I see trees of green, red roses too,
I see them bloom, for me and you,
And I thing to myself, what a wonderful world
...
23 mar. 2010
What a Wonderful World
I see trees of green, red roses too,
I see them bloom, for me and you,
And I thing to myself, what a wonderful world
...
19 mar. 2010
Ultima orhidee
Prinţesa Martha Bibescu, născută la 28 ianuarie 1886,a trăit până în 28 noiembrie 1973. A legat deceniul al noualea din secolul nouasprezece cu deceniul al optulea din secolul douazeci. A sfârşit în oraşul de pe Sena, centrul Luminilor, în acelaşi Paris unde a fost concepută de Ion Lahovari, cu obârşie din Lahovarii cu dregătorii onorabile la Poartă, şi Emma Mavrocordat ce venea din cele mai ilustre familii din Fanar.
Dacă citeşti viaţa ei, aşa cum a descris-o în Jurnal , retrăieşti istoria Europei, un joc de lego din crâmpeie de viaţă ale acelor alteţe regale, împăraţi, şefi de state şi pemieri, dar şi scriitori, poeţi, filozofi , deopotrivă bărbaţi sau femei,în preajma cărora, prinţesa s-a aflat cu voia sau fără voia ei.
Nu ar fi reuşit mai mult şi nici mai multe dacă ar fi beneficiat de Facebook şi nici dacă ar fi avut blog sau site.
Astăzi se pot cumpăra domenii .ro, .com, .eu sau .uk, .fr, infinit mai uşor decât în anii de început de secol douăzeci când se cumpărau domenii reale în Franţa, Anglia, Elveţia sau Germania.
Biarritzşi Cabourg au fost primele domenii cu extensia .fr, unde îşi petrecea verile împreună surorile şi părinţii. Aici s-a socializat cu fii şi fiice de marchizi, duci, prinţese, printre care frumoasa prinţesă von Metternich, prinţesa Bariatinski, regina Natalia a Serbiei – “mătuşa mea, regina”, Alexandru I, un viitor rege. Pe măsură ce Martha creştea, frumuseţea ei tulburătoare îi confereaa siguranţă de sine. S-a căsătorot la 16 ani cu prinţul George Bibescu. Era tânăr, frumos, şi mai mult decât atât avea Mercedes, cea mai grozavă maşină şi la vremea aceea. Primul domeniu din ţară a fost casa de la Posada. Posada.ro a fost virusat, ars până în temelii într-un incendiu înainte de a intra România în război, în 1916.
În aceste doemnii: Mogoşoia.ro , Posada.ro a trăit cei mai frumoşi ani ai vieţii de până la plecare definitivă din ţară, la sfârşitul celei de-a doua conflagraţie mondială.
La Posada viaţa era monotonă, dar îi oferea liniştea pentru a visa, a scrie, a primi vizita admiratorilor, useri atraşi de frumuseţea ei.
Al doilea domeniu .ro a fost palatal de la Mogoşoaia, unde viaţa era plină de plăcerea adunărilor mondene.
Şi nu sunt puţini cei care i-au fost oaspeţi, prieteni, amanţi, bârfitoare şi alte caractere umane. Prietenia lor a dat naştere unui şuvoi de bârfe, avanpremiră la fluviul de invidii, gelozii, ce aveau s-o însoţească toată viaţa.
Apoi s-au logat la domeniul ei şi prinţul moştenitor Ferdinand, pe când nu era rege, şi prinţesa Maria, pe când eclipsa cu frumuseţea ei pe celelalte femei. Aceasta când îşi va simţi ameninţată poziţia în rolist, de cea mai frumoasă femeie, va rări vizitele la domeniile Posada şi Mogoşoaia.
Îşi mai disputau sceptrul eleganţei prinţesele: Maruka Cantacuzino, născută Rosetti, înaltă, slabă , de o frumuseţe de icoană, având amant pe George Enescu, prinţesa Elena Suţu, născută Chrissoloveni, cu sânge grecesc în vene, micuţă, frumoasă, de o inteligenţă ascuţită,Elena Cretzeanu suplă, încântătoare.
La Paris socializează pe site-ul Ritz cu lumea din înalta societate, cu lumea literelor. Unii îi admirau frumuseţea alţii talentul literar, iar altele o bârfeau. Îşi lansase la editura Hachette “Cele opt paradise” prima ei carte din lungul şir ce vor urma. Rivalele ei :
contesa Joachim Murat spunea - E drăguţă, are o pălărie încântătoare, motive pentru bărbaţi să o găsească inteligentă;
contesa Anna de Noilles, născută Brâncoveanu, cea mai mare poetă franceză, după părerea ei, o ţine pe Martha deoparte : - Martha e ca Vezuviul , e foarte frumos, dar e mai bine să-l contempli de pe mare;
Elena Vacărescu cea care a alergat după glorie (a sperat să se mărite cu prinţul moştenitor Ferdinad) spunea despre Martha: “dacă vrea să-ţi facă o situaţie literară în Franţa, va trebui să treacă pe la mine.
A primit aprecieri , laude chiar de la Marcel Proust, care mai târziu va veni pe domeniul de la Posada.
Un mare admirator al ei, un prieten pentru toată viaţa, a fost Kronprinz, prinţul moştenitor al Germaniei.
El găseşte la ea şi alte talente decât cele ale spiritului. Evenimetele începutului de secol, războiul mondial nu i-au mai permis să se încoroneze Wilhelm III.
Ei vor purta o lungă corespondenţă. Pentru a se loga la blogul ei , prinţul neamţ a cerut încuviinţarea soţului ei, George Bibescu .
Sunt ofiţer al unui regiment de elită, ca şi dumnevoastră,. Există între noi o lege nescrisă care te împiedică să faci vreodată curte sau să încerci să seduci soţia unui coleg de arme. Sunteţi soţul celei mai frumoase şi inteligente femei din România, recunoscută ca atare la Paris, unde locuiţi o parte a anulu. Vă cer îngăduinţa să-i scriu şi vă rog s-o autorizaţi să-mi răspundă. Aveţi cuvântul meu.
(Astăzi cu un nike-name, un e-mail si o parolă te pozi loga pe domeniul celei mai frumoase femei, sau celei mai inteligente, sau celei mai spirituale …din virtual!)Martha, tulburată de farmecul lui, îl va trece în blogroll.
Kronprinzul îi dă un link pe domeniile de la Weimar şi Plön.
Ce scrie Martha în Jurnalul ei, mult mai târziu, în 1966:
Gurile rele au spus că mi-a fost amant. Nu este adevărat. N-am fost niciodată metresa lui. A fost cu totul altceva , dar cui s-o spun? Nimeni nu m-ar crede. Dragostea cavalerească e un sentiment care nu mai are valoare, la fel ca aurul şi ca monezile antice. Nu mai au curs, indiferent cât sunt de frumoase. Aceste piese devin desuete înainte de a deveni medalii. După aceasta capătă o altă valoare. La fel se întâmplă şi cu un sentiment care nu mai are curs, şi despre care cei mai mulţi dintre oameni au încetat să creadă că mai există. Şi totuşi am avut experienţa acestui sentiment cu fiul împăratului, care ar fi putut deveni împărat şi n-avea să fie, din neorocire pentru el şi pentru mine, pentru soarta Europei şi a lumii.
La Posada primeşte vizita aviatorului Louis Bleriot, care scrisese istorie cu primul zbor peste Canalul Mânecii, 25 iulie 1909. Devenise prieten cu soţul ei , prinţul Bibescu, care l-a susţinut în primele lui încercări de a zbura cu un aparta mai greu decât aerul. Prinţul se va lega sufleteşte de aeronautică pentru tot restul vieţii. Va participa, însoţită de Martha, la multe congrese internationale în acest domeniu al aeronauticii .
Posada, 1910. Prinţul Charles-Louis de Beauveau îi face curte asiduă Marthei,... începutul a fost mai greu, la Paris, în maşină, îi sărutase pe ascuns piciorul ei... Ca să vezi!
În 1923 se loggează la posada.ro Henry de Juvenil, un jurnalist cu talent, redactor şef al ziarului Le Matin, apoi un radical-socialist, senator de Correze, de care Martha a fost tulburată de primul lui asediu după lansarea la Paris a cărţii ei, Isvor. Printr-o curte asiduă a căştigat rapid teren după teren, până la ... Posada, aducând cu el puţin din aerul Parisului binefăcător pentru Martha .
