Evocare

Prima parte a simpozionului  ştiinţific „România în relaţiile internaţionale (1958-1968)", organizat în data de 20 iulie 2013 la Focşani de Secţia de Ştiinţe Istorice şi Arheologie a A.O.Ş.R. (Academia Oamenilor de Ştiinţă din România) în colaborare cu Muzeul Vrancei, a fost dedicatǎ istoricului Gheorghe BUZATU, care a încetat din viaţǎ la 20 mai 2013.  

Profesorul univ. Dr. Ion SCURTU a prezentat comunicarea: 

                                      Gheorghe BUZATU - aşa cum l-am cunoscut

 

Ghorghe Buzatu -  (06.06.1939- 20.05.2013)
Sursa foto: jurnalul.ro

                    

Pe Gheorghe Buzatu l-am cunoscut în anul 1960, cu prilejul participǎrii mele în delegaţia studenţilor bucureşteni la festivitǎţile prilejuite de centenarul Universitǎţii „Alexandru Ioan Cuza”. Atunci am fost însoţiţi de câţiva colegi ieşeni, între care se afla şi Gheorghe Buzatu. Am discutat multe şi de toate, mai ales cǎ amândoi ne propusesem sǎ ne specializǎm în istoria contemporanǎ a României. La plecare, de la fereastra vagonului, i-am spus: „Pe cǎrǎrile vieţii ne vom mai întâlni”, iar Gheorghe Buzatu a întǎrit vorbele mele cu un salut ostǎşesc. Nu ştiam atunci cǎ aceste cuvinte aveau sǎ devinǎ realitate. Dar este cert cǎ pe „cǎrǎrile vieţii” ne-am întâlnit de sute şi sute de ori. Când dânsul venea în Bucureşti mǎ vizita la Facultatea de Istorie sau la mine acasǎ. La rândul meu, când ajungeam la Iaşi, mergeam la Institutul de Istorie şi Arheologie „A.D.Xenopol”, unde Gh. Buzatu era secretar ştiinţific. Mai întâi mǎ conducea la directorul Mircea Petrescu-Dâmboviţa, reputatul arheolog, care voia sǎ ştie „ce noutǎţi mai sunt în Bucureşti”. Apoi în biroul sǎu, la o cafea fǎcutǎ de Valeriu Florin Dobrinescu, discutam probleme de istorie contemporanǎ. Eu mǎ specializam în problematica vieţii politice, iar Buzatu şi Dobrinescu în relaţiile internaţionale. Eram preocupaţi mai ales de evoluţia raporturilor dintre marile puteri şi implicaţiile asupra României. Doream sǎ “spargem” tiparele impuse „frontului istoriografic” de rigorile ideologice ale timpului, apelând la documentele de arhivǎ. Şi am reuşit. Eu mi-am susţinut doctoratul cu lucrarea Întemeierea şi activitatea Partidului Tǎrǎnesc (1918-1926), iar Gheorghe Buzatu cu România şi trusturile petrolifere internaţionale pânǎ în 1929, pe care amândoi le-am publicat înainte de 1989. Am dat curs solicitǎrilor sale de a colabora la „Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie « A.D. Xenopol »” şi de a participa la unele sesiuni ştiinţifice organizate de Filiala Iaşi a Academiei, dupǎ cum şi dânsul a fost prezent la acţiuni desfǎşurate în Bucureşti. Iniţiativa colaborǎrii noastre ştiinţifice i-a aparţinut. Avea o puternicǎ forţǎ de convingere şi nu putea fi refuzat. Astfel am devenit coautor la volumele Nicolae Titulescu şi strategia pǎcii, Actul de la 23 August 1944 în context internaţional, Românii în istoria universalǎ, coordonate de Gheorghe Buzatu. Având posibilitatea de a studia în arhive din alte state, în primul rând din SUA, Gheorghe Buzatu a adunat o zestre documentarǎ considerabilǎ pe care a început sǎ o valorifice. Menţionez, cu titlu de exemplu, cǎ este istoricul român care a publicat toate variantele stenogramelor de la întâlnirile Stalin-Churchill-Roosevelt din 1943-1945, iar cartea sa Din istoria secretǎ a celui de-al Doilea Rǎzboi Mondial, publicatǎ în 1988, s-a vândut 200 000 de exemplare. Momentul Decembrie 1989 l-a gǎsit pe Gheorghe Buzatu în plinǎ forţǎ creatoare. În mod firesc, ar fi trebuit