Singularitate

Într-o clipă, omenirea a rămas fără electricitate. Sarcina electrică a fost distrusă de acea forţă superioară care o zămislise. În acea clipă au murit subit toate echipamentele ce trăiau cu energie de la priză: calculatorul, televizorul,  radioul,  frigiderul, maşina automată de spălat, centrala termică,  prăjitorul  de pâine, automatul de cafea, fierul de călcat, uscătorul de păr, maşina de tuns, aspiratorul, lustra  şi alte echipamente numite, generic, electrice. Toate acestea au devenit inutilizabile. Erau moarte.  Pentru omenire  timpul se oprise, brusc, în aceeaşi clipă când divinitatea ascunsese electricitatea. Din inerţie, fără să conştientizeze, omul, acolo în casa lui,  a mai tras de timp, l-a lungit ca pe un elastic. El a  crezut că este o pană de curent, şi a luat telefonul să sune la deranjamente. Telefonul celular era mort, de fapt erau stinse  toate telefoanele din casă. Deşi avea acumulatoarele încărcate, bine! poate nu toate, dar din patru telefoane unul tot ar fi trebuit să aibă alimentare. Şi tot nu credea omul că timpul se opise-n loc. De ce ? Ceasul cu pendula mergea. El nu avea nevoie de electricitate. Era un ceas vechi rămas moştemire din tată-n fiu. Omul dacă s-ar fi uitat mai atent, ar fi rămas mut de uimire: acele ceasului se mişcau invers de cum e firesc să meargă un ceas! Deci timpul nu numai că se oprise în loc dar o luase îndărăt. Ceasul ticăia normal, dar acele se mişcau invers. Omul a dat  buzna afară, să ia maşina din parcare, să meargă la Electrica, să reclame pana de curent. Cheie în contact! Stupoare! Lipsă semnalizare la bord, lipsă lumini. Lipsă baterie? Nu! Bateria era la locul ei! Omul nu ştia că divinitatea anulase electricitatea.  A lăsat maşina şi uimit, mâhnit, îngrozit, speriat, alarmat, agitat a plecat pe jos! Omul s- a alăturat altor oameni, s-a format de îndată o mare de oameni agitată, o gloată. Pe străzi maşini abandonate…  şi o căruţă trasă de o gloabă de cal, bătut cu biciul de căruţaş, se strecura printre maşini mici şi mari, toate rămase blocate din acel  moment când electricitatea nu mai exista ca fenomen.  Unul mai  înţelept,  todeauna în momentele cruciale ale omenirii apar înţelepţii, s-a ferit din calea căruţii, a schiţat  o plecăciune săltându-şi cipilica de pe cap. Era omul căruia divinitatea l-a stropit cu un pic de viziune, şi i-a arătat în ce sens va merge omenirea… Lumea începuse să călătorească în trecut,  unii foarte repede, o sută de ani pe oră,  alţii la trapul calului, fiecare după tehnologia avută în dotare la momentul când divinitatea ascunsese electricitatea...

Poate dacă oamenii, cei  credincioşi, cerau ajutor de la divinitate: Tatăl nostru care eşti în ceruri ... dă-ne nouă astăzi sarcina electrică cea de toate zilele! ...Cine să fi ştiut?!

Codul lui Oreste

David Bruce Hughes

Filosofia ospăţului

Dacă nu aş fi citit Extremele culinare ale vieţii , autor Gabriel Liiceanu,  aş fi rămas cu părerea că un poet consacrat, tot aşa  şi un compozitor sau filosof , nu este preocupat de partea prozaică a vieţii lui:  de cum se îmbracă, cât şi unde doarme, de cum şi cât mănâncă … 

- Domnule Schopenhauer, nu numai raţiunea este  unicul drum spre fericire!

Extremele culinare ale vieţii- frugalitatea şi desfrîul - le-am trăit în două ocazii apropiate în timp şi într-un mod perfect paradoxal: în anii '80, cel mai sumar prînz l-am experimentat într-o ţară a opulenţei (Germania), iar cea mai barocă cină, într-o ţară a « mizeriei » (România).

În 1984, eram la Heidelberg cu Andrei Pleşu, în ultimele luni ale bursei Humboldt. Sîntem invitaţi de o prietenă comună din Germania la o reuniune de familie, în vila părinţilor ei dintr-un orăşel de pe malul lacului Konstanz. Tatăl prietenei era directorul Institutului Max Planck din München, iar vila unde am fost invitaţi avea o superbă grădină care dădea spre lac. 

Cînd am ajuns, masa era deja întinsă într-un chioşc şi toţi membrii familiei - gazdele (generaţia trecută de 60 de ani), copiii lor, adunaţi de prin diferite ţări ale Europei unde-şi aveau jobul, şi copiii acestora - ne aşteptau în grădină. Eram, parcă, adulţi şi copii, vreo 12 persoane. Pleşu, cu gîndul la ospăţul care urma să-nceapă, era destul de trist, pentru că invitaţia îl prinsese în prima săptămînă a dietei Scarsdale: în ziua aceea, la prînz, avea pui cu salată şi, extrem de conştiincios, venise, într-un pacheţel, cu porţia de pui, spunîndu-şi că din partea gazdelor va exista o deplină înţelegere pentru rigoarea lui alimentară. 

Şi masa a început. A fost adus un castron mare, plin cu salată verde. Trecîndu-l din mînă în mînă, fiecare şi-a pus în farfurie două-trei frunze de salată. După ce a făcut turul mesei, castronul s-a golit şi am început cu toţii, cu un aer oarecum pios şi preocupat, să mîncăm, pe-ndelete, frunzele de salată. Episodul nu a durat, totuşi, cu conversaţie cu tot, mai mult de cîteva minute. Apoi am aşteptat cuminţi pînă cînd doamna casei a apărut din bucătărie cu o bucată de pulpă de porc la cuptor, nu mai mare de 1 kilogram. «Kurt», i s-a adresat ea soţului ei, «am să te rog să tai tu friptura». 

Apoi, către noi: «Se pricepe grozav la tăiat friptură!». 

Directorul Institutului Max Planck din München s-a sculat în picioare, a luat platoul în faţă şi cu un cuţit cu lama lungă a început să taie carnea în felii nu mai groase de cîţiva milimetri. 

Era un adevărat maestru: nu am văzut niciodată o friptură de porc tăiată atît de subţire. Pe măsură ce tăia, fiecare îşi primea în farfurie felia de carne cît coala de hîrtie. O bucată cam de două degete a rămas mai departe, netăiată, pe platou şi a poposit, stingheră, în mijlocul mesei. În timp ce unul dintre copii umplea conştiincios paharele dintr-o carafă cu apă de la robinet, un castron cu cartofi a făcut turul mesei şi fiecare ne-am pomenit cu o jumătate de cartof alături de pojghiţa de carne. Cu un Guten Appetit! rostit voios de directorul Institutului, s-a dat semnalul pentru atacarea felului al doilea. Ţin minte că am terminat carnea şi jumătatea de cartof din trei înghiţituri, fără să manifest, însă, vreo formă de lăcomie. Apoi, am simţit cum urcă în mine, devastatoare, foamea. 

Pleşu, care stătea la masă lîngă mine, a văzut pesemne disperarea care-mi apăruse pe chip. Cu gesturi delicate, sub masă, a desfăcut pacheţelul cu carnea de pui şi mi-a strecurat o bucăţică. «Băi, mănîncă şi asta, mi-a şoptit, c-o să ţi se facă rău. Eşti livid». Am aruncat în gură, pe furiş, bucăţica de pui, zîmbind între timp politicos şi avînd aerul că sînt interesat de conversaţie. Masa nu durase, cu tăiatul fripturii cu tot, mai mult de zece minute. Farfuriile goale străluceau acum în faţa noastră. 

Şi-atunci s-a-ntîmplat ceva de necrezut. Directorul Institutului Max Planck s-a lăsat pe spătarul scaunului, parcă doborît de opulenţa prînzului, şi, cu mîinile la ceafă, a rostit satisfăcut: Ich könnte sagen, wir haben wunderbar gegessen! - Und denke nur, Schätzchen - îi răspunse doamna -, daß du Furcht hattest ein Kilo Fleisch wäre nicht genug. Wir haben noch was für morgen. («-Aş zice c-am mîncat excelent!» «-Şi cînd te gîndeşti, dragul meu, că te temeai că n-o să ne-ajungă 1 kilogram de carne. A mai rămas şi pentru mîine». 

Peste cîteva luni eram în ţară. In casa chirurgului , colecţionar împătimit de pictură şi bun prieten cu prietenul nostru, pictorul Horia Bernea. De bucuria revenirii noastre în ţară, Bernea ne propune să facem un salt pînă la Brad şi să sărbătorim aşa cum se cuvine revederea. «N-aţi trăit voi aşa ceva de cînd v-aţi născut!» ne-a asigurat el, şi ne-am urcat în Käfer-ul lui. Seara, către ora 7, eram în casa doctorului. 

