 856 p.). Am colaborat cu multǎ plǎcere la volumele omagiale dedicate istoricului Gheorghe Buzatu, şi am fost onorat, la rândul meu, de contribuţiile sale la Omagiu istoricului Ioan Scurtu (2000, 822 p.) şi mai ales la 1940. Iluzii, teamǎ, trǎdare şi terorism internaţional. Omagiu profesorului Ioan Scurtu (2 vol., 534 p.+ 597 p.), lucrare pe care a iniţiat-o şi coordonat-o, împreunǎ cu Marusia Cîrstea, Horia Dumitrescu şi Cristina Pǎiuşan-Nuicǎ. Una dintre cele mai impresionante realizǎri ale istoricului Gheorghe Buzatu este editarea operelor unor mari înaintaşi, precum şi ale multor contemporani, reprezentând principalele domenii ale creaţiei intelectuale. A avut şansa de a gǎsi un colaborator pe mǎsurǎ - Aurel Ştefanachi, diectorul Editurii Tipo Moldova. În ultimul deceniu au fost publicate ediţii anastatice din operele lui Mihai Eminescu, Titu Maiorescu, Andrei Şaguna, Dimitrie Cantemir, Vasile Pârvan, N.Iorga, Virgil Madgearu, Vintilǎ Brǎtianu etc. La Tipo Moldova au fost republicate cǎrţile lui Gheorghe Buzatu, dar şi ale unor tineri istorici, precum Florin Banu sau Sorin Liviu Damean. Mǎ regǎsesc şi ei în colecţia „Opera Omnia” îngrijitǎ de Gheorghe Buzatu cu 31 de titluri. Deşi a avut de fǎcut faţǎ multor necazuri şi greutǎţi, a fost lovit cu urǎ de politrucii deveniţi peste noapte istorici, Gheorghe Buzatu şi-a pǎstrat optimismul şi generozitatea. A împǎrtǎşit din cunoştinţele sale nu numai prin scris, ci şi prin viu grai, în cadrul unor simpozioane şi conferinţe ştiinţifice, a unor emisiuni de radio şi TV etc. Intervenţiile sale erau urmǎrite cu viu interes, deoarece, de fiecare datǎ, venea cu noutǎţi, bazate pe arhivele Kremlinului, ale S.U.A. sau ale României. Era, ceea ce s-ar putea numi, un istoric spectaculos, expunerile sale dezvǎluind documente secrete, culise nedescifrate, situaţii limitǎ, pe care le prezenta ca un autor de romane poliţiste, concluzia venind dupǎ o amplǎ investigaţie a tuturor laturilor temei abordate. Gheorghe Buzatu avea cultul prieteniei şi al respectului pentru toţi cei care doreau sǎ cunoascǎ adevǎrul istoric. A dat curs tuturor inviaţiilor care i-au fost adresate, în ţarǎ sau în strǎinǎtate. L-am ascultat în zeci, poate în sute de ocazii - la Academia de Ştiinţe din Moscova, la Universitatea de Stat din Chişinǎu, la cursurile Universitǎţii de Varǎ de la Vǎlenii de Munte, la Clubul Istoricilor „N Iorga” (organizat de Constantin Gǎucan), la Muzeul Vrancei (gazdǎ fiind Horia Dumnitrescu), la Universitatea din Craiova (moderate de Sorin Liviu Damean) etc . Ultima datǎ am fost împreunǎ la Bârlad, dând curs invitaţiei adresate de profesoara Oltea Rǎşcanu-Grǎmǎticu, în ziua de duminicǎ, 19 mai 2013. Gheorghe Buzatu a fost în mare formǎ: documentat, combativ, convingǎtor. Ne-am despǎrţit la orele 16, el plecând la Iaşi împreunǎ cu prietenul şi colaboratorul sǎu Corneliu Ciucanu, iar eu luând trenul spre Bucureşti. A doua zi, luni, 20 mai, de la ora 9, mi-a trimis mai multe e-mail-uri, ca de obicei la început de sǎptǎmânǎ. Dupǎ câteva ore, doamna Stela Cheptea m-a anunţat cǎ „a murit Buzatu”. Am rǎmas înmǎrmurit şi cu greu mi-am putut reveni. Gheorghe Buzatu a plecat dintre noi, dar ne-a lǎsat o OPERĂ nemuritoare, o adevǎratǎ şcoalǎ la care s-au format studenţii, masteranzii şi doctoranzii sǎi, o pildǎ de patriotism autentic. Eu am pierdut un coleg, de prietenia cǎruia am beneficiat timp de cinci decenii şi un colaborator apropiat pe tǎrâmul istoriei contemporane.

28 mai 2013

Întâmplări neobişnuite




Angela Gheorghiu, o mare soprană, interpretează Imnul de Stat al României "Deşteaptă-te române"!