Prinţesa nu mai avea relaţii intime cu soţul ei, unul din motive era legat de o boală pe care prinţul George, o primise de la amanta Victoriţa, motiv suficient, un lacăt la intrarea pe domeniul sufletului ei.
În termen bloggeristic, de fapt ea l-a banat.
Prinţul George nu avea timp de Martha, îşi trecea timpul cu admiratoare, îi plăcea automobilismul şi zborul(de pe atunci, aviaţia dă senzaţia!)
Dar nici nu vroia să o piardă pe Martha, femeia dorită de orice bărbat, indiferent de vârstă, sau rang social. Îi va cumpăra în 1911 domeniul mogoşoia.ro în schimbul promisiunii că ea nu va divorţa niciodată de el, sperând să o despartă de prinţul Beaveau, iar în 1925 îi cedează palatul care devine proprietatea personală a prinţesei. Şi-a păstrat legământul toată viaţa, iar de palaul Mogoşoaia în care a investit toţi banii obţinuţi din drepturile de autor ( va deveni scriitoare franceză, aşa şi scrie pe piatra ei de mormânt), va fi despărţită cu fortuit, prin confiscare de către comunişti.
Va fi independentă, va fi stăpâna ei. În 1912 a fost convertită de abatele Mugnier. A devenit romano-catolică. Se va confesa abatelui, timp de 30 de ani, priceput să intre în sufletul şi inima oamenilor.
Regele Carol I şi regina Carmen Syilva veneau la Mogoşoaia pentru liniştea ce o căutau.
De ea, de palatul ei s-a îndrăgostit ataşatul militar al legaţiei britanice, lordul Christopher Thomson of Cardington, cuceritorul inimii ei, cavalerul rătăcitor. Misunea acestuia a fost de fapt să grăbească intrarea României în război.
Contele Czernin, ministru al Afacerilor externe al Dublei monarhii, Austro-Ungare, a admirat-o în taină.
Când nu era la Mogoşoaia era la Madrid în grădina palatului regal, numai ea şi regele Alfons XIII (din Jurnalul ei: accentul lui scump, sublima eleganţă a mersului, această orhidee umană ).
La Londra ia ceaiul cu lordul Thomson pe terasa Camerei Lorzilor, sau admiră apusul soarelui cu primul-mistru Ramsay MacDonald, de la fereastra cabinetului acestuia. La Londra şi-a petrecut un sfârşit de săptămână cu romanciera Enid Bagnold şi soţul ei, Sir Roderick Jones, directorul Agenţiei Reuter. A fost nevoită să părăsească domeniul mogoşoaia.ro, dragostea ei de-o viaţă, în septembrie 1945. Nu-şi dorea soarta unui canar în colivie ca prizonieră a lagărului comunist. Este ajutată să părăsească ţara, cu paşaport şi viză, de prietenul Donald Stevenson, comandantul forţelor aeriene britanice. El îi pune la dispoziţie un avion al Royal Air Force.
Pleacă la Paris de unde nu se va mai întoarce niciodată. Aici din turnul casei salei, de pe o insula a Senei, Saint-Louis, va naviga virtual prin Europa anilor anilor cinzeci, şaizeci şi începutul anilor şaptezeci.
În anii cinzeci a luptat cu toate forţele ei, şi a apelat la toate relaţiile ei, nu puţine, pentru a-i scoate din lagărul socialist, pe fiica Valentina şi ginerele ei Ghika. Le-a cumpărat o proprietate în Anglia, la Cronwall, o căsuţă în stil georgian. L-a admirat, l-a adorat, l-a iubit pe generalul de Gaulle cu prospeţimea unei pensionare şi cu fanatismul unui soldat pentru împăratul lui.
Era deseori invitata preşedintelui Franţei, la Elysee cu prilejul unor recepţii.
O încâtau onorurile oficiale, acestea o făceau să respire aerul curţilor aristocratice.
Ghislain de Diesbach, cel care a avut acces la Jurnalul Marthei - vreo două sute de agende şi caiete intrate în proprietatea nepotului ei Ion-Nicolae Ghika- şi la Fondurile Bibescu de la Biblioteca Naţional din Paris, a scris cartea Prinţesa Bibescu. 1886-1973. Ultima orhidee.
În ultimul capitol al acestei cărţi descrie ultima zi a prinţesei, aşa cum a povestit-o Michel Tournier în cartea Despre chei şi lacăte.
Martha luase o carte, se aşeză în fotoliu, aşteptând o vizită.
– A cui vizită aşteptaţi? Ar fi întrebat-o secretara ei. Nu aveţi nici o vizită astăzi.
- Ba da, ba da, aştept pe cineva. Aud soneria.
Secretara nu găsise pe nimeni la uşă. Se întoarce.
Stând în fotoliu, cu cartea deschisă pe genunchi, aşa a murit Martha Bibescu.
Dacă citeşti viaţa ei, aşa cum a descris-o în Jurnal , retrăieşti istoria Europei, un joc de lego din crâmpeie de viaţă ale acelor alteţe regale, împăraţi, şefi de state şi pemieri, dar şi scriitori, poeţi, filozofi , deopotrivă bărbaţi sau femei,în preajma cărora, prinţesa s-a aflat cu voia sau fără voia ei.
Nu ar fi reuşit mai mult şi nici mai multe dacă ar fi beneficiat de Facebook şi nici dacă ar fi avut blog sau site.
Astăzi se pot cumpăra domenii .ro, .com, .eu sau .uk, .fr, infinit mai uşor decât în anii de început de secol douăzeci când se cumpărau domenii reale în Franţa, Anglia, Elveţia sau Germania.
Biarritzşi Cabourg au fost primele domenii cu extensia .fr, unde îşi petrecea verile împreună surorile şi părinţii. Aici s-a socializat cu fii şi fiice de marchizi, duci, prinţese, printre care frumoasa prinţesă von Metternich, prinţesa Bariatinski, regina Natalia a Serbiei – “mătuşa mea, regina”, Alexandru I, un viitor rege. Pe măsură ce Martha creştea, frumuseţea ei tulburătoare îi confereaa siguranţă de sine. S-a căsătorot la 16 ani cu prinţul George Bibescu. Era tânăr, frumos, şi mai mult decât atât avea Mercedes, cea mai grozavă maşină şi la vremea aceea. Primul domeniu din ţară a fost casa de la Posada. Posada.ro a fost virusat, ars până în temelii într-un incendiu înainte de a intra România în război, în 1916.
În aceste doemnii: Mogoşoia.ro , Posada.ro a trăit cei mai frumoşi ani ai vieţii de până la plecare definitivă din ţară, la sfârşitul celei de-a doua conflagraţie mondială.
La Posada viaţa era monotonă, dar îi oferea liniştea pentru a visa, a scrie, a primi vizita admiratorilor, useri atraşi de frumuseţea ei.
Al doilea domeniu .ro a fost palatal de la Mogoşoaia, unde viaţa era plină de plăcerea adunărilor mondene.
Şi nu sunt puţini cei care i-au fost oaspeţi, prieteni, amanţi, bârfitoare şi alte caractere umane. Prietenia lor a dat naştere unui şuvoi de bârfe, avanpremiră la fluviul de invidii, gelozii, ce aveau s-o însoţească toată viaţa.
Apoi s-au logat la domeniul ei şi prinţul moştenitor Ferdinand, pe când nu era rege, şi prinţesa Maria, pe când eclipsa cu frumuseţea ei pe celelalte femei. Aceasta când îşi va simţi ameninţată poziţia în rolist, de cea mai frumoasă femeie, va rări vizitele la domeniile Posada şi Mogoşoaia.
Îşi mai disputau sceptrul eleganţei prinţesele: Maruka Cantacuzino, născută Rosetti, înaltă, slabă , de o frumuseţe de icoană, având amant pe George Enescu, prinţesa Elena Suţu, născută Chrissoloveni, cu sânge grecesc în vene, micuţă, frumoasă, de o inteligenţă ascuţită,Elena Cretzeanu suplă, încântătoare.
