Romania, the land of choice

Ce vremuri trăim! Nu mai ştim cum să-i atragem la sărăcia noastră pe străini. Odată veneau fără să-i chemăm.
Împăratul Traian a intrat în Dacia cu ai lui turişti, cu şapte legiuni romane, mai mulţi decât au fost pe litoral, de Paşte, în frunte cu turista ministru, călare pe bicicletă. În anul 101 , după Cristos, turiştii romani au trecut Danubius sau Istros, pe un pod de vase. Nu au fost aşteptaţi cu pâine şi sare, s-au oprit la porţile închise ale cetăţilor din munţii Orăstiei, au străbătut Dacia in lung şi lat, de la Tapae la Adamclisi. Nu au stat mult, fiindcă dacii nu aveau atâtea pensiuni ca să-i cazeze şi nu le-a priit nici clima. Au promis că se vor întoarce, şi vor trece fluierând peste Danubius pe un pod mare, de piatră. L-au construit după un proiect al arhitectului Apollodorus din Damasc, şi nu cu firma Bechtel. Şi-au dorit o şedere de mai lungă durată, pentru a aduce pensiunile dacice la confortul celor romane, de trei margarete. Au cerut în schimb, nu cine ştie ce! aceia dintre ei bolnavi de astm bronşic, şi nu erau puţini, să beneficieze de aerosolii din minele de aur sperând într-o vindecare miraculoasă.
Decebal, care nu a ajuns rege fără să fie dotat, s-a prins de şiretlic, nu a acceptat planurile turiştilor romani şi nici să dea aurul pe astmul bronşic. Decebal împreună cu bărbaţii de aceeaşi seamă, neacceptând să facă turism rural cu de-a sila, s-au retras pentru totdeauna în munţii Orăştiei. A fost un gest de ospitalitate maximă. - Eu mă retrag în pustie şi vă las vouă totul pe vecie.
Turiştii de la Roma au locuit în Dacia timp de aproape doua sute de ani, până când minele de aur s-au transformat în cariere de piatră.S-au mai întors, tot ca turişti balneoclimaterici, pe timpul împărăţiei lui Constantin cel Mare. Au construit un pod de piatră peste Istru, în dreptul cetăţii Sucidava, Corabia de astăzi.
De data aceasta a fost un turism ecumenic. A scos pe creştini din grote şi le-a ridicat biserici.
Făcând balanţa acelor secole, când Dacia era cu adevărat un the land of choice pe malul stâng al Dunării albastre, putem spune fără putinţă de tăgadă, că nu a fost rău deloc, ne-a fost chiar bine. A fost o perioadă fastă din istoria turistică a ţării noastre. Seneca a spus: - Ori unde a învins Romanul el şi locuieşte. Ne-au luat, dar multe ne-au lăsat: cetăţi, municipii, drumuri, poduri, viaducte, canalizări, băi romane, băi termale ... monumente funerare, familii mixte. Tot ce construiau, erau la standardul de trei margarete al pensiunilor de astăzi. Mărturie, mai stă în picioare, scalda binevindecătoare de la Herculane. Drumurile noastre toate ... au fost pietruite. Toate drumurile duceau, mai duc şi astăzi, la Roma. Erau largi şi netede cum ar trebui să le avem şi astăzi.
Nu am mai avut de atunci atâtea foloase de pe urma turiştilor străini!

Au venit vremuri de restrişte şi jale când ţinuturile noastre au fost bântuite de turişti asiatici, sălbatici, înfometaţi, însetaţi, desaxaţi, nesexaţi, de s-a ales praful şi pulberea de ceea ce construiseră romanii. După această eră galbenă- tuciurie a venit una romantică, fără nici o legătură cu Roma antică. Sute de mii de turişti-năvălitori au venit în ţara noastră să ne spună o mie si una de poveşti. Ei lăsau să înţelegem că pierduseră Lampa lui Aladin , dar noi ştiam că vroiau o Cloşcă cu puii de aur. Au lăsat cloşca fără pui, păstorii fără turmele de mioare, copiii fără mame, au ars bisericile, ne-au luat pocalele de aur. Îi fugăream până dincolo, pe malul drept al Dunării albastre, ei se întorceau în stoluri ca lăcustele. Ei veneau de ne cereau pământ şi apă, noi dădeam foc pensiunilor turistice şi ne retrăgeam în munţi, lăsându-i cu ochii în soare. După ce obosiserăm cu urcatul şi coborâtul de la munte, şi pentru a pune capăt olimpiadei păgâne, am plătit cu saci de galbeni să ne lase-n săracia noastră , să caute alt the Land of choice, dincolo de fluviul cu apa tulbure (după atâtea treceri , apa din albastru a devenit galbenă).
Cu ce am rămas după secole de hărţuială turistico-turcistică? Cu: acadea, acaret, amanet, babalâc, baclava, balama, beizadea, boccea, cioban, catifea, cherestea, chiftea, ciulama, dambla, dandana, derbedeu, haimana, halva, hutur, lichea, lulea, manea, moftangiu, mucava, musaca, sofa, sandrama, şalvari, taifas, taraf, telemea, tichie, trufanda, zeflemea, palavragiu, pastramagiu, şiret, tembel, tutungiu, zevzec, aferim, aman, halal, sictir, rahat, şerbet, chiolhan, zambilă.

Ce vremuri au fost! Ce timpuri trăim! Nu mai suntem atractivi cum am fost. Ne hârjonim tot cu turcii: na-ţi-o ţie , dă-mi-o mie … de turistă. Nu mai vin cete de ieniceri să ne ia fetiţele pentru placerile sultanului, fetele consumabile se dau în tirurile lor din parcările nostre, iar cele dornice de o vacanţă exotică se duc în bivuacurile lor, all inclusive.
Ei ne oferă şi ce nu dorim, iar noi cu flamura în vânt- România the land of choice, îi atragem în locuri desfundate, mlăştinoase, ceţoase, aceleaşi de pe vremea lui Mircea şi lui Ştefan.

Le-a spus-o, destul pe înţeles, poetul:
...
Eu nu ţi-aş dori vrodată să ajungi să ne cunoşti,
Nici ca Dunărea să-nece spumegând a tale oşti.
După vremuri mulţi veniră, începând cu acel oaspe,
Ce din vechi se pomeneşte, cu Dariu a lui Istaspe;
Mulţi durară, după vremuri, peste Dunăre vrun pod,
De-au trecut cu spaima lumii şi mulţime de norod;
Împăraţi pe care lumea nu putea să-i mai încapă
Au venit şi-n ţara noastră de-au cerut pământ şi apă -
Şi nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimânt,
Cum veniră, se făcură toţi o apă ş-un pământ.
...
Eu? Îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul...
Şi de-aceea tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul,
Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este,
Duşmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste;
N-avem oşti, dară iubirea de moşie e un zid
Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid!

România the land of choice, un nou slogan turistic ce se vrea ademenitor pentru câţi mai mulţi turişti străini. Mai degrabă un nou slogan înşelător. Este greu, după ce au venit o dată şi au văzut, să se reîntoarcă ademeniţi de noul îndemn.
In ultimii ani am schimbat câteva reclame de ţară, anul şi sloganul .
Dorind să aflu cum rezonează în mintea unui străin noul brand, am intrat dis de dimineata pe fir, cu taxă inversă, cu o agenţie din centrul Londrei:
-Hello! Romania the land of choice is here!
-I am not so simple as to believe that! You are crezy?
- Nu suntem în criză, madam! Să fi văzut Paştele în Bucovina, acolo unde a început marea rascoală a flămânzilor. Au ridicat o statuie oului şi au plămădit o pască uriaşă de 120 de kilograme , peste drum de Catedrala Ortodoxă „Pogorârea Sfântului Duh” din Rădăuţi. De nu credeţi că a fost mare şi gustoasă , întrebaţii pe confraţii de la Guiness book!
-Really? I am not so simple as to believe that!
- Good night Madam! Amin!

BUCURATI-VA !

Cititorilor mei, ce m-aş face fără ei? Acum de Sărbători, le spun :- Odihniţi-vă un pic!! Mergeţi de luaţi Lumină, Lumina Învierii! Ciocniţi ouă vopsite-n sângele lui Iisus! Mâncaţi drob din mielul jertfit. Beţi vin roşu, sângele Domnului!
Cititorii mei, să trăiţi , să fiţi vioi! ce m-aş face fără voi?

E VINEREA MARE !

În Vinerea Mare, Vinerea Neagră, cu mare smerenie intră credincioşii în biserică. Cei care se învrednicesc să ţină post, aduc o mică jertfă Celui ce a pătimit pe cruce, Iisus.
Preoţii în veşminte cernite, scot din altar Sfântul Epitaf- pogorârea în mormânt a Domnului Iisus - şi-l aşează pe o masă in mijlocul bisericii, cu înalte rugăciuni şi cântări. Vin pe rand de se-nchina: bătrâni, tineri, mame cu copii în braţe. Unii acoperă cu flori Sfântul Aer, alţii cu lacrimi în sufletul ce ar vrea alinare, sărută pe Iisus, se pleacă până la podea, trec târându-se pe coate şi genunchi pe sub Sfântul Epitaf. Trec pe sub mormântul lui Iisus, cu umilinţă nu mai mare decât aceea îndurată de El pe cruce şi fără de mândrie ca Iisus când a spălat picioarele ucenicilor.
Intru în rând cu ei, mă închin, învăţ ce-i smerenia trecând pe sub Iisus. Din urma tot vin şi se închină, tot mai multe flori sunt pe Epitaf.
Se-aude toaca, se aude dăngănit de clopot, se aprind lumânări, începe Prohodul, începe slujba de coborâre a lui Iisus în mormânt, încep cântările, îngerii din ceruri ni se alătură, înconjurăm biserica cu Sfântul Epitaf, ne oprim, ne rugăm, revenim în biserică şi punem lacăt pe mormânt.
De cate ori, oare, în viaţa ce ne este dată, în câte Vineri Mari retrăim tristeţea acelui timp când Iisus a fost răstignit pe cruce şi coborât în mormânt? E mult? E puţin!

CINA CEA DE TAINA

Cina cea de Taina, Leonardo da Vinci, 1495-1498.

Cu seara zilei de vineri, 14 Nisan, seara azimelor, evreii intrau în săptămâna Paştelui : în amintirea ” Ieşirii din Egipt” . În acea seară, la cină, evreii mâncau Paştile, o azimă: aluat nedospit, beau vin, citeau texte biblice, cântau.

Cu o zi înainte, în seara zilei de joi, 13 Nisan, Iisus a hotărât să ţină Cina împreună cu ucenicii lui. În acea zi Iisus a trimis pe doi ucenici, Petru şi Ioan, la Ierusalim ca să pregătească Paştile pentru Cină.

„Mergeşi în cetate şi vă va întâmpina un om ducând un urcior cu apă, mergeţi după el, şi unde va intra, spuneţi stăpânului casei: Învăţătorul zice:Unde este odaia în care să mănânc Paştele împreună cu ucenicii Mei? Iar el vă va arăta un un foişor mare aşternut gata. Acolo să pregătiţi pentru noi” (Marcu XXIV, 13-16).

“ Unde voiesti să-Ţi gătim să mănânci Paştile? Iar EI a zis: Mergeţi în cetate la cutare şi-I spuneti:Învăţătorul zice: Vremea Mea s-a apropiat; la tine vreau sa fac Paştile cu Ucenicii Mei. Şi au făcut Ucenicii precum le-a poruncit lor Iisus şi au pregatit Paştile" (Matei XXVI, 17-19).