Era o casă cu un singur nivel, cu camere multe şi o curte mare. Separat, un «atelier»-pinacotecă, în care doctorul îşi rînduise cu grijă comorile. Bernea ne-a prevenit de pe drum că la masă nu vor sta decît bărbaţii: tatăl doctorului, doctorul şi noi, cei veniţi din Bucureşti. Şi că, în timpul mesei, soţia doctorului, purtînd, special pentru acest eveniment, perucă albă, se va afla în spatele scaunului invitaţilor, urmărind ca totul să decurgă cum trebuie. Şi într-adevăr, la puţină vreme după ce am ajuns, am fost poftiţi la masă într-o spaţioasă sufragerie. Nu înainte, însă, de a ni se prezenta bucătăria - un adevărat laborator cu pereţii tapetaţi de rafturi pline cu cratiţe strălucitoare - şi cămara, din care mi-au rămas în minte şiragurile de cîrnaţi şi şunci afumate atîrnînd din tavan, brînzeturile în coajă şi borcanele mari, din acelea pentru murături, pline cu ouă. Masa a început cu gustări: pateuri cu carne şi cu brînză, buşeuri cu ciuperci, platouri cu chifteluţe, rulouri de şuncă umplute cu salată de boeuf şi alte platouri cu diferite soiuri de cîrnaţi. Toate stropite cu o palincă de pere. A venit apoi un borş de perişoare cu smîntînă. Bernea avusese dreptate: soţia domnului doctor, împodobită cu o perucă albă, trecea prin spatele fiecărui scaun şi se oprea cînd la unul, cînd la altul dintre musafiri, preluînd, oarecum, perspectiva acestuia asupra mesei şi urmărind, totodată, dacă îi lipseşte ceva. Mă încerca o oarecare nelinişte cînd îi simţeam mîinile strîngîndu-se pe spătarul scaunului meu şi cînd o voce şoptită mă întreba dacă totul este în ordine. Totul era, desigur, în ordine, dar cina ameninţa să ia o turnură ucigaşă. Au urmat sărmăluţe în foi de ştevie, apoi căprioară la tavă cu sos de capere. Prietenii mei erau în extaz. Începusem să gîfîi. Trecuse de miezul nopţii, cînd a apărut un uriaş tort, alb ca neaua şi ornat cu felii de portocală proaspătă. După ce Bernea, gurmand şi băutor de nădejde, ca să mai bea «cîteva şpriţuri rosé», a revenit scurt la cîrnăciorii de la începutul mesei, ne-am retras, mai corect spus ne-am tîrît, în dormitoarele noastre. Şi a venit a doua zi, pe care aveam să o petrecem tot la Brad. Programul era deja făcut: după micul dejun, urma să facem o excursie pînă la «gorunul lui Horia», apoi, pentru a vedea cruci de piatră din Secolul al XIV-lea, în cimitirul vechi din Brad. Pe la ora 11 dimineaţa eram apţi pentru «micul dejun», dacă acest nume se potriveşte cu ceea ce a urmat. Am fost puşi la masă, de astă dată în spaţioasa bucătărie-laborator. Masa era mare, aşa încît în mijlocul ei încăpeau (cu greu, ce-i drept) «gustările», aliniate pe căprării, destinate micului dejun: rînduri de brînzeturi, rînduri de cîrnaţi, altele de pateuri, rînduri de dulceţuri şi miere, lapte dulce şi lapte bătut, iaurturi, ouă fierte şi... palinci. Dar, înainte de a ne decide noi pe unde să atacăm deasa pădure de mîncăruri de pe masă, ne-am pomenit în farfurii cu două perechi de «vişle», crenvurşti ardeleneşti făcuţi din carne de capră. Pleşu a continuat cu o cană cu lapte şi un ţoi de palincă, o intrare lichidă destul de ambiguă, care avea, însă, avantajul că era deschiderea şi către partea mai angelică a micului dejun - dulceţurile - şi către cea drăcească - brînzeturile tari şi cîrnăţăria. Episodul alimentar matinal nu a durat mai mult de o oră şi jumătate, aşa încît, spre ora 1, ne-am început excursia. Însă, nu înainte ca, tocmai cînd eram pe punctul de a trînti portierele maşinii, mama doctorului să ţîşnească din casă cu o valijoară în mînă. «- V-o pun în portbagaj, ne-a spus, dacă vi se face cumva foame pe drum. Sînt nişte şniţele de pui. Şi murături. Şi să veniţi repede la masă!». Există cîteva poze pe care Bernea ni le-a făcut, lui Pleşu şi mie, în cimitirul de la Brad, din profil, stînd jos, rezemaţi fiecare de-o parte şi de alta a unei vechi cruci de piatră. Amîndoi aveam aerul unor oameni răpuşi de mîncare, cu burţile profilate în prim-plan. Din poză răzbate parcă geamătul celor doi, iar în urechi îmi stăruie şi acum rîsul fericit al lui Horia Bernea, care-şi degusta reuşita isprăvii puse la cale cu atîta drag în cinstea întoarcerii noastre în ţară. Dar nu trecuserăm încă de jumătatea încercării. Către 5 după-amiază, am ajuns acasă, unde eram aşteptaţi, desigur, cu «masa de prînz». Nu mai ţin minte ce am mîncat. Ştiu doar că, spre orele 7 seara, am fost poftiţi de gazda noastră să-i admirăm colecţia de pictură. Şi, în timp ce ziceam ba una, ba alta despre pînzele care, scoase cu mîndrie din rasteluri, ne treceau prin faţă, mama doctorului a intrat radioasă, cu o tavă de plăcinte cu brînză tocmai scoase din cuptor. «- Luaţi, ne-a zis, cît sînt calde, iar peste o oră mîncăm de seară». S-a petrecut atunci un fenomen ciudat, pe care nu-l înţeleg nici pînă în ziua de azi. E limpede că nici unul dintre noi «nu mai putea». Există, însă, pesemne, o logică şi-o psihologie pentru la «grande bouffe», care, odată declanşate, nu mai pot fi oprite decît prin moarte. De altfel, în filmul din 1973 al lui Marco Ferreri, în care se pune la cale un suicid gastronomic în patru, totul se petrece într-un weekend, aşadar pe parcursul a două zile. Noi ne apropiam de sfîrşitul acestei perioade. Ca la un semn, ne-am aruncat toţi asupra plăcintelor calde şi le-am devorat în cîteva clipe. Peste o oră, eram reinstalaţi la masă şi retrăiam, într-o nouă formulă culinară (din care nu-mi mai amintesc decît de o mîncare de gutui cu pulpe de curcan), ritualul cu peruca de cu o seară înainte. Eram, totuşi, foarte tineri. Nu am altă explicaţie pentru faptul că am rămas vii. 

 Gabriel Liiceanu

Lungă e calea spre bunatate (2)

Case care de mai care,  unele mai arătose decât altele, cu porţile deschise, cu maşini parcate în curte, se iveau de o parte şi de alta a drumului, dincoace de albia unui pârâu ce se întrezărea printre pâlcuri de pomi cândva livezi.

Mergea încet cu maşina, strecurându-se prin mulţimea pestriţă, învălmăşită, printre maşinile parcate de o parte şi de alta a drumului. Erau şi corturi instalate dincolo de şanţul drumului, iar în faţa corturilor, lângă drum, pe mese sau direct pe iarbă arsă, printre pungi, peturi, chiştoace, erau înşirate fel de fel de lucruri şi lucruşoare, de la podoabe femeieşti, clopuri, pălării, curele, ochelari de soare, până la ceaune, oale, ibrice, fluiere şi papuci. O mică piaţă din marea piaţă, piaţa comună europeană. Opri maşina. Căută un loc să parcheze sau să se întoarcă şi să plece de unde veni.

Baleind din priviri piaţa de sâmbăta, sperând să zărească mult visata grămadă de pepeni, privirea îi căzu pe un panou dintr-o scândură de brad, pe care stăteau scrise cuvintele, Spre Mânăstire. Urni maşina din loc, făcu la dreapta indicatorului, intră pe o alele străjuită de brazi tineri. La capătul micului drumeag se deschidea o poiană încojurată de o pădure de brazi şi fagi, iar în marginea de sus a ei, o  mănstire înconjurată de ziduri şi cu turle înălţate spre cer ca pentru  rugăciune. Lăsă maşina la umbra unui copac, trecu pe sub o poartă mare, din lemn de stejar, sculptată, intră pe o alee, străjuită de flori, de trandafiri. Asta să fie grădina Maicii Domnului?... Trecu pe sub bolta din zidul clopotniţei, intră în curtea mănăstirii. În mijlocul curţii văzu o biserică în haine vechi, în stânga o alee, apoi scări de marmură duceau la intrarea altei biserici, mult mai mare şi fără vechime după înfăţişare. Mult mai încolo, lângă zidul din stânga se vedea o fântână ca o troiţă. În partea dreaptă, pe toată latura se întindea o terasă joasă, la firul ierbii, cu un şir de coloane din marmură albă. El plecă întra-colo. Se opri în faţa uneia dintre plăcile funerare, din marmură, ca acelea ce se găsesc la marile mănăstiri. Este a voievodului Constantin Brâncoveanu, cel dintâi ctitor al mănăstirii. Voievodul, cei patru fii ai săi: Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi sfetnicul Ianache au fost decapitaţi din ordinul Sultanului, chiar de ziua Adormirii Maicii Domnului, împotrivindu-se trecerii la mahomedanism. O mare tragedie fără asemuire din şirul lung al nelegiurilor păgâne. Biserica ortodoxă i-a canonizat ca sfinţi martiri, ziua prăznuirii Sfinţilor Martiri Brâncoveni fiind aleasă nu întâmplător pe 16 august, a doua zi după Ziua Adormirii Maicii Domnului.