sǎ fie susţinut de cei pe care i-a ajutat, le-a publicat studiile, le-a luat apǎrarea ori de câte ori împrejurǎrile o cereau. Dar la români „recunoştinţa este floare rarǎ”, iar Buzatu a devenit ţinta atacurilor publice din partea unor colegi, deveniţi peste noapte anticomunişti şi monarhişti. În acest context, Gheorghe Buzatu a decis sǎ pǎrǎseascǎ Institutul pe care la slujit timp de trei decenii. Cu sprijinul lui Cristofor Simionescu, preşedintele Filialei Iaşi a Academiei Române, a înfiinţat Centrul de Istorie şi Civilizaţie Europeanǎ, al cǎrui director a devenit. Buzatu a fost însoţit de câţiva colaboratori de marcǎ, între care Valeriu Florin Dobrinescu şi Stela Cheptea, iar noua instituţie s-a impus rapid în viaţa ştiinţificǎ a României. Deşi era un reputat specialist în istoria contemporanǎ, Gheorghe Buzatu nu şi-a gǎsit un loc la nici o Universitate din Iaşi. Decis sǎ-şi construiascǎ o carierǎ didacticǎ, a „peregrinat” la Sibiu şi Alba Iulia, reuşind apoi sǎ se titularizeze la Universitatea din Craiova. Am satisfacţia de a fi fǎcut parte din comisiile care au decis ca Gheorghe Buzatu sǎ ocupe, prin concurs, postul de cercetǎtor ştiinţific gradul I şi cel de profesor universitar, precum şi de a i se acorda titlul de conducǎtor de doctorat. Gh. Buzatu a fost pensionat, fǎrǎ ştirea sa, de Universitatea din Craiova, care a revenit asupra deciziei, dar profesorul a decis sǎ demisioneze şi s-a transferat la Universitatea „Ovidius” din Constanţa, continuându-şi activitatea în cadrul Şcolii Doctorale. Înzestrat cu o mare putere de muncǎ, dar şi cu o voinţǎ de fier, Gheorghe Buzatu a abordat o tematicǎ tot mai complexǎ şi dificilǎ: extrema dreaptǎ şi activitatea lui Corneliu Zelea Codreanu, România şi cel de-Al Doilea Rǎzboi Mondial, rolul mareşalului Antonescu, instaurarea comunismului în România etc. etc. Pentru impostori şi politruci, Buzatu nu a fost un istoric comod, mai ales cǎ el apela de fiecare datǎ la documente de arhivǎ. Neputând sǎ-l combatǎ cu argumente ştiinţifice, respectivii au recurs la practicile lui Mihail Roller din anii stalinismului, urmǎrind sǎ impunǎ o „linie oficialǎ” în abordarea problemelor de istorie. Gheorghe Buzatu nu a fost primit în Academia Românǎ, deşi opera sa o depǎşea cu mult pe cea a oricǎrui membru al Secţiei de Stiinţe Istorice şi Arheologie. A obiectat un fost membru al C.C. al P.C.R., care-l elogiase pe Nicolae Ceauşescu, inclusiv de la tribuna Congresului al XIV-lea al P.C.R.. Drept „recompensǎ”, din membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste România, respectivul a devenit membru titular al Academiei Române. O oarecare compensaţie a venit prin alegerea lui Gheorghe Buzatu, la propunerea mea, în calitate de membru al Academniei Oamenilor de Ştiinţǎ din România. Potrivit legii din ianuarie 2007, A.O.Ş.R. este „for naţional de consacrare ştiinţificǎ”, reunind „personalitǎţi ştiinţifice reprezentative” din ţarǎ şi din strǎinǎtate. Iar Gheorghe Buzatu era o asemenea personalitate. Am primit cu bucurie propunerea sa de a elabora împreunǎ o lucrare amplǎ privind istoria contemporanǎ a României, întemeiatǎ pe documente, pentru a oferi profesorilor şi tuturor celor intersaţi o imagine corectǎ asupra acestei etape din evoluţia ţǎrii noastre. În 1999 a vǎzut lumina tiparului, la Editura Paideia, volumul Istoria Românilor în secolul al XX-lea (1918-1948), 685 pagini, autori Ioan Scurtu şi Gheorghe Buzatu. La rândul meu, am obţinut colaborarea lui Gheorghe Buzatu la volumul VIII al tratatului „Istoria Românilor. România întregitǎ (1918-1940)”, pe care l-am coordonat (2003, 856 p.). Am colaborat cu multǎ plǎcere la volumele omagiale dedicate istoricului Gheorghe Buzatu, şi am fost onorat, la rândul meu, de contribuţiile sale la Omagiu istoricului Ioan Scurtu (2000, 822 p.) şi mai ales la 1940. Iluzii, teamǎ, trǎdare şi terorism internaţional. Omagiu profesorului Ioan Scurtu (2 vol., 534 p.