Pe timul acela la Ierusalim numai femeile duceau apă cu urciorul. Cei doisprezece ucenicii sosiţi în Ierusalim în acea zi de joi, văzând un bărbat ducând apă cu urciorul, au mers după el, şi au intrat într-o casă de lângă Templu, pentru a-I pregăti Cina de Paşti. Se spune că acel bărbat era Sf. Ioan Marcu, şi i-a aşteptat la intrarea în cetate la Poarta dinspre Răsărit.
Cina a fost pregătit în mare secret, pentru a nu se da de veste că Iisus va intra în cetate.

În timpul Cinei, Iisus le-a spus că cineva dintre ei îl va vinde. “Adevăr, adevăr vă spun vouă, unul dintre voi mă va vinde“
Iisus a luat pâine din aluat dospit, nu azimă, a frânt-o şi le-a dat lor să mănânce, binecuvântând: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu. ” A luat paharul , mulţumind le-a dat ucenicilor să bea din el, zicând: „Acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă”.
Pe baza acestor versete , Biserica creştină a instituit Euharistia(mulţumire, recunoştinţă), Împărtăşania. Creştinul primeşte de la preot şi mănâncă pâinea şi vinul, care simbolizează trupul şi sângele lui Iisus.
Paharul din care Iisus şi ucenicii au băut vin - „Sfântul Graal” este şi astăzi căutat.
După alţi evanghelişti Iisus a spălat picioarele celor doisprezece ucenici.
Iisus îi spune lui Petru că până dimineaţa se va lepăda de el de trei ori.
După Cină, Iisus şi ucenicii săi au adus cântări de laudă lui Dumnezeu, apoi au ieşit afară din cetate, şi s-au oprit în grădina Gheţimani, lângă Muntele Măslinilor.
Aici spre ziuă are loc arestarea lui Iisus. A fost recunoscut fiind sărutat de Iuda - vânzătorul.

Cina cea de Taină nu a fost un Paşte evreiesc, ci un Paşte cu totul nou si deosebit, înlocuit cu Sfânta Euharistie, jertfă şi taină în acelaşi timp.

La începutul creştinismului, până in anul 100, înaitea slujbei , creştinii luau masa împreună şi din motivul de a atrage câţi mai mulţi la creştinism. Deoarece unii mâncau peste măsură, iar alţii se îmbătau, preoţii au luat hotărârea ca masa să aibă loc după slujbă. Acest obicei a mai ţinut pînă în secolul al IV – lea.

Duminica Floriilor !

La passion de Jelenna d' Rac

Născută in anul 3980 după calendarul lui buda, din mamă cu frică de tatăl şi din tată fără frică de mamă, a avut o copilărie furată. Ursitoarea martoră la naştere, a avut o viziune, de s-a îngrozit tare, a fost ceva peste capacitatea ei paranormală de înţelegere. Când tatăl întors de peste mări dorea să ştie viitorul pupilei, ea a dat în bâlbâială. Aşa bâlbâită , i-a îndrugat :

-Una, Jeanne d’Arc, iute de piciorul sufletului s-a întrupat în Jelenna după al treilea sunet scuipat pe gură:d’Rac. Mai îninte scuipase b’ Aşe! iar la început d’Arc, fiind şi parola de reîncărnare. Jeanne d’Arc a trăit cu multe veacuri în urmă.
O văd cum arde şi se sfârâie pe rug. Ce nedreptate, ea care luptase ca un bărbat pentru a salva un regat. O aud cum striga: -Îmi pare rău că am rămas fecioară ca o proastă, mă voi răzbuna pe Delfin într-o altă viaţă.Tatăl s-a întors îngândurat pe ape.

Până la 13 ani din noua sa viaţa, Jeleanna a avut o copilărie sărăcăcioasă, cele mai însufleţite zile erau când se juca de-a mama şi tata, nu singură, cu fata din vecini. Ea prefera să fie tata, nu neapărat dinn cauza hormonilor cât mai degrabă a lipsei lui de acasă, cel puţin şase luni pe an.

În ziua când a împlinit 13 ani, a avut parte de ceva fabulos.După ce a stins a treisprezecea lumânare de pe tortul ornat cu cireşe, a auzit o voce mai aparte, care i se cuibărise-n cap. Se uită la mama , o văzu că nu-şi mişcă buzele, logic nu ea îi vorbea, se uită la soră-sa, şi ea era mută, atunci făcu o legătură intra-euronală: nu putea să fie decât vocea tatălui, venită de la mari depărtări pe unde el hălăduieşte pe un vapor. Ascultă din nou cu sprâncenele ridicate şi buzele ţuguiate. Eroare! Vocea nu era a ei şi nici a altuia cunoscut. Dar nu avea de ales, vocea îi suna în golul capului:

-Hai, gata cu joaca, îmi iau soarta în mâini! De când aştept să-mi răzbun sfârşitul vieţii anterioare. Voi fi în fruntea maselor, voi salva regatul, mă voi întoarce la Reims, dar nu voi mai sfârşi pe rug. Jur!

-Ce vrei să-mi spui? Cum adică să mor pe rug? Poate drug! Care regat? - Intră în dialog Jelenna vorbind cu glas tare cu vocea ei interioară.

-Hei, nu mă întreba. Nu s-a schimbat nimic sub soare. N-o fi rug o fi bară, n-o fi regat , o fi ţară. Naţiunea va avea nevoie de mine pentru a nu dispărea înghiţită de valurile istoriei. Până la 17 când voi intra în luptă, îmi voi pierde fecioria, călărind un cal din rasa Hrebi. Apoi până la 27 de ani, când voi avea prima conferinţă de presă, voi cuceri toate pub-urile ieşite-n cale, voi deveni prinţesa ţinutului Bamboo. Voi lăsa calul, voi călări o herghelie din rasa Range Rover. Mă voi ridica deasupra maselor, deoarece numai eu pot să le reprezint bine interesele la Reims, acolo unde în viaţa anterioară l-am condus pe fricosul -Delfinul Carol Duda, să fie uns rege. Ce proastă şi credulă am fost. Când voi ajunge din nou la Reims, fără să mai fiu fecioară, îi voi aplica Delfinului o lovitură, de picior întins, acolo unde îi bărbatului moale, să mă ţină minte şase veacuri.

-Cum oare voi fi în stare să le fac eu pe toate astea. Sunt peste puterile mele! -Se plânse Jelenna vocii ascunse.

-Ştergeţi nasul, fata tatei şi ascultă-ţi vocea interioară.

-Asta este vocea tatei. Nu mă înşel! –Ea ţopăie de bucurie cu tortul în mână.

-Ca să-ţi dovedesc că ţin la tine, mă voi lăsa de cărăuşie pe apă, voi reveni pe uscat, voi ajunge Şef de Regat, numai ca tu să-ţi vezi visul de răzbunare. Eu voi fi mare la mine în regat, dar tu deşi vei fi MICA, vei fi peste Occidentul Mare. Ha! Ha! Ha! .... au fost ca un ecou în ţeastă, ultimile semnale auzite de Jelenna.

-Nu-mi mai trebuie tooort! Luaţi-l şi mîncaţi-l! Daţi-mi un cal ! Daţi-mi un cal! Vreau să călăresc. Vreau să-i domin pe toţi! Proastelor!

-Nu te uita cu gura căscată, ţine-o să o leg cu o funie pe nebună , să-i scot dracii din cap!- ţipă mama speriată către sora apucatei.

Trecut-au anii, mama cu grijile tatălui pe cap, uitase de nebuneala Jelennei, până într-o zi când o văzu pe ecran ţinând o conferinţă de presă.

-Când aveam 13 ani am auzit voci interioare ... când tata va ajunge ... eu voi reprezenta generaţia mea bambooo...voi fi o nouă Jelenna d'Rac la Reims, unde cu multe veacuri în urmă, ca o proastă ce am fost, l-am ajutat pe Delfinul Carol Duda să fie uns rege ... visul meu e să ajung o fată mare în Occident ... nu voi mai repeta greşelile făcute cu multe veacuri în urmă ... bărbatului care îmi va sta în cale îi voi aplica o lovitură în moale ...chiar dacă voi sfârşi arsă pe d’rug ... nu mă las!

Leac pentru tirannos

Tirannos-ul este o boală incomplet eradicată , în ciuda eforturilor organismelor internaţionale de luptă împotriva bolilor incurabile.
Tirannos-ul se capătă din prea multă imunitate a celui ajuns în fruntea maselor, este o boală idioată, primele manifestări sunt senzaţia de greaţă când i se pune adevărul pe tavă.
Cel afectat are scaunul tare la cap, are o privire falsă, trupul îi este cuprins de spasme, închide un ochi când gândeşte, hăhăleşte când zâmbeşte.
Se poate prepara o tinctură împotriva tirannos-ului, folosind extract din planta Calea zacatechichi, din familia Turnesolului, rudă cu Turnătorul.
Aceasta planta este foarte apreciata datorita calitatilor sale, intensifică prezenţa de sine, cel care o utilizeaza, are tot felul de viziuni şi vise foarte clare din trecut şi viitor. Cel ce bea rom cu picături de tinctură de zacatechichi, îşi aminteşte bunăoară, cu exactitate, prin ce combinaţii şi-a cumpărat casa de peste un milion de euro.
Dupa consumarea acestei plante, se constată o limpezire, a gândurilor şi spiritului, accentuată, precum şi o mare claritate în gandire.

Din păcate, cu durere repet, din păcate este greu să găsim această plantă, ea creşte departe de noi, tocmai peste mări şi ţări, în Costa Rica.
Tinctura de Calea zacatechichi poate fi înlocuită cu un leac autohton.

Se prepară un macerat la rece din:
- 3 cufere cu pulbere neagră din pământul de la Mirceşti;
- 10 kg de extract din boabe de mătrăgună din grădina lui Popa Viciu;
- 10 kg căcăreze de la o oaie neagră crescută în Pipera;
- o linguriţă cu extract din scaunul unui Găozar;
- 250 l de apă sfinţită din piscina vilei Ioana;
Se lasă la rece de seara până dimineaţa şi apoi de dimineaţă pînă seara, timp de 40 de zile.
Acestă reţetă simplă previne instalarea tirannosului.
Celui cu simptome clare de tirannos trebuie să i se dea să bea cu paiul, seara, în part-time, când stă în fotoliu şi priveşte la televizor un talk show.

Să-i hrănim cu iluzii

Nesimţilă, aka Năşilă, şeful Federaţiei Rumegătorilor de Ferigă, îi îmbie pe cei trei meditatori transcendentali: Opacul, Transparentul şi Vizionarul să intre în cilindrul ce-i va transfera rapid şi în deplină siguranţă printr-un tub subteran la marea hală de meditaţie, semiacoperită, înţesată de fiinţe răzvrătite şi flămâde . Înainte de a-şi ocupa fotoliul anticrash, Nesimţilă aka Năşilă îşi scoate haina din piele de lup, îşi pune haina din piele întoarsă de oaie, să nu epateze , să nu enerveze şi mai mult flămândul auditoriu.
După ultima misiune ratată a echipei culegătorilor de ferigă, fiinţele grăitoare aparţinând de federaţia lui Năşilă rumegă în gol, existând riscul gripării maxilarelor, scăderii glicemiei şi pierderii vederii.
Până la promovarea unei alte echipe, mult mai motivată, mai incisivă , mai hotărâtă, în lupta cu alte federaţii similare pentru câştigarea dreptului de a culege ferigă pe o pajişte de pe cuprinsul planetei albastre, şeful federaţei, caută o soluţie de a le înlocui foamea de ferigă.
El nu se înspăimântă de eşecul misiunii, oricum el are statut de invitat de onoare pe orice pajişte cu ferigă, ca membru al clubului mondial al rumegătorilor de ferigă. Se gâdeşte cum să le mai dea o speranţă gloatei de rumegătoare, că la următoarea misiune, Federaţia va câştiga dreptul de a paşte ferigă pe o parcela de pe planeta albastră.
A renunţat la triada nesătuilor: Lăcustă, Pacoste, Fasulă, ancronici, depăşiţi de noile tehnici de pregătire prin meditaţie a celor aleşi să se lupte pentru a cîştiga dreptul să pască pe o parcelă de ferigă. A găsit pentru perioada critică pe care o străbate federaţia, pe cei trei transcendentali. Opacul, Transparentul, Vizionarul sunt fiinţe superinteligente care de mult nu se mai hrănesc cu ferigă, ci cu iluzii optice. La baza meditaţiei ei pun principiul axiomatic: nici o şedinţă cu ferigă pe masă, cine-i cu gândul la ferigă, rumegă şi vederea îi în ceaţă nu vede iluzia optică.