Ascultând vocea ei minunată, inegalabilă şi atât de mult apreciată de o lume întreagă, nu ai cum să nu simţi că eşti român!

Neobişnuit este şi costumul pe care îl poartă cu această ocazie: un costum popular, şi acesta nu este unul oarecare ci al doamnei Maria Dragomiroiu.

Angela Gheorghiu a fost acompaniată de Orchestra Reprezentativă a Armatei şi Corul Radio.

Înregistrarea a avut loc în ziua de 27 mai 2013, în sala Unirii a Cercului Militar Central din Bucureşti. Evenimentul nu a fost întâmplător ales. În urmă cu 413 ani, în 27 mai 1600, Mihai Viteazul a unit sub sceptrul său, cele trei provincii româneşti.

În aceeaşi zi, 27 mai 2013, postul privat de ştiri, Antena 3, a intrat în Cartea Recordurilor cu cel mai mare drapel, tricolorul românesc.


Drapelul cu dimensiunile de 349,4 metri lungime şi 226,9 metri lăţime, acopera o suprafaţă de aproape 8oooo metri pătraţi sau 8 hectare. El a fost defăşurat pe Aerodromul Clinceni!

Drapelul a fost produs de firma DA INFORMARE & CONSULTANTA SRL din Bucureşti.

Vestea cu tricolorul românesc cât opt hectare a făcut înconjurul lumii.

Puteţi afla mult mai multe, despre această frumoasă şi inedită întâmplare, pe Facebook: Drapelul României

16 apr. 2013

Vrăjitorul Naiului

Am auzit că la noi, aici în oraşul de sub Tâmpa, duminică 21 aprilie,  va fi un mare recital de orgă şi nai; va fi găzduit de biserica Romano-Catolică Sf. Petru şi Pavel, aflată pe strada Mureşenilor la numărul 21; Christian Micşunescu va cânt ala orgă, şi sărbătoritul,  maestrul Gheorghe Zamfir, ne va încânta cu naiul; este prima zi a Festivalului Naiului ce se va desfăşura în mai multe localităţi din ţară, în onoarea maestrului Ghoerghe Zamfir, ajuns  la 55 de ani de carieră artistică sub împărăţia naiului. Mai multe găsiţi aici!


5 mar. 2013

Tema pentru acasa



Scriitorul basarabean, Nicolae DABIJA,  a avut o sclipire  de geniu, atunci când a înobilat cu acest titlu filele povestirii. Profesorul Miahi Ulmu predă ultima lecţie de literatură elevilor din ultimul an de liceu -Iubirea în poezia eminesciană. Cu soldaţii sovietici de santinelă la uşă, scrie pe tablă tema: "A fi om în viaţă e o artă sau un destin?", îşi ia rămas bun de la elevi, îndură calvarul gulagului siberian- Zarianca, închisoare în închisoare-, găseşte puterea să evadeze în braţele, inima şi sufletul curat la Mariei Răzeşu- O dragoste în infern, cum o numea Th. Codreanu-, se întoarce  în Poiana Basarabiei, reia lecţia de acolo unde a fost brutal întreruptă în 28 iunie 1940, iată doar câteva trepte ale golgotei intelectualului basarabean.

Romanul este un eveniment cu totul remarcabil în beletristica românească. Este o strigare apolinică şi divină la ceruri, o istorie a tragicei noastre izgoniri din grădina Domnului asasinat. (Anatol CODRU, academician) 

"Tema pentru acasa" se poate număra printre cele mai sesizante şi fascinante creaţii ale literaturii de dragoste! (Mihai Sultana VICOL)

Prin acest strălucit debut de romancier, Nicolae Dabija se dovedeşte a fi un scriitor total şi un model uman.  Traducerea acestei cărţi în limbi de circulaţie internaţională i-ar aduce după opinia noastră, în apropierea unui bine meritat Premiu Nobel, ceea ce ar fi o mândrie naţională şi o dovadă că literatura română nu vine cu firimituri la masa marilor literaturi ale lumii. ( Tudor NEDELCEA)

Am citit cartea în format electronic,  o găsiţi aici!

Pe blogul ei, Răileanu Mariana ia un  interviu  poetului Nicolae Dabija!

20 feb. 2013

TVR Plus

Din 12 iunie 2012, Televiziunea Română are faţă de internaut, şi-a tras portal video TVR+
Se pot urmări live:

  TVR 1                                http://www.tvrplus.ro/live-tvr-1

  TVR 2                                http://www.tvrplus.ro/live-tvr-2

  TVR HD                             http://www.tvrplus.ro/live-tvr-hd

  TVR 3                                http://www.tvrplus.ro/live-tvr-3

  TVR News                         http://www.tvrplus.ro/live-tvr-news

  TVR International               http://www.tvrplus.ro/live-tvr-international

6 feb. 2013

Maria Tanase (1)

Maria Tănase de-ar fi trăit o sută de ani, în anul acesta, 2013, i-ar fi împlinit. Aşa i-a fost ursita, să  împartă veacul în două nu ca pe un tort aniversar cu frişcă sau  cu ciocolată, ci ca pe o pâine din cuptorul de la ţară, ca pe o prescură,  din jumătatea ei, ea ne-a lăsat  nouă  românilor ca pe o moştenire sacră, toate cântecele ei. Aşa, ea pentru rămâni este  nemuritoare.