Mănăstirea a avut soarta ctitorului ei. În anul 1785 a fost distrusă din ordinul Curţii de la Viena şi a cozilor de topor din Transilvania...

Mănăstirea a fost renăscută din ruine de către Mitropolitul Dr. Nicolae Bălan, al doilea ctitor al mănăstirii. Lucrările au început în 1926 şi s-au încheiat la 15 august 1946, când a fost sfinţită. Trecuse 161 de ani.

Al treilea ctitor al acestei mănăstiri martoră a suferinţelor românilor din această parte de Transilvanie a fost Mitropolitul Antonie Plămădeală. Cu multă râvnă, dar şi cu mult curaj, sfidând interdicţiile mai marilor vremii, a ridicat din temelii o nouă biserică. Sfinţirea acesteia a avut loc în anul 1993 în Ziua Adormirii Maicii Domnului...

Plecase să cumpere pepeni, şi ajunge la mănăstirea cu două praznice, două hramuri, şi trei ctitori mari, o mănăstire martiră.

Este sâmbătă seara, ajunul prăznuirii Adormirii Maicii Domnului.Un călugăr bate toaca, anunţa începerea vecerniei, loveşte ritmic, după o anume partitură, cu un ciocănel, pe o scândură lucioasă de fag. În dangătul clopotelor, un alai iese din incinta mănăstirii. El se apropie şi se alătură mulţimii care iese pe sub bolta clopotniţei, părăseşte aleea, străbate o pajişte, intră în pădurea de fagi şi se opreşte la Altarul din pădure.

Pe o platformă pătrată, ca o scenă, altarul era o masă sub un foişor pe patru stâlpi îmbrăcaţi în ghirlande din cetină, de care era prinsă icoana Adormirii Maicii Domnului, şi multe, multe flori. Urcase mitropolitul Ardealului, episcopul de Sibiu, episcopul de Timişoara, zeci de preoţi, călugări. Se înalţă, spre ceruri, cântări Adormirii Maicii Domnului. Cântările urcă printre frunzele ramurilor de fagi, spre cerul înstelat, mai repede decât fumul tămâiat al cadelniţei. Oamenii sprijină fagii, fagii falnici ţin pe coroanele lor cerul înstelat, acoperiş al biserici Adormirii Maicii Domnului. Pe icoană Iisus Hristos ţine în braţe sufletul Maicii Lui.

El a rămas acolo, până târziu în noapte, fiind prins de vraja cântărilor, a rugăciunilor.

Nu-l întrista, îl bucurau cântările. Oamenii împresurară altarul, iluminându-l cu flăcările pâlpâinde ale lumânărilor ...

A băut apă de la fântâna din curtea mănăstirii, fântâna Izvorul Tămăduirii şi a plecat spre casa de odihnă a mănăstirii.

Şi-a găsit culcuş pe un pat tare. Până să-i vină somnul, citi la lumina slabă a unui bec de veghe, o carte ce o găsise la mănăstire. Cale spre bunătate o carte plină de cuvintele aceluia ccare a fost până nu de mult marele duhovnic, arhimandridul Teofil, căruia Dumnezeu i-a dat în lipsa vederii un mare dar, harul de a le lumina mintea acelora care veneau la el să se spovedească, călugări sau mireni.

Cine e mai mare în împărăţia cerurilor? „Eu sunt mic tu fă-mă mare, eu sunt slab tu fă-mă tare”. Aceste cuvinte le spun copiii, pentru că această rugăciune este o rugăciune a copiilor. Nu se mai potrivesc cuvintele acestea la vârstă înaintată, deşi sunt unii care şi la vârstă înaintată spun: „Eu sunt mic tu fă-mă mare, eu sunt slab tu fă-mă tare”, bineînţeles, poate nu gândindu-se la starea fizică , ci la starea sufletească, morală... 

Ori, de multe ori, noi nici nu ne dăm seama că suntem mici, nici nu ne dorim să fim mari, pentru că ne credem mari. De multe ori nu ne dăm seama că suntem slabi pentru a ne dori să fim tari. Nu putem răbda o jignire, o trecere cu vederea, o marginalizare, o nepăsare a cuiva faţă de noi, nu putem răbda multe din lucrurile care se întâmplă în jurul nostru şi atunci înseamnă că nu suntem tari. Un om care e tare nu poartă numai neputinţa lui, ci şi pe ale altora... Să căutăm să fim copii când e vorba de răutate, să nu fim stăruitori în cele rele, dar să fi oameni mari când e vorba de înţelepciune, de înţelegere ...

Aţipise ... Pe uşă intrase cineva. El se trezi. Deschise ochii ... şi cartea.

Domnule, mai întâi de toate care sunt criteriile după care se poate spune că cineva este mare duhovnic? Cei care fac astfel de afirmaţii ar trebui să spună de ce cineva este mare duhovnic. Sunt mare pentru cei care mă ascultă şi sunt mic pentru cei care nu mă ascultă. Fiecare dintre noi dorim să fim buni şi tot mai buni, ca să ne asemănăm cu bunul Dumnezeu...

De altfel se şi spune, pe drept cuvât, că realizarea cea mai de preţ a fiinţei omeneşti este bunătatea...

Dumnezeu iubeşte mai mult pe un păcătos decât iubeşte cel mai mare sfânt pe Dumnezeu...

Adormise de-a binelea...

Visă o movilă de pepeni spre care se îndreptau din toate părţile oameni ţipând şi cu mâinile agitate prin aer. El stătea deoparte şi privea. Cine apuca un pepene îl izbea cu îndârjire de pământ, pepenele se împrăştia în bucăţi, cei din preajmă tăbărau să prindă o bucată, hălpăiau, îşi umpleau gura cu pulpă şi zeamă, apoi aruncau resturile peste umeri.

Un pepene scăpat de urgia gloatei se rostogoli până la picioarele lui.

Îl luă în mâini, îl privi cu uimire ... nu mai avu putere să-l trântească. Pepenele avea ochi. Ochi mari şi roşii. Avea gură.O gură mare, roşie cu dinţi rari şi negri. Pepenele vorbea cum vorbeşte un om cu gura plină. Cu fiecare cuvânt ce-l rostea un dinte din gură sărea:

- Ce soartă avem noi pepenii! Noi cei buni, cei dulci suntem deopotrivă zdrobiţi de pământ, de-a valma cu cei răi, nedulci!

El îl luă repede sub braţ, să nu-l apuce altcineva. Vruse să plece. Cineva îi spunea să privească în spate. Întoarse capul. El vedea venind de departe spre el un om negru, cu capul înfăşurat în turban, fluturând prin aer un iatagan. Se întoarse şi o luă la fugă cu pepenele strâns la subsuoară. Alunecă pe o coajă de pepene, căzu, se lungi la pământ, se întoarse cu faţa în sus, ţinând pepenele deasupra capului. O fulgerare de iatagan ... În mâini îi rămase jumătate de pepene. Cealată jumatate zbură rostogolindu-se prin aer, omul negru o prinse cu mâna rămasă liberă, şi se tot duse fără a se opri din alergare.

Jumătatea lui de pepene mai avea doar gura roşie cu câţiva dinţi mari şi negri. În timp ce el îşi înfingea gura în miezul roşu şi zemos, şi îl mânca cu poftă, jumătatea de pepene îi vorbea:

- Să ştii că toţi avem un Dumnezeu. El este bun şi cu cel rău. Nici el, nici tu nu aveţi mai mult decât o jumătate din bunătatea mea. Cu câtă precizie! Hai, fii bun ca mine!

După ce el îi scuipă şi ultimul sâmbure, îi răspunse:

- Vei fi de-a pururi pomenit!...

Brusc se trezi, ochii i se opriră pe o pată de lumină, era lumina de către ziuă, însă el  nu izbuti să ştie unde se  află.  Cale spre bunătate se odihnea pe duşumea. Adormi de îndată, fără a mai visa ceva până la ziuă...