Pe rând, câte unul din cei trei, ia poziţia de meditaţie, se adresează masei înfometate, acoperind zgomotul de font dat de scrâjnetul de maxilare:

Fixaţi-vă privirea pe punctul din centru, apropiaţi-vă şi îndepărtaţi-vă de imagine şi veţi avea fericirea să vedeţi cum discurile se învârt.
Vedeţi ? dacă da , asta înseamnă că nu vă mai trebuie ferigă!


Acum după ce aţi uitat un pic de ferigă, fixaţi-vă privirea pe imagine. Nu-i aşa că ceva acolo se mişcă? Şi nu uitaţi, mu mai aveţi ferigă!


Acum nu vă rămâne decât o relaxare după o masă copioasă cu iluzii. Nu trebuie să faceţi nimic altceva decît să vă uitaţi la imagine. Este ca o rumegare de iluzii!


In sfîrsit proba de foc, dacă o treceţi, mult timp veţi uita că nu veţi putea să culegeţi ferigă de pe parcela din sudul planetei albastre. Vă las să priviţi până ce paletele încep să se rotească.


Masele cufundate în adâcă meditaţie nu sesizară când se retrase Năşilă şi a lui triadă transcendentală.
Înainte de a intra în cilindru el avu grijă să scape de haina din piele întoarsă de oaie.

Ora Pamantului

Prima repriză a meciului de fotbal pentru calificare la Mondialul din Africa de Sud se suprapune la indigo cu Ora Pământului. Earth Hour , din litere cu cerneală verde, este un brand al ecologiştilor, al fanilor Greenpeace. Nu-i nici o noutate , toate orele din zi şi noapte sunt orele Pământului, care dacă nu s-ar roti în jurul axei cum se învârte patrupedul în jurul cozii nu am avea oră, nici zi , nici noapte. Dacă nu stopăm încălzirea globală, stingând lumina în prima repriză a meciului, viitorul Pământului este sumbru, stă sub zodia cancerului, adică se va încălzi pînă se va opri. Mai rău decât să se oprească Pământul din învârteală nu poate să ne fie. Să ne păstram cumpătul. De oprit nu se va opri de tot. Nimic nu este static totul este în mişcare.Să avem un pic de respect faţă de Galileo Galilei,care pentru E pur si muove a pătimit până la sfârşitul vieţii.

Pe măsură ce va creşte încălzirea globală, Pământul se va roti din ce în ce mai încet. Conservarea energiei este lege, nu-i tocmeală. Ora va ţine cât o zi apoi cât o săptămână, şi din inerţie va depăşi un pic săptămîna până se va obişnui Pământul cu rotirea sa înceată. Noi ar trebui să ne oprim aici! că mai rău decât să ţină ziua şi noaptea împeună cât o jumătate de an, nu cred că poate fi. Astfel primăvara va dura o zi. Nu-i rău că sunt multe de trebăluit. Mai rău va fi cu somnul. Cine va dori să doarmă ziua, va lasa un pic treburile şi va pleca în partea întunecată a Pămîntului. Da, acesta poate fi un motiv serios de emigrare. Se duc oamenii pe alte meridiane la culcare. Dacă primăvara va fi zi, atunci vara va fi noapte. Ce logică! Ce tragedie! E tragedia de care vă spuneam mai sus. Munceşti toată ziua, adică toată primăvara ari, semeni, prăşeşti şi cînd să vină vara să se coacă toate, să strângi roadele, nu mai este soare, fiindcă el apune, vine nopatea, îi rece şi se lasă o lungă întunecime.
Până aici! Mă împotmolesc, nu pot să-mi imginez cum va arăta Pământul când vara va fi tot timpul noapte.
Mă duc să vad meciul la lumânare. Dacă îl pierdem de vină este Ora Pămâtului. Ce logică!

Grădinarul

Altădată jocul Naţionalei de fotbal ne era ca un balsam pentru suflet, ca o terapie de grup prin hipnoză, ne vindeca de griji şi supărări.
Aşteptam ziua meciului cu bucurie, cu nerăbdare. Ziua aceea îmi era bornă temporală.
De câteva sezoane, vorbind la nivel de FIFA, aştept ca pe un supliciu meciurile Naţionalei. Nu sunt vindecat încă de tortura sufletească de la meciul jucat acasă cu Lituania.

Când mă gândesc la meciul dintre România şi Serbia, de sâmbătă, 28 martie, la Constanţa, mă rog să-mi fie mai uşor supliciul:
-Nu-mi da Doamne cât pot să duc!
Aş face şi magie neagră , sa înţep cu andreaua fotografia echipei adverse, dar mai bine nu, suntem totuşi în Postul Mare.

Revenind cu picioarele pe gazon, cred că Naţionala are nevoie de o terapie prin hipnoză. Milioane de gânduri pozitive îndreptate zilnic spre jucătorii chemaţi la lot de către selecţionerul Piţurcă. Mai întâi trebuie să ştim care sunt aceşti fericiţi sau nefericiţi jucători.Adjectivul şi-l vor prinde sau nu la butonieră, după fluierul final de sâmbătă seara.

Au fost chemaţi jucători care evoluează la cluburi străine:

Cosmin Contra (Getafe CF), Cristian Sapunaru (FC Porto), Mirel Radoi (Al-Hilal), Razvan Rat (FC Sahtior Donetk) si Mihai Nesu (FC Utrecht)- fundaşi;

Razvan Cocis (FC Lokomotiv Moscova), Paul Codrea (AC Siena), Maximilian Nicu (Hertha BSC)-mijlocaşi;

Adrian Mutu (Fiorentina), Ciprian Marica (VfB Stuttgart)-atacanţi.

Jucători care evoluează în ţară:

Bogdan Lobont (FC Dinamo Bucuresti), Costel Pantilimon (FC Timisoara)-portari;

Dorel Stoica (FC Universitatea Craiova), Gabriel Tamas (FC Dinamo Bucuresti), Dorin Goian (FC Steaua Bucuresti)-fundaşi;

Banel Nicolita, Ovidiu Petre (ambii, FC Steaua Bucuresti), Alexandru Bourceanu (FC Otelul Galati), Cristian Tanase (FC Arges)-mijlocaşi;

Gheorghe Bucur (FC Timisoara), Florin Costea (FC Universitatea Craiova) si Marius Niculae (FC Dinamo Bucuresti)-atacanţi.

Sunt mulţi veniţi, pe unii îi cunosc ca pe nişte oi negre, pe alţii ca pe nişte cai breji. Pomul dupa rod se cunoaşte, de-i bun sau rău. Pomul mai trebuie şi curăţat. Piţurcă nu vrea să cureţe pomul de uscături, el crede mai repede în Grădinarul Miciurin.
Grădinarul Piţurcă altoieşte pomul, împrospătează lotul cu nimeni altul decât Maximilian Nicu.

Măi să fie! Cine să fie oare acest jucător cu nume de prenume şi de renume? Googălesc şi mă dumeresc.

Maximilian Johannes Ştefan Nicu, născut în Germania, în 25 noiembrie 1982.
Din vara anului trecut, este jucător la Herta BSC, echipă din prima ligă Germană, aflată până sâmbăta trecută pe primul loc în clasament. Joacă pe post de mijlocaş şi a marcat două goluri, în poarta adversă, se înţelege.

Ca să poată fi altoit pe naţionala României , de către grădinarul Piţurcă, el, Maximilian Johannes Ştefan Nicu a trebuit să primească cetăţenia română. Este cetăţean român, cu acte în regulă, din 17 martie anul curent. Poate are mână bună grădinarul şi se va prinde repede altoiul. Să se prindă mai repede decât s-a prins altoiul Bănel. Din acest punct de vedere , de sorginte botanică, aştept cu nerăbdare meciul de sâmbătă seara.
Dacă Maxmilian va juca la maxim, şi va da şi gol , atunci Ilie Dobre, un împătimit comenator radio, se va desfăsura la maximum, strigând prelung în microfon: Goooo...oool Maximilaaa...an Johanneeee..es Stefaaa..aan Nic... Nu cred să-i mai rămână suflu si pentru ultimul nume din şir. Ăsta să fie baiul, că se va îneca Ilie Dobre cu cele patru nume ale neamţului.

Să nu i se usuce altoiul grădinarului Piţurcă şi să-i rodească sâmbătă pomul.
O săptămână cu post şi cu rugăciuni vă doresc ! Dacă nu vă stă la îndemână, plătiţi pe mama Omida să facă farmece. Fiind la mijloc soarta Naţionalei, ea ar putea să mai lase la preţ sau să facă magie pe gratis, din patriotism.

Virusul EBA

070602009EBA este numărul provizoriu al maşinii electorale ce si-ar dori EBA (Elena Bască) pentru a circula de una singură pe drumul european PE. In maşina portocalie cu numar 070609 PDL, un Grand Levier, nu şi-a găsit locul dorit. Pe locul din faţă dreapta, nu! oricând putând să pupe parbrizul, deşi are cu ce.S-ar fi mulţumit cu un loc pe banchetă, dacă nu ar fi fost ocupată de agabaritica AMP(Alina Media Press). A rămas varianta de avarie, portbagajul, dar de!cum să accepte să stea în aşa poziţie umilă, si la un aşa drum lung, doar nu-i valiză.
De fapt, AMP o atenţionase printr-un mesaj transmis în massa PeDeLe:

-Dacî să urcî iea, ieu cobor, ie clar, obraznica asta mă şifoniază.Vreau să stau lejieră, să am spaţiu di manievră, să nu amorţiesc, să pot să-mi pun picior pesti picior când mă concientriez la lucru pi lieptopul mieu. Nu ari dicât să-şi cumpiri maşină, că doar ari lieafă marie, îi în solda lui Luxten. Sigur, îi convini să mieargî cu maşîna potocaliie, ştie di la tat-su că maşîna cu numărul ziero şapti ziero şasi ziero nuoă Pie Die Lie are piermis di libieră trieciere pie drumul PE. Da! Ce nu ie clar? Cred că fata asta nu-i distul di rialistă , vrea să compromitî pi tat-su, pi toată lumea Pie Die Lie chiar şi pi măsa ...

Hoo! Opreşte-ţi moara, las-o să vorbeasca şi pe ea:

-Eu nu doresc să mă ascund în portbagajul maşinii portocalii. Nu doresc ca tatăl meu să fie acuzat de nepotism, atâta timp cât nu am rămas măcar însărcinată. Nu vreau ca draivărul maşinii portocalii să fie pus în situaţia dificilă de a alege între mine şi intelectuali, şi ca urmare am decis să nu mai fac blatul cu maşina portocalie. Doresc să am maşina mea, să stau unde vreau şi cum vreau şi cu cine vreau şi cât vreau. Sper să reuşesc.Deocamdată mi-am luat numărul provizoriu 070609 EBA, valabil până în 7 iunie. V-aţi prins! că doar nu sunteţi pippizi, adică intelectuali.
Ştiu la ce m-am înhămat. Nu am ovăz, nici fân în traista din faţă. Am energie, ambiţie şi determinare. Am atăta încât vă dau şi vouă.Am pretenţia ca presa şi intelectuali care zboară ca corbii deasupra mea să nu aibă pretenţia să renunţ la EBA. Aşa cum m-am născut aşa rămân.

