Vremea perambulării

A părăsit-o!  pentru ca ea să nu-i reproşeze că el i-a devenit o povara, şi povara lui o  va aduce pe ea  în incapacitate de  plată. Ea l-a folosit cât timp a fost bun de muncă, când trăgea  ca un  bou în  jug  pe vreme rea.  I-a dat, el nu poate să nege, dar numai  o parte din bani, ceealată   a reţinut-o pentru vremea când el nu va mai fi în stare decât să se preumble. Când i-a venit vremea, ea, nevrozata,  nu spera că el va ajunge şi vremea perambulării,  i-a spus că visteria ei e goală, şi că o să-i dea  când şi cât vrea ea. Parcă ea ar fi peşte şi el curvă. Din cât i-ar fi cuvenit, ea vrea să-i mai taie, cică îi prea mare dreptul, şi ea nu mai face faţă. El nu mai vrea să i se milogească, a lăsat-o crizată , a plecat să caute un  azil … politic pe la străini. Motivul  rămâne  destul de  întemeiat, s-au reîncărnat odiosu şi sinistra,  sunt acolo pe acelaşi deal.  

El a  găsit un  refugiu  la poalele Olimpului aşteptând să prindă o audienţă la Zeus. A lăsat cămaşa zălog pentru locul din rând şi a coborât la malul mării să se desfete în apa ei  uşor vălurită, bine încălzită,  lipsită de  greţoasele alge, de lipicioasele meduze, apoi să se usuce  pe nisipul fierbinte şi  mărunt ca mălaiul.

În crucea amiezii, când nisipul îl  ardea la tălpi ca flăcările iadului, a lăsat ibricul cu cafea să fiearbă la nisipul fierbinte, şi s-a retras la  umbra de  măslin, pe o bancă,  alături de un om al locului, pe nume Vasilis Stravopolus. 

Din vorbă în vorbă, fiecare pe limba mumii lui, el a aflat că  la ei se poate   trăi şi altfel. Cică ei nu sunt în krisis, ci doar sunt la  vremea judecăţii. Judecata şi-o face fiecare, şi nu ţipându-şi unul altuia. 

Nu sunt isterici,  nu le plac ciorbele, şi nici nu suflă-n ciorba ta, ei  nu te scuipă când îţi vorbeştesc, ei nu fac din ţânţar armăsar şi nici nu-l încalecă, nu-şi schimonosesc muzica, nu o dau pe manele, la ei  laptele e mai alb decât albul nostru şi e mult mai ieftin decât berea,  brânza-i  feta, măslina e la mare preţ nu-i corcoduşă, apa plată e apă plată, dansul e dans şi nu ţopăială, cântecul nu e  împrumut de la străini, seara se  aşează la masă pentru ospăţul care se întinde până la miezul nopţii…

Ce întâmplare!    sub un măslin stăteau  la taclale  urmaşi ai lui Ştefan şi Alexandru,  Mari deopotrivă amândoi, înaintaşii nu urmaşii.

După ce-şi vorbise şi-şi băuse  cafeaua fiartă pe  nisipul plajei, a plecat spre Muntele Olimp. Văzând deschisă uşa unei  bisericii ce-i apăruse în cale, a intrat, a luat două lumânări de  pe o masă pe care erau rânduite  lumânări mai mari sau  mai mici, nu era nici un om să le păzescă ,  a pus în urnă câte 15 de bănuţi pentru fiecare, atât cât era preţul afişat, le-a aprins în stânga şi-n dreapta, şi-a făcut cruce,...  nu mai văzuse aşa ceva. 

Apoi, el  a plecat mai departe sperând să ajungă la  Zeus, iar de nu, măcar să o seducă pe zeiţa Artemis…