Doi trei au gust

Gustul de a ieşi în piaţă! Era ceva de bun-gust! De la an la an, sunt tot mai puţini oameni   pentru care mersul la piaţă mai este o plăcere şi nu o corvoadă. Era o desfătare, o adevărată  plăcere  de a gusta  o boabă de strugure,  o prună, un vârf de cuţit de brânză, o afină, o mură, un miez  roşu de pepene... Acum, când scriu, mai am în meomrie acele imagini. Ce vremuri!  Dar acum? Ce mi s-a  întâmplat într-o zi de piaţă, cred că alaltăieri după amiză.

 O doamnă trecea pe lângă o tarabă cu pepeni, undeva pe lângă intrarea în acea piaţă. Deschid  o paranteză. Adică ce zic în continuare rămâne între paranteze. Când spun doamnă, mă refer la acea femeie care vine la piaţă îmbrăcată elegant, eu nu vreau să supăr pe niciuna, toate sunt elegante, dar acea femeie depăşea standardul de femeie care face piaţa, ea se apropia de felul acela de a te  aranja, de a te machia pentru a merge la o zi aniversară, sau la un spectacol de teatru, în acest ultim caz, mai ales când se ştie că joacă o trupă din capitală. O paranteză în paranteză, eu scriu din  provincie.  Nu aş vrea să intru în detalii: cum era coafată, cum era machiată, cum arăta  rochia, dacă poşeta era din piele de crocodil sau imitaţie, cât erau tocurile de înalte. Da, venise la piaţă având în picioare sandale cu tocuri mari. Adevărul e că se ţinea bine pe picioare. Se vedea de la o poştă că era obişnuită să poarte aşa ceva. Ieşea în evidenţă piciorul în toată splendoarea lui. Unora nu le-ar trebui tocuri înalte. Nu vreau să le supăr. Mă refer la acele femei cărora picioarele frumoase le rămân la fel de frumoase şi dacă poartă tenişi sau papuci. Ies din paranteză. Să continui de unde am rămas. O doamnă trecea pe lângă o movilă de pepeni. Acum, după ceea ce am zic între paranteze, va trebui să dezvolt propoţia. O doamnă nu numai că trecea, ci ea chiar defila pe lângă acea movilă de pepeni. A trece e una şi a defila e altceva. Cine îşi mai aminteşte de paradele  militare, cum erau şi acelea de la  23 August, ştie că militarii defilau prin faţa tribunei oficiale. Ei  trebuiau să privească spre cei din tribună, adică să întoarcă capul, nu mult ci atât cât să vadă cu coada ochiului persoana din mijlocul tribunei.

Acum aveţi imaginea completă. Acea doamnă defila pe lângă movila de pepeni, adică se uita cu coada ochiului spre pepeni sau spre pepenar, dar nu asta e important la ce  sau la cine  se uita, sigur privea în acea parte.

Eu veneam din sens opus, dar nu defilam pe lângă pepeni, o priveam pe ea cum şi cît de elegant mergea. Mă oprisem la un moment dat.  Acel moment nu a fost întâmplător. Ea ajunsese, defilând, în dreptul mesei unde se cântăreau pepenii. Pepenarul care primise defilarea ei, ce  plăcere cred că o fi avut, o învitase să ia un pepene.  Dacă eu nu mă opream, ea nici gând să fi avut intenţia de a se opri, şi cum mergea cu privirea spre pepenar -persoana oficială de la  tribună-, ea s-ar fi lovit de mine. Eu îmi luasem toate măsurile, de fapt una mi-a fost suficientă, mi-am desfăcut braţele, ca să o prind dacă s-ar fi dezechilibrat, deşi se ţinea bine pe picioare.

Ea a observat la timp că trebuie să aleagă între mine şi pepenar. M-a citit dintr-o fulgerătură a privirii, eu nu-mi amintesc ce ochi avea, mă refer la culoarea lor, albaştri sau verzi, căprui sigur nu erau, şi s-a oprit întocându-se spre pepenar. Ce mai aveam de făcut? Rămăsesem cu mâinele desfăcute. Mi-am lăsat mâinile în jos ca pe nişte aripi şi mi-am adus aminte că trebuia sa cumpăr şi un pepene. M-am apropiat cu dezinvoltură şi cu acel curaj care îţi vine după o încercare ratată, atunci când nu mai ai ce pierde. Pepenarul era tuciuriu, ca de fapt toţi cei care se ocupă cu aşa ceva. Pe lângă asta avea în schimb un fel de a vorbi, de a-şi prezenta marfa, altfel spus era credibil băiatul. A atras-o pe acea doamnă printr-o şmecherie de pieţar. „Domniţă, uitaţi-vă la mine, sunt cinstit, am un pepene dulce şi zemos, e numai zahăr. Vă dau să gustaţi. Dacă nu vă place, nu vă oblig să-mi plătiţi. Face tenul frumos la domniţe. Eu cred că mâncaţi numai pepene. Ce bine arătaţi! ”

Cred că în acel moment doamna îl vedea doar pe acel tuciuriu cum dădea din buze, de dincolo de masă, lângă movila lui de pepeni. Ea nu avea curajul să se uite la cei din jur. Pe lângă mine se  mai opriseră şi  alţii care îşi aduse seră aminte că trebuie musai să cumpere pepeni. Eu nu am înţeles ca  doamna să-i fi spus că doreşte să  cumpere un pepene, mai ales că ea nici nu avea sacoşă pentru aşa ceva. Avea o poşetă din piele de şarpe sau crocodil. Ea rămăsese în faţa tribunei oficiale pentru a primi onorul pepenarului. Acesta cu îndemânare, ia din movilă un bostan verde, îl învîrte ca pe o minge, apoi îl pune pe masă. Tot timpul pepenarul păstră privirea lui spre aceea a domniţei, de fapt privirea ei fusese astfel legată de privirea lui. O pierduse doar un timp scurt, atât cât a tăiat, sub formă de triunghi, o bucată din pepene, pe care o şi scosese repede la lumină. Apoi privind-o vesel, într-un fel şugubăţ,  pe domniţă, îi apropie de gură acea bucată de pepene înfiptă în vârful cuţitului. Miezul de pepene avea culoarea roşie, nu roşu albicios, avea  o culoare îmbietoare, te invita să guşti. Cel puţin mie, atunci mi se adunase apă în gură.