Geaba are numar dacă nu are maşină. Pentru a avea i-ar trebui 100 000 de euroi.
Dacă primiţi un email : Daţi un euroi pentru EBA! nu-l deschideţi! este un virus traian, care vă va arde compul personal, că nici cu pipi di faceţi pi el, nu-l stingeţi.

O mare schimbare la Casa Albă

Numai Lady Condoleezza Rice şi First lady Michelle Obama ştiu cât de mare este schimbarea dintre G.W. Bush şi Barack Obama!

Neascultarea

Părintele Teofil Părăian, de la Mănăstirea Brâncoveanu - Sâmbăta de Sus, spunea despre ascultarea monahală:
Monahul are trei făgăduinţe speciale, care reglementează viaţa monahală: ascultarea, castitatea si sărăcia, adică multţmirea cu puţin. Ascultarea e pusă pe primul plan, si e rânduită pentru ca omul să nu greşească ţinându-se de propria lui opinie, ţinându-se de plăcerea sa, de buna lui dispoziţie într-o chestiune; ea urmăreşte înaintarea lui raportându-se la o conştiinţã străină, la o conştiinţă îmbunătăţită, străvăzătoare. Şi atunci dependenţa aceasta fiind o făgăduinţă a călugărului, trebuie observată mult mai mult decât ascultarea obişnuită a unui om independent.
Cineva care nu ascultă de îndrumător si se face independent din dependent, sigur că-şi deschide calea spre păcate în general şi spre alte devieri de la rânduieli pe care le cunoaştem din tradiţia monahală.

Joc secund

de Dan Barby-Ileana

O tânără vlăstară din creste de valuri,
Intrată prin oglindă în mântuit partid,
Un gând istoveşte, ascuns, rigid,
Un joc secund, stârnind talazuri:

Eu, mezină, mare albastră, iubite tată,
Talent latent, stea ascunsă pe bolta înaltă,
În zbor invers mă lansez, fotoliu P E îmi e zodie,
Meduză cu ci(n)stită face în mare Pi-pi-di invidie.

Ziua Tatălui

În sesiunea actuala, legislativul coace la foc mic o lege pentru instituirea “Zilei tatălui şi Zilei Mamei" . Tatăl în prima duminică din luna mai, si Mama în adoua duminică din aceiaşi lună, se vor celebra. Acţiunea este serioasă, asociaţia T.A.T.A . are un comunicat interesant.

Tata se simte discriminat şi de către literaţi , faţă de Mama , care este subiect predilect.

A fi tatăl e mult, a fi mamă e totul. Dintre toate religiile cea mai frumoasă este mama. (Grigore Vieru)
Dragostea de mamă face ca toate celelate sentimente să pălească.Inima unei mame este un abis în adâncul căreia se află pururea o iertare. (Honore de Balzac)
Ne iubim mamele atât de mult pentru că sunt singura aluzie palpabilă la neantul care a fost.(G. Liiceanu)
Ne lipsesc poemele, odele, cîntecele ridicate Tatălui.
Incerc , o prima strofă, ce ar putea fi pusă şi pe note:

Tatăl meu îi ca Făt frumos din lacrimă, ca cel din basm,
El este brav, vajnic temerar, tenace, lipsit de marasm,
Ieri ca navigator cu mâna ferm trăgea de cârmă,
Astăzi ca Şef de Stat străbate ţara acoperindu-se de faimă,
Ieri spărgea cu nava valul, astăzi cu partid-pickhammer adversarul,
Ieri se strecura cu vaporul printre balize şi banchize,
Astăzi cu poporul lui iubit, cu dibăcie printre crize.
Refren:
Eu, mezina ta iubită, iubite tată
Nu mă las mai prejos, şi de îndată
Depun candidatura pentru uie
Chiar dacă unele fac pi-pi-de invidie.

Pînă la Ziua Tatălui mă angajez solemn, să dau gata poemul!

Fata nevazuta a Lunii

Pe faţa nevăzută a Lunii trăieşte o lume nemaivăzută. O lume aflată permanent într-o stare de meditaţie transcendentală, o stare care depăşeşte limita realităţii. Stare venită din lipsă de aer, de atmosferă. Asta o spun eu. Ei, lunaticii, adică cei care trăiesc pe faţa nevăzută a Lunii nu conştientizează că ar putea exista şi aer în afară de eter.
Să le spui : în imediata vecinătate a Lunii, exista o planetă din pământ, foc şi apă, învelită într-o manta de aer, ocupată vremelnic de oameni, nu te-ar crede. Cum să creadă că ar exista ceva ce ei nu pot să vadă?
Se pare că atunci când se află în această stare, simt că în spatele lor , în spatele Lunii, s-ar afla un corp mult mai mare decât Luna, ceva misterios, de neînţeles , de necuprins cu mintea lor. Unii cu mintea mai antrenată, reuşesc să vadă, cum pe o planetă misterioasă, pe care o simt tot timpul în spatele lor, oameni la fel ca ei se uită noaptea pe cer şi admiră o farfurie ciobită, de culoare cenuşie, alteori argintie, iar vieţuitoare cu patru picioare şi coadă, neamivăzute de oamenii de pe faţa nevăzută a Lunii, latră şi urlă la aceiaşi farfurie. Cei ce se trezesc din astă stare, nu se obosesc să comunice între ei, să povestească, pesemne că nici ei nu cred în propriile viziuni. Ei nu-şi pun prea multe întrebări. Cred că şi ăsta e un secret al traiului lor lor tihnit dus pe faţa nevăzută a Lunii.
Pentru ei Luna este nemărginită şi plată. Nu se obosesc să verifice dacă şi asta este adevărat. Se poate să aibă această stare tot din cauza lipsei de aer. Plămânii ,creierul, inima şi alte piese vitale sunt alimentate numai cu lumină de la Soare. Dar nu direct, ci cu lumina filtrată de piatra meteorică, în spatele căreia îşi trăiesc ziua. Şi cât îi ziua lunară de mare, ei se feresc, ca de dracu, de Soare. Prin piatra meteorică nu trece şi dogoreala, aşa încât nu se pârlesc cum s-ar pârli dacă s-ar expune direct la Soare.
Noaptea, pe care o aşteaptată ca pe o binecuvântare cerească, nu dorm nici un pic , şi asta se întâmplă din cauza insolaţiei de peste zi, chit că stau la adăpostul stâncii meteorice. Neavând somn, îşi caută de lucru, doar aşa ca să se afle în treabă. Ei nu trebuie să muncească pentru o bucată de pâine. Mai întâi că ei nu ştiu ce-i aia mâncare, fiindcă ei se hrănesc din lumina venită de la Soare, dar şi din pricină că pe faţa nevăzută a Lunii nu creşte nici un fel de plantă. Ei nu ştiu gustul pâinii, al vinului, al apei, al laptelui, al ... Iar de gustul cărnii nici nu mai vorbim. În afară de oameni , nu mai există nici o vieţuitoare cu două sau patru picioare, cu aripi sau cu coadă, nici în praful lunar, nici sublună şi nici în eter.
Praful lor Lunar se întinde în aceiaşi proporţie ca apa pe Pământ, iar bolovanii, stâncile - pietre uriaşe sau mai mici, sunt cele mai căutate de lunatici, pe timp de zi. Ele vin din cer cum vine grindina pe Pământ. Ei se roagă la Soare să le trimită o ploaie binecuvântată cu pietre, bolovani şi stânci. Ei, deşi cu mintea înceată, din experienţele trăite de strămoşi şi transmise genetic, au observat că meteoriţii noi, în spatele cărora se adăpostesc cât îi ziua de lungă, filtrează mai bine lumina. Lumina filtrată de această piatră, este mai hrănitoare decât lumina venită direct de la Soare. Este plină de vitamine şi de proteine fotonice. Astfel ei sunt foarte bine hrăniţi, nu cunosc ce sunt alea ingrediente artificiale, şi-şi permit, au şi timp, să se ducă cu mintea în voiaj pe altă planetă, pe care o simt că ea există undeva aproape (le-o spune al nu ştiu câtelea simţ).
Nu aş mai avea multe de spus despre această lume nemaivăzută aflată pe faţa nevăzută a Lunii, dacă nu s-ar fi întâmplat într-o Zi cu Soare, ceea ce într-adevăr s-a întâmplat.

Un copil din părinţi Lunatici, se juca în praful cosmic, la umbra unui bolovan meteoric, abia căzut din albastrul îndepărtat al oceanului cosmic.
Pentru ca mintea să i se dezvolte, mama (tatăl era mai tot timpul plecat) îi dădea ca exerciţiu să caute pietricele ascunse prin praful Lunar, şi apoi să le sorteze după marime, formă şi culoare.
Când soarele, luând cu el toată dogoreală, trecuse în spatele muntelui cenuşiu-arămiu, mama ieşea din dosul unei stânci, unde meditase toată ziulica , să verifice dacă plodul ei lunatic îşi făcuse tema. Dacă n-ar fi văzut ce nu a mai văzut vreodată, i-ar fi spus băiatului că a făcut o treabă bună, fără să se obosească, să verifice dacă le-a ordonat după mărime, formă şi culoare. Dar de data asta s-a aplecat mai mult, să vadă mai bine, acele pietricele din prima grupă - cele mai mici, de o culoare şi formă aparte. A luat una cu două degete de la o mână şi a aşezat-o în palma celeilalte mâini. A adus-o cu mâna mai aprope de ochi. Era de formă ovală, aurie la culoare şi foarte uşoară. Era ca un bob de grâu, ar zice un pământean. A luat-o din nou cu buricele celor două lungi degete, a pus-o între dinţi, să-i verifice duritatea . Nu a trebuit să apese prea tare cu dinţii, că gura i s-a strâns, bobul miraculos s-a sfărâmat. Nu avea gust de praf de piatră. Avea un gust ca al luminii venită de la Soare, de la care se hrănea toată suflarea de pe Lună. Bulversată, mirată, entuziasmată, a luat celelate boabe, le-a pus pe o lespede, apoi l-a luat în braţe pe băiat, l-a lăsat jos, l-a scuturat bine, să-i reintre mintea-n funcţiune, să-i spună iute de unde a cules pietricele aurii , ovalii. Copilul, ca o jucărie teleghidată, a condus-o lângă o stâncă căzută de la ultima ploaie.
La lumina soarelui spre asfinţit, a cules de lângă stâncă toate acele pietricele aparte, mult deosebite de celelalte. Culegea boabele din praf şi le punea pe o lespede de piatră. Din când în când mai încerca câte una între dinţi, şi, fiind bună ca lumina Soarelui, o înghiţea. Era pentru prima dată când gusta Lumină. Culegea şi plângea. Plângea dintr-o prea mare emoţie, plângea de prea multă fericire.
Ultima dată, e tare de mult de atunci, a plâns de supărare, fiindcă din eter nu mai plouase cu pietre, nu mai simţise de mult gustul luminii filtrată de o nouă piatră cerească.
În palma cu care îsi ştergea lacrimile de pe obraz, ţinea boabele aurii şi după ce se sătura privindu-le, le punea aşa ude, pe câte o lespede. Pe copil îl atrăgeau aceste boabe aurii ca un magnet. Găsise mai încolo de unde o lăsase pe mama, alte pietricele miraculoase, alte boabe aurii. Mama, în urma băiatului, aduna, neobosită, bob cu bob. Au mers, au cules la lumina stelelor, boabele aurii din praful lunar. În urma lor rămâneau lespezi de piatră cu boabe aurii udate de lacrimi. Ziua se odihneau la adăpostul stâncilor, şi cum de se lăsa seara, plecau la drum pe urma boabelor aurii. Le culegeau, le priveau cu nesaţ şi cu mâna udată de lacrimi le aşezau cu grijă pe câte o lespede de piatră.
Aşa au mers mult timp, până când într-o noapte de-a lor, lunară, le apăru în faţă, departe la orizont o lumină, dar nu arzătoare, mai degrabă rece dar ademenitoare. Au lăsat culesul boabelor, şi au alergat spre locul de unde creştea acea lumină albastră. Pe măsură ce se apropiau, vedeau o formă rotundă de lumină. Nu s-au oprit decât atunci când în faţa ochilor se ivi întreagă, o arătare învăluită ca într-o pânză colorată mai mult în albastru. Mama l-a luat pe băiat în braţe, s-a aşezat cu el pe o piatră şlefuită de vântul cosmic, şi tot privind la fantoma albastră, gândi: -Aşa ceva, eu am văzut, adesea, cu mintea . Nu am spus nimănui. Cine să mă creadă, fără să şi vadă. Nici eu nu am avut puterea să cred.
Pentru a-şi alunga orice urmă de îndoială, l-a întrebat pe copil să-i spună ce vede. Copilul îi spuse că vede un ghem de lumină lină şi rece, cu mult, mult diferită de aceea venită de la Soare. Îi mai spuse că simte că îl apucă frigurile, şi că are o stare de nelinişte. Apoi o trase iute de mână pe mama, rugând-o să se întoarcă spre locul lor de baştină, acolo unde a văzut lumina stelelor şi a Soarelui.