La Paris socializează pe site-ul Ritz cu lumea din înalta societate, cu lumea literelor. Unii îi admirau frumuseţea alţii talentul literar, iar altele o bârfeau. Îşi lansase la editura Hachette “Cele opt paradise” prima ei carte din lungul şir ce vor urma. Rivalele ei :
contesa Joachim Murat spunea - E drăguţă, are o pălărie încântătoare, motive pentru bărbaţi să o găsească inteligentă;
contesa Anna de Noilles, născută Brâncoveanu, cea mai mare poetă franceză, după părerea ei, o ţine pe Martha deoparte : - Martha e ca Vezuviul , e foarte frumos, dar e mai bine să-l contempli de pe mare;
Elena Vacărescu cea care a alergat după glorie (a sperat să se mărite cu prinţul moştenitor Ferdinad) spunea despre Martha: “dacă vrea să-ţi facă o situaţie literară în Franţa, va trebui să treacă pe la mine.
A primit aprecieri , laude chiar de la Marcel Proust, care mai târziu va veni pe domeniul de la Posada.
Un mare admirator al ei, un prieten pentru toată viaţa, a fost Kronprinz, prinţul moştenitor al Germaniei.
El găseşte la ea şi alte talente decât cele ale spiritului. Evenimetele începutului de secol, războiul mondial nu i-au mai permis să se încoroneze Wilhelm III.
Ei vor purta o lungă corespondenţă. Pentru a se loga la blogul ei , prinţul neamţ a cerut încuviinţarea soţului ei, George Bibescu .
Sunt ofiţer al unui regiment de elită, ca şi dumnevoastră,. Există între noi o lege nescrisă care te împiedică să faci vreodată curte sau să încerci să seduci soţia unui coleg de arme. Sunteţi soţul celei mai frumoase şi inteligente femei din România, recunoscută ca atare la Paris, unde locuiţi o parte a anulu. Vă cer îngăduinţa să-i scriu şi vă rog s-o autorizaţi să-mi răspundă. Aveţi cuvântul meu.
(Astăzi cu un nike-name, un e-mail si o parolă te pozi loga pe domeniul celei mai frumoase femei, sau celei mai inteligente, sau celei mai spirituale …din virtual!)Martha, tulburată de farmecul lui, îl va trece în blogroll.
Kronprinzul îi dă un link pe domeniile de la Weimar şi Plön.
Ce scrie Martha în Jurnalul ei, mult mai târziu, în 1966:
Gurile rele au spus că mi-a fost amant. Nu este adevărat. N-am fost niciodată metresa lui. A fost cu totul altceva , dar cui s-o spun? Nimeni nu m-ar crede. Dragostea cavalerească e un sentiment care nu mai are valoare, la fel ca aurul şi ca monezile antice. Nu mai au curs, indiferent cât sunt de frumoase. Aceste piese devin desuete înainte de a deveni medalii. După aceasta capătă o altă valoare. La fel se întâmplă şi cu un sentiment care nu mai are curs, şi despre care cei mai mulţi dintre oameni au încetat să creadă că mai există. Şi totuşi am avut experienţa acestui sentiment cu fiul împăratului, care ar fi putut deveni împărat şi n-avea să fie, din neorocire pentru el şi pentru mine, pentru soarta Europei şi a lumii.
La Posada primeşte vizita aviatorului Louis Bleriot, care scrisese istorie cu primul zbor peste Canalul Mânecii, 25 iulie 1909. Devenise prieten cu soţul ei , prinţul Bibescu, care l-a susţinut în primele lui încercări de a zbura cu un aparta mai greu decât aerul. Prinţul se va lega sufleteşte de aeronautică pentru tot restul vieţii. Va participa, însoţită de Martha, la multe congrese internationale în acest domeniu al aeronauticii .
Posada, 1910. Prinţul Charles-Louis de Beauveau îi face curte asiduă Marthei,... începutul a fost mai greu, la Paris, în maşină, îi sărutase pe ascuns piciorul ei... Ca să vezi!
În 1923 se loggează la posada.ro Henry de Juvenil, un jurnalist cu talent, redactor şef al ziarului Le Matin, apoi un radical-socialist, senator de Correze, de care Martha a fost tulburată de primul lui asediu după lansarea la Paris a cărţii ei, Isvor. Printr-o curte asiduă a căştigat rapid teren după teren, până la ... Posada, aducând cu el puţin din aerul Parisului binefăcător pentru Martha .
Prinţesa nu mai avea relaţii intime cu soţul ei, unul din motive era legat de o boală pe care prinţul George, o primise de la amanta Victoriţa, motiv suficient, un lacăt la intrarea pe domeniul sufletului ei.
În termen bloggeristic, de fapt ea l-a banat.
Prinţul George nu avea timp de Martha, îşi trecea timpul cu admiratoare, îi plăcea automobilismul şi zborul(de pe atunci, aviaţia dă senzaţia!)
Dar nici nu vroia să o piardă pe Martha, femeia dorită de orice bărbat, indiferent de vârstă, sau rang social. Îi va cumpăra în 1911 domeniul mogoşoia.ro în schimbul promisiunii că ea nu va divorţa niciodată de el, sperând să o despartă de prinţul Beaveau, iar în 1925 îi cedează palatul care devine proprietatea personală a prinţesei. Şi-a păstrat legământul toată viaţa, iar de palaul Mogoşoaia în care a investit toţi banii obţinuţi din drepturile de autor ( va deveni scriitoare franceză, aşa şi scrie pe piatra ei de mormânt), va fi despărţită cu fortuit, prin confiscare de către comunişti.
Va fi independentă, va fi stăpâna ei. În 1912 a fost convertită de abatele Mugnier. A devenit romano-catolică. Se va confesa abatelui, timp de 30 de ani, priceput să intre în sufletul şi inima oamenilor.
Regele Carol I şi regina Carmen Syilva veneau la Mogoşoaia pentru liniştea ce o căutau.
De ea, de palatul ei s-a îndrăgostit ataşatul militar al legaţiei britanice, lordul Christopher Thomson of Cardington, cuceritorul inimii ei, cavalerul rătăcitor. Misunea acestuia a fost de fapt să grăbească intrarea României în război.
Contele Czernin, ministru al Afacerilor externe al Dublei monarhii, Austro-Ungare, a admirat-o în taină.
Când nu era la Mogoşoaia era la Madrid în grădina palatului regal, numai ea şi regele Alfons XIII (din Jurnalul ei: accentul lui scump, sublima eleganţă a mersului, această orhidee umană ).
La Londra ia ceaiul cu lordul Thomson pe terasa Camerei Lorzilor, sau admiră apusul soarelui cu primul-mistru Ramsay MacDonald, de la fereastra cabinetului acestuia. La Londra şi-a petrecut un sfârşit de săptămână cu romanciera Enid Bagnold şi soţul ei, Sir Roderick Jones, directorul Agenţiei Reuter. A fost nevoită să părăsească domeniul mogoşoaia.ro, dragostea ei de-o viaţă, în septembrie 1945. Nu-şi dorea soarta unui canar în colivie ca prizonieră a lagărului comunist. Este ajutată să părăsească ţara, cu paşaport şi viză, de prietenul Donald Stevenson, comandantul forţelor aeriene britanice. El îi pune la dispoziţie un avion al Royal Air Force.
Pleacă la Paris de unde nu se va mai întoarce niciodată. Aici din turnul casei salei, de pe o insula a Senei, Saint-Louis, va naviga virtual prin Europa anilor anilor cinzeci, şaizeci şi începutul anilor şaptezeci.
În anii cinzeci a luptat cu toate forţele ei, şi a apelat la toate relaţiile ei, nu puţine, pentru a-i scoate din lagărul socialist, pe fiica Valentina şi ginerele ei Ghika. Le-a cumpărat o proprietate în Anglia, la Cronwall, o căsuţă în stil georgian. L-a admirat, l-a adorat, l-a iubit pe generalul de Gaulle cu prospeţimea unei pensionare şi cu fanatismul unui soldat pentru împăratul lui.
Era deseori invitata preşedintelui Franţei, la Elysee cu prilejul unor recepţii.
O încâtau onorurile oficiale, acestea o făceau să respire aerul curţilor aristocratice.