Lungă e calea spre bunătate

Ziua începuse cu zăpuşeală chiar de la primele ore ale dimineţii. Pe la amiază, el plecase spre piaţa mare de la  periferie. Luase maşina. Să aducă pepenii cu sacoşa  şi-ar fi întins tendoanele mâinilor. Şi ce durere! Prins în şirul de maşini cum e prinsă  zaua într-un lanţ, trecuse de piaţă. Nu putuse să întoarcă. Din loc în loc  organul cu caschetă şi girofar nu te ajuta să opreşti, te îndemna,  cu braţele făcute morişcă să ţii  banda, calea spre  shoul aerian, mult trâmbiţat toată săptămâna în mass-media. Dacă el ar fi ştiut că se găsesc acolo pe câmp şi pepeni  ar fi intrat. Vedea câte ceva departe sus pe cer,   atunci când lanţul  de maşini îşi incetinea deplasarea. Paraşutişti şi paraşutiste, avionete viu colorate  ţâşnesc spre cer ca nişte jucării teleghidate, desenând rotocoale pe albastrul cerului cum desenează copii cu creta pe asfalt.  Apoi lanţul iarăşi se urni, târându-se pe asfaltul încins, ca un şarpe pe nisipul ars de soare. Trecuse şi timpul, se adunase mai  mult de două ceasuri de când plecase după pepeni.  De pe toate drumurile, toate maşinile se duceau la shoul aerian.  Merse şi tot merse cu speranţa că va găsi o breşă pentru a întoarce. Când era linie întreruptă, banda de pe celălat sens era ocupată,  când ultima maşină din şir trecea,  linia de pe mijlocul şoselei era neîntreruptă. Ceva asemănător ca  şi cu soarta omului. De altfel şoseaua fiind impecabilă, cu un covor de asfalt nou aşternut de curând, începu să-i placă să conducă, era prins de vraja călătoriei. Banda pe care rula era liberă. Furat de muzica bună de pe un cd, nu văzu  că  pe sensul opus maşinile nu mai erau legate ca zalele unui lanţ. Se răriseră mult. Oprise să întoarcă. Aşteptând să treacă un autocar,  privirea îi fugi pe  un indicator din carton, pe  o săgeată stătea  scris:    Pepeni dulci. Cuvintele îi intrase în ochi, erau  scrise cu vopsea roşie. Cu gura plină de salivă şi cu mintea plutind ca un naufragiat pe o scândură, înconjurat de ape,  se gândi că nu trebuie să dispere, că mare e puterea Celui de Sus. Doar  plecase după pepeni.  Într-un alai de sunete pe diferite game şi tonalităţi  ale claxoanelor maşinilor înşirate-n spate, el semnalase la stânga,   părăsi  şoseaua care îl ţinuse captiv ceva  vreme. Intră  pe un drum de ţară, nevenindu-i să creadă, era asfaltat. Acest adjectiv de culoarea catranului l-a ajutat mult la o întretăiere de uliţe, o  mică intersecţie,  din care el ieşi urmărind catranul. Un drum de ţară asfaltat trebuie să ducă într-un loc important, într-un loc public, o piaţă, un târg, în centrul unei comune. Trecuse printr-un sat, trecuse şi prin al doilea, dar de un loc cu pepeni tot nu dăduse. În schimb aceeaşi şosea îngustă şi asfaltată ce-şi croia loc, şerpuind   printre pâlcuri de pomi şi fâneţe, îl ducea spre muntele  pleşuv din depărtare, crescut abrupt dintr-o pădure ce nu  reuşise să se ridice la fel de sus. Pe măsură ce soarele se dădea jos de pe cer, razele lui culcându-se pe pământ, umbra muntelui devenea  tot mai mare, iar pe măsură ce se alungea, invada pădurea şi podişul.  Acoperişuri cu olane roşii apăreau şi dispăreau, iar în depărtare,  în umbra de sub poala muntelui se ivi  pentru o clipă o cupolă aurie, apoi ea dispăru, maşina cotind, urmărind şoseaua străjuită de scaieţi,  tufe de măcieşi,  pomi. 

Nu mai întâlnise un alt carton indicator care să-i umple gura de salivă. I-ar fi prins tare bine, între timp gura i se uscase, îi era ca de  iască. Apăruse în schimb afişe care ofereau cazare. Înconjurate de fâneţe arse de soare sau de pomi răzleţi, casele, unele mai înalte decât altele, nu erau două la fel, dădeau impresia, că proprietarii lor le construise în mare grabă. După o livadă de pruni, pe o săgeată desenată pe o scândură citi: cazare vila Maria 100  lei camera.  El nu pricepea pentru ce  ar trebui să vină cineva, tocmai aici, pentru a dormi o noapte, sau poate mai multe. Vremea căutătorilor de comori să nu fi apus?  Cine poate şti!  El venise de fapt după pepeni, să-i pună la gheaţă,  să se răcorească cu zeamă rece şi dulce. Neam de pepene nu  vedea ...
(poate va urma)

Rugă canină

Rugă pentru duşmanul meu

Doamne, ai timp şi pentru mine,

fă ceva, nu mă lăsa pradă păcatului,

fă cumva ca atunci când ea s-o scula,

eu s-adorm de-ndată,

că de nu ,

jur pe ce am mai scump,

pe osu meu,

c-o rup cu dinţii ca pe o zdreanţă,

apoi îmi bag laba-n priză,

ai milă Doamne de mine şi de ea!

Poem născut din durere

Adrian Păunescu

Rugă pentru România

Tragica mea, condamnata mea ţară,
Din nou răstignită şi funerară,


În static şi jalnic galop antigalop,
Între secetă, foamete şi potop.
Tragica mea adorată Românie,
Calea nu ţi se mai ştie,
Asupra ta îşi continuă asaltul
Ba unul, ba celălalt, ba altul.
...

Vremea perambulării

A părăsit-o!  pentru ca ea să nu-i reproşeze că el i-a devenit o povara, şi povara lui o  va aduce pe ea  în incapacitate de  plată. Ea l-a folosit cât timp a fost bun de muncă, când trăgea  ca un  bou în  jug  pe vreme rea.  I-a dat, el nu poate să nege, dar numai  o parte din bani, ceealată   a reţinut-o pentru vremea când el nu va mai fi în stare decât să se preumble. Când i-a venit vremea, ea, nevrozata,  nu spera că el va ajunge şi vremea perambulării,  i-a spus că visteria ei e goală, şi că o să-i dea  când şi cât vrea ea. Parcă ea ar fi peşte şi el curvă. Din cât i-ar fi cuvenit, ea vrea să-i mai taie, cică îi prea mare dreptul, şi ea nu mai face faţă. El nu mai vrea să i se milogească, a lăsat-o crizată , a plecat să caute un  azil … politic pe la străini. Motivul  rămâne  destul de  întemeiat, s-au reîncărnat odiosu şi sinistra,  sunt acolo pe acelaşi deal.  

El a  găsit un  refugiu  la poalele Olimpului aşteptând să prindă o audienţă la Zeus. A lăsat cămaşa zălog pentru locul din rând şi a coborât la malul mării să se desfete în apa ei  uşor vălurită, bine încălzită,  lipsită de  greţoasele alge, de lipicioasele meduze, apoi să se usuce  pe nisipul fierbinte şi  mărunt ca mălaiul.

În crucea amiezii, când nisipul îl  ardea la tălpi ca flăcările iadului, a lăsat ibricul cu cafea să fiearbă la nisipul fierbinte, şi s-a retras la  umbra de  măslin, pe o bancă,  alături de un om al locului, pe nume Vasilis Stravopolus. 

Din vorbă în vorbă, fiecare pe limba mumii lui, el a aflat că  la ei se poate   trăi şi altfel. Cică ei nu sunt în krisis, ci doar sunt la  vremea judecăţii. Judecata şi-o face fiecare, şi nu ţipându-şi unul altuia. 

Nu sunt isterici,  nu le plac ciorbele, şi nici nu suflă-n ciorba ta, ei  nu te scuipă când îţi vorbeştesc, ei nu fac din ţânţar armăsar şi nici nu-l încalecă, nu-şi schimonosesc muzica, nu o dau pe manele, la ei  laptele e mai alb decât albul nostru şi e mult mai ieftin decât berea,  brânza-i  feta, măslina e la mare preţ nu-i corcoduşă, apa plată e apă plată, dansul e dans şi nu ţopăială, cântecul nu e  împrumut de la străini, seara se  aşează la masă pentru ospăţul care se întinde până la miezul nopţii…

Ce întâmplare!    sub un măslin stăteau  la taclale  urmaşi ai lui Ştefan şi Alexandru,  Mari deopotrivă amândoi, înaintaşii nu urmaşii.

După ce-şi vorbise şi-şi băuse  cafeaua fiartă pe  nisipul plajei, a plecat spre Muntele Olimp. Văzând deschisă uşa unei  bisericii ce-i apăruse în cale, a intrat, a luat două lumânări de  pe o masă pe care erau rânduite  lumânări mai mari sau  mai mici, nu era nici un om să le păzescă ,  a pus în urnă câte 15 de bănuţi pentru fiecare, atât cât era preţul afişat, le-a aprins în stânga şi-n dreapta, şi-a făcut cruce,...  nu mai văzuse aşa ceva. 

Apoi, el  a plecat mai departe sperând să ajungă la  Zeus, iar de nu, măcar să o seducă pe zeiţa Artemis… 

Spre alte zări

Elli Kokkinou, Den Ginete.

cât de prietenos îţi e şi vântul când el se potriveşte la pas cu tine,
să te duci ca vâtul înconjurând Pământul,
să le poţi vedea pe toate cele ce se fac sub soare...

Que viva Espanaaaa

La tragerea la sorţi, pentru stabilirea grupelor Mondialului din Africa de Sud, Spania nimerise în grupa H, ultima grupă. Azi-noapte, Spania a căştigat titlul suprem, de campioană mondială la fotbal. Nu am văzut ca jucătorii să-şi fi vopsit părul în galben sau roşu. Ai noştrii, ca brazii, când au trecut de o fază intermediară, de nebuneala ce îi cuprinseseră, s-au ras în cap, s-au vopsit. Dacă noi, sau numai o parte dintre noi, i-am dat lui Hagi titlul de rege, doar pentru că a avut meritul de a urca echipa până în sferturi de finală la un campionat mondial, atunci spaniolii cu ce titlul să-i înnobileze pe: Andres Iniesta, Iker Casillas, David Villa, Xabi Alonso, Xavi Hermandez, Pedro Rodriguez, Fernado Torres, Carles Puyol, Joan Capdevilla …

Mai erau câteva minute şi urma să se tranşeze trofeul, cumva ca la ruleta rusească.