Pe drumul de întoarcere, văzuse o altă minune: din boabele aurii udate de lacrimi crescuse firave fire albe-verzui. Pe măsură ce se apropiau de casă, firele erau tot mai mari, aveau spice verzi, spicele verzi deveneau aurii, apoi din spicele aurii de le atingeai curgeau boabe aurii. Se adunase pe lespedea, pe care dintr-un singur bob crescuse firul cu spicul auriu, o grămăjoară de boabe.
De bucurie, de fericire, văzând atâtea boabe, mama şi copilul au mâncat o parte dintre ele. Deodată deveniră somnolenţi, şi după câteva minute lunare, au adormit la umbra unui bolovan.
Mama şi copilul aveau somnul agitat, se zvârcoleau şi bâiguiau. Copilul s-a tot zvârcolit până când a iesit din umbra bolovanului, şi când a simţit pe pielea lui arsura soarelui, s-a trezit şi a început să ţipe. De la ţipătul copilului, mama s-a trezit şi ea din coşmar. După ce s-au retras din nou la umbra bolovanului, mama îşi aduse aminte de coşmarul ce-l visase. Îi povesti copilului:
- Se făcea că din cer cobora lin un soare mic cu lumină pâlpâind. Din praful stârnit la aşezarea pe Lună, se ivise o arătare cu picioare , mâini şi cap, asemeni cu lunaticii noştri, dar îmbrăcat mult mai bine, în haine argintii, cu multe lucruri agăţate pe lângă corp. Am văzut destul de clar, mişca capul într-o sferă lucioasă.
S-a uitat de jur împrejur , apoi a început să meargă dar mai mult săltând. Mă luasem după el , la început mai mult din curiozitate, apoi uimită, în urma lui rămânea un şir de boabe. Uitându-mă mai cu atenţie, am văzut că ele cădeau dintr-un burduf ce-l purta pe spate. După un timp, probabil că el obosise, s-a aşezat pe un bolovan , a dat jos burduful de la spate, l-a învârtit pe toate părţile, s-a uita în el, apoi pe jos. Aruncă burduful si se întoarce pe urmele pe care le lăsase. Atunci m-a văzut şi cu mersul lui săltăreţ s-a luat după mine. Deşi fugeam cât mă ţineau picioarele, din câteva salturi el m-a ajuns, m-a doborât cu greutatea lui, în praful lunar, mi-a prins gâtul în strânsoarea mâinilor, simţeam că nu mai am lumină. Noroc că m-ai trezit cu ţipetele tale de la arsura de soare.
Ce se va mai întâmpla cu noi, băiete ? Taicătul nu are de gând să mai vină lângă stânca noastră. Pe unde şi cu ce lunatică îşi petrece el nopţile ? Parcă nu face a bine. Sunt semne că viaţa nostră tihnită, de lunatici, va lua sfârşit. Se adevereşte ce spuneau strămoşii stămoşilor noştri, lunatici din neam în neam, că la vremea vremii vor veni pe Lună oameni extralunatici, şi atunci va fi începutul sfârşitului .

Pe faţa văzută a Lunii trebuia să aselenizeze o navă venită de pe Pământ, cu echipaj uman la bord. Din eroare umană, un modul desprins de pe nava mamă a aselenizat pe faţa nevăzută a Lunii. Astronautul a părăsit în grabă capsula, a plecat pe jos spre partea văzută a Lunii pentru a restabili legatura radio cu deştepţii de acasă care greşise procedura de dirijare. În urma lui a rămas o dâră din boabe de grâu, scurse printr-o mică gaură a sacului cu alimente. La micul dejun ce-l va lua pe Lună, va bea laptele fără cereale. Mare pagubă! Mare pagubă? O mică pagubă pentru pământeni, o mare speranţă pentru o altfel de viaţă pentru Lunaticii de pe partea nevăzută a Lunii!

Martisoare! ... Martisoare!

Vietnamezi ducând mărţisoare la templul Dong Nhan, în Hanoi.

Barack cumpără un mărţişor pentru Michelle, de la o tarabă din Ottawa!

Hilary Clinton este ea însăşi un mărţişor!

President Barack Obama and Prime Minister Stephen Harper se plimbă pe aleea cu mărţişoare!

In ţara lui Mugabe, Zimbabwe, toţi bărbaţii, deci şi Mugabe, poartă mărţişoare, iar dintre femei, numai una, Grace, are casă de cinci milioane de dolari, tocmai la dracu în praznic, in Hong Kong.

In ţara lui Mugabe, Zimbabwe, toţi bărbaţii, deci şi Mugabe, poartă mărţişoare, iar dintre femei, numai una, Grace, are casă de cinci milioane de dolari, tocmai la dracu în praznic, in Hong Kong. In Bangladeshi, militarii nu vor să primească mărţişoare de la civili.

Protest al budiştilor

Un mărţişor pentru ASEAN.

Mărţişoare sexy la Rio de Janeiro, Brazil.

Poftim, un mărţişor!

Cu un mărţişor pe braţe...!

Un pachet de IUBIRE

Să vă spun o păţanie. La mine în cartier, s-a deschis un butic, în ciuda vremurilor neprielnice pentru aşa ceva. De curiozitate i-am dat târcoale. Citii de pe un carton lipit pe geamul uşii:

În ziua deschiderii, pentru primii o sută de clienţi, vom vinde, la un preţ promoţional, iubire la pachet!

A doua zi, neîncrezător în reclamă, doar mai mult din curiozitate, m-am grăbit să mă număr printre primii o sută. M-am aşezat la coada unui şir lung de oameni având în mâini sacoşe mari. Am avut noroc, să fiu chiar în primii o sută. Am cumpărat şi eu ca ceilalţi dinaintea mea, un kil de iubire la pachet.

În drum spre casă , m-am întalnit, ce ghinion! cu vecinul care parcheaza maşina pe locul meu. I-am zis şi de data asta: - Mă , te ia mama dracului daca îmi mai ocupi locul din parcare! Omul nici nu m-a băgat în seamă, a dat a lehamite din mână.
Mai fac caţiva pasi, o femeie cu un copil în braţe imi tine calea cu mana intinsa. O privesc cu reproş, îi arunc în treacat câteva vorbe : femeie, te vad că eşti sănătoasă, ai toate mebrele acasă, du-te la muncă, nu-ti este rusine sa cerşeşti? Ea s-a întors ruşinată, legănând copilul în braţe, pentru ai opri plânsul.

Pâna am intrat în casă, ca un făcut, ca niciodată, m-am întâlnit cu oameni necunoscuţi care îmi cereau să-i ajut cu bani sau cu de-ale gurii (o batrânică, în haine curate, se sprijinea de un perete, cu faţa acoperită de broboadă şi în mână cu sacoşa goală), dar şi cu unii de avusesem diferite altercaţii, încât adunasem în mine atâta nervozitate, de uitasem ce cumpărasem.

M-am uitat în pungă, am văzut un pachet din hârtie cerată, l-am desfăcut cu nerăbdare: era un bulgăre de telemea uscată. Dau să gust: brânza era fadă, şi mai era şi sarată ocnă.
Parcă cerusem un kil de iubire ? Nu!? Ce pungaş e patronul buticului ăsta nou! Vrea să se îmbogaţească pe spinare mea. He, he, he! Ţi-ai găsit naşul! Să mă duc la protecţia consumatorului? Mai bine mă întorc la butic, să-l anunţ pe patron ce va păţi.

Cum am dat cu ochii de vânzătoare, i-am zis pe nerăsuflate:
-Se poate duduie să mă înşelaţi pe faţă? Am cerut un kil de iubire la pachet, iar acasă am găsit în ambalaj brânză sărată.
Ea îmi zâmbeşte larg, ca în reclama pastei de dinţi miraculoasă, şi-mi arată prospectul afişat pe termopanul buticului. Cum de nu-l văzusem? Citesc în gând:

Dacă cumapăraţi iubire la pachet, nu trebuie să o consumaţi de unul singur, acasă!!
Mergeţi cu iubirea din pachet într-un orfelinat, sau la un azil de bătrâni. Dacă vă mai rămâne din kilul cumpărat, mergeţi la căpătâiul unui bolnav, sau la părinţii pe care de mult i-aţi uitat. Şi dacă totuşi vă mai rămâne un pic de iubire, cosumaţi-o împreună cu cei de v-aţi certat.

Nu avea rost să citesc mai departe. Ceva , ceva, înţelesei eu. Ma întorc spăşit spre duduia vânzătoare:
-Aş vrea să mai cumpăr un kil de iubire la pachet.
-Imi pare rău, domnule! Pentru astăzi nu mai avem nicio firimitură. Incercaţi mâine la prima ora. Preţul va fi în funcţie de cursul Băncii Centrale.

M-am întors amărât acasă, să mănânc brâză sărată, că doar dădusem bani pe ea !

Graul si pirul

Sa spui Ziua lui Valentin şi nu Valentine´s Day , e ca şi cum ai cânta o serenadă, sub fereastra iubitei, cu o chitară dezacordată.

Nu merge. Este o sărbătoare adusă din import, si nu trebuie sa o dezgolim de ambalajul stralucitor. Trebuie să o consumi cu tot cu ambalaj, dacă o adori, chiar dacă nu eşti obişnuit cu limba străină.

Ne place , nu ne place, ea a venit în ţara noastră ca toate altele: de la sucul cu praf de coca, la fructul exotic kiwi, de la varza de Bruxelles la salata broccoli, de la maşina Ferrari sau Bugatti până la yachtul Navetta 26 Ziacanaia.

Comercial, vorbind, importurile au crescut şi cresc în dauna exporturilor. Se ştie că doar importul de tehnologie ar echilibra balanţa externă.

Imi este greu să cred că Valentine´ Day (V´s D) este o tehnologie. Tehnologiile prelucrează materiile prime şi materialele şi dau la iveală produse pe piaţă.
V´s D ar fi tehnologie, dacă pe data de 14 februarie s-ar încheia mai multe căsătorii, şi dacă peste nouă luni ar creşte populaţia ţării. Da de unde !
În preajma acestei zile creşte doar consumul: bijuterii din metaale preţioase, parfumuri fine, poşete din piele de crocodil, telefoane cu două simuri, ipoduri, păpuşi, cizme, mănuşi şi multe alte jucării sofisticate înclinând mai mult balanţa spre import. E naşpa să oferi în dar un gablonţ, un kitch.