Ghislain de Diesbach, cel care a avut acces la Jurnalul Marthei - vreo două sute de agende şi caiete intrate în proprietatea nepotului ei Ion-Nicolae Ghika- şi la Fondurile Bibescu de la Biblioteca Naţional din Paris, a scris cartea Prinţesa Bibescu. 1886-1973. Ultima orhidee.
În ultimul capitol al acestei cărţi descrie ultima zi a prinţesei, aşa cum a povestit-o Michel Tournier în cartea Despre chei şi lacăte.
Martha luase o carte, se aşeză în fotoliu, aşteptând o vizită.
– A cui vizită aşteptaţi? Ar fi întrebat-o secretara ei. Nu aveţi nici o vizită astăzi.
- Ba da, ba da, aştept pe cineva. Aud soneria.
Secretara nu găsise pe nimeni la uşă. Se întoarce.
Stând în fotoliu, cu cartea deschisă pe genunchi, aşa a murit Martha Bibescu.
13 mar. 2010
Limita unui şir
... de vorbe subu(ma)nitare ce tind spre infinit este... nulă.
-mia amor, mi-i softul greu, nu mai am suport,... am add în mine că nu mai am spaţiu unde să-mi desfăşor schedulelul,
- ...
- cât crezi că o să-ţi mai îndur modul tău de comportare,
- ...
- indiferenţa faţă de sentimentele din baza mea de date,
- ...
- neglijenţa ta, soră cu indolenţa, cu lipsa de interes,
- ...
- falsa superioritate, de la înălţimea căreia mă priveşti,
- ...
- îmi produce un sentiment ciudat de deprimare,
- ...
- vreau să te fac să înţelegi , mia amor,
- ...
- că interesul tău în dragoste se intersectează cu al meu.
- ...
- uşuraticule!
- ...
- nu te mai reuni cu toate frivolele,
- ...
- mă acuzi că sunt rea cu tine,
- ...
- dar tu joci farse psihologice cu mine,
- ...
- eu , una, te iubesc aşa cum pot din tot softul meu,
- ...
- ca să nu mă preocupe sentimentele tale,
- ...
- cele ce nu se găsesc în baza mea de date,
- ...
- ci numai starea ta de beaatitudine,
- ...
- pe care, mia amor, n-o apreciez decât prin judecata mea,
- ...
- cum poţi să mai citeşti când eu îţi turui?
- ...
- !?...
-mia amor, mi-i softul greu, nu mai am suport,... am add în mine că nu mai am spaţiu unde să-mi desfăşor schedulelul,
- ...
- cât crezi că o să-ţi mai îndur modul tău de comportare,
- ...
- indiferenţa faţă de sentimentele din baza mea de date,
- ...
- neglijenţa ta, soră cu indolenţa, cu lipsa de interes,
- ...
- falsa superioritate, de la înălţimea căreia mă priveşti,
- ...
- îmi produce un sentiment ciudat de deprimare,
- ...
- vreau să te fac să înţelegi , mia amor,
- ...
- că interesul tău în dragoste se intersectează cu al meu.
- ...
- uşuraticule!
- ...
- nu te mai reuni cu toate frivolele,
- ...
- mă acuzi că sunt rea cu tine,
- ...
- dar tu joci farse psihologice cu mine,
- ...
- eu , una, te iubesc aşa cum pot din tot softul meu,
- ...
- ca să nu mă preocupe sentimentele tale,
- ...
- cele ce nu se găsesc în baza mea de date,
- ...
- ci numai starea ta de beaatitudine,
- ...
- pe care, mia amor, n-o apreciez decât prin judecata mea,
- ...
- cum poţi să mai citeşti când eu îţi turui?
- ...
- !?...
10 mar. 2010
Tata-moş şi ouăle
Lasă creionul pe hârtia pe jumătate plină cu termeni ai unei serii Riemann. Adesea când se gândeşte la drumul de urmat în găsirea soluţiei unei probleme de matematică, face un salt înapoi , în timp. Tata-moş, bunicul dinspre mamă, îi dăduse un strop din taina matematicii, îi semănase ogorul minţii cu acea minunată sămânţă din care renaşte puterea de a gândi, de a raţiona, fără de care nici nu te poţi apropia de acest domeniu fascinat al matematicii.
Avea de calculat suma cifrelor de la 1 la n, adică 1+2+3+...+n.
Tata-moş luase un exemplu mai la îndemână. Mai întâi îi ceruse să afle împreună suma numerelor naturale consecutive de la 1 la 50, adică 1+2+3 …+50, fără a aduna număr cu număr, din aproape în aproape.
Îi ceruse să-şi îmagineze că are în faţa lui un şir de cinzeci de coşuri ca acelea în care se ţin ouă, un fel de cuibare.
În primul coş un ou, în al doilea, doua, şi aşa mai încolo, în al cinzecilea, cinzeci de ouă.
Îl întrebase tata-moş:
-Putem face cumva ca să avem mai puşine coşuri dar cu acelaşi număr de ouă?
Dacă îzbuteşti, nu îţi rămâne decât să înmulţeşti numărul de coşuri cu numărul de ouă dintr-un coş.
Îi lăsase timp, dar nu mult, pentru a nu i se cuibări în minte că matematica este o cetate imposibil de cucerit.
- Priveşte la primul coş, apoi la ultimul! Adună ouăle într-un singur coş, dă coşul gol la spate si aşează pe un nou rând coşul cu 51 de ouă. Priveşte din nou la răndul cu cele 48 de coşuri rămase, primul are două ouă, ultimul 49. Trece două ouă în coşul cu 49, coşul gol îl dai deoparte, iar pe cel cu ouă, 51 de ouă, îl aşezi pe rândul cel nou, lâgă primul, care are acelaşi număr de ouă, 51. Şi tot aşa pănă ajugi la ultimile două coşuri, unul cu 25 şi celălat cu 26 de ouă. Ai completat rândul cu 25 de coşuri, în fiecare se găsesc 51 de ouă. Nu ai decât să faci o înmulţire, 25 cu 51 şi obţii 1157.
Acum lui i se pare o joacă. Atunci i se păruse o minune.
Dar îşi aminteşte că şi-a ascuns sentimentul de uimire, cu o săgeată ţintită asupra modestului dascăl :
- Nu mai bine adunăm ouăle la un loc, le numărăm, şi gata, ce atâta complicaţie!
Nu a savurat mult împunsătura cu săgeata otrăvită, Tata-moş i-a cerut să numere ouăle dintr-un milion de coşuri.
-Hai desenează aici un milion de cercuri, cum ar fi cuibare, pune in ele ouăle, de la 1 la un milion , şi spune-mi câte ouă sunt de toate?
El se simţise încurcat. Parcă îi ceruse să ridice o piatră de moară. Tata-moş nu-l lăsase mult în această stare de angoasă.
-Hai să găsim jocul dintre numerele din exemplul cu cele 50 de coşuri cu ouă.
Să exploatăm povestea lor. Ai un şir de 25 de coşuri, deci jumătate din 50, a cîte 51 de ouă cu unul mai mult decît ouăle din ultimul coş. Adică acelaşi produs de mai sus , 25x51, îl scrii altfel , (50 x 51)/2. Dacă pe 50 îl înlocuieşti cu n , atunci 51 ar trebui înlocuit cu n+1.
1+2+3+ ...+n= n(n+1)/2
De fapt, Tata-moş îl ajutase să cucerească o mică redută a matematicii, aşa cum Karl Friederich Gauss, titanul matematicii, reuşise să adune, mintal, numerele naturale de la 1 la o 100, pe când era de vărsta unui elev de şcoală primară. Pănă la el nimeni nu găsise o cale de a aduna suma a n numere naturale consecutive.
Când o altă redută i se ivi:
1+1x2/2+ 2x3/2+3x4/2+...+nx(n+1)/2
căută să o cucerească fără să-l ajute Tata-moş. Şi-a imginat un număr de n ferme de găini. Prima cea mai săracă, un singur coş, un singur ou; a doua cu două coşuri: un ou, două; a treia cu trei coşuri: un ou, două, trei. Şi tot aşa...Dar, vai! a observat că în această redută este ascunsă o altă redută, nu mai mică, suma pătratelor numerelor naturale! ...