Iniesta, i-a scutit pe spaniolii bolnavi de inimă să asiste la loteria loviturilor de la 11 metri.

Din momentul în care piciorul drept al lui Iniesta a trimis balonul în plasa porţii adverse, trecând aprope de vărfurile degetelor portarului olandez, valoarea lui, a piciorului, s-a ridicat la valoarea de la 22 de milioane euro, iute ca mercurul din termometrul pus în apă fierbinte.

E mult? E puţin? E puţin, dacă din sumă revine fiecărui spaniol câte 50 de eurocenţi.

Era mult pentru Federaţia lui Sandu şi Mitică? Nu, niciodată!

Ăsta e fotbalul! Are bogaţi şi săraci şi la propriu şi la figurat.

Şi asta e diferenţă dintre spanioli şi români, nu numai la fotbal ci şi ca număr de locuitori.

Astă-noapte, românii din Spania s-au bucurat şi ei de această mare victorie a spaniolilor?

Am ajuns să ne bucure spaniolii.

Numai cei cu sânge spaniol în vine au simţit astă-noapte cum este să devii campion al lumii, la fotbal.

Cu ce am rămas de la acest eveniment mondial? ... Îmi mai ţiuie urechile. Vrei, nu vrei, ascultă Grigore vuvuzeaua! O să-mi fie atât de dor de bâzâitura de vuvuzea, cam tot atât cât îmi este dor, iarna, de muzica asurzitoare, bubuitoare, şi manelistă ce se revarsă, vara, peste plajele litoralului autohton.

Aficanii au păţit ca la numta la care pleacă nuntaşii şi rămân lăutarii.

Ar fi trebuit ca o echipă africană să câştige marele trofeu. Ghana a fost cea mai aproape, la o lungime de două meciuri. S-ar fi bucurat toţi africanii, de la miazănoapte, din Alger, până la miazăzi, la Cap Town, de la apus, din Dakar, până la răsărit, în Moqdisho.

În schimb s-au bucurat spaniolii cât pentru toţi africanii la un loc.

O echipă regală a fost primită la Palat de Regele Juan Carlos.

Sursa: http://media.realitatea.ro/

O casa pentru nevoiasi

Să nu spui, nimănui, niciodată, bată-te Cel de Sus să te bată! Te încarci cu energie malefică şi ca un magnet atragi asupra ta urgia, năpasta.

Dacă te-ar lovi numai pe tine treacă- meargă, mai puţin cu un păcătos, dar prăpădul nu te poate ţinţi fără a lovi pe toţi cei aflaţi în calea lui.

Urgia nu caută păcătosul, sau căutându-l din amonte în aval, dacă năpasta are chip de puhoi, loveşte de-a valma, şi pe cel care are biblia la căpătâi.

Cum să nu cred aşa ceva, când mi s-a întâmplat să fiu lovit de urgia apelor. Nu zilele astea, ci cu ceva ani în urmă. M-a căutat năpasta şi nu m-a găsit acasă. Eram la peste două sute de kilometri distanţă. Sau poate îl căuta pe unul dintre vecinii aflaţimai la vale de casa mea. Tot ce se poate. Pe unul dintre ei îl ştiam că e frate cu ucidă-l Toaca.

Cu ce greşisem încât să mă lovească aşa năprasnic şi devastator? Nu i-a trebuit mai mult de o noapte puhoiului să-mi decoreze în stil apocaliptic livada cu meri din faţa casei, sinistru a fost drăguţ cu mine, nu mi-a atins casa. Urgia a săpat o albie adâncă cât un stat de om, lată de cinci, lungă de cinzeci, cu un strat gros de bolovani şi stânci, totul ambalat cu mâl de cea mai bună calitate.

Ajuns acasă, fluviul din faţa casei devenise un umil pârâiaş, fusese într-un târziu strangulat mai în amonte, priveam ce lăsase în urmă sinistru, şi mă întrebam de ce a căzut aşa de mare pedeapsă pe capul meu.

Cel mai dureros e când dimineaţi la rând vezi aceeaşi privelişte sinistră ce-ţi dă o stare depresivă dacă eşti slab de înger.

Mă simţeam aruncat pe maluri de ape. Nu te ajută nimeni, la modul real, doar câteva cuvinte de compătimire sau de: - Vai ce nenorocire! dar şi acestea spuse cu prefăcătorie. Ce se vede de la distanţă, la televizor, este un spectacol, din păcate, cu năpăstuiţi ai sorţii. Venea o moară pe Siret, de Mihail Sadoveanu. Comisii care evaluează, rezultate ce se centralizează, şi într-un târziu vin şi ceva bani care se cheltuie pe te miri ce.

Cu forţele din dotate, cu multă trudă, râvnă şi credinţă am înlăturat decorul selenar. Pământului din livadă i-au trebuit câţiva ani până să-şi recapete întrucâtva ţinuta de dinaintea prăpădului.
Drept mulţumire că am reuşit să închid rănile acelui sinistru, ofer casa spre găzduire unei familii a cărei gospodărie a fost distrusă de puhoaie ...

Ghinion vine de la Gyani

Cum se spune ghinion sau neşansă într-un dialect al ghanezilor? Până aseară nu ştiam. După drama trăită de ghanezi la miezul nopţii trecute, cuvâtul potrivit ar fi gyani. În gheata lui Gyani a stat şansa istorică a Ghanei de a se califica în semifinala celei mai mari competiţii de fotbal.
Jucătorul de fotbal este actor, într-un fel anume. Stadionul, terenul pe care el joacă seamănă cu arenele de teatru din Grecia antică. Unele partide de fotbal oferă spectatorilor scene comice dar şi dramatice.
În ultimul minut din prelungiri, uruguayanul Suarez a jucat rolul tragico-comic, a respins cu mâna mingea care ar fi depăşit linia porţii şi ar fi făcut fericiţi nu numai pe ghanezi ci şi pe toţi africanii de pe continet.
Uruguay ar fi pierdut calificarea în semifinală după o pauză de 40 de ani, iar el ar fi sfârşit accidentat de un glonte într-un bar din ţara sa. Din condamnat a devenit erou. L-a salvat nefericitul Gyani.
Gyanistul în loc să nimerească plasa porţii, a nimerit bara transversală. Ar trebui desfiinţată acestă bară, cum e la rugby. Ce a fost în inima lui Gyani s-a văzut pe faţa şi din gesturile lui. Ghanezii au ratat o şansă care nu se ştie când se va mai repeta. Au fost aprope de o victorie, şi împotriva cui? Uruguay de două ori a câştigat trofeul, şi a mai jucat o semifinală.
Ghanezii au irosit această şansă istorică cum a irosit şi naţionala noastră la Mondialul din SUA. Ne putem lua de mână cu ghanezii, sunt la număr cât şi noi, 22 de milioane.
Uruguay s-a calificat în urma loviturilor de la 11 m. Această fază a unui meci de fotbal se asemuie cu un poligon de tragere, unde ţinta e tot golul din jurul portarului până la barele porţii, arma e piciorul, glonţul este mingea. Am văzut ghanezi, vopsiţi pe faţă, chemând spiritele în ajutorul trăgătorilor. Geaba.
La Johannesburg pe arena Soccer City vuvuzelele au amuţit, s-a lăsat noaptea peste Ghana, s-au ivit zorii unei noi zile peste Uruguay.

Imagini pe site-ul FIFA:
http://www.fifa.com/worldcup/matches/round=249718/match=300061508/photolist.html