+ 597 p.), lucrare pe care a iniţiat-o şi coordonat-o, împreunǎ cu Marusia Cîrstea, Horia Dumitrescu şi Cristina Pǎiuşan-Nuicǎ. Una dintre cele mai impresionante realizǎri ale istoricului Gheorghe Buzatu este editarea operelor unor mari înaintaşi, precum şi ale multor contemporani, reprezentând principalele domenii ale creaţiei intelectuale. A avut şansa de a gǎsi un colaborator pe mǎsurǎ - Aurel Ştefanachi, diectorul Editurii Tipo Moldova. În ultimul deceniu au fost publicate ediţii anastatice din operele lui Mihai Eminescu, Titu Maiorescu, Andrei Şaguna, Dimitrie Cantemir, Vasile Pârvan, N.Iorga, Virgil Madgearu, Vintilǎ Brǎtianu etc. La Tipo Moldova au fost republicate cǎrţile lui Gheorghe Buzatu, dar şi ale unor tineri istorici, precum Florin Banu sau Sorin Liviu Damean. Mǎ regǎsesc şi ei în colecţia „Opera Omnia” îngrijitǎ de Gheorghe Buzatu cu 31 de titluri. Deşi a avut de fǎcut faţǎ multor necazuri şi greutǎţi, a fost lovit cu urǎ de politrucii deveniţi peste noapte istorici, Gheorghe Buzatu şi-a pǎstrat optimismul şi generozitatea. A împǎrtǎşit din cunoştinţele sale nu numai prin scris, ci şi prin viu grai, în cadrul unor simpozioane şi conferinţe ştiinţifice, a unor emisiuni de radio şi TV etc. Intervenţiile sale erau urmǎrite cu viu interes, deoarece, de fiecare datǎ, venea cu noutǎţi, bazate pe arhivele Kremlinului, ale S.U.A. sau ale României. Era, ceea ce s-ar putea numi, un istoric spectaculos, expunerile sale dezvǎluind documente secrete, culise nedescifrate, situaţii limitǎ, pe care le prezenta ca un autor de romane poliţiste, concluzia venind dupǎ o amplǎ investigaţie a tuturor laturilor temei abordate. Gheorghe Buzatu avea cultul prieteniei şi al respectului pentru toţi cei care doreau sǎ cunoascǎ adevǎrul istoric. A dat curs tuturor inviaţiilor care i-au fost adresate, în ţarǎ sau în strǎinǎtate. L-am ascultat în zeci, poate în sute de ocazii - la Academia de Ştiinţe din Moscova, la Universitatea de Stat din Chişinǎu, la cursurile Universitǎţii de Varǎ de la Vǎlenii de Munte, la Clubul Istoricilor „N Iorga” (organizat de Constantin Gǎucan), la Muzeul Vrancei (gazdǎ fiind Horia Dumnitrescu), la Universitatea din Craiova (moderate de Sorin Liviu Damean) etc . Ultima datǎ am fost împreunǎ la Bârlad, dând curs invitaţiei adresate de profesoara Oltea Rǎşcanu-Grǎmǎticu, în ziua de duminicǎ, 19 mai 2013. Gheorghe Buzatu a fost în mare formǎ: documentat, combativ, convingǎtor. Ne-am despǎrţit la orele 16, el plecând la Iaşi împreunǎ cu prietenul şi colaboratorul sǎu Corneliu Ciucanu, iar eu luând trenul spre Bucureşti. A doua zi, luni, 20 mai, de la ora 9, mi-a trimis mai multe e-mail-uri, ca de obicei la început de sǎptǎmânǎ. Dupǎ câteva ore, doamna Stela Cheptea m-a anunţat cǎ „a murit Buzatu”. Am rǎmas înmǎrmurit şi cu greu mi-am putut reveni. Gheorghe Buzatu a plecat dintre noi, dar ne-a lǎsat o OPERĂ nemuritoare, o adevǎratǎ şcoalǎ la care s-au format studenţii, masteranzii şi doctoranzii sǎi, o pildǎ de patriotism autentic. Eu am pierdut un coleg, de prietenia cǎruia am beneficiat timp de cinci decenii şi un colaborator apropiat pe tǎrâmul istoriei contemporane.

