Călătorie virtuală în Thailanda ...

De Mărţişor, vremea nu este aşa cum mi-aş fi dorit-o. Nu e soare, este frig, ninge cu fulgi besmetici, brrr! ...
Aşa că mi-am făcut bagajele, şi am tulit-o în ţările calde... pe urmele călătorului Constantin FLOREA, din Piatra-Neamţ.
Îi mulţumesc pentru filmele de o bună calitate pe care le-am împrumutat din casa lui virtuală, de pe Youtube!

Din România în Thailanda, din Piatra-Neamţ la Banckok ...




Pe insula de Coral Island ...



Circul din



La gradina zoologica ...



Piaţa plutitoare ...



Spectacol la Rose Garden ...



La plimbare prin Bankhok, noaptea ...




Cine o fi ministru al turismului, în Thailanda?

Lungă e calea spre bunatate (2)

Case care de mai care,  unele mai arătose decât altele, cu porţile deschise, cu maşini parcate în curte, se iveau de o parte şi de alta a drumului, dincoace de albia unui pârâu ce se întrezărea printre pâlcuri de pomi cândva livezi.

Mergea încet cu maşina, strecurându-se prin mulţimea pestriţă, învălmăşită, printre maşinile parcate de o parte şi de alta a drumului. Erau şi corturi instalate dincolo de şanţul drumului, iar în faţa corturilor, lângă drum, pe mese sau direct pe iarbă arsă, printre pungi, peturi, chiştoace, erau înşirate fel de fel de lucruri şi lucruşoare, de la podoabe femeieşti, clopuri, pălării, curele, ochelari de soare, până la ceaune, oale, ibrice, fluiere şi papuci. O mică piaţă din marea piaţă, piaţa comună europeană. Opri maşina. Căută un loc să parcheze sau să se întoarcă şi să plece de unde veni.

Baleind din priviri piaţa de sâmbăta, sperând să zărească mult visata grămadă de pepeni, privirea îi căzu pe un panou dintr-o scândură de brad, pe care stăteau scrise cuvintele, Spre Mânăstire. Urni maşina din loc, făcu la dreapta indicatorului, intră pe o alele străjuită de brazi tineri. La capătul micului drumeag se deschidea o poiană încojurată de o pădure de brazi şi fagi, iar în marginea de sus a ei, o  mănstire înconjurată de ziduri şi cu turle înălţate spre cer ca pentru  rugăciune. Lăsă maşina la umbra unui copac, trecu pe sub o poartă mare, din lemn de stejar, sculptată, intră pe o alee, străjuită de flori, de trandafiri. Asta să fie grădina Maicii Domnului?... Trecu pe sub bolta din zidul clopotniţei, intră în curtea mănăstirii. În mijlocul curţii văzu o biserică în haine vechi, în stânga o alee, apoi scări de marmură duceau la intrarea altei biserici, mult mai mare şi fără vechime după înfăţişare. Mult mai încolo, lângă zidul din stânga se vedea o fântână ca o troiţă. În partea dreaptă, pe toată latura se întindea o terasă joasă, la firul ierbii, cu un şir de coloane din marmură albă. El plecă întra-colo. Se opri în faţa uneia dintre plăcile funerare, din marmură, ca acelea ce se găsesc la marile mănăstiri. Este a voievodului Constantin Brâncoveanu, cel dintâi ctitor al mănăstirii. Voievodul, cei patru fii ai săi: Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi sfetnicul Ianache au fost decapitaţi din ordinul Sultanului, chiar de ziua Adormirii Maicii Domnului, împotrivindu-se trecerii la mahomedanism. O mare tragedie fără asemuire din şirul lung al nelegiurilor păgâne. Biserica ortodoxă i-a canonizat ca sfinţi martiri, ziua prăznuirii Sfinţilor Martiri Brâncoveni fiind aleasă nu întâmplător pe 16 august, a doua zi după Ziua Adormirii Maicii Domnului.

Mănăstirea a avut soarta ctitorului ei. În anul 1785 a fost distrusă din ordinul Curţii de la Viena şi a cozilor de topor din Transilvania...

