Singularitate

Într-o clipă, omenirea a rămas fără electricitate. Sarcina electrică a fost distrusă de acea forţă superioară care o zămislise. În acea clipă au murit subit toate echipamentele ce trăiau cu energie de la priză: calculatorul, televizorul,  radioul,  frigiderul, maşina automată de spălat, centrala termică,  prăjitorul  de pâine, automatul de cafea, fierul de călcat, uscătorul de păr, maşina de tuns, aspiratorul, lustra  şi alte echipamente numite, generic, electrice. Toate acestea au devenit inutilizabile. Erau moarte.  Pentru omenire  timpul se oprise, brusc, în aceeaşi clipă când divinitatea ascunsese electricitatea. Din inerţie, fără să conştientizeze, omul, acolo în casa lui,  a mai tras de timp, l-a lungit ca pe un elastic. El a  crezut că este o pană de curent, şi a luat telefonul să sune la deranjamente. Telefonul celular era mort, de fapt erau stinse  toate telefoanele din casă. Deşi avea acumulatoarele încărcate, bine! poate nu toate, dar din patru telefoane unul tot ar fi trebuit să aibă alimentare. Şi tot nu credea omul că timpul se opise-n loc. De ce ? Ceasul cu pendula mergea. El nu avea nevoie de electricitate. Era un ceas vechi rămas moştemire din tată-n fiu. Omul dacă s-ar fi uitat mai atent, ar fi rămas mut de uimire: acele ceasului se mişcau invers de cum e firesc să meargă un ceas! Deci timpul nu numai că se oprise în loc dar o luase îndărăt. Ceasul ticăia normal, dar acele se mişcau invers. Omul a dat  buzna afară, să ia maşina din parcare, să meargă la Electrica, să reclame pana de curent. Cheie în contact! Stupoare! Lipsă semnalizare la bord, lipsă lumini. Lipsă baterie? Nu! Bateria era la locul ei! Omul nu ştia că divinitatea anulase electricitatea.  A lăsat maşina şi uimit, mâhnit, îngrozit, speriat, alarmat, agitat a plecat pe jos! Omul s- a alăturat altor oameni, s-a format de îndată o mare de oameni agitată, o gloată. Pe străzi maşini abandonate…  şi o căruţă trasă de o gloabă de cal, bătut cu biciul de căruţaş, se strecura printre maşini mici şi mari, toate rămase blocate din acel  moment când electricitatea nu mai exista ca fenomen.  Unul mai  înţelept,  todeauna în momentele cruciale ale omenirii apar înţelepţii, s-a ferit din calea căruţii, a schiţat  o plecăciune săltându-şi cipilica de pe cap. Era omul căruia divinitatea l-a stropit cu un pic de viziune, şi i-a arătat în ce sens va merge omenirea… Lumea începuse să călătorească în trecut,  unii foarte repede, o sută de ani pe oră,  alţii la trapul calului, fiecare după tehnologia avută în dotare la momentul când divinitatea ascunsese electricitatea...

Poate dacă oamenii, cei  credincioşi, cerau ajutor de la divinitate: Tatăl nostru care eşti în ceruri ... dă-ne nouă astăzi sarcina electrică cea de toate zilele! ...Cine să fi ştiut?!

Codul lui Oreste

David Bruce Hughes