A reuşit! Şi apoi alte şi alte cetăţi i s-au ivit în cale. Astăzi este departe de prima cetate, spre care priveşte cu nostalgie. Tata-moş i-a dat aripi.
Matematica este ca o cetate, care nu se lasă uşor cucerită. Dacă folosindu-te de iscusinţa minţii îi găseşti cifrul, pin-ul, intri în cetate, dar nu ai timp să savurezi victoria, căci vei constata că te găseşti la porţile altei cetăţi, care pentru a fi cucerită, îţi va trebui o altă muniţie, şi o tactică mai sofisticată, şi tot aşa din cetate în cetate ... Mulţi ajung savanţi pe tărâmul acestei ştiinţe, dar la sfârşitul vieţii constată că nu au cucerit şi cea din urmă cetate.
Avea de calculat suma cifrelor de la 1 la n, adică 1+2+3+...+n.
Tata-moş luase un exemplu mai la îndemână. Mai întâi îi ceruse să afle împreună suma numerelor naturale consecutive de la 1 la 50, adică 1+2+3 …+50, fără a aduna număr cu număr, din aproape în aproape.
Îi ceruse să-şi îmagineze că are în faţa lui un şir de cinzeci de coşuri ca acelea în care se ţin ouă, un fel de cuibare.
În primul coş un ou, în al doilea, doua, şi aşa mai încolo, în al cinzecilea, cinzeci de ouă.
Îl întrebase tata-moş:
-Putem face cumva ca să avem mai puşine coşuri dar cu acelaşi număr de ouă?
Dacă îzbuteşti, nu îţi rămâne decât să înmulţeşti numărul de coşuri cu numărul de ouă dintr-un coş.
Îi lăsase timp, dar nu mult, pentru a nu i se cuibări în minte că matematica este o cetate imposibil de cucerit.
- Priveşte la primul coş, apoi la ultimul! Adună ouăle într-un singur coş, dă coşul gol la spate si aşează pe un nou rând coşul cu 51 de ouă. Priveşte din nou la răndul cu cele 48 de coşuri rămase, primul are două ouă, ultimul 49. Trece două ouă în coşul cu 49, coşul gol îl dai deoparte, iar pe cel cu ouă, 51 de ouă, îl aşezi pe rândul cel nou, lâgă primul, care are acelaşi număr de ouă, 51. Şi tot aşa pănă ajugi la ultimile două coşuri, unul cu 25 şi celălat cu 26 de ouă. Ai completat rândul cu 25 de coşuri, în fiecare se găsesc 51 de ouă. Nu ai decât să faci o înmulţire, 25 cu 51 şi obţii 1157.
Acum lui i se pare o joacă. Atunci i se păruse o minune.
Dar îşi aminteşte că şi-a ascuns sentimentul de uimire, cu o săgeată ţintită asupra modestului dascăl :
- Nu mai bine adunăm ouăle la un loc, le numărăm, şi gata, ce atâta complicaţie!
Nu a savurat mult împunsătura cu săgeata otrăvită, Tata-moş i-a cerut să numere ouăle dintr-un milion de coşuri.
-Hai desenează aici un milion de cercuri, cum ar fi cuibare, pune in ele ouăle, de la 1 la un milion , şi spune-mi câte ouă sunt de toate?
El se simţise încurcat. Parcă îi ceruse să ridice o piatră de moară. Tata-moş nu-l lăsase mult în această stare de angoasă.
-Hai să găsim jocul dintre numerele din exemplul cu cele 50 de coşuri cu ouă.
Să exploatăm povestea lor. Ai un şir de 25 de coşuri, deci jumătate din 50, a cîte 51 de ouă cu unul mai mult decît ouăle din ultimul coş. Adică acelaşi produs de mai sus , 25x51, îl scrii altfel , (50 x 51)/2. Dacă pe 50 îl înlocuieşti cu n , atunci 51 ar trebui înlocuit cu n+1.
1+2+3+ ...+n= n(n+1)/2
De fapt, Tata-moş îl ajutase să cucerească o mică redută a matematicii, aşa cum Karl Friederich Gauss, titanul matematicii, reuşise să adune, mintal, numerele naturale de la 1 la o 100, pe când era de vărsta unui elev de şcoală primară. Pănă la el nimeni nu găsise o cale de a aduna suma a n numere naturale consecutive.
Când o altă redută i se ivi:
1+1x2/2+ 2x3/2+3x4/2+...+nx(n+1)/2
căută să o cucerească fără să-l ajute Tata-moş. Şi-a imginat un număr de n ferme de găini. Prima cea mai săracă, un singur coş, un singur ou; a doua cu două coşuri: un ou, două; a treia cu trei coşuri: un ou, două, trei. Şi tot aşa...Dar, vai! a observat că în această redută este ascunsă o altă redută, nu mai mică, suma pătratelor numerelor naturale! ...
A reuşit! Şi apoi alte şi alte cetăţi i s-au ivit în cale. Astăzi este departe de prima cetate, spre care priveşte cu nostalgie. Tata-moş i-a dat aripi.
Matematica este ca o cetate, care nu se lasă uşor cucerită. Dacă folosindu-te de iscusinţa minţii îi găseşti cifrul, pin-ul, intri în cetate, dar nu ai timp să savurezi victoria, căci vei constata că te găseşti la porţile altei cetăţi, care pentru a fi cucerită, îţi va trebui o altă muniţie, şi o tactică mai sofisticată, şi tot aşa din cetate în cetate ... Mulţi ajung savanţi pe tărâmul acestei ştiinţe, dar la sfârşitul vieţii constată că nu au cucerit şi cea din urmă cetate.
8 mar. 2010
7 mar. 2010
Hai, vino, fă primăvară!
Hai, vino, fă primăvară!
De-ai şti de când te-aştept!
De ce mă amăgeşti, de ce mă ţii pe jăratec ca pe un fachir ?
Ţi-ai luat avânt cu seva din pământ ţâjnindu-ţi, şi deîndată te-ai oprit intempestiv, mugind ca o vacă în faţa taurului.
Greu te încălzeşti, tu, primăvară!
Te aştept desculţ, ca să te alerg, iară, prin crângurile înverzite, pe dealurile cu livezi în floare, dealuri crescute din câmpii ca nişte mameloane, fă, primăvară!
De-ai şti, fă primăvară, cât de mult eu te doresc!
Fată, mi-e dor de clorofila ta din ştevie şi urzică, de parfumul tău îmbătător, senzual al florilor de tei, de gustul tău acrişor din frunza de măcriş, fă primăvară!
Fă, primăvară, de-ai şti cât de mult te-aştept!
Fă-te, iarăşi, frumoasă ca o mireasă, fă primăvară!
3 mar. 2010
Violet în ceaţă
Pătrunsese înăuntru fără să-şi fi dat seama. Trotuarul continua la dreapta. El, îngândurat, se lăsase purtat, de paşi, drept înainte, dacă nu ar fi fost uşa deschisă, izbindu-se de ea, s-ar fi trezit din reverie. Totuşi, ceva nevăzut îl oprise - aerul îmbâcsit de fum şi mirosuri grele de băuturi spirtoase, contururi vagi, vorbe , sunete neclare, clinchet de pahare, hâhâituri ...Tenebre!
Când se obişnui cu dramul de lumină dinăutru, desluşi două mese , de-a stânga şi de-a dreapta, fiecare flancate de câte două bănci de lemn, ca într-un vagon de clasa a treia a unui tren de demult. Dacă ar fi pătruns mai departe cu privirea, ar fi văzut mai multe mese pe cele două rânduri, până la tejghaua înaltă a barului, dincolo de care, în faţa unor rafturi cu sticle şi pahare, un băiat şi-o fată amestecau licori. Se căută în buzunarul hainei, dar nu găsi un bilet cu numărul locului, aşa că schiţă un gest, aplecându-se către cel de pe banca din stânga lui, ca şi cum ar fi întrebat dacă se poate aşeza pe locul liber. Nici unul, din cei doi de la masă, aflaţi faţă în faţă, nu-l observase şi nici el nu aşteptă încuviinţarea niciunuia. Se sprijini cu ambele mâini de marginea lustruită a mesei, se aşeză încetişor pe lemnul tare. Se uită cu zgârcenie, cu un singur ochi, la cel de lângă el.