Mănăstirea a fost renăscută din ruine de către Mitropolitul Dr. Nicolae Bălan, al doilea ctitor al mănăstirii. Lucrările au început în 1926 şi s-au încheiat la 15 august 1946, când a fost sfinţită. Trecuse 161 de ani.

Al treilea ctitor al acestei mănăstiri martoră a suferinţelor românilor din această parte de Transilvanie a fost Mitropolitul Antonie Plămădeală. Cu multă râvnă, dar şi cu mult curaj, sfidând interdicţiile mai marilor vremii, a ridicat din temelii o nouă biserică. Sfinţirea acesteia a avut loc în anul 1993 în Ziua Adormirii Maicii Domnului...

Plecase să cumpere pepeni, şi ajunge la mănăstirea cu două praznice, două hramuri, şi trei ctitori mari, o mănăstire martiră.

Este sâmbătă seara, ajunul prăznuirii Adormirii Maicii Domnului.Un călugăr bate toaca, anunţa începerea vecerniei, loveşte ritmic, după o anume partitură, cu un ciocănel, pe o scândură lucioasă de fag. În dangătul clopotelor, un alai iese din incinta mănăstirii. El se apropie şi se alătură mulţimii care iese pe sub bolta clopotniţei, părăseşte aleea, străbate o pajişte, intră în pădurea de fagi şi se opreşte la Altarul din pădure.

Pe o platformă pătrată, ca o scenă, altarul era o masă sub un foişor pe patru stâlpi îmbrăcaţi în ghirlande din cetină, de care era prinsă icoana Adormirii Maicii Domnului, şi multe, multe flori. Urcase mitropolitul Ardealului, episcopul de Sibiu, episcopul de Timişoara, zeci de preoţi, călugări. Se înalţă, spre ceruri, cântări Adormirii Maicii Domnului. Cântările urcă printre frunzele ramurilor de fagi, spre cerul înstelat, mai repede decât fumul tămâiat al cadelniţei. Oamenii sprijină fagii, fagii falnici ţin pe coroanele lor cerul înstelat, acoperiş al biserici Adormirii Maicii Domnului. Pe icoană Iisus Hristos ţine în braţe sufletul Maicii Lui.

El a rămas acolo, până târziu în noapte, fiind prins de vraja cântărilor, a rugăciunilor.

Nu-l întrista, îl bucurau cântările. Oamenii împresurară altarul, iluminându-l cu flăcările pâlpâinde ale lumânărilor ...

A băut apă de la fântâna din curtea mănăstirii, fântâna Izvorul Tămăduirii şi a plecat spre casa de odihnă a mănăstirii.

Şi-a găsit culcuş pe un pat tare. Până să-i vină somnul, citi la lumina slabă a unui bec de veghe, o carte ce o găsise la mănăstire. Cale spre bunătate o carte plină de cuvintele aceluia ccare a fost până nu de mult marele duhovnic, arhimandridul Teofil, căruia Dumnezeu i-a dat în lipsa vederii un mare dar, harul de a le lumina mintea acelora care veneau la el să se spovedească, călugări sau mireni.

Cine e mai mare în împărăţia cerurilor? „Eu sunt mic tu fă-mă mare, eu sunt slab tu fă-mă tare”. Aceste cuvinte le spun copiii, pentru că această rugăciune este o rugăciune a copiilor. Nu se mai potrivesc cuvintele acestea la vârstă înaintată, deşi sunt unii care şi la vârstă înaintată spun: „Eu sunt mic tu fă-mă mare, eu sunt slab tu fă-mă tare”, bineînţeles, poate nu gândindu-se la starea fizică , ci la starea sufletească, morală... 

Ori, de multe ori, noi nici nu ne dăm seama că suntem mici, nici nu ne dorim să fim mari, pentru că ne credem mari. De multe ori nu ne dăm seama că suntem slabi pentru a ne dori să fim tari. Nu putem răbda o jignire, o trecere cu vederea, o marginalizare, o nepăsare a cuiva faţă de noi, nu putem răbda multe din lucrurile care se întâmplă în jurul nostru şi atunci înseamnă că nu suntem tari. Un om care e tare nu poartă numai neputinţa lui, ci şi pe ale altora... Să căutăm să fim copii când e vorba de răutate, să nu fim stăruitori în cele rele, dar să fi oameni mari când e vorba de înţelepciune, de înţelegere ...