 Sursa:  http://www.art-emis.ro/stiinta/1735-academia-oamenilor-de-stiinta-din-romania.html 

Pământ al jertfei

Basarabia, ca un copil lovit de soartă, nu a mai revenit acasă, la muma ei, care între timp avea să se numească România, decât pentru scurte intervale de timp: 1918-1940, 1941- 1944, după ce în 1812 a fost vândută Ţarului de către Sultan , ca şi cum acesta s-ar fi lipsit de o cadână din haremul lui prea îndestulat.

27 Martie 1918, o zi şi un an în care românii au fost mai uniţi ca niciodată în cuget şi simţiri.

"Republica – Democratică Moldovenească (Basarabia) în hotarele sale dintre Prut şi Nistru, Dunăre şi Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani, din timpul vechei Moldove, în puterea dreptului istoric şi a dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa România”. (Textul Declaraţiei Sfatului Ţării, 27 martie 1918; sursa: Arhiva Societăţii Române de Radiodifuziune, ds. 8/1937)

Sursa Foto: Arhiva SRR

Noi nu suntem urmasii Romei!

In filmul documentar, Dacii - adevaruri tulburatoare, autorul, Daniel Roxin,  aduce dovezi in sprijinul ideii  "Noi nu suntem urmasii Romei!" Vizionare placuta!

Romania, the land of choice

Ce vremuri trăim! Nu mai ştim cum să-i atragem la sărăcia noastră pe străini. Odată veneau fără să-i chemăm.
Împăratul Traian a intrat în Dacia cu ai lui turişti, cu şapte legiuni romane, mai mulţi decât au fost pe litoral, de Paşte, în frunte cu turista ministru, călare pe bicicletă. În anul 101 , după Cristos, turiştii romani au trecut Danubius sau Istros, pe un pod de vase. Nu au fost aşteptaţi cu pâine şi sare, s-au oprit la porţile închise ale cetăţilor din munţii Orăstiei, au străbătut Dacia in lung şi lat, de la Tapae la Adamclisi. Nu au stat mult, fiindcă dacii nu aveau atâtea pensiuni ca să-i cazeze şi nu le-a priit nici clima. Au promis că se vor întoarce, şi vor trece fluierând peste Danubius pe un pod mare, de piatră. L-au construit după un proiect al arhitectului Apollodorus din Damasc, şi nu cu firma Bechtel. Şi-au dorit o şedere de mai lungă durată, pentru a aduce pensiunile dacice la confortul celor romane, de trei margarete. Au cerut în schimb, nu cine ştie ce! aceia dintre ei bolnavi de astm bronşic, şi nu erau puţini, să beneficieze de aerosolii din minele de aur sperând într-o vindecare miraculoasă.
Decebal, care nu a ajuns rege fără să fie dotat, s-a prins de şiretlic, nu a acceptat planurile turiştilor romani şi nici să dea aurul pe astmul bronşic. Decebal împreună cu bărbaţii de aceeaşi seamă, neacceptând să facă turism rural cu de-a sila, s-au retras pentru totdeauna în munţii Orăştiei. A fost un gest de ospitalitate maximă. - Eu mă retrag în pustie şi vă las vouă totul pe vecie.
Turiştii de la Roma au locuit în Dacia timp de aproape doua sute de ani, până când minele de aur s-au transformat în cariere de piatră.S-au mai întors, tot ca turişti balneoclimaterici, pe timpul împărăţiei lui Constantin cel Mare. Au construit un pod de piatră peste Istru, în dreptul cetăţii Sucidava, Corabia de astăzi.
De data aceasta a fost un turism ecumenic. A scos pe creştini din grote şi le-a ridicat biserici.
Făcând balanţa acelor secole, când Dacia era cu adevărat un the land of choice pe malul stâng al Dunării albastre, putem spune fără putinţă de tăgadă, că nu a fost rău deloc, ne-a fost chiar bine. A fost o perioadă fastă din istoria turistică a ţării noastre. Seneca a spus: - Ori unde a învins Romanul el şi locuieşte. Ne-au luat, dar multe ne-au lăsat: cetăţi, municipii, drumuri, poduri, viaducte, canalizări, băi romane, băi termale ... monumente funerare, familii mixte. Tot ce construiau, erau la standardul de trei margarete al pensiunilor de astăzi. Mărturie, mai stă în picioare, scalda binevindecătoare de la Herculane. Drumurile noastre toate ... au fost pietruite. Toate drumurile duceau, mai duc şi astăzi, la Roma. Erau largi şi netede cum ar trebui să le avem şi astăzi.
Nu am mai avut de atunci atâtea foloase de pe urma turiştilor străini!