„Vă rog să gustaţi, să-mi spuneţi dacă nu-i bun. Poftim, gustaţi  domniţă”.  Tuciuriu ştia să turuie bine. Avea tehnică în el. Nu aşteptă ca doamnă să-i facă un semn prin înclinarea capului, cum că ar vrea să guste. După cum o vedeam eu pe ea, eram chiar aproape, ea nu ştia cum să plece mai repede de acolo. Pepenarul tuciuriu apropiase repede vârful roşu al piramidei din miez de pepene de buzele doamnei. Am văzut eu că doamna nu avea de gând să deschidă gura. Dar, ca să iese din această poziţie ingrată, se ştia privită,  a deschis gura încet, dădea dovadă de bună educaţie,  atât cât să cuprindă ajutată de buzele ei roşii o bucăţică de pepene. A închis repede gura. A stat aşa, nu mult, bucăţica aceea de pepene  din gură  se făcuse repede zeamă. Eram lângă ea, am văzut cum înghiţise. Aşa cum îmghiţisem şi eu de pofta ce mi-o făcuse. Apoi şi-a mişcat buzele, una peste alta, în sensul de a le pune la locul lor, aşa cum fuseseră înainte de agusta. Aş fi vrut să-i spun pepenarului să-mi da şi mie să gust. Nu ştiu de ce îmi venise acest gând tâmp. Bine că m-am abţinut şi nu i-am dat curs. Mai am ceva maniere în mine. Ea l-a privit pe pepenar - eu nu am avut cum să văd dacă privire ei era  plină de ură sau de satisfacţie-  a înclinat capul ca şi cum ar vrea să-l cumpere. Nu am auzit-o spunând că i-ar fi  plăcut. Oare, ea venise în piaţă să cumpere pepene, sau numai să defileze? A plătit cât a zis pepenarul. 

Trebuia să ies din starea aceea de prosteală - parcă nu mai văzusem cum se încearcă la gust un pepene-, şi dau să-i spun omului că vreau şi eu un pepene tot aşa bun ca cel pe care i-l dăduse doamnei.  Am rămas fără răspuns, fiindcă ea -atunci mă descoperise că existam şi eu pe acolo-  m-a spălat cu o privire caldă, dulce, ca apoi imediat fără să mă lase să mă topesc, mi-a zis: „Fii ambil, domnule, ajută-mă să duc pepenele până la maşină!”

Vă daţi seama, cum m-am simţit, să fiu ales dintre atâţia care aerau acolo, şi erau  numai bărbaţi. Bine că nu mă văzuse nimeni, dintre cei cunoscuţi, în acea postură de hamal. Doamna păşea elgant, ca o gazelă, înaintea mea, eu spăşit în urma ei. Păream aşa fiindcă ţineam  pepenele în braţe, avea vreo zece kile. Mă străbătuse atunci gândul să mă prefac  că mă împiedic de ceva şi să scap pepenele. Se mai întâmplă. Am abandonat acest gând fiidcă îmi venise altul: mă rugase să o escortez până la maşină sau până acasă?, nu reţinusem bine. Ea nici nu se uita în urmă. Cred că mă simţea, cu acel ochi din ceafă. Mă gândeam să încep o conversaţie, să mă ridic din poziţia umilă de hamal. Dar, ce să o fi întrebat? Cât a costat pepenele? Dacă vine des în această piaţă? Dacă va mai veni? Prea multe întrebări deodată. Oricum nu mai aveam timp de a purta o conversaţie, că se oprise. M-am oprit şi eu. „Am nişte draci în mine! Nu te uita aşa aiurit la mine. Ia pepenele din braţele... domnului!” Ea, atunci se întoarse spre mine, dar, nu mai avea privirea aceea zâmbitoare, drăgălaşă, avea o privire tăioasă, rece.  „Îţi mulţumesc. Eşti un adevărat gentelmen. Toţi ceilalţi de acolo aveau feţe de pepene! „

Era să scap pepenele din braţe.  Un bărbat, un om bine făcut, veni repede şi mă descărcă de greutate. Domnul acela era  îmbrăcat elegant, avea părul gelat, purta ochelari negri, de soare. Aşa că nu i-am văzut privirea. Dacă nu vezi privirea unui om, e ca şi cum te-ai uita la un dulap.  Asta a fost tot. 

Eu am rămas ca un palmier în soare după ce ei s-au urcat în maşină, o maşină luxoasă, avea emblema din câteva cercuri, şi au demarat în trombă. Mi-am revenit repede, trebuia să-mi pun gândurile în ordine şi să continui să fac piaţa de acolo de unde rămăsesem. Mi-am reamintit că  trebuia să cumpăr vinete, cam cât să intre în doi saci de vinilin. Vom ieşi  la iarbă verde în ziua de 23 august.  Este  o zi specială. 

Coacem atâtea vinete în această zi căt să ne  ajungă toată iarna...