Aţipise ... Pe uşă intrase cineva. El se trezi. Deschise ochii ... şi cartea.

Domnule, mai întâi de toate care sunt criteriile după care se poate spune că cineva este mare duhovnic? Cei care fac astfel de afirmaţii ar trebui să spună de ce cineva este mare duhovnic. Sunt mare pentru cei care mă ascultă şi sunt mic pentru cei care nu mă ascultă. Fiecare dintre noi dorim să fim buni şi tot mai buni, ca să ne asemănăm cu bunul Dumnezeu...

De altfel se şi spune, pe drept cuvât, că realizarea cea mai de preţ a fiinţei omeneşti este bunătatea...

Dumnezeu iubeşte mai mult pe un păcătos decât iubeşte cel mai mare sfânt pe Dumnezeu...

Adormise de-a binelea...

Visă o movilă de pepeni spre care se îndreptau din toate părţile oameni ţipând şi cu mâinile agitate prin aer. El stătea deoparte şi privea. Cine apuca un pepene îl izbea cu îndârjire de pământ, pepenele se împrăştia în bucăţi, cei din preajmă tăbărau să prindă o bucată, hălpăiau, îşi umpleau gura cu pulpă şi zeamă, apoi aruncau resturile peste umeri.

Un pepene scăpat de urgia gloatei se rostogoli până la picioarele lui.

Îl luă în mâini, îl privi cu uimire ... nu mai avu putere să-l trântească. Pepenele avea ochi. Ochi mari şi roşii. Avea gură.O gură mare, roşie cu dinţi rari şi negri. Pepenele vorbea cum vorbeşte un om cu gura plină. Cu fiecare cuvânt ce-l rostea un dinte din gură sărea:

- Ce soartă avem noi pepenii! Noi cei buni, cei dulci suntem deopotrivă zdrobiţi de pământ, de-a valma cu cei răi, nedulci!

El îl luă repede sub braţ, să nu-l apuce altcineva. Vruse să plece. Cineva îi spunea să privească în spate. Întoarse capul. El vedea venind de departe spre el un om negru, cu capul înfăşurat în turban, fluturând prin aer un iatagan. Se întoarse şi o luă la fugă cu pepenele strâns la subsuoară. Alunecă pe o coajă de pepene, căzu, se lungi la pământ, se întoarse cu faţa în sus, ţinând pepenele deasupra capului. O fulgerare de iatagan ... În mâini îi rămase jumătate de pepene. Cealată jumatate zbură rostogolindu-se prin aer, omul negru o prinse cu mâna rămasă liberă, şi se tot duse fără a se opri din alergare.

Jumătatea lui de pepene mai avea doar gura roşie cu câţiva dinţi mari şi negri. În timp ce el îşi înfingea gura în miezul roşu şi zemos, şi îl mânca cu poftă, jumătatea de pepene îi vorbea:

- Să ştii că toţi avem un Dumnezeu. El este bun şi cu cel rău. Nici el, nici tu nu aveţi mai mult decât o jumătate din bunătatea mea. Cu câtă precizie! Hai, fii bun ca mine!

După ce el îi scuipă şi ultimul sâmbure, îi răspunse:

- Vei fi de-a pururi pomenit!...

Brusc se trezi, ochii i se opriră pe o pată de lumină, era lumina de către ziuă, însă el  nu izbuti să ştie unde se  află.  Cale spre bunătate se odihnea pe duşumea. Adormi de îndată, fără a mai visa ceva până la ziuă...