Au venit vremuri de restrişte şi jale când ţinuturile noastre au fost bântuite de turişti asiatici, sălbatici, înfometaţi, însetaţi, desaxaţi, nesexaţi, de s-a ales praful şi pulberea de ceea ce construiseră romanii. După această eră galbenă- tuciurie a venit una romantică, fără nici o legătură cu Roma antică. Sute de mii de turişti-năvălitori au venit în ţara noastră să ne spună o mie si una de poveşti. Ei lăsau să înţelegem că pierduseră Lampa lui Aladin , dar noi ştiam că vroiau o Cloşcă cu puii de aur. Au lăsat cloşca fără pui, păstorii fără turmele de mioare, copiii fără mame, au ars bisericile, ne-au luat pocalele de aur. Îi fugăream până dincolo, pe malul drept al Dunării albastre, ei se întorceau în stoluri ca lăcustele. Ei veneau de ne cereau pământ şi apă, noi dădeam foc pensiunilor turistice şi ne retrăgeam în munţi, lăsându-i cu ochii în soare. După ce obosiserăm cu urcatul şi coborâtul de la munte, şi pentru a pune capăt olimpiadei păgâne, am plătit cu saci de galbeni să ne lase-n săracia noastră , să caute alt the Land of choice, dincolo de fluviul cu apa tulbure (după atâtea treceri , apa din albastru a devenit galbenă).
Cu ce am rămas după secole de hărţuială turistico-turcistică? Cu: acadea, acaret, amanet, babalâc, baclava, balama, beizadea, boccea, cioban, catifea, cherestea, chiftea, ciulama, dambla, dandana, derbedeu, haimana, halva, hutur, lichea, lulea, manea, moftangiu, mucava, musaca, sofa, sandrama, şalvari, taifas, taraf, telemea, tichie, trufanda, zeflemea, palavragiu, pastramagiu, şiret, tembel, tutungiu, zevzec, aferim, aman, halal, sictir, rahat, şerbet, chiolhan, zambilă.

Ce vremuri au fost! Ce timpuri trăim! Nu mai suntem atractivi cum am fost. Ne hârjonim tot cu turcii: na-ţi-o ţie , dă-mi-o mie … de turistă. Nu mai vin cete de ieniceri să ne ia fetiţele pentru placerile sultanului, fetele consumabile se dau în tirurile lor din parcările nostre, iar cele dornice de o vacanţă exotică se duc în bivuacurile lor, all inclusive.
Ei ne oferă şi ce nu dorim, iar noi cu flamura în vânt- România the land of choice, îi atragem în locuri desfundate, mlăştinoase, ceţoase, aceleaşi de pe vremea lui Mircea şi lui Ştefan.

Le-a spus-o, destul pe înţeles, poetul:
...
Eu nu ţi-aş dori vrodată să ajungi să ne cunoşti,
Nici ca Dunărea să-nece spumegând a tale oşti.
După vremuri mulţi veniră, începând cu acel oaspe,
Ce din vechi se pomeneşte, cu Dariu a lui Istaspe;
Mulţi durară, după vremuri, peste Dunăre vrun pod,
De-au trecut cu spaima lumii şi mulţime de norod;
Împăraţi pe care lumea nu putea să-i mai încapă
Au venit şi-n ţara noastră de-au cerut pământ şi apă -
Şi nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimânt,
Cum veniră, se făcură toţi o apă ş-un pământ.
...
Eu? Îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul...
Şi de-aceea tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul,
Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este,
Duşmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste;
N-avem oşti, dară iubirea de moşie e un zid
Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid!