Caş cu tva

Aici, în şaua muntelui, departe de orice aşezare omenească, mă stăpânea o stare de bine, contrar condiţiilor precare ale traiului în colibă. Am pierdut-o de îndată ce ca din senin o turma mare de oi şi o haită de câini mă împresură. Dulăii nu s-au oprit din lătrat, parcă eram urs nu om, decât la un semn al ciobanului, el venea agale în urma turmei. Îl vedeam printre frunzele din gura colibei cum creşte, venind din vale. Mai întâi i-am văzut clopul de pe cap, apoi faţa roşcovană, capul bâtei, lungimea sumanului, cizmele cauciucate. A fluierat de două ori scurt ca un arbitru de fotbal când semnalează un fault. A trebuit să ies în faţa colibei pentru ai răspunde la bineţe. Nu se cădea să-l evit, să nu-i răspund la bună ziua lui. De la buna ziua şi ce faci pe aici, cum e vremea şi căt timp o să mai plouă, am ajuns la fotbal şi politică. Ciobanul avea celular, avea radio şi mai avea şi o satisfacţie să-mi dovedească cât de bine este el informat... Mi-a spus ca şi cum eu nu aş fi ştiut că franţujii şi broscarii s-au făcut de kaka la mondiale, am mai aflat că nu este pensionar dar se bucură că nu se mai taie din pensii, că el nu are salariu de la stat dar se bucură că se taie din salarii. Cică unele sunt din cale afară de mari. Am întâlnit un om bucuros dar şi sănătos. Se vedea pe faţa lui, întinsă, roşie şi lucioasă. Dacă nu eşti sănătos nu te poţi ţine de turma de oi. Ele sunt tot timpul în mişcare, rup din iarbă, ia de aici, ia mai de dincolo şi tot aşa parcă nu le-ar plăcea şi caută iarba cea mai gustoasă.
Dacă şi oamenii ar mânca din mers, omenirea ar fi cu o mie de ani mai aproape de acolo până unde vrea să ajungă!?
Deşi a recunoscut în faţa mea că în preţul caşului şi al urdei el nu a băgat şi tva, a înjurat, ca un adevărat cioban, pe cel care a decis aşa peste noapte să mărească tva-ul. Mi-a spus-o cu regret în glas , eu i-am sesizat o undă de prefăcătorie, că va fi nevoit să ia cu cinci lei mai mult la o sută de lei vânzare. M-a întrebat dacă mi se pare mult. Văzându-mi mimica, mi-a spus că deocamdată dacă vreau brânză mi-o dă la un preţ bun, fără noul tva. Eu am încercat să-i spun că nu preţurile se măresc , ci nivelul tva-ului, şi că ar fi mai puţin de cinci lei la suta de lei. Degeaba, el o ţinea pe a lui, până când şi-a dat seama înainte ca şi eu să observ că oile lui şi haita de dulăi nu mai erau pe lângă noi. Vă spuneam eu că ele aleargă şi pasc, pasc şi aleargă. A scos un şuierat cu limba îndoită în gură, ca acela pe care îl scoate naşul din fluier înainte de a pleca trenul din gară, şi a ieşit din raza mea vizuală. I-am auzit mult timp amprenta sonoră, multiplicată de peretle muntelui spre care se îndrepta. Eu am rămas un timp în faţa colibei până am simţit răceala ploii. Am intrat în cortul acoperit cu crengi, am băut restul de cafea, nu mai era caldă. Am renunţat să-mi schimb cămaşa, nu de lene, cealată nu se uscase. Am luat mobilul de la încărcat. Stătea de o zi legat la panoul cu celule fotovoltaice. M-am logat la reţea să editez. Am activat calculatorul mobilului.
Nu se poate să crească preţul cu acelaşi procent de creştere a tva-ului. Trebuie să-i justific ciobanului cu cât creşte preţul unui caş după mărirea tva-ului. Scot mai întâi tva-ul vechi de 19 procente din suma de 100 de lei, cât costa înainte un caş de oaie. Este o operaţiune inversă. Împart o sută la 1,19 şi-mi dă 84,03 lei. Adaug noul tva înmulţind suma cu 1,24. Obţin 104,53. Ăsta este preţul corect! Dar cine se mai încurcă cu trei bănuţi, aici pe şaua muntelui! Ai văzut un cioban să-ţi dea rest 47 de bani? Dar mai întâi el nu o să se omaore cu mintea să calculeze tva-ul! Va cere cu cinci lei mai mult! Prea multă bătaie de cap dăunează sănătăţii!
Ce să mai adaug? Caut liniştea pierdută! ... Se aude în depărtare un fluierat sacadat, un lătrat ...

ploua si in rai

cat timp a fost buna vremea am uitat de lume doinind in acest colt de rai a trebuit să vina o furtuna cu trasnete si fulgere ca sa mi dau seama ca iadul nu e departe in mijlocul padurii tunetul are o cu totul alta reverberatie decat intre pereti de beton poate si ca sunt mai aproape de nori nu mi facusem acoperis deasupra capului am trudit ceva ieri ca astazi sa nu ma ploua de la ploaia naprasnica de afara ajung prin filtrul crengilor frunzoase doar picuri rare acoperisul colibei l am făcut in doua ape cu panta mare o sa vad cat o sa ma tina uscat scriu de pe mobil sper sa astern cateva cuvinte pana se termina sursa indicatorul mai are un pic de verde am ascultat la radioul de pe mobil starea vremii si de atunci starea mea nu este prea optimistă dupa ce se vor scurge si ultimii electroni acumulati in baterie inainte de a pleca in munti nu voi mai sti de vreme decat dupa cum se comporta vietatile din jurul meu cand o sa vad paianjenii iesind din ascunzisul lor si vor tricota o noua casa va fi semn ca vremea se va indrepta aud cum rapaie ploaia ca o mitraliera de pe acoperisul verde al padurii siroaie se varsa prin cascade din frunze pana pe coliba mea ma rog la sf ilie sa se opreasca din calatorie sa traga pe dreapta sa nu mai fulgere si sa trazneasca sa pot iesi de sub crengi sa mi caut de ale gurii am terminat proviziile visez la cateva boabe de fragi la ciuperci hribi hrascovi copti pe jaratec de zici ca s mici la gratar salivez gandindu ma la o portie de melci hmm e prea mult ce mi doresc dar cum voi mai aprinde focul ploaia mi l a stins cutia cu chibrituri este goala va trebui sa renunt la gratar de ciuperci voi manca ce se poate manca in stare cruda in afara de fragi ar fi bune si frunze crude de fag sau de mesteacan ei sunt mai la vale dar frunzele lor nu mai sunt fragede trebuie sa nasc focul sa frec un lemn tare de unul moale pana o iesi fumul din ele sau il voi capta de la soare cu un ciob de sticlă asta cand soarele o vrea sa iasa pe margine de ape sunt peturi cat lumea sticle mai rar imi vine o idee voi cobori mai aprope de lume pe acolo unde misuna oamenii si lasa in urma lor sticle goale imi voi face un pat din peturi umplute cu apa semi ingropate un pic in panta printre ele sa se scurga siroaiele patul denivelat numai bun pentru masaj aud momait de urs bombane e suparat si el pe ploaia ce ma tine in coliba de atunci de cand ne am cunoscut nu mai pleaca sta in preajma o sa scriu altadata despre felul cum ne am cunoscut cred ca sunt ultimile cuvinte trimise de aici spre lume celularul imi trimte semnale ca nu mai are multa viata ii trebuie curent si tensiune nu ar fi mult imi vine o idee oricum pana o voi pune pe picioare va mai trece ceva vreme ma gandesc la

Sent via BlackBerry from Vodafone Romania

Tot cu Doina am ramas

Am aşteptat-o, ieri, o zi întreagă, dar ea, Speranţa, nu a mai venit. Am aşteptat-o la aerogară, crezând că vine pe sus. Ieri spaţiul aerian a fost închis! Furtună! Ploi cu grindină! Ne-a bătut cu grindina, mare cât oul de curcă. Am dat fuga la gara feroviară, crezând că a ales să vină agale, cu trenul de persoane. La gara de Vest sau gara de Est? În zadar am alergat între cele două gări! Aerul fierbinte de dinaintea furtunii a încălzit şinele. Pe şine dilatate trenurile deraiază una-două. Cine ştie de mai trăieşte sau a rămas undeva între staţii, într-un tren deraiat!
În portul cel mare de la mare am renunţat să o mai aştept. Cândva avea obiceiul să călătorească cu nava Biruinţa. N-o mai avem demult. Pe mai nimic au dat-o la străini. Mânca-i-ar câinii!
Unde să te mai aştept Speranţă? La capătul pământului? Nu cred să vii pe subpământ! - Alo? Da, te aud! Mai slab, dar te aud. Unde eşti Speranţa lu’ tata? … Nu ai intrat în ţară? Dar cu ce călătoreşti fată dragă, de vii aşa de greu? … Pe jos?! Vii pe jos!... Şi nu eşti singură? … Te aduc bunicii! Nu pot să cred! Nu credeam că o să-i mai văd vreodată, pe Buna - Credinţă şi Bunu’- Simţ!Alo!... Alo! Eu nu te mai aud. Tu de mă mai auzi, să ştii că până ne vom întâlni, eu îmi iau hangerul, fluierul, şi plec cu Doina să colind dealurile, văile, munţii…