Lungă e calea spre bunătate

Ziua începuse cu zăpuşeală chiar de la primele ore ale dimineţii. Pe la amiază, el plecase spre piaţa mare de la  periferie. Luase maşina. Să aducă pepenii cu sacoşa  şi-ar fi întins tendoanele mâinilor. Şi ce durere! Prins în şirul de maşini cum e prinsă  zaua într-un lanţ, trecuse de piaţă. Nu putuse să întoarcă. Din loc în loc  organul cu caschetă şi girofar nu te ajuta să opreşti, te îndemna,  cu braţele făcute morişcă să ţii  banda, calea spre  shoul aerian, mult trâmbiţat toată săptămâna în mass-media. Dacă el ar fi ştiut că se găsesc acolo pe câmp şi pepeni  ar fi intrat. Vedea câte ceva departe sus pe cer,   atunci când lanţul  de maşini îşi incetinea deplasarea. Paraşutişti şi paraşutiste, avionete viu colorate  ţâşnesc spre cer ca nişte jucării teleghidate, desenând rotocoale pe albastrul cerului cum desenează copii cu creta pe asfalt.  Apoi lanţul iarăşi se urni, târându-se pe asfaltul încins, ca un şarpe pe nisipul ars de soare. Trecuse şi timpul, se adunase mai  mult de două ceasuri de când plecase după pepeni.  De pe toate drumurile, toate maşinile se duceau la shoul aerian.  Merse şi tot merse cu speranţa că va găsi o breşă pentru a întoarce. Când era linie întreruptă, banda de pe celălat sens era ocupată,  când ultima maşină din şir trecea,  linia de pe mijlocul şoselei era neîntreruptă. Ceva asemănător ca  şi cu soarta omului. De altfel şoseaua fiind impecabilă, cu un covor de asfalt nou aşternut de curând, începu să-i placă să conducă, era prins de vraja călătoriei. Banda pe care rula era liberă. Furat de muzica bună de pe un cd, nu văzu  că  pe sensul opus maşinile nu mai erau legate ca zalele unui lanţ. Se răriseră mult. Oprise să întoarcă. Aşteptând să treacă un autocar,  privirea îi fugi pe  un indicator din carton, pe  o săgeată stătea  scris:    Pepeni dulci. Cuvintele îi intrase în ochi, erau  scrise cu vopsea roşie. Cu gura plină de salivă şi cu mintea plutind ca un naufragiat pe o scândură, înconjurat de ape,  se gândi că nu trebuie să dispere, că mare e puterea Celui de Sus. Doar  plecase după pepeni.  Într-un alai de sunete pe diferite game şi tonalităţi  ale claxoanelor maşinilor înşirate-n spate, el semnalase la stânga,   părăsi  şoseaua care îl ţinuse captiv ceva  vreme. Intră  pe un drum de ţară, nevenindu-i să creadă, era asfaltat. Acest adjectiv de culoarea catranului l-a ajutat mult la o întretăiere de uliţe, o  mică intersecţie,  din care el ieşi urmărind catranul. Un drum de ţară asfaltat trebuie să ducă într-un loc important, într-un loc public, o piaţă, un târg, în centrul unei comune. Trecuse printr-un sat, trecuse şi prin al doilea, dar de un loc cu pepeni tot nu dăduse. În schimb aceeaşi şosea îngustă şi asfaltată ce-şi croia loc, şerpuind   printre pâlcuri de pomi şi fâneţe, îl ducea spre muntele  pleşuv din depărtare, crescut abrupt dintr-o pădure ce nu  reuşise să se ridice la fel de sus. Pe măsură ce soarele se dădea jos de pe cer, razele lui culcându-se pe pământ, umbra muntelui devenea  tot mai mare, iar pe măsură ce se alungea, invada pădurea şi podişul.  Acoperişuri cu olane roşii apăreau şi dispăreau, iar în depărtare,  în umbra de sub poala muntelui se ivi  pentru o clipă o cupolă aurie, apoi ea dispăru, maşina cotind, urmărind şoseaua străjuită de scaieţi,  tufe de măcieşi,  pomi. 