România the land of choice, un nou slogan turistic ce se vrea ademenitor pentru câţi mai mulţi turişti străini. Mai degrabă un nou slogan înşelător. Este greu, după ce au venit o dată şi au văzut, să se reîntoarcă ademeniţi de noul îndemn.
In ultimii ani am schimbat câteva reclame de ţară, anul şi sloganul .
Dorind să aflu cum rezonează în mintea unui străin noul brand, am intrat dis de dimineata pe fir, cu taxă inversă, cu o agenţie din centrul Londrei:
-Hello! Romania the land of choice is here!
-I am not so simple as to believe that! You are crezy?
- Nu suntem în criză, madam! Să fi văzut Paştele în Bucovina, acolo unde a început marea rascoală a flămânzilor. Au ridicat o statuie oului şi au plămădit o pască uriaşă de 120 de kilograme , peste drum de Catedrala Ortodoxă „Pogorârea Sfântului Duh” din Rădăuţi. De nu credeţi că a fost mare şi gustoasă , întrebaţii pe confraţii de la Guiness book!
-Really? I am not so simple as to believe that!
- Good night Madam! Amin!

O zi istorica

La 24 ianuarie 1859, colonelul Alexandru Ioan Cuza, domn al Moldovei, a fost ales si domn al Tarii Romanesti. Este ziua de nastere a Romaniei. Este totodata si ziua de inceput a calatoriei tanarului stat spre occident. Cine ar fi crezut ca drumul va fi lung si anevoios. Generatii si generatii, de atunci si pana astazi, l-au strabatut si-l strabat. Poate si din cauza ca unele generatii s-au ratacit pe acest drum, au trebuit sa faca cale-ntoarsa...
Am aderat, doar, la Uniunea Europeana, nu suntem integrati. Mai avem de strabatut ceva drum. De-ar fi numai in acelasi sens.
Modernizarea statului roman a inceput-o principele Alexandru Ioan Cuza, si nu se poate spune ca s-a terminat nici dupa 150 de ani...

La vremea aceea, Unirea Principatelor a avut rasunet si in Spania:
Manifestarea opiniei moldovenilor si a muntenilor a fost îndeajuns de unanima si solemna pentru ca o putere straina, care nu obisnuieste sa tina seama de spiritul popoarelor, sa o poata combate

Daca va intereseaza:
Aici venea pe vremuri Cuza
Elena Cuza- dincolo de legenda

Borne

Glorioasa Armată Română, cot la cot cu nu mai puţin glorioasa şi măreaţa Armată Roşie, a eliberat Ţara de hitlerişti şi Transilvania de hortişti, într-un timp rezonabil ca să nu spun record, începând din zorii zilei de 23 august 1944 până în preajma zilei de 25 octombrie 1944. Spun în preajmă, deoarece nu toate efectivele armatei au ajuns în aceiaşi zi la borna de graniţă de la Carei. Oricum, s-a mai tras de timp, pentru ca zorii zilei de 25 octombrie, ziua Regelui , să marcheze eliberarea ultimei brazde de pământ românesc.

Mihai, viitorul Rege al Romaniei, fiul principelui Carol al II lea si al principesei Elena born in 25 octombrie 1921 la Sinaia. La mulţi ani, Sire!

După 64 de ani, în aceiaşi zi de 25 octombrie, la borna de la Carei a ajuns Preşedintele României, Traian Băsescu. A participat la depuneri de coroane, slujbe şi defilări.
Faptul că cineva din mulţimea adunată i-a mulţumit pentru că a promulgat legea de mărire a salariilor profesorilor, nu are nici o semnificaţie aparte, doar răspunsul primit : nu dau eu banii doamnă, bugetul îi dă.

În aceiaşi zi istorică, doar pentru cetăţenii români de origine română, Preşedintele Ungariei, Solyom Laszlo a mers la marginea de est a teritoriilor care înainte de 23 august 1944 au aparţinut Ungariei( în urma odiosului diktat de la Viena din august 1940) pentru a găsi borna graniţei, si a găsit o bornă la Apaţa ( localitate la graniţa dintre judeţele Braşov şi Covasna).
Întrebat dacă sprijină doleanţele exprimate de consiliul naţional secuiesc privind autonomia secuiască, preşedintele a confirmat. Răspunsul are o semnificaţie deosebită: ... de la sine înţeles că minorităţile au dreptul la autonomie ...evident că sprijin această idee.