Zumzăit de zuzuvele

Mă uit la televizor la al treilea meci de fotbal de la Mondialul ce are loc în sudul Africii. Pe teren aleargă după minge sud-coreenii şi grecii. Mai cu chef de joacă sunt coreenii. Din televizor se răspâdeşte în cameră un zumzăit de roi de albine, ca atunci când dai un pumn într-un stup, şi albinele se enervează că nu au loc pe unde să iasă afară toate deodată. Nu vă recomand să faceţi asta, numai dacă nu aveţi alergie la veninul de albină. Eu am.
Credeam că astăzi scap de acest zumzăit enervant. O fi venit aşa de mulţi coreeni şi greci să asite la meciurile naţionalelor lor? Cine suflă şi astăzi în trompete? De fapt nu sunt trompete din alea ca ale tarafului din Botoşani, sunt din altfel de material, ele zumzăie nu fac ta-ta-ta!
Am citit undeva cum se numesc ... suzete ..., nu că din suzetă trebuie să sugi nu să sufli, ... zuzufete, nu, vufuzete, ... mai frumos sună zuzuvele. Din vuvuzele scot sud africanii acest zumzăit ca de albine. Eu când aud acest zumzăit îmi aduc aminte că am fost înţepat de alibine, şi simt furnicături pe faţă, simt că mă furnică nasul, simt buzele, limba ... umflate.
Trebuie să reduc sonorul (ce simplu se rezolvă!) , dar nu mult, să pot auzi şi vocea comentatorului, deşi nu aflu cine ştie ce de la el.
După cum se avântă în joc coreeni şi cât de penibili sunt grecii sper să văd şi goluri. Mondialul are de toate mai puţin goluri frumoase. Aseară francezii au fost pe lângă, cu goluri în spatele porţii uruguayene. Eu cred că ar trebui să se ia în discuţie de către FIFA modificarea dimensiunilor porţii de fotbal. Distanţa dintre stâlpi să fie mai mare, dar nu cu mult, pentru început să fie mărită cu lungimea a trei laturi de palmă. Toate mingile trec foarte aproape de poartă. Urmăriţi, şi îmi veţi da dreptate. Poate aşa vom vedea mai multe goluri...
Oops! televizorul zumzăie rău tare, parcă ar fi dat năvală în cameră mii de roiuri de albine...
Un coreean, nu ştiu cum îi zice... da, l-am găsit ... Park Ji Sung scăpat ca din puşcă, lasă în urmă apărătorii greci, nu se uită la portar, trimite mingea, nu pe lângă poartă, ci chiar pe mijlocul poţii, în plasa acesteia. Uite că se poate! Este o excepţie care întăreşte regula. Şi a mai fost o excepţie în prima repriză când un alt jucător, tot cu nume de Park a executat o lovitură liberă din care grecii s-au ales cu gol. Asta dovedeşte că poarta e bine dimensionată. Grecii alergici la praful de zuzuvele au rămas cu buza umflată!
Nu ştiu eu cum voi rămîne până la finalul acestui Mondial. Voi avea capul mare cât un stup .

S-a uscat frunza de potbal

Cică speranţa moare ultima. Aşa e, astăzi a murit speranţa! Mai sunt câteva ore şi este o certitudine că în Africa de Sud se va da startul competiţiei 2010 FIFA WORLD CUP SOUDH AFRICA .

Stând la umbra unei fruze mari de podbal, numai cu têtul, mă gândeam că n-ar fi trebuit să se dispute această competiţie mondială. Nu ar fi fost mai bine să se fi amânat pentru anul 2014? Motive? Sunt destule, dacă te strădui, le găseşti!

Unul ce-mi vine în mintea umbrită de brusture, ar fi că până atunci, în anul când vom alege un alt preşedinte, vor trece toate crizele,  de la economico-finaciară la  morală, printre ele şi criza de identitate a Naţionalei.

Este a treia ediţie la rând fără participarea echipei noastre. După ediţia ratată din Germania eram sigur că vom merge în Africa de Sud. Acest al treilea eşec atârnă ca un sac cu plumb de picioarele fotbaliştilor noştri şi apasă mentalul storcându-l ca un burete de orice sentiment de încredere în puterea de a reveni în elita fotbaluli mondial, în primele 32 de echipe naţionale. Nu mai sper nici pentru 2018!

Voi privi la fiecare meci cu detaşare, ca şi cum aş mânca fără să am poftă, sau să nu simt gustul mâncării. Voi urmări meciurile fără să simt ca altădată cum îmi creştea adrelanina când se intona imnul României, când Hagi, Lăcătuş, Răducioiu, Dumitrescu ... marcau în poarta Argentinei, Angliei, Columbiei ... Ehe, ce vremuri, nene!

De data aceasta, e ca şi cum aş fi sub un regim alimentar , nu tu sare şi piper, nu tu un grătar, iar în loc de bere să beau apă plată.

Se spune că tot mapamondul va fi ancorat la acest eveniment. Oare călugării de la Muntele Athos se vor uita la aceste meciuri?

Da, voi urmări disputele din arenele sud-africane cu aceeaşi poftă ca a unui sihastru.

Primul meci va fi transmis la ora 17.00. Africa de Sud şi Mexic. Mizez pe Nigeria!

Căldura mare!... S-a uscat frunza de podbal!

Semne apocaliptice

Chinejii Bhoc, Thaie  cu beschia un sfert din  salariile bugetarilor!

*

Aşa va ajunge şi răul de la guvernare dacă nu îl vom tăia, la timp, de la rădăcină.

*

După căt de rezistenţi sunt chinejii ăştia din poză, până la Crăciun ajung şi pe meleagurile noastre ... Ne vor scoate din foame cu lăcustele lor răscoapte!

Clanul Chiorului

Pe drumeagul ce duce în pădurea de la marginea metropolei rulează la ceas de seară maşini grele, arătoase, cu geamuri fumurii şi cauciucuri late…

Alertaţi de huruitul neîtrerupt al roţilor pe caldarâmul de piatră, din desişul pădurii se apropie, mai întăi un bărbat cu o sarsana de vreascuri în spate şi mai în urma lui un copil trăgând după el un mănunchi de crengi legate cu sfoară. Din dosul unor tufe de soc cu flori ce emană un miros puturos, două perechi de ochi mari, rotunzi şi negri se holbează la şirul de maşini ce se târâie ca un şarpe spre o vilă ascunsă undeva în pădure.

- Bre, tate, ce la maşini bengoase, parcă ar fi o nuntă.

- Unde vezi tu mireasă, bă nărodule.

- Nu o văd, dar o fi după un geam din ăsta afumat.

- Bă, tu nu vezi că nu au baloane pe capotă, şi nici nu ţipă din claxoane.

- Ar fi mişto taret! După spargerea nunţii am aduna resturile din farfurii şi am mânca ca lumea o săptămână! … Da ce-o fi, mă, tate? căci tu prea le ştii pă toate alea.

- La prima vedere, eu gândesc că o fost blocat drumul ăl principal, şi caraliii i-o îndreptat pe ocolitoare.

- Auzi mă tate, eu, odată, alegând după capre, am dat ocol, şi nu am văzut două drumuri să dea în pădure.

- Bă, ia, nu mă întrerupe de la cugetare … Unde mărg atătea maşini!? El căuta un răspuns propriei întrebări …

- Uite-l! El e. Să-mi crape ochii dacă nu este el.

- Pă cine, zici că ai văzut, bre, tate?

- Hai să mergem la bordeiul nostru, ne aşteată mumă-ta şi celelalte guri cu burţi goale, să punem de-o mămăliga, să fierbem laptele de capră.

- Hai, mă, tate, nu mă lăsa cu ochii căscaţi, spune bre, de ce te-ai speriat aşe de tare?

- E groasă tare, mă puţă! Data trecută când am văzut clanu' Chioru' am pierdut cocioaba din mahala. Nici în pădure nu am loc de ei ...

Vegetarian

Când Giuseppe Arcimboldo picta acest tablou suprarealist, Vara, în anul de graţie 1563, nu bănuia că peste patru veacuri, patru decenii şi şapte ani, o copie a lui va poposi în acest spaţiu virtual …

Să-l descânt să nu se deoache:

Băiete, ochii îţi sunt două cireşe negre! - Ce vezi prin ele? Petele din soare? Să nu-ţi fie de deochi, băiete! Îţi creşte un nas de castravete! Învaţă-l să respire , şi să nu strănuţi, pierzi sâmburii, îţi pierzi sămânţa! Mai jos între două rânduri cu boabe de vişine stă desfăcută o păstaie cu boabe de mazăre. -Abţine-te să râzi, că rămâi ştirb, şi nu te mai iubesc fetele! Băiete bărbia îţi este alungită ca o pară, în obraji îţi cresc mere văratice, la gât dovleceii se ridică dintre spice ca popândăii în lanul de grâu, la urechi pănuşi de porumb, la butonieră ai o floare de anghinare, mai sus pe tăpşan, loc cultivat, într-un cuib din spice de grâu îţi răsare un bostan turcesc, - Are şi el gânduri sau numai sâmburi?

Ce mai tura-vura, eşti o grădină de zarzavat, eşti o livadă,  eşti o tarabă cu legume, ... pari a fi o poamă bună!

Băiete să te iei cu  fetele vegetariene căci  ţin tare mult la ele să aibă siluetă! …

DEMI -- -- --

Săptămâna trecută, premierul Japoniei, democratul Yukio Hatoyama, si-a anuntat demisia. Motivul: nu a reuşit să convingă pe americani să-şi ia acasă, sau să o ducă pe alte meleaguri, baza militara din insula Okinawa. Doar cu câteva luni în urmă, promisese că va desfiinţa baza militară americană. Relaţiile cu SUA şi respectul faţă de cei care l-au ales au fost deasupra fotoliului de premier. A demisionat după opt luni de la investire! A spus, pe înţelesul japonezilor, - Munca guvernului nu a reflectat dorinţele publicului. In ultimii patru ani, de la ei , nu de la noi au mai demisionat trei premieri.

La noi, după discuţii cu femei, de negocieri nu poate fi vorba, al nostru preşedinte jucător a decis, pe drumul spre casă, tăierea salariilor şi pensiilor, călcându-şi în picioare promisiunile electorale din 2004 şi 2009. Anul trecut interpreta la ţambal melodia - pensiile şi salariile nu vor fi afectate!

De o lună de zile de când sinistru a intrat în casele bugetarilor, pensionarilor şi nu numai, moderatori ai diferitelor televiziuni ne oferă spectacole de varietăţi din zori şi până târziu în noapte.