Nu mai întâlnise un alt carton indicator care să-i umple gura de salivă. I-ar fi prins tare bine, între timp gura i se uscase, îi era ca de  iască. Apăruse în schimb afişe care ofereau cazare. Înconjurate de fâneţe arse de soare sau de pomi răzleţi, casele, unele mai înalte decât altele, nu erau două la fel, dădeau impresia, că proprietarii lor le construise în mare grabă. După o livadă de pruni, pe o săgeată desenată pe o scândură citi: cazare vila Maria 100  lei camera.  El nu pricepea pentru ce  ar trebui să vină cineva, tocmai aici, pentru a dormi o noapte, sau poate mai multe. Vremea căutătorilor de comori să nu fi apus?  Cine poate şti!  El venise de fapt după pepeni, să-i pună la gheaţă,  să se răcorească cu zeamă rece şi dulce. Neam de pepene nu  vedea ...
(poate va urma)

Vremea perambulării

A părăsit-o!  pentru ca ea să nu-i reproşeze că el i-a devenit o povara, şi povara lui o  va aduce pe ea  în incapacitate de  plată. Ea l-a folosit cât timp a fost bun de muncă, când trăgea  ca un  bou în  jug  pe vreme rea.  I-a dat, el nu poate să nege, dar numai  o parte din bani, ceealată   a reţinut-o pentru vremea când el nu va mai fi în stare decât să se preumble. Când i-a venit vremea, ea, nevrozata,  nu spera că el va ajunge şi vremea perambulării,  i-a spus că visteria ei e goală, şi că o să-i dea  când şi cât vrea ea. Parcă ea ar fi peşte şi el curvă. Din cât i-ar fi cuvenit, ea vrea să-i mai taie, cică îi prea mare dreptul, şi ea nu mai face faţă. El nu mai vrea să i se milogească, a lăsat-o crizată , a plecat să caute un  azil … politic pe la străini. Motivul  rămâne  destul de  întemeiat, s-au reîncărnat odiosu şi sinistra,  sunt acolo pe acelaşi deal.  

El a  găsit un  refugiu  la poalele Olimpului aşteptând să prindă o audienţă la Zeus. A lăsat cămaşa zălog pentru locul din rând şi a coborât la malul mării să se desfete în apa ei  uşor vălurită, bine încălzită,  lipsită de  greţoasele alge, de lipicioasele meduze, apoi să se usuce  pe nisipul fierbinte şi  mărunt ca mălaiul.

În crucea amiezii, când nisipul îl  ardea la tălpi ca flăcările iadului, a lăsat ibricul cu cafea să fiearbă la nisipul fierbinte, şi s-a retras la  umbra de  măslin, pe o bancă,  alături de un om al locului, pe nume Vasilis Stravopolus. 

Din vorbă în vorbă, fiecare pe limba mumii lui, el a aflat că  la ei se poate   trăi şi altfel. Cică ei nu sunt în krisis, ci doar sunt la  vremea judecăţii. Judecata şi-o face fiecare, şi nu ţipându-şi unul altuia. 

Nu sunt isterici,  nu le plac ciorbele, şi nici nu suflă-n ciorba ta, ei  nu te scuipă când îţi vorbeştesc, ei nu fac din ţânţar armăsar şi nici nu-l încalecă, nu-şi schimonosesc muzica, nu o dau pe manele, la ei  laptele e mai alb decât albul nostru şi e mult mai ieftin decât berea,  brânza-i  feta, măslina e la mare preţ nu-i corcoduşă, apa plată e apă plată, dansul e dans şi nu ţopăială, cântecul nu e  împrumut de la străini, seara se  aşează la masă pentru ospăţul care se întinde până la miezul nopţii…

Ce întâmplare!    sub un măslin stăteau  la taclale  urmaşi ai lui Ştefan şi Alexandru,  Mari deopotrivă amândoi, înaintaşii nu urmaşii.

După ce-şi vorbise şi-şi băuse  cafeaua fiartă pe  nisipul plajei, a plecat spre Muntele Olimp. Văzând deschisă uşa unei  bisericii ce-i apăruse în cale, a intrat, a luat două lumânări de  pe o masă pe care erau rânduite  lumânări mai mari sau  mai mici, nu era nici un om să le păzescă ,  a pus în urnă câte 15 de bănuţi pentru fiecare, atât cât era preţul afişat, le-a aprins în stânga şi-n dreapta, şi-a făcut cruce,...  nu mai văzuse aşa ceva. 