Acesta vorbea celui aflat dincolo de masă, avea o vorbă răstită, poate că aşa îi era obiceiul. Ajunsese cu povestea în punctul în care, ca să scape de-o matracucă ce-l acostase în tramvai, a trebuit să-i spună verde în faţă:
- Tu nu te uiţi la tine cum arăţi, cum eşti îmbrăcată, putoare de ţigancă! De ce te împingi în mine? Mişcă de aici! De nu, chem poliţia!
Cel ce tocmai se aşezase, tresări, ca şi cum s-ar fi simţit cu musca pe căciulă, se sprijini din nou cu mâinile de marginea mesei, se ridică hotărât să plece. Un sunet ca de clopoţel, de la un celular ce tocmai atunci, undeva pe aproape, era apelat, îi zbârnâi în urechi ca un clopot de vapor navigând prin ceaţă, de-i zgârâi creierul ca un cui ce zgrileşte o tablă. Parcă un resort se destinse înăuntru lui. Se uită repede, cu o privire severă, când la unul, când la celălat, până se asigură că cei doi îl vede, tăie cu arătătorul o traiectorie curbă prin aer, şi în acelaşi timp zbieră :
– Putere , motoare! Zece grade tribord!
Apoi se întoarse pe loc, să plece. Nu-i mai văzuse pe cei doi cum se priveau uluiţi. Un pas , doar atât a făcut, fata de la bar ajunsese la el, să-i ia comanda.
- Luaţi loc! ce doriţi? cu ce să vă servesc?
Scoase un râset sacadat, apoi cu un rest din mimica veche de om care nu a ştiut altceva decât să comande, îi spuse :
- Pe mine mă seviţi jos, la cabină, duduiţă!
Mirată, neînţelegând ce vrea să-i spună, fata răbufni:
-Ce cabină? Ce duduiţă domnule? Unde vă treziţi?
El plecase, se pierduse, dincolo de perdeaua de fum, ca un vapor înghiţit de ceaţă...
Când se obişnui cu dramul de lumină dinăutru, desluşi două mese , de-a stânga şi de-a dreapta, fiecare flancate de câte două bănci de lemn, ca într-un vagon de clasa a treia a unui tren de demult. Dacă ar fi pătruns mai departe cu privirea, ar fi văzut mai multe mese pe cele două rânduri, până la tejghaua înaltă a barului, dincolo de care, în faţa unor rafturi cu sticle şi pahare, un băiat şi-o fată amestecau licori. Se căută în buzunarul hainei, dar nu găsi un bilet cu numărul locului, aşa că schiţă un gest, aplecându-se către cel de pe banca din stânga lui, ca şi cum ar fi întrebat dacă se poate aşeza pe locul liber. Nici unul, din cei doi de la masă, aflaţi faţă în faţă, nu-l observase şi nici el nu aşteptă încuviinţarea niciunuia. Se sprijini cu ambele mâini de marginea lustruită a mesei, se aşeză încetişor pe lemnul tare. Se uită cu zgârcenie, cu un singur ochi, la cel de lângă el.
Acesta vorbea celui aflat dincolo de masă, avea o vorbă răstită, poate că aşa îi era obiceiul. Ajunsese cu povestea în punctul în care, ca să scape de-o matracucă ce-l acostase în tramvai, a trebuit să-i spună verde în faţă:
- Tu nu te uiţi la tine cum arăţi, cum eşti îmbrăcată, putoare de ţigancă! De ce te împingi în mine? Mişcă de aici! De nu, chem poliţia!
Cel ce tocmai se aşezase, tresări, ca şi cum s-ar fi simţit cu musca pe căciulă, se sprijini din nou cu mâinile de marginea mesei, se ridică hotărât să plece. Un sunet ca de clopoţel, de la un celular ce tocmai atunci, undeva pe aproape, era apelat, îi zbârnâi în urechi ca un clopot de vapor navigând prin ceaţă, de-i zgârâi creierul ca un cui ce zgrileşte o tablă. Parcă un resort se destinse înăuntru lui. Se uită repede, cu o privire severă, când la unul, când la celălat, până se asigură că cei doi îl vede, tăie cu arătătorul o traiectorie curbă prin aer, şi în acelaşi timp zbieră :
– Putere , motoare! Zece grade tribord!
Apoi se întoarse pe loc, să plece. Nu-i mai văzuse pe cei doi cum se priveau uluiţi. Un pas , doar atât a făcut, fata de la bar ajunsese la el, să-i ia comanda.
- Luaţi loc! ce doriţi? cu ce să vă servesc?
Scoase un râset sacadat, apoi cu un rest din mimica veche de om care nu a ştiut altceva decât să comande, îi spuse :
- Pe mine mă seviţi jos, la cabină, duduiţă!
Mirată, neînţelegând ce vrea să-i spună, fata răbufni:
-Ce cabină? Ce duduiţă domnule? Unde vă treziţi?
El plecase, se pierduse, dincolo de perdeaua de fum, ca un vapor înghiţit de ceaţă...
1 mar. 2010
De ce
Am întrebat-o! I-am pus un şir de întrebări. De ce-ţi place de el mai mult decât îţi place de mine, de ce eşti mai tot timpul împreună cu el, şi cu mine, nu, de ce lui îi accepţi toate mofturile, şi mie nu, de ce te simţi în siguranţă cu el, şi mai puţin cu mine, de ce nu te superi pe el niciodată, şi pe mine mai tot timpul, de ce pe el îl îmbăiezi şi pe mine nu, de ce lui îi accepţi să-ţi mănânce din palmă sau din farfuria ta, iar mie îmi spui să mă servesc singur, de ce cu el te joci ca şi cu-n copil iar cu mine doar când şi când şi-atunci doar popa prostul, de ce cu el te mândreşti când ieşiţi la plimbare, şi cu mine nu, parcă nici nu mă vezi, de ce când lui îi este doar putin bolnav mergi imediat la doctor, şi pentru mine şi chiar de-aş fi grav bolnav nu chemi ambulanţa, de ce cu el te înţelegi din priviri, şi cu mine nici dacă îţi vorbesc oricât? ... de ce?, de ce?, de ce?
Alege între el şi mine!
Cum de ce?, îmi spune ea, între tine şi el este o mare diferenţă, dar de fapt nici nu vă pot compara, tu nu poţi să fii niciodată ca el, şi nici nu poţi să fii tot timpul om , pe când el tot timpul este nici mai mult nici mai puţin decât câine.
Eu nu mă despart de el, iar tu de vrei rămâi cu mine!
28 feb. 2010
Îţi dăruiesc un mărţişor !
| Anna Cella Oana Stoica-Mujea Poeta Maria Barbu Laura Pescarusul argintiu Corina Creţu Cristina Denisia Isabelle Anca Crina Dunca Alex'andra Mama Rodica Mariana Lumi Ale |  |
| Torc lumina, din fir alb şi roşu împletesc un mărţişor , ca două gânduri îngemănate, unul de la mine şi unul de la ea … |
25 feb. 2010
Real şi virtual
Omul este ca un număr complex, cu o parte reală şi o alta imginară sau virtuală. Corpul şi sufletul. Hardul şi softul. Omul nu poate fi om dacă nu le are pe amăndouă. Ce-i un om numai cu partea reală, adică fără suflet?
Ce este sufletul? Nu e ceva palpabil, la vedere. O fi bine? Da cum altfel? Să te tocmeşti? Nu-l vreau pe ăla! Dă-mi-l, te rog, pe acela de pe raftul de sus!
Sufletul este soft, nu are culoare, nu are miros, nu are gust. Sufletul este taina creaţiei divine. Toţi ne naştem egali. La început, unui copil, i se oferă tot universul cunoaşterii. Pe parcursul vieţii nu face decât să se înscrie pe o linie din infinitatea liniilor ce umple sfera cunoaşterii. Linia pe care evoluează, crezîndu-se atotştiutor, este universul lui, îngust.
Nu poti să faci de toate într-o viaţă.
Toţi suntem conectaţi la energia spirituală universală. Dar?
Ce suflet mare are el! Mi-a mers la suflet! Nu-l am la suflet! I-am scos sufletul!