Revedeţi aici cum un bourean îşi varsă furia ... săraca de ea, firea!

Sa iubim copiii

Sursa: Editura Adevarul Holding
Eu nu mai sunt copil ca ei, am fost cândva, demult, şi nu regret nimic. Când eu mă joc cu ei, jocul e ca acela de demult. Când le spun poveşti, o poveste e tot ca aceea de pe vremea mea. Când ei aleargă eu mă alerg, când ei se dau în leagăn eu mă legăn, când ei mănâncă dulciuri, eu mă îndulcesc de plăcerea lor. Pentru ei, eu zbor ca avionul, mă înalţ când ei se înalţă ca zmeul, ca balonul. Pentru ei, eu merg de-a buşelea, sunt căluţul lor, sunt moşul Ene, sunt arlechinul... Dar ce nu sunt eu!... Eu sunt un copil bătrân!
Cândva demult, pe vremea când şi eu eram copil, nici nu se pomenea de jocuri computerizate, desene animate, poveşti pe discuri mici de plactic, dar să mă bată Cel de Sus că nu-mi pare rău, acum le am, trăiesc poveştile în felul meu, alături de trăirile lor, aşa cum ei îşi imaginează, şi numai ei ştiu asta, este lumea lor, iar lumea mea se intersectează un pic cu lumea lor atât cât să stau într-un colţ de unde să-i privesc şi să mă strădui să nu-i deranjez. Ei mă cheamă doar să repar ce ei strică , să fac să meargă ce ei cu nevinovăţie lor blochează. Tot sunt bun eu la ceva!
Toate zilele sunt ale lor.Dar pentru asta noi cei ce ne credem mari, trebuie să le purtăm de grijă, să avem multă răbdare cu ei, şi asta nu mult timp, până se fac şi ei mari ...

Sursa: Editura LITERA

Gustul florii de salcâm

Au înflorit salcâmii! Flori dalbe, ciorchine cu boabe ca de ceară, mici policandre ce strălucesc pe crengile cu spini şi frunze mici, petale verzi. Salcâmul înfipt cu rădăcinile în malul pietros al albiei unui râu, pare ca un pom de Crăciun. Strugurii de salcâm sunt ca cerceii, ca salbele unei ţigănci îmbrăcată în multe rânduri de fuste verzi, sunt ca sânii ielelor strânse laolată într-un dans nebunesc sub lumina albă şi rece a Lunii.
Parfumul lor, al florilor de salcâm, îmi readuc în minte primăveri trecute, cu un parfum îmbătător, năucitor, ca un narcotic uşor. Mă apropii sub poala salcâmului, întind mâna să rup un strugure de flori… când să ajung la el, o albină, chiar două, trei îi dau târcoale cu bâzâitul lor molcom şi ameninţător. Albinele nu se dau repede dusului, nu mi se pare, chiar le place dulceaţa florilor de salcâm.
Aştept şi privesc ca un gelos cum albina sărută floarea de salcâm! După ce albinele storc de nectar strugurele de salcâm, cum stoarce viţelul ţâţa vacii, şi pleacă, săltând greoi, îl rup, îl ţin deasupra gurii, prind cu buzele o floare, o strivesc între dinţi … a mai rămas în ea lapte de salcâm, cu gust dulce-acrişor… Mănânc, ca un sălbatic, floare după flaoare,îi simt gustul cu aromă de scorţişoară, un gust îmbătător, crud şi zemos, taninos… Eu am mâncat doar un ciorchine de flori, tot ce e mult e nociv. Salcâmului i-au rămas destule flori din care să hrănească mii de albine. După fecundarea lor, din flori se vor naşte teci cu seminţe, la toamnă tecile vor plesni, seminţele vor sări sprintene pe pământ, şi vor fi purtate de vânt sau vor vor fi luate de ape …poate după ani unele vor da naştere unor vlăstare, când vlăstarele vor ajunge salcâmi şi-ntr-o primăvară vor înflori, florile vor avea acelaşi parfum îmbătător, ca un narcotic uşor... Poate, altcineva va gusta  floarea  salcâmului!


Tudor Gheorghe - Au înebunit salcâmii

Marina sau Belimoc

Aseară, pe mai toate ecranele de televizor, moderatori ambalaţi , analişti simandicoşi, politicieni, parlamentari aferaţi, lideri de sindicat, surescitaţi , bugetari şi pensionari ofuscaţi, comentau ca după un meci de fotbal, impactul marii adunări naţionale - o mare de oameni ce umpluse la orele amiezii Piaţa Victoriei- asupra aparatului auditiv al locatarului Belimoc din clădirea de peste drum.

Tot aseară, pe una din Antenele trustului  profesorui Felix, se juca în direct o dramoletă cu Marina Dina  în rol principal şi Mihai Morar  în rol secundar. Ea - păpuşa blondă cu sprâncene negre, cu ochii mari şi sânii cu upgrade aplicat- îşi lua adio de la cei din platou, de la teleprivitori - vorba actolui Florin Piersic. Era ultima ei figuraţie în  emisiunea Răi da’ buni moderată de vedeta de la Radio Zu.

Ea, prinsă de valuri de suspine cu sughiţuri, dar cu lacrimi reţinute -erau de cod galben, în orice clipă rimelul îi era în pericol de a fi  luat la vale - ne spunea că pleacă să se îngrijească de sănătatea ei, că-i pare tare rău, şi că nu este invidioasă pe noua ei colegă, Adelina,  fostă Vărciu, acum Pestriţu.

Cine te-a adus pe tine, Adelino nene, aşa-naltă şi subţire, tu Pestriţo fragă, mi-ai făcut o rana in piept , nu e rană de cuţit, ci e rană de iubit ... i-ar fi cântat Marina dacă ar fi avut vocea Ioanei Radu )

Ea, de aproape doi ani,  şi-a jucat rolul în tăcere, de bibelou de platou, de floare-n glastra din fereastră, rareori vorbind şi atunci se făcea că e o fetiţă naivă şi prostuţă, sau poate că aşa era. Aseară s-a hotărât să plece de tot, acasă. Dar a făcut-o într-un mod sincer, autentic, cu regrete muiate-n lacrimi. Fata are suflet bun, zău aşa! Îi plângea sufletul. M-a emoţionat ( poate şi din cauza vremurilor astea, văd  multă lume că  bocceşte).

Şeful ei, "răul" Mihai, cu o lacrimă rebelă într-un ochi, îi spunea că în ciuda tuturor necazurilor pricinuite sau ce i le pricinuise, a ţinut la ea ca la soa lui ( gura târgului vorbeşte că a ţinut-o în braţe altfel decât ca pe o soră).

 La final s-au luat în braţe, au plâns şi au dansat. A fost  ultimul ei bal. Ce trist şi frumos totodată!

În loc de încheiere la această întâmplare care la prima vedere pare banală, aseară mi-aş fi dorit mai mult  să se fi jucat o dramoletă cu alţi doi actori. În rol principal păpuşarul Trisatan, moderatorul dur al emisiunii " Eu sunt bun, ceilalţi sunt răi", şi în rol secundar secretara lui de platou, păpuşa Belimoc, cu zâmbet tâmp şi silicoane-n cur.

Eu

sunt un hoinar, azi mă odihnesc pe o piatră de hotar, firele de iarbă şi o floricică de cicoare mă privesc mirate printre degetele răsfirate de la picioare, umbra mea se hrăneşte din untul pământului, doar azi şed să-mi stâmpăr neastâmpărul, sunt un copac hoinar, hoinăresc prin codrul verde unde nimenea nu mă vede, păru-mi e o tufă verde de mălin, faţa-mi e de cerb uneori, alteori îmi e de lup, barba-mi e tot timpul ca barba-caprei, umerii-mi sunt de brad, braţele-mi sunt crengi de fag, degetele-mi sunt mlădiţe de mesteacăn, trupul îmi e trunchi de stejar, picioarele-mi sunt crăci de arţar, am rădăcini aeriene, sunt pe pernă de aer, când mă opresc, din hoinăreală, lângă izvoru, simt cum urcă seva pământului până-n creştetul capului unde-n tufa de mălin cucul îşi face cuib, când străbat poiana pentru a-mi încărca bateriile cu lumină, ieşind din unghere lighioanele pădurii vin la mine, veveriţa ţopăie prin crengile-mi de brad, mă gâdilă coada ei stufoasă, căprioara îşi freamătă botul catifelat, îl întinde să-mi ciugulească din palmă frunze acrişoare de mesteacăn, ursoaica îşi învaţă puii să urce în stejar pentru ghinda de la toamnă, de frică să nu cadă ei mi se pişă pe arţar, buba e că dintre lighioane numai una nu se dă cu dusul, ciocănitoarea vine, zice că e soră medicală, să mă cureţe de omizi, şi o uită uitarea, mă scoate din răbdări, îşi face scorbură în umerii mei de brad, de-mi curge răşina pe crengile de fag, de-mi lasă dâre cleioase pe arţari, de arţari se prind fluturi şi gâze, ce bine ar fi dacă crengile ar fi aripi, cum nu-s, părăsesc poaiana învârtindu-mă un vânt nebun iscat din senin, îmi reiau hoinăreala prin codrul verde, unde nimenea nu mă vede, sunt tăt verde, sunt un pribeag.