Apoi, el  a plecat mai departe sperând să ajungă la  Zeus, iar de nu, măcar să o seducă pe zeiţa Artemis… 

Spre alte zări

Elli Kokkinou, Den Ginete.

cât de prietenos îţi e şi vântul când el se potriveşte la pas cu tine,
să te duci ca vâtul înconjurând Pământul,
să le poţi vedea pe toate cele ce se fac sub soare...

Caş cu tva

Aici, în şaua muntelui, departe de orice aşezare omenească, mă stăpânea o stare de bine, contrar condiţiilor precare ale traiului în colibă. Am pierdut-o de îndată ce ca din senin o turma mare de oi şi o haită de câini mă împresură. Dulăii nu s-au oprit din lătrat, parcă eram urs nu om, decât la un semn al ciobanului, el venea agale în urma turmei. Îl vedeam printre frunzele din gura colibei cum creşte, venind din vale. Mai întâi i-am văzut clopul de pe cap, apoi faţa roşcovană, capul bâtei, lungimea sumanului, cizmele cauciucate. A fluierat de două ori scurt ca un arbitru de fotbal când semnalează un fault. A trebuit să ies în faţa colibei pentru ai răspunde la bineţe. Nu se cădea să-l evit, să nu-i răspund la bună ziua lui. De la buna ziua şi ce faci pe aici, cum e vremea şi căt timp o să mai plouă, am ajuns la fotbal şi politică. Ciobanul avea celular, avea radio şi mai avea şi o satisfacţie să-mi dovedească cât de bine este el informat... Mi-a spus ca şi cum eu nu aş fi ştiut că franţujii şi broscarii s-au făcut de kaka la mondiale, am mai aflat că nu este pensionar dar se bucură că nu se mai taie din pensii, că el nu are salariu de la stat dar se bucură că se taie din salarii. Cică unele sunt din cale afară de mari. Am întâlnit un om bucuros dar şi sănătos. Se vedea pe faţa lui, întinsă, roşie şi lucioasă. Dacă nu eşti sănătos nu te poţi ţine de turma de oi. Ele sunt tot timpul în mişcare, rup din iarbă, ia de aici, ia mai de dincolo şi tot aşa parcă nu le-ar plăcea şi caută iarba cea mai gustoasă.
Dacă şi oamenii ar mânca din mers, omenirea ar fi cu o mie de ani mai aproape de acolo până unde vrea să ajungă!?
Deşi a recunoscut în faţa mea că în preţul caşului şi al urdei el nu a băgat şi tva, a înjurat, ca un adevărat cioban, pe cel care a decis aşa peste noapte să mărească tva-ul. Mi-a spus-o cu regret în glas , eu i-am sesizat o undă de prefăcătorie, că va fi nevoit să ia cu cinci lei mai mult la o sută de lei vânzare. M-a întrebat dacă mi se pare mult. Văzându-mi mimica, mi-a spus că deocamdată dacă vreau brânză mi-o dă la un preţ bun, fără noul tva. Eu am încercat să-i spun că nu preţurile se măresc , ci nivelul tva-ului, şi că ar fi mai puţin de cinci lei la suta de lei. Degeaba, el o ţinea pe a lui, până când şi-a dat seama înainte ca şi eu să observ că oile lui şi haita de dulăi nu mai erau pe lângă noi. Vă spuneam eu că ele aleargă şi pasc, pasc şi aleargă. A scos un şuierat cu limba îndoită în gură, ca acela pe care îl scoate naşul din fluier înainte de a pleca trenul din gară, şi a ieşit din raza mea vizuală. I-am auzit mult timp amprenta sonoră, multiplicată de peretle muntelui spre care se îndrepta. Eu am rămas un timp în faţa colibei până am simţit răceala ploii. Am intrat în cortul acoperit cu crengi, am băut restul de cafea, nu mai era caldă. Am renunţat să-mi schimb cămaşa, nu de lene, cealată nu se uscase. Am luat mobilul de la încărcat. Stătea de o zi legat la panoul cu celule fotovoltaice. M-am logat la reţea să editez. Am activat calculatorul mobilului.
Nu se poate să crească preţul cu acelaşi procent de creştere a tva-ului. Trebuie să-i justific ciobanului cu cât creşte preţul unui caş după mărirea tva-ului. Scot mai întâi tva-ul vechi de 19 procente din suma de 100 de lei, cât costa înainte un caş de oaie. Este o operaţiune inversă. Împart o sută la 1,19 şi-mi dă 84,03 lei. Adaug noul tva înmulţind suma cu 1,24. Obţin 104,53. Ăsta este preţul corect! Dar cine se mai încurcă cu trei bănuţi, aici pe şaua muntelui! Ai văzut un cioban să-ţi dea rest 47 de bani? Dar mai întâi el nu o să se omaore cu mintea să calculeze tva-ul! Va cere cu cinci lei mai mult! Prea multă bătaie de cap dăunează sănătăţii!
Ce să mai adaug? Caut liniştea pierdută! ... Se aude în depărtare un fluierat sacadat, un lătrat ...