Un suflet poate influenţa alte suflete? Puterea sufletului. Nici cu gândul să nu-i faci rău altuia. A-i scoate sufletul cuiva, a nu-i da pace, a-l chinui pe altul, nu faci decât să te chinui pe tine, să-ţi şifonezi sufletul. Cine ţi-l mai îndreaptă? Am ceva pe suflet! Cu sufletul altuia îţi îngreunezi sufletul.
Sufletul se mişcă într-un spaţiu cu trei dimensiuni: gând, vorbă, faptă. O faptă este o normală la planul format de gănd şi vorbă...
Realitate virtuala. Ce-i realitatea virtuală? Din jocul logic al semnaleor binare se nasc cuvinte, din cuvinte fraze. Din grupuri de octeţi se nasc culori, din pixeli se nasc icoane statice sau vii, din alte grupuri de octeţi se nasc sunete, glasuri, răsete, melodii ... Este o lume în alt spaţiu, în alt timp. E nevoie de un corp fizic, pc-ul. Realitatea virtuală, sufletul pc-ului apare îndată ce pc-ul îşi trage energie din energia hertziană şi dispare deîndată ce aceasta dispare. Rămânem cu degetele pe taste, cu display-ul stins, plăcile, circuiteel, fireele, magistrale, module sunt moarte. Le conectăm la sursa de energie. Intrăm în realitatea virtuală.
Realitatea în care ne întoarcem când inchidem pc-ul este concretul. Realitate, te vedem sau te simţim, te mirosim, te gustăm sau te auzim! Dar nu o eternitate. Doar o clipă din ea, şi poate că-i de ajuns.
Unde este realitatea după ce corpului îi dispare energia divină - spiritul, sufletul, softul?
Este ca un obiect de unică folosinţă, mai neproductiv ca pc-ul. Aici divinitatea nu a optimizat produsul creaţiei.
Este aruncat ... în ţărână! Din ţărână ... în ţărână. Doar sufletul rămâne în memoria care nu poate fi ştearsă, a serverului universal. O realitate virtuală?
Cine se joacă cu sufletele noastre? Cât de mare o fi acea reţea? Mai este în faţa pc-ului divin, cel care a creat softul universal? De ce –ar mai fi? Reţeaua există! Soft este destul. Trebuie să te loghezi. Ai un cont. Ai un nume.El va rămâne în memoria universală ...iar pc-ul organic, făcut din lut, care vremelnic a fost logat, va fi casat.
Filozofie de doi bani. Crede şi nu cerceta!
Ce este sufletul? Nu e ceva palpabil, la vedere. O fi bine? Da cum altfel? Să te tocmeşti? Nu-l vreau pe ăla! Dă-mi-l, te rog, pe acela de pe raftul de sus!
Sufletul este soft, nu are culoare, nu are miros, nu are gust. Sufletul este taina creaţiei divine. Toţi ne naştem egali. La început, unui copil, i se oferă tot universul cunoaşterii. Pe parcursul vieţii nu face decât să se înscrie pe o linie din infinitatea liniilor ce umple sfera cunoaşterii. Linia pe care evoluează, crezîndu-se atotştiutor, este universul lui, îngust.
Nu poti să faci de toate într-o viaţă.
Toţi suntem conectaţi la energia spirituală universală. Dar?
Ce suflet mare are el! Mi-a mers la suflet! Nu-l am la suflet! I-am scos sufletul!
Un suflet poate influenţa alte suflete? Puterea sufletului. Nici cu gândul să nu-i faci rău altuia. A-i scoate sufletul cuiva, a nu-i da pace, a-l chinui pe altul, nu faci decât să te chinui pe tine, să-ţi şifonezi sufletul. Cine ţi-l mai îndreaptă? Am ceva pe suflet! Cu sufletul altuia îţi îngreunezi sufletul.
Sufletul se mişcă într-un spaţiu cu trei dimensiuni: gând, vorbă, faptă. O faptă este o normală la planul format de gănd şi vorbă...
Realitate virtuala. Ce-i realitatea virtuală? Din jocul logic al semnaleor binare se nasc cuvinte, din cuvinte fraze. Din grupuri de octeţi se nasc culori, din pixeli se nasc icoane statice sau vii, din alte grupuri de octeţi se nasc sunete, glasuri, răsete, melodii ... Este o lume în alt spaţiu, în alt timp. E nevoie de un corp fizic, pc-ul. Realitatea virtuală, sufletul pc-ului apare îndată ce pc-ul îşi trage energie din energia hertziană şi dispare deîndată ce aceasta dispare. Rămânem cu degetele pe taste, cu display-ul stins, plăcile, circuiteel, fireele, magistrale, module sunt moarte. Le conectăm la sursa de energie. Intrăm în realitatea virtuală.
Realitatea în care ne întoarcem când inchidem pc-ul este concretul. Realitate, te vedem sau te simţim, te mirosim, te gustăm sau te auzim! Dar nu o eternitate. Doar o clipă din ea, şi poate că-i de ajuns.
Unde este realitatea după ce corpului îi dispare energia divină - spiritul, sufletul, softul?
Este ca un obiect de unică folosinţă, mai neproductiv ca pc-ul. Aici divinitatea nu a optimizat produsul creaţiei.
Este aruncat ... în ţărână! Din ţărână ... în ţărână. Doar sufletul rămâne în memoria care nu poate fi ştearsă, a serverului universal. O realitate virtuală?
Cine se joacă cu sufletele noastre? Cât de mare o fi acea reţea? Mai este în faţa pc-ului divin, cel care a creat softul universal? De ce –ar mai fi? Reţeaua există! Soft este destul. Trebuie să te loghezi. Ai un cont. Ai un nume.El va rămâne în memoria universală ...iar pc-ul organic, făcut din lut, care vremelnic a fost logat, va fi casat.
Filozofie de doi bani. Crede şi nu cerceta!
20 feb. 2010
Un joc celest
Vin în mijlocul arenei ţinându-se de mână, ea, într-o rochie transparentă din borangic ce-i dezveleşte o coapsă, el, într-un costum mulat pe braţe, bust, tors, picioare. Ei doi şi un vals pe luciul de gheaţă. E ca un joc de copii, ea ar vrea ca el să nu o prindă, ei se apropie simţindu-ţi respiraţia întretăiată, se depărtează atât cât braţele întinse îi lasă. Valsează păstrându-şi echilibru, fiecare, pe câte două lamele, trec de pe un picior pe altul, ea face o piruetă, apoi gravitează în jurul lui, el o atrage cu forţa gravitaţională a dragostei, o prinde de mijloc, şi-o apropie o clipă, o lasă , ei se înscriu într-o alergare fandând de pe un picior pe altul.E mai mult decât un joc, e un spectacol, e o întrecere între perechi, ca într-o arenă romană, dar fără lei şi tigri - fiare însetate de sânge , fără luptă pe viaţă şi moarte. Un tablou al perfecţiunii umane, pe care ar trebui să-l ridicăm deasupra ororilor, deasupra micimii noastre, să-l proiectăm pe un ecran gigant, plutitor, din miliarde de led-uri, ca să fie văzut şi de pe alte planete, chiar şi de cei ascunşi în Calea Lactee.
13 feb. 2010
In(di)ferenţă şi că(l)cat
Mi-ar trebui un robot cu un dram de inteligenţă. De ce nu cu multă inteligenţă? Unul din mai multe ţine de condiţia mea, nu aş vrea să ajung să-mi comande, să-i fiu sclav. Invers, da! Chiar şi pentru un dram de inteligenţă, trebuie să-i stochez în memorie o cantitate mare de cunoştinţe. Dar nu alandala, ca la şcoala generală.
Mai întâi, ce aş vrea de la acest robot? Nu? Cam ceea ce eu nu pot să fac. Multe nu pot eu să fac! Problematica este vastă. Nu vă gândiţi că aş vrea să-l învăţ să dea un furt. Nu! Vreau un robot, nu educat, e mult spus, un robot cu o specializare îngustă.
Să deosebească, mai întâi , dintr-o imagine video, cine este om , cine este câine. Până aici nu mă ajută cu nimic pe mine. Este doar o treaptă din procesul lui de cunoaştere.