De când a început să crească numărul celor care se îndrăgostesc taman în 14 februarie, şi V´s D prinde tot mai multe rădăcini în pământul nostru, reapare în balanţa, scoasă de la naftalină, o altă zi dedicată îndrăgostiţilor, una tradiţională, pur românească: Dragobetele (Db) .

V´s D este ca mărul modificat genetic, prostesc de mare, perfect ca formă şi culoare, atâta doar, iar Db este mărul ce pare debil, dar plăcut la gust, îi simţi savoarea şi dulceaţa, de ţi se umple gura.

V´s D şi Db, pirul şi grâul. Pirul cenuşiu –verzui invidios pe grâul auriu.
V´s D şi Db sunt două modele de iubire, de dragoste. Primul este tipic occidentului, cu multă reclamă, multe declaraţii, felurite daruri, dar şi multă fâsâială.
Celălat tipic românesc, cu priviri ochi în ochi, cu mâna-n mână dar şi-o tăvăleală în podul cu fân, în 24 februarie, sau în lanul de grâu, în 24 iunie, de Sânziene, ziua îndrăgostiţilor de peste vară. Iarna nu-i ca vara!

V´s D se mulează pe gusturile celor tineri, cosmopoliţi, cu preponderenţă necăsătoriţi, iar Db se calează pe gustul celorlalţi, celor rămaşi.

Reclamă:
V´s D este maşina de recoltat pir gras din lanul cu grâu. Pe măsură ce se va introduce pe scară largă în agricultură, tot mai mulţi îndrăgostiţi se vor iubi, tăvălindu-se-n lanul cu grâu!

BUZZ!

Ea (6/02/2009 1:13:13 PM): BUZZ! iubitzeeel , ce faci, munceshti?
Ea (6/02/2009 1:13:15 PM): BUZZ!
Ea (6/02/2009 1:13:20 PM): BUZZ! de ceee nu raspuuuunzi, motaneeel :((
El (6/02/2009 1:13:25 PM): tre sa intru la sefu mare, nu i de bine, nu pot
Ea (6/02/2009 1:13:26 PM): nuuu, vreau acuu, numa un piiic, spunemi ceva, iubi :P
Ea (6/02/2009 1:13:30 PM): BUZZ !! hai, ma, motanel, k ma alint si eu nitzel
Ea (6/02/2009 1:13:32 PM): BUZZ!! de ce nu ma bagi in seama? nu ma mai iubeeeshti?
El (6/02/2009 1:13:33 PM): bai, intelege ca nu pot
Ea (6/02/2009 1:13:34 PM): iubitzeeel :)(:
Ea (6/02/2009 1:13:34 PM): ursuletzuleee :-:
Ea (6/02/2009 1:13:35 PM): motaneluleee (::)
Ea (6/02/2009 1:13:36 PM): BUZZ !
Ea (6/02/2009 1:13:37 PM): BUZZ !
Ea (6/02/2009 1:13:38 PM): BUZZ !
……………………………………
Ea (6/02/2009 1:20:15 PM): BUZZ !
El (6/02/2009 1:20:16 PM): zii ce mai vrei
Ea (6/02/2009 1:20:17 PM): pupici, pupici, motanel
Ea (6/02/2009 1:20:17 PM): spune k ma iubi
El (6/02/2009 1:20:18 PM): bai, tu nu esti normala
Ea (6/02/2009 1:20:19 PM): spune mi ceva frumos si te las sa munceshti, greieras
El (6/02/2009 1:20:30 PM): iti spun , dar tinete bine
Ea (6/02/2009 1:20:31 PM): ma tin de ce vrei tu, dar spune mi o data, gandacel <::>
Ea (6/02/2009 1:20:33 PM): BUZZ!
Ea (6/02/2009 1:20:34 PM): BUZZ!
El (6/02/2009 1:20:35 PM): s u n t con ce di at
Ea (6/02/2009 1:20:36 PM): wow! unde iubi?
Ea (6/02/2009 1:20:37 PM): nu tot in Creta k ma plicti :;;;
Ea (6/02/2009 1:20:38 PM): vreau in Malibu :))))
Ea (6/02/2009 1:20:39 PM): BUZZ!
Ea (6/02/2009 1:20:40 PM): BUZZ! gandaceeel
Ea (6/02/2009 1:20:41 PM): BUZZ! greieras, unde esti? <::>
…………………………………………

Contrast

Femei afghane în piaţa din oraşul Herat Province, la vest de Kabul, Afghanistan, în ziua de 7 februarie 2009.
(Sursa: AGERPRES /Fraidoon Pooyaa)

Intrebare:

Ce fel de legumă are femeia afgană în mână?


Un câine din Taiwan, în 07 februarie 2009.
(Sursa :AGERPRES, Wally Santana)

Intrbare:

Umbrela îl fereşte, pe câine, de ploaie sau de soare ?

Exprimări nepotrivite

Mebrii Biroului Permanent al Camerei Deputaţilor reuniţi în şedinţa din 2 februarie, au stabilit bugetul pentru anul 2009. Faţă de anul 2008, bugetul este mai mare cu 22 procente, după ce au renunţat la unele cheltuieli legate de finalizarea postului de televiziune al parlamentului, de construirea unui hotel propriu , de amenajarea unei sere de plante (!).
Nu şi-au redus cheltuielile care le-ar fi diminuat unele privilegii: transport şi cazare gratuit, deplasări în stăinătate.
Neavând bani pentru o televiziune prorie, au gândit o strategie pe seama folosirii televiziunii naţionale.Nu este rea ideea , este nociv modul de gândire a unor parlamentari.

Cezar Preda deputat PD-L i-a cerut Robertei Anastase, şefa Camerei:
Aici, dacă-mi permiteţi, doamnă preşedinte, aş vrea să spun că urmărind toată expunerea domnului Adrian Năstase, îmi pun şi eu o întrebareşi până la urmă aici ar trebui să se îndrepte strategia noastră. ...
Haideţi doamnă, să îndreptăm strategia noastră ca această televiziune publică să intre şi să facătreabă aici, pentru aleşi şi să facă studioul pe banii lor, să prezinte activitatea din Parlament aşa cum dorim noi, pentru că până la urmăeste o televiziune publică şi ea face ce-i spunem noi, nu ce vor alţii.

De la un parlament la altul. De la cel român la cel italian.

Senatorul italian Piergiorgio Stiffoni, membru al Ligii Nordului consideră că etnia română nu este demnă să rămână într-o Europă Unită.
După ce doi români din Napoli au fost arestaţi fiindca au încercat să violeze o italiancă de 45 de ani, senatorul Stiffoni a făcut declaraţii jignitoare la adresa imigranţilor români:

Dacă un extraterestru ar coborî pe pământ şi m-ar înterba care este specializarea românilor, i-aş răspunde că violul. Deschiderea frontierelor spre Est a fost cel mai mare dezastru pentru ţara noastră, pentru că a antrenat cel mai rău tip de imigranţi" .

Sunt indignat, dar cine nu este?

Domnul Adrian NASTASE , vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor, trimite o scrisoare Domnului Renato Schifani, Preşedinte al Senatului Republicii Italiene, în care îşi exprimă revolta şi dezamăgirea faţă de cele declarate de senatorul Piergiorgio Stiffoni.

Elegie pentru om şi maimuţă

In 12 februarie 2009, se împlinesc două sute de ani de la naşterea naturalistului britanic Charles Robert DARWIN. El a fundamentat ştiinţific teoria evoluţionistă a speciilor, în cartea "Evoluţia speciilor pe calea selecţiei naturale" publicată în anul 1859.
Fericiţi sunt cei adaptaţi că urmaşii lor vor evolua şi vor cuceri Pământul , spunea Charles Darwin, stârnind nemulţumiri în lumea ştiinţei, în lumea reprezentanţilor lui Dumnezeu pe Pământ, dar şi în lumea ... maimuţelor.









O maimuţă stând în cur pe-o cracă,
Supărată pe o nucă de cocos, că-i seacă,
Îşi aduce aminte că Darwin susţinea
Că omul din maimuţă se trăgea.

-Cum a putut deşteptul ăla, aşa ceva să susţină?
Nu văzu că nu neamul meu e de vină,
De câte alte cele se-ntâmplă-n larga lume?
De indignare îmi vine să-mi dau palme!

Din vârful cocotierului privind prin binoclu în  lume
Ea vede mult mai multe răutăţi  decât fapte bune:
Războaie devastatoare, păduri întregi defrişate,
Drogaţi, homosexuali, nebuni, prostituate,
Copii abandonaţi, criminali, vitezomani,
Sinucigaşi, îmbuibaţi, nesătui de bani,
Fiţe şi fiţoşi, cântăreţi piţigăioşi, bătrâni băloşi
Ademeniţi de fetiţe pentru banii lor frumoşi,
Oameni nefericiţi deşi trăiesc în huzur
Parcă au albeaţă pe ochi, nu-i văd pe cei săraci din jur.

- Mă uit în preajma mea şi-s tare fericită!
Toată a mea familie e pe crengi aciuită.
Mintea nu le fuge: cum să procedeze
Să facă din bananieri castele cu metereze,
Din nuci de cocos, frunze şi urină
Să scoată făină albă, halucinogenă,
Să şi-o tragă pe nară, să şi-o vâre-n venă
Să se arunce, el şi ea, de pe cracă-n gol
Visând să facă sex, ca lumea, tăvălindu-se pe sol.

Multe ar avea de adus maimuţa contra argument,
Teoria omului provenind din maimuţă nu are fundament.

Cu un ultim efort de gândire ( gândirea îi secătuieşte maimuţei energia), ea mai are ceva să ne spună:

-Aş mânca toată ziua frunze de palmier sau mi-aş tăia puţa,
Dacă omul continuă să susţină că mai întâi a fost maimuţa.

Teroriştii zilelor noastre

Avea nume de cod, sau mai pe româneşte avea porecla: teroristul, încă de pe vremea când era coleg de partid cu T. Băsescu. Trecerea dintr-un partid aflat în opoziţie în cel aflat la putere, era şi mai este la modă. Teroristul L. Dragnea a trecut în partidul lui A. Nastase, nu era loc pentru doi terorişti în partidul care se lepădase de P. Roman, făuritorul Partidului Democrat.
Aici , t. - t. (terorist-traseist) şi-a făcut pe deplin datoria, fără să-şi rişte viaţa, a pus umărul şi obrazul pentru temerarul M. Geoană, în lupta acestuia pentru accederea în funcţia de preşedinte al partidului fondat şi păstorit de I. Iliescu.