19 ian. 2013

Nemuritori

Dem Rădulescu intrat în pielea unui fost tovarăş prim-secretar  şi Jan Constantin în hainele unui veritabil lăutar cu numele de alint, Alifie...





28 iul. 2011

Lumina în noapte

Veştile proaste  curg prin unele canale ale mass-mediei autohtone cum curg prin canale apele murdare şi rău mirositoare ocolind  staţiile de epurare. Sunt şi canale, este adevărat, nu multe la număr, prin care circulă ştiri ca o apă bună de băut sau în cel mai rău caz ca un ceai de anghinare - e folositor şi ăsta, când ai bila blocată! 

Aseară am ascultat  la RRA  – dacă în  timp ce baleiezi  tastele pentru a călători prin ungherele virtualului, urechea îţi este lejeră şi open,  e păcat să nu o foloseşti, îţi este deajuns una dacă nu-ţi place stereo-   o emisiune cu un invitat de excepţie, fost deţinut politic, inventator, scriitorul Dumitru  Dan Lucinescu!  

Nu mi-am propus aşa cu dindinsul, aşă că am prins emisiunea pe la jumătatea ei. Pănă m-am lămutit, la început credeam că este o poveste radiofonică, fiindcă vocea era ca a unui artist, adică a unuia cu ceva experienţă de a vorbi unui public.  Apoi mă întrebam ce vârstă o avea cel care vorbeşte. Cum relata - cu vervă şi cu o frecvenţă ridicată a succesiunii vorbelor- despre unde ultrasonice, spectru de frecvenţe, brevet de invenţie, îmi zic că o fi un tânăr plecat la o şcoală stărină cu ştaif şi  urmează să ne spună dacă se mai întoarce sau nu în ţară. He-he! Nici vorbă, bătrâne! Mi-am ascuţit auzul, adică mi-am trecut sistemul auditiv în regim dolby- să nu mai aud nimic în jurul meu decât doar acea voce.  

După ce s-a terminat emisunea am căutat banda audio şi am ascultat începutul ei, pe care îl pierdusem. Dumitru Dan Lucinescu este unul dintre cei- puţini rămaşi în viaţă- de la care avem şansa să citim pe viu  istoria României de dinainte de cea de-a două conflagraţie a secolului trecut şi pănă astăzi. 

Mai întîi  elev cadet  la Liceul militar N. Filipescu apoi Ştefan cel Mare din Cernăuţi, apoi  elev la Şcoala militară de aviaţie, pe care a părăsit-o pentru a merge la facultatea de matematică şi fizică din Iaşi. A fost student al  marelui fizician Procopiu. În 1948 a fost arestat- a intrat într-o recreaţie mare de 15 ani de “călire”  prin muncă, reeducare- vocabularul vremii acelea- în închisorile comuniste. A ieşit din „intuneric” tot aşa  cum a intrat, adică cu aceleaşi principii sănătoase de viaţă: credinţă, neam şi rege! (din păcate nu există o corespondenţă cu timpul nostru pe care îl trăim). 
O rectificare: a pierdut ceva acolo în „subteran”, a pierdut tinereţea!

A reluat studiile universitare pe care le-a finalizat cu notă maximă. Astăzi deţine  brevete de invenţii în domeniul undelor ultrasonice. Între timp a devenit scriitor! Ultima carte lansată -  13 iulie 2011- Întoarcerea din neguri. 

 Câte vieţi să-i fi fost într-una de a reuşit să străpungă barierele, de “sărmă ghimpată”, care i-au fost presărate (şi prea sărate)  în cale?

Banda audio, Semnături celebre, moderatoare, Mihaela Helmis:
  

Mulţi ani să ne trăiţi pentru a ne fi  o sursă de lumina ca reper   pe drumul întunecat al vremii!

23 feb. 2011

Expoziţie de fotografie la Muzeul de Artă Braşov

Vineri, 25 februarie, ora 17.00, în sala Muzeului de Artă, Roland Penrose va prezanta, ajutat si de imagini, povestea a doi artişti : Roland Penrose, artist britanic suprarealist şi Lee Miller, fotogtafă americană suprarealistă.



Sursa afişului şi a altor informaţii despre acest eveniment cultural: Muzeului de Arta din Brasov

Pe site-ul Lee Miller am găsit o fotografie interesantă, Pablo Picasso îl ţinea pe genunchi pe Antony Penrose. Se întâmpla în Noiembrie 1950 la ferma Farley, East Sussex, England ...