Pentru această simplă, cum ni se pare nouă, judecată, ar trebui ca el să facă nişte deducţii logice, pe baza unor date , cunoştinţe înmagazinate anterior în memoria lui. Şi apoi să-şi spună lui, când analizează imagimea, cine este om şi cine este câine.
Inferenţă logică: animalul are patru picioare; câinele are patru picioare, câinele este un animal. Ce poate să facă câinele? Mintea robotului caută într-o bază de cunoştinţe, unde cuvântul latră îl diferenţiează pe câine de celelalte animale(un exemplu).
Mai găsim aici şi alte cuvinte comune animalelor, printre care : se pişă, se cacă, se balegă ...Câinele nu se balegă. Acţiunea în sine este aceeaşi, rezultă excremente. Robotul ar trebui sau nu, să deosebească o balegă de vacă de un căcat de câine?
Cum la oraş nu sunt vaci de apartament, nici în parcare nu o să găsim balegă, doar căcat de câine.
Nu-l mai ameţim pe robot!
El să ştie să supravegheze parcarea cu videocameră în spectrul vizibil şi infraroşu, să ia decizii, să le execute, să nu lase câinii să se pişe, să se cace pe lângă maşină ...
Nu pot să fac eu ce ar putea să facă robotul. De ce să mă expun? Pentru asta, lui îi trebuie acel dram de inteligenţă de care vorbeam.
Vede un om (o doamnă cu haină de blană sau un domn cu fes şi trening) cu un câine ţinut în lesă. El trebuie să extragă câinele din imagine. Apoi să emită propoziţii : câinele latră, câinele se pişă, câinele se cacă... Dacă distanţa dintre câine şi maşină este sub 10 cm (robotul are telemetru laser) atunci el se va pişa pe roată.Inferenţă logică! Decizie executabilă: un şut în cur câinelui! (Pentru a nu-i produce traume, asociaţia patru lăbuţe îmi va da mie un sut, vârful piciorului va fi dintr-un material moale) ...
Nu găseşti pe toate drumurile un asemenea robot. E treabă complicată.
...
Dimnieaţă ieşeam din bloc şi mă îndreptam spre maşină. Pe jos erau bălţi de la ploaia de pe timpul nopţii, zăpada era muiată, fleşcăită. Am auzit un semnal de la mobil specific pentru mesaje primite. L-am deschis. Până să ajung la maşină l-am citit:
Aveti 1000 de minute convorbiri in retea, timp de o lună, după ce incarcati 5 euro...
Nu-i prima dată. Eu am cartelă, şi primesc bonusuri la fiecare 100 de minute adunate din convorbirile pe apelurile primite.Sunt agasanţi!
În timp ce cu o mână deschideam portiera, cu cealaltă i-am dat delete mesajului, am băgat telefonul în buzunar, lăsându-mă în scaun...
Înainte să pornesc motorul, am simţit pe fondul mirosului de mosc, un miros cu iz de ... căcat.
Cu radarul doppler din dotare detectez poziţia sursei de radiaţii în spectru... căcăniu ... venea de jos, de pe preşul de cauciuc.
Se auzea un semnal de la mobil specific pentru mesajele primite. Oricum nu mă mai grăbeam, izul căcăniu îmi dăduse programul peste cap...
Ce-mi spunea? :
Daca conduceti noaptea si vi se arunca oua crude pe parbriz in niciun
caz sa nu actionati stergătoarele , ouale amestecate cu apa vor crea un strat opac pe parbriz si nu veti mai vedea nimic, chiar si folosind stergatoarele.
Atunci veti fi obligat sa va opriti si cu mare probabilitate veti fi victima unei talharii.
Lasati ouale sa curga pe parbriz fara sa incercati sa-l curatati cu
stergatoarele si lichidul de parbriz.
Continuati sa mergeti cu masina cat mai departe posibil de locul incidentului. Opriti-va numai atunci cand ati ajuns intr-un loc sigur.
-Oricâtă inteligenţă ar avea roboţii, ei nu vor fi emotivi ca noi, oamenii. Când vezi parbrizul făcut omletă, nu poţi să priveşti detaşat şi rece, să mergi mai departe, numai dacă ştii de acest truc, şi chiar aşa, tot slobozi cel puţin o înjurătură tâlharului deghizat.
Eram într-o situaţie cumva asemănătoare, dar numai la culoare... Bine că eram în parcare. Parbrizul era curat. Am ieşit din maşină, am încuiat-o. Şi m-am întors din drum.
Atenţie! Uitaţi-vă pe unde căLcaţi! ... S-au topit zăpezile!
Mai întâi, ce aş vrea de la acest robot? Nu? Cam ceea ce eu nu pot să fac. Multe nu pot eu să fac! Problematica este vastă. Nu vă gândiţi că aş vrea să-l învăţ să dea un furt. Nu! Vreau un robot, nu educat, e mult spus, un robot cu o specializare îngustă.
Să deosebească, mai întâi , dintr-o imagine video, cine este om , cine este câine. Până aici nu mă ajută cu nimic pe mine. Este doar o treaptă din procesul lui de cunoaştere.
Pentru această simplă, cum ni se pare nouă, judecată, ar trebui ca el să facă nişte deducţii logice, pe baza unor date , cunoştinţe înmagazinate anterior în memoria lui. Şi apoi să-şi spună lui, când analizează imagimea, cine este om şi cine este câine.
Inferenţă logică: animalul are patru picioare; câinele are patru picioare, câinele este un animal. Ce poate să facă câinele? Mintea robotului caută într-o bază de cunoştinţe, unde cuvântul latră îl diferenţiează pe câine de celelalte animale(un exemplu).
Mai găsim aici şi alte cuvinte comune animalelor, printre care : se pişă, se cacă, se balegă ...Câinele nu se balegă. Acţiunea în sine este aceeaşi, rezultă excremente. Robotul ar trebui sau nu, să deosebească o balegă de vacă de un căcat de câine?
Cum la oraş nu sunt vaci de apartament, nici în parcare nu o să găsim balegă, doar căcat de câine.
Nu-l mai ameţim pe robot!
El să ştie să supravegheze parcarea cu videocameră în spectrul vizibil şi infraroşu, să ia decizii, să le execute, să nu lase câinii să se pişe, să se cace pe lângă maşină ...
Nu pot să fac eu ce ar putea să facă robotul. De ce să mă expun? Pentru asta, lui îi trebuie acel dram de inteligenţă de care vorbeam.
Vede un om (o doamnă cu haină de blană sau un domn cu fes şi trening) cu un câine ţinut în lesă. El trebuie să extragă câinele din imagine. Apoi să emită propoziţii : câinele latră, câinele se pişă, câinele se cacă... Dacă distanţa dintre câine şi maşină este sub 10 cm (robotul are telemetru laser) atunci el se va pişa pe roată.Inferenţă logică! Decizie executabilă: un şut în cur câinelui! (Pentru a nu-i produce traume, asociaţia patru lăbuţe îmi va da mie un sut, vârful piciorului va fi dintr-un material moale) ...
Nu găseşti pe toate drumurile un asemenea robot. E treabă complicată.
...
Dimnieaţă ieşeam din bloc şi mă îndreptam spre maşină. Pe jos erau bălţi de la ploaia de pe timpul nopţii, zăpada era muiată, fleşcăită. Am auzit un semnal de la mobil specific pentru mesaje primite. L-am deschis. Până să ajung la maşină l-am citit:
Aveti 1000 de minute convorbiri in retea, timp de o lună, după ce incarcati 5 euro...
Nu-i prima dată. Eu am cartelă, şi primesc bonusuri la fiecare 100 de minute adunate din convorbirile pe apelurile primite.Sunt agasanţi!
În timp ce cu o mână deschideam portiera, cu cealaltă i-am dat delete mesajului, am băgat telefonul în buzunar, lăsându-mă în scaun...
Înainte să pornesc motorul, am simţit pe fondul mirosului de mosc, un miros cu iz de ... căcat.
Cu radarul doppler din dotare detectez poziţia sursei de radiaţii în spectru... căcăniu ... venea de jos, de pe preşul de cauciuc.
Se auzea un semnal de la mobil specific pentru mesajele primite. Oricum nu mă mai grăbeam, izul căcăniu îmi dăduse programul peste cap...
Ce-mi spunea? :
Daca conduceti noaptea si