Trecut-au anii, şi când nimeni nu mai credea, două partide care se urau de moarte, şi-au unit interesele şi au format o coaliţie pentru formarea guvernului. La împărţirea ciolanului puterii, un dulău s-a înnecat cu o aşchie de os, şi repede un altul care saliva pe margini i-a luat locul.
Şi aşa se face că L. Dragnea ajunge demnitar.
Cu ocazia ungerii în fruntea ministerului administraţiei şi internelor, declara că obiectivele sale vor fi siguranţa în şcoli şi pe stradă, cât şi la o reală descentralizare şi o reformă profundă a administraţiei. Mai spunea că este copleşit de încrederea acordată de partid.
Timpul şi vremurile sunt nemiloase, nu-l lasă să elaboreze tactici şi strategii pentru a da viaţă obiectivelor propuse.
Într-o dimineaţă ploioasă de sfârşit de ianuarie, Stănişoară, demnitarul de la Apărare, anunţa organele abilitate ale statului, că în sat la Ciorogârla, dintr-un depozit cu armament s-au ciordit pistoale , puşti şi mitraliere de tip TT şi AKM. O adevărată temă pentru examenul de maturitate a guvernului Boc: găsiţi teroristul şi armele furate!
La un semn, iute s-au format filtre din organele de la Interne. Astfel, poliţiştii, jandarmii, mascaţii împânzesc căile rutiere, navale şi … aeriene, scotocesc de zor la lumina lanternelor şi a lămpilor camerelor t.v. , pentru a găsi o parte din arsenalul armatei.
Fac o paranteză: după reducereea drastică a personalului şi a armamentului, chiar cîteva zeci de arme contează în puterea de foc a armatei; privit din alt unghi, furtul de armamnet dintr-un depozit, este nota pe care o primesc cei din conducerea militară şi civilă a Armatei, pentru modul cum au reuşit să o profesionalizeze; destituirea din funcţii a militarilor care se fac vinovaţi, de la cei mai mici în grad, a caporalilor, până la cei cu stele, a generalilor, nu ne asigură că mâine nu o să se fure un tanc sau un avion. Am închis paranteza.

Spre seară o altă veste a căzut ca un trăznet peste ţară: la Braşov, un bandit a luat cu asalt o casă de schimb valutar, a tras în doi oameni care urcaseră în maşină, le-a luat geanta cu bani, iar în retragerea precipitată a mai omorât un om  care a  încercat să-l oprească. O temă similară cu aceea de mai sus.
Sute de poliţişti şi mascaţi au împânzit oraşul pentru a-l prinde pe bandit , pe criminal, adică pe terorist.
Si dacă la toate acestea mai adăugăm, cum se adaugă sarea şi piperul în bucate, starea de isterie indusă de realitatea tv , avem tabloul unor zile cu adevărat de teroare, de incertitudine, de nesiguranţă.
Până una alta, singurul care a avut curajul de a da piept cu teroristul a fost Gheorghe Lala, decorat postmortem în „semn de recunoştinţă şi apreciere pentru spiritul civic şi curajul de care a dat dovadă în încercarea de a prinde, cu preţul vieţii, un infractor deosebit de periculos”

Nu avem nevoie de eroi, nici de spor de pericol pentru că circulăam pe stradă. Avem nevoie de siguranţă, oriunde ne-am afla, în casă, pe stradă, în scoli, în spitale ...
O altă paranteză. L. Dragnea (t.-t.) se afla aseară în deplină siguranţă, la Sinaia, cu stafful partidului, la o agapă, pentru socializarea membrilor marcanţi şi a celor marcaţi de noua postură dată de participarea la guvernare.
Viaţa de partid aflat la putere merge înainte ... ca un vapor de croazieră având tot confortul şi s-ar crede şi siguranţa sporită.
Cei aflaţi în bărci şi bărcuţe cu pânzele umflate de vânt, scot întruna apa, să nu se ducă la fund.
Cine vor fi în pericol să fie atacaţi de piraţi, de ... terorişti?

Ziua ţării cangurilor

În trecutul nu prea îndepărtat, ziua de 26 ianuarie, pentru noi românii, avea o semnificaţie aparte. Era ziua când, celui mai iubit pământean al cabinetului unu, oamenii muncii de la oraşe şi sate trimiteau prin reprezentanţii lor de seamă, mii de telegrame de felicitare.

Este adevărat ca de douzăci de ani nu se mai trimit mesaje de adeziune, cabinetul numărul unu nu mai este, dar mass-media pomeneşte de această zi. Pentru cei care nu au trăit în acele vremuri măreţe, ar trebui să le oferim o alternativă.

Astăzi undeva la marginea Pămâtului, australienii îşi serbează ziua naţională. Se readuce în memoria colectivă , ziua când au debarcat primii colonişti ai coroanei britanice.
La Bucuresti fiinţează doar un Consulat onorific. Astfel îmi explic de ce Doamna Melanie Davies, Secretar I şi Consul al Ambasadei Australiei la Belgrad declara, mai ieri:
-Ziua Australiei va fi celebrată în România pe data de 26 ianuarie prin intermediul tehnologiei inovative deţinute de Cocor Channel, un imens display digital montat pe faţada clădirii Cocor Lucury Store din centrul Bucureştiului.
Este un început lăudabil. Dar displayul nu dă lapte!

Eu propun ca să dedicăm ziua de 26 ianuarie, debarcării cangurilor în România.
Astfel se va încuraja creşterea cangurilor în detrimentul porcilor şi vacilor.
Şi nu dintr-un motiv banal , ci unul strategic, de care va depinde soarta vieţii pe Pământ. Îmi sprijin afirmaţiile pe baza unui rezultat al cercetătorului australian George Wilson, privind eliminarea metanului de către diferite specii de animale. Pe primul loc se situează vaca, fie a noastră , laică, fie a indienilor, sacră, iar pe ultimul loc se situează cangurul.

Cangurul a oferit carne aborigenilor de când aceştia se ştiu pe acest pământ care astăzi se numeşte Australia. Cangurul are un sistem digestiv optimizat, are catalizator de invidiat astăzi de marii producători auto. Aborigenii nu s-au obosit să crească vite, când găseau cangur la orice colţ de ... de stradă. Carnea de cangur, ei, aborigenii, spun că este bună.

Vom avea o altă problemă.
Să vedem cum ne înţărcăm, să nu mai bem lapte de vacă. Rămânem cu laptele care vine din import, din ţări UE. Cel autohton îl aruncăm, fiindcă producătorii nu dau un preţ atractiv pentru crescătorii de vaci. Asta nu va dura mult, până vom învăţa să mulgem cangurul!?

Efectul de seră nu apare numai din pricina gazelor emanate de maşini ci şi datorită metanului emanat de vaci. Diminuăm numărul maşinilor prin triplarea taxelor, reducem numărul vacilor, şi creştem numărul cangurilor.
Sigur că ne vom lupta cu mentalităţi, dar şi cu refuzul cangurului de a trăi în România. Îi va fi greu să se adapteze la clima socială, economică şi finaciară ... Uitaţi-vă la leul nostru care în ultimul timp slăbeşte de la o zi la alta!
Dacă cangurul se va adapta, vom avea carne de grătar, vom trăi într-un mediu ecologic, fără gaze nocive, şi tot el ne va fi moneda de schimb ...
La multi ani, Australia! Să trăiască cangurii!

Lumi paralele

Privind pozele de mai jos, instantanee de la începutul veacului douăzeci:

1. Calea Victoriei, Bucureşti
2. Hora din Rucăr, Bran
3. Copii din Broşteni, Neamţ

simt că-mi transmit parfumul acelei epoci, dar îmi dau şi un gust amar: am avut şi încă mai avem doua Românii. Oare copii aceia din Broşteni, privindu-ne întrebător, au avut norocul sa ajungă, măcar să se plimbe, pe Calea Victoriei?
Vouă ce stare de spirit vă creează pozele, privindu-le?

O zi istorica

La 24 ianuarie 1859, colonelul Alexandru Ioan Cuza, domn al Moldovei, a fost ales si domn al Tarii Romanesti. Este ziua de nastere a Romaniei. Este totodata si ziua de inceput a calatoriei tanarului stat spre occident. Cine ar fi crezut ca drumul va fi lung si anevoios. Generatii si generatii, de atunci si pana astazi, l-au strabatut si-l strabat. Poate si din cauza ca unele generatii s-au ratacit pe acest drum, au trebuit sa faca cale-ntoarsa...
Am aderat, doar, la Uniunea Europeana, nu suntem integrati. Mai avem de strabatut ceva drum. De-ar fi numai in acelasi sens.
Modernizarea statului roman a inceput-o principele Alexandru Ioan Cuza, si nu se poate spune ca s-a terminat nici dupa 150 de ani...

La vremea aceea, Unirea Principatelor a avut rasunet si in Spania:
Manifestarea opiniei moldovenilor si a muntenilor a fost îndeajuns de unanima si solemna pentru ca o putere straina, care nu obisnuieste sa tina seama de spiritul popoarelor, sa o poata combate

Daca va intereseaza:
Aici venea pe vremuri Cuza
Elena Cuza- dincolo de legenda

Lumina poetului

A iubit România cum îşi iubeşte un copil mama-i, am auzit spunându-se astăzi despre poetul Grigore VIERU, după trecerea acestuia în nefiinţă.

“Sunt iarbă, mai simplu nu pot fi“ şi-a scris pe crucea de piatră, sfinţită în Duminica Rusaliilor, de pe mormântul mamei …şi de astăzi şi al lui.
Celor pezenţi atunci la eveniment, le-a spus:

„A fi simplu nu este o treabă uşoară. A fi simplu înseamnă să mori câte puţin în fiecare zi, în numele celor mulţi, până când te preschimbi în iarbă. Iar mai simplu ca iarba ce poate fi?!“

Pentru mama, poetul a scris pe crucea-i:

„Pierzând pe mama, îţi rămâne Patria, dar nu mai eşti copil“

De la lumina poetului s-au aprins lumânări în ziua învierii latinităţii în Basarabia, după amar de ani de slavie.
De la un Vânt de la Răsărit multe dintre ele se sting…
De la lumina poetului Grigore VIERU , tot mai multe lumânări iarăşi şi iarăşi se aprind.
Să păstrăm vie în inimă şi-n simţire lumina poetului.
Să aprindem lumânări la icoana poetului!

Emi vis

Mă-nalţ uşor, pot să zbor. Fâl- fâl! Mâinile-mi sunt aripi, gândul mă ajută să zbor. Pe sub mine văd case, văd castele, văd palate. Prin văi de munte, mă uit cum ape repezi curg. Ştiu că visez şi nu vreau să mă trezesc . Demult n-am mai visat că zbor.
Zbor spre muntele ivit în faţa mea ... Vine el spre mine? Nu-i un munte, este un zid uriaş. Este un monstru de piatră! Dar nu-i de piatră, parcă-i de metal. Vine spre mine! N-aş vrea să mă apropii, nu mai vreau să zbor. Metalul îşi schimbă culoarea. Este arămiu, nu, parcă îi auriu. Este tot mai strălucitor, are irizaţii. Doamne! Ce frumos este... Lumină, numai lumină. Lumina asta nu mă orbeşte (ce mai contează ,visez). Mă las cucerită, închid ochii (totdeauna eu închid ochii când mă cuprinde o plăcere).Când îi deschid (sunt în vis, nu-mi mai pun gând să mă trezesc) parcă sunt pe un alt tărâm, pe o altă planetă (aud des exprimarea asta la adresa-mi).
O întindere fără orizont, nu ca o câmpie, nu cu lanuri şi nici pajişti verzi şi cu flori. Este ca o Mare, da, este o Mare de pulbere argintie, şi liniştită. De peste tot vine lumină, o lumină odihnitoare.Nu văd nici un soare. Eu nu am umbră şi nici castelele de pe cuprinsul întinderii ca Marea.Sunt un fel de castele, dar nu din nisip, sunt din granit.Mă uit mai bine. Văd că sunt adevărate temple. Din curiozitate vreau sa văd inauntrul închis de granit.Numai gândul sau şi văntul (nu, altceva decât vântul îi, pe aici nu sunt nici furtuni, nu este zi sau noapte, dacă nu-i soare, ce deşteaptă sunt în somn!).