ploua si in rai

cat timp a fost buna vremea am uitat de lume doinind in acest colt de rai a trebuit să vina o furtuna cu trasnete si fulgere ca sa mi dau seama ca iadul nu e departe in mijlocul padurii tunetul are o cu totul alta reverberatie decat intre pereti de beton poate si ca sunt mai aproape de nori nu mi facusem acoperis deasupra capului am trudit ceva ieri ca astazi sa nu ma ploua de la ploaia naprasnica de afara ajung prin filtrul crengilor frunzoase doar picuri rare acoperisul colibei l am făcut in doua ape cu panta mare o sa vad cat o sa ma tina uscat scriu de pe mobil sper sa astern cateva cuvinte pana se termina sursa indicatorul mai are un pic de verde am ascultat la radioul de pe mobil starea vremii si de atunci starea mea nu este prea optimistă dupa ce se vor scurge si ultimii electroni acumulati in baterie inainte de a pleca in munti nu voi mai sti de vreme decat dupa cum se comporta vietatile din jurul meu cand o sa vad paianjenii iesind din ascunzisul lor si vor tricota o noua casa va fi semn ca vremea se va indrepta aud cum rapaie ploaia ca o mitraliera de pe acoperisul verde al padurii siroaie se varsa prin cascade din frunze pana pe coliba mea ma rog la sf ilie sa se opreasca din calatorie sa traga pe dreapta sa nu mai fulgere si sa trazneasca sa pot iesi de sub crengi sa mi caut de ale gurii am terminat proviziile visez la cateva boabe de fragi la ciuperci hribi hrascovi copti pe jaratec de zici ca s mici la gratar salivez gandindu ma la o portie de melci hmm e prea mult ce mi doresc dar cum voi mai aprinde focul ploaia mi l a stins cutia cu chibrituri este goala va trebui sa renunt la gratar de ciuperci voi manca ce se poate manca in stare cruda in afara de fragi ar fi bune si frunze crude de fag sau de mesteacan ei sunt mai la vale dar frunzele lor nu mai sunt fragede trebuie sa nasc focul sa frec un lemn tare de unul moale pana o iesi fumul din ele sau il voi capta de la soare cu un ciob de sticlă asta cand soarele o vrea sa iasa pe margine de ape sunt peturi cat lumea sticle mai rar imi vine o idee voi cobori mai aprope de lume pe acolo unde misuna oamenii si lasa in urma lor sticle goale imi voi face un pat din peturi umplute cu apa semi ingropate un pic in panta printre ele sa se scurga siroaiele patul denivelat numai bun pentru masaj aud momait de urs bombane e suparat si el pe ploaia ce ma tine in coliba de atunci de cand ne am cunoscut nu mai pleaca sta in preajma o sa scriu altadata despre felul cum ne am cunoscut cred ca sunt ultimile cuvinte trimise de aici spre lume celularul imi trimte semnale ca nu mai are multa viata ii trebuie curent si tensiune nu ar fi mult imi vine o idee oricum pana o voi pune pe picioare va mai trece ceva vreme ma gandesc la

Sent via BlackBerry from Vodafone Romania