Îmi imaginez istoria noastră ca un şir de borne din piatră sub formă de cruce, pe care sunt scrijelite nume ca într-un pomelnic.
Începutul şirului nu-l văd decât cu ochii minţii, o bornă pe care stau gravate numele primilor, din sângele cărora ne tragem, care şi-au dat viaţa apărându-şi săracia, nevoile şi neamul.

Cioplitorii în piatră dau viaţă bornelor care aşteaptă să se înscrie în şirul de borne din piatră sub formă de cruce ...

Asa a fost sa fie!

In ziua de 29 a lunii mai, a anului 1453 era noastra, Constantinopole, capitala imperului Roman de Rasarit, zis si Bizantin, este cucerita de turcii lui Mehmed al II- lea, dupa un asediu prelungit dar si cu mana hazardului : o poarta de acces in cetate nu a fost ferecata. S-au suparat si mirat pana si Regii de la Apus. Una peste alta, ei ar fi venit in ajutorul imparatului Constantin, dar aveau alte treburi. Francezii si englezii se casapeau de zor pe campul lui Marte, germanii se luptau intre ei, ungurii si polonezii mai aveau cosmaruri : turcii le-o trase usturator in ’44 la Varna.

Aiurea zic eu, care nu sunt istoric, crestinatatea era divizata, de nu, puteau sa fie si trei porti neferecate, turcii s-ar fi bulucit in mare, cand ar fi vazut ca au de luptat cu ostile unite ale Europei. S-au grabit turcii, au venit cu cateva secole mai devreme.

Asa a fost sa fie. De nu, Stefan cel Mare ar mai fi fost medaliat ca aparator al crestinatatii? Ar mai fi construit biserici dupa fiecare izbanda? L-am mai fi trecut in calendar ca sfant?

Daca nu ar fi fost asa sa fie, tot ne trebuia un Mircea sau un Stefan, rusii nu ne lasau sa traim liberi.

Unii istorici sunt de parere ca evenimentul cu pricina reprezinta inceputul erei moderne ! Nu zic nu, dar stiu ca pana la disparitia imperiului Otoman, Estul, dar nu unit, s-a luptat cu turcul, Vestul mai putin, doar sa inlature amenintarea rusului.

In Europa unita de astazi ii speranta sa ne gasim identitatea.

Privesc şi ascult , fluierând , plângând

Prin cablu sau prin eter năvălesc în camera mea imagini şi sunete , se afişează pe sticlă si vibrează aerul .Aseară imaginile jucau cum un roi de albine, nu se lipeau de retină , fiind croite după acelaşi calapod ca şi cele de anul trecut din preajama Crăciunului , pâna când apare prezidentul Voronin , fost general al fostei armate sovietice (n-am verificat, dar i se potriveşte), stând la birou şi alăturea o imagine cu stema republicii de dincolo de râu despicată. Aud vocea de departe a reporterului despre intenţia marelui om vremelnic pe tron, de a îndrepta cât mai grabnic cu putinţă simbolurile ce însoţesc stema şi drapelul , ce au marele păcat că sunt asemenea cu cele ale României , apoi comemorarea a şase sute şi câţiva zeci de ani de viaţă a Moldovei (din mintea lui), căreia îi lipsesc câteva judeţe .
Stând privind şi auzind m-am trezit fluierând , dar nu a pagubă sau strident cum îi pe stadioane , la început molcom , nu stiam nici eu ce este , apoi mai tărişor şi tărăgănat în ritm de doină , de jele.
Gândurile minţii îmi aleargă prin istorie.
Când a început şi când se va termina calvarul basarabenilor, bucovinenilor, românilor?
După ani grei de gubernie ţaristă , o pauză de bucurie şi oblojire a rănilor , o jumătate de veac de republică sovietică şi iarăşi o pauză dar mai mică de bucurie şi căutare a neamului prin taigaua siberiană , un urmaş al muscalilor aciuat in zonă , ne spune că calvarul nu s-a terminat.(nu-mi scuz cacofonia)
Când fluieram asemeni unei balade , gândurile mi-au fugit la Ciprian Porumbescu zămislit din suferinţele neamului bucovinean adunate într-un veac de stăpanire străină pentru a cânta amarul şi dorul de libertate cu strune de vioară, fluieratul s-a stins şi am început a plânge , nu zgomotos , ci în surdină .
Nu pot să fluier şi să plâng deodată.