Gândul prin zid mă trece! Mi se arată privirii o altă câmpie ( nu mă lasă în pace câmpiile!).Stau cu picioarele afundate în nisipul fin cu reflexii aurii (nu-i ca nisipul de pe plajele noastre, un altfel de nisip), sau lumina plouă pulbere aurie. Văd mese albe ca sideful sau chiar din sidef şi scaune din sidef, cu oameni, dar nu din sidef, sunt oameni în carne şi oase (presupune mintea mea), sunt în haine, unii poartă papion. Văd şi domniţe (mai puţine, constat cu regret!) cu fuste lungi până la glezne ( care oricum nu se văd, sunt cuprinse în praf). Ei îmi sunt cunoscuţi. Sunt aidoma acelora din manualele de şcoală cu scriitori,cu poeţi, sau sunt aidoma acelora din tablourile de pe holul unor şcoli (nu toţi care sunt pe hol sunt şi în manuale!). Il văd pe unul cu barbă, pare a fi un popă. Nu ştiu ce poate să le spună celor din jur. Îi văd cum se amuză, unii chiar râd de-a binelea. Nu poate să fie decât Creangă cel poznaş. Tot aşa a rămas, un hâtru!
Titu Maiorescu stă la o masă cu George Calinescu! Ei ascultă , scriu, scrijelesc pe nişte tăbliţe cu plaivaze din cremene. Văd o doamnă cântând la harpă, înconjurată de fecioare despletite ... Hortensia Papadat-Bengescu sau Zoe Dumitrescu-Buşulenga sau...
Îl văd şi pe Nichita Stănescu (poate fiindcă imi plac ochii lui albaştri; nu ştiu cum se făcea , dar cartea mea de română se deschidea totdeauna la el, acel manual cu fotografia lui). Îl văd că vorbeşte, recită versuri iar cei din juru-i îl ascultă, clatină capetele minunându-se, se apleacă grăbiţi, notând versurile.

Privind la Marea de oameni, înaintez cu spatele prin nisipul ce străluceşte (sau din irizaţii nisipul reţine auriul), deodată simt că ceva mă atinge, mă sperii şi din instinct mă răsucesc. Este prea mare, este prea înalt. Mă dau câţiva paşi îndărăt ... faţa luminoasă..., ochii mari şi negri ..., fruntea înaltă ..., pletele îi curg pe umeri ...
Aduce, dacă mă uit mai bine, cu un poet ce are poza pe coperta de caiet.
Da este Eminescu, exact ca cel din manualul de română, sau cel din parcuri. În faţa mea, El stă într-un jilţ din cristal, el este totul numai din cristal. Pulsează în el o lumină dar nu obositoare, nu stridentă. Da! Văd un curcubeu de la El spre îndepărtări. Mă dau înpoi să-l cuprind cu toată privirea, dar tot mare mi se pare. Buzele i se miscă, nu-l aud, dar înţeleg ce-mi spune:– Cine eşti, fată suavă? Ce vânt astral te-aduce? (Auzi! Eu, fată suavă, vânt astral, nu tu crivaţ, nu taifun. Dacă îmi cere să-i recit ceva? Îmi vine să intru în praful ăsta argintiu, de ruşine).-Mă cheamă Ema! Sunt elevă în clasa a douăsprezecea de liceu. Profesoara m-a certat şi mi-a zis să-l caut mai mult pe Eminescu, iar până la Bac să-l visez! - mă aud eu vorbind (adevarul e ca nici profesoara nu mă ajuată să-l îndrăgesc sau să-l înţeleg pe Eminescu). Nu ştiu ce înţelesuri dă vorbelor mele, însă de data aceasta aud sunete cum se nasc şi apoi se sparg în mult mai multe sunete, ca acele date de atingerea a două bibelouri de cristal: - Sunt şi nu sunt ...Când nu sunt aici cu ai mei confraţi, sunt departe, tare departe, de unde vine greu şi lumina ...Când sunt în Andromeda,sunt aprope de voi, sunt acasă... Manuscrise îmi sunt tăbliţele de cristal ...Scrijelesc cu pana de ametist versuri , cânturi , icoane, tote cu simboluri româneşti... Tăbliţele colindă în eter, ele vibrează şi umplu universul cu armonia lor... Ele sunt trepte la Ceruri pentru neamul meu... (îmi vorbeşte El, sunt gandurile mele; Ştiam eu că numai in somn sunt inteligentă!).

Incep să-i spun câte şi mai câte, îi spun despre neamul românesc de acuma şi cel de demult. Simt că El ştie tot ce s-a întâmplat şi ce se întâmplă. Ştie şi de Marea Unire, şi de Marele războaie, de mizeria morală şi de proasta orânduială şi de ieri şi de astăzi...

Îi dispare zâmbetul, pe faţă îi văd mâhnirea...Pulsaţiile i se sting... El, în fulger albastru-sângeriu, dispare... În urmă o furtună parcă se stârneşte din senin (uite că şi pe aici sunt furtuni). Sunt luată pe sus într-un vârtej de fus.Trezeşte-te! Trezeşte-te, mi-am zis! ...

Şi m-am trezit! Sunt cu ochii deschişi, îmi trebuie mult timp să realizez că sunt în pat şi nu în vis. Mai aud acele sunete ca nişte clinchete de cristal. Da, sigur aud, nu visez!
"A fost odată ca-n poveşti
A fost ca niciodată
Din rude mari împărăteşti
O prea frumoasă fată…"
Am spus că sunt deşteaptă doar în vis! (la radio, cineva deschisese emisiunea de dimineaţă cu o poezie de Eminescu.Numai azi!).
Ce plăcere şi tristeţe simt deodată!
Când îl voi mai visa ...
Oare când îl voi mai visa?

Vaca mugetară cu Moţ în frunte

In ţara unde Impărat este unul cu un ochi, Moţ cel Mic, cel mai mare dintre dregători, a dat un ordin urgent general, fără prea mare cugetare, prin care, fără excepţie de la regulă, vrea să le ia din gură, celor nesătui, ţâţa vacii mugetare. S-a împuţinat şeptelul, iar vacile rămase nu mai au pulpele pline cu lapte. Adică mai pe limba vacii: - Măi nesătuilor! Măi neînţărcaţilor! Nu v-ajunge ţâţa pisicii de la pensiune? Vreţi tot de la ţâţa vacii! Şi nu de la una, vreţi de la două! Hai, hai! Dacă nu vă ajunge ţâţa pisicii, căutaţi o ţâţă privată, bunăoară ţâţa rudelor ţapului! Să fie clar pentru toată lumea! După un anumit numar de ani de supt la vaca mugetară, treceţi la ţâţa pisicii pensionară, şi aici rămâneţi până vă (exterminaţi! Chiar nu vă este clar? Nu v-ajunge?
În aceeaşi ţară frumoasă şi bălaie, juni şi june, cu dinţii încă de lapte, bucurându-se până la starea organică de extaz, de ordinul de înţărcare, curgându-le balele, visează că vor prinde măcar o ţâţă a vacii mugetare.
Râsu’- plânsu’! Vacile mugetare nu se lasă uşor să fie supte de cei cu dinţi de lapte, şi caprele private de cei fără dinţi sau cu plăci dentare!

In ţara unde Impărat este unul cu un ochi, balada lui Moţ cel Mic răsună peste câmpii şi munţi!

Balada lui Emil cel Mic
Pe o stâncă neagră, într-un vechi sătuc, chiar într-o căsuţă, lânga un pătuc, plânge si suspină o bătrână mică, care are fiul cât un puştiulică. Căci la guvernare fiul ei iubit a plecat aseară şi n-a mai venit. Celularul sună noaptea jumtate. Nu-i semnal, şi totuşi:
– Oare cine-i, frate?
– Eu sunt, bună maicăa, fiul tău dorit, n-a mai mers Taromu’ si n-am mai venit. Sun din Capitală, voi fi premier. M-a numit chiar Zeus, sunt timonier.Capi­tan e dânsu’, e ca la armată. Mica mea oştire fuge sfărâmată. Vine criza, foamea, oamenii mă-njur. L-am servit pe dânsu’, m-a mâncat în cur.
– Ce spui tu, străine? Emil e departe, cică de Băsescu nu se mai desparte. Am crezut că-i glumă, dar era sa mor. L-am văzut aseară la televizor. Emil e cuminte, nu e derbedeu.De eşti tu acela, nu-ţi sunt mama eu! Lasă-mă cu Zeus, fincă omul chel se joacă cu tine cum do­reşte el. Te-a numit pe tine dupa Stolojan. Crezi ca e pe bune? Te-a luat de fazan. Am vorbit cu tac-tu, ascultă-l pe moş: dupa tine vine Leana lu’ Cocoş. Du-te la Bă­sescu, fă-i un ultim sluj, apoi ia Taromu’, să te-ntorci la Cluj!
Sursa: Doru Buscu de la Academia Caţavencu

Primele zile ...

...din acest an stau sub semnul, sperăm nu sub blestemul, GAZului. Realitatea mi-a vopsit o parte din ecran cu galben. Atenţie! Treziţi-vă din mahmureală! N-o să mai vină GAZ suficient pe ţeavă. Rusia nu s-au înţeles la preţ cu Ucraina! Doamna Ucraina ( nu este pudică deloc) sifonează conductele GAZPROM-ului, care o tranzitează, şi drept urmare la noi vor ajunge mai puţine gaze. Ministrul Economiei (de stat, atât cât a mai rămas din ce a fost odată) a pus repede de o şedinţă, în urma căreia ne-a asigurat: că vom avea gaze (uneori nu-i bine să ai gaze! ), că putem sta liniştiţi (la locurile noastre), că nu vom avea probleme din cauza scăderii livrărilor de gaze. Drept urmare a dispărut galbenul de pe ecran. Gata nu mai este criză. A fost doar un pic de fum.

Nu a lipsit mult timp galbenul de pe ecran. O bandă galbenă iarăşi apare.

Armata israeliană terestră şi aeriană a intrat în GAZA. Arde GAZA. Flăcări uriaşe umplu ecranul. De fapt focul mocnea de şapte zile. Printe platouri cu bucate grase, pahare cu băuturi colorate, mai prindeam câte-o imagine transmisă din sudul Israelului, de la graniţa cu GAZA. În sunet sumbru de alarmă aeriană, femei, copii din Ashqelon şi reporterul de la Realitatea fugeau să se adapostească, să se ferească din calea rachetei cu bile şi cuie lansată de către luptătorii palestinieni Hamas din GAZA City.

De la Crăciun (al nostru, pe stil nou) palestinienii şi israelienii joacă tenis cu rachete artizanale respectiv performante. Se trimiteau, când dintr-o parte când din cealaltă ( ca la tenis), peste fileu-linia de graniţă aflată la egală distanţă dintre cele două oraşe.

În a opta zi ( s-au suprapus, cu aproximaţie, cu cele opt zile scurse de la Naşterea până la Tăierea împrejur a Pruncului Sfânt) israelienii, plictisiţi de schimbul prelungit de mingi, au declanşat ofensiva terestră, au sărit peste fileu, au intrat în Fâşia GAZA. A început real games.
Arbitrul, Consiliul de Securitate al ONU, pe care schimbul prelungit de mingi îl adormise, s-a trezit, s-a reunit de urgenţă, dar membrii lui nu au ajuns la un consens.
De aia Israelul nu le-a a cerut permisiunea înainte de a invada GAZA, ştiau că cei din Cosiliu ajung greu la consens.

Mi-a sărit mahmureală, fără să beau zeamă de varză. Nu mă sperie nici gerul, nici preţurile care explodează ( să explodeze şi la noi ceva, ca să fim în rând cu lumea).
Nu mă sperie atât de mult posibila lipsă de GAZE, cât iminenta inflamare a Fâşiei GAZA.

Acolo sunt şi oameni paşnici, sunt români şi nu numai, care au dorit să părăsească terenul de tenis, şi nu li s-a permis. Ei sunt prinşi într-un cerc de foc.

Omenire făr' de omenie! Lume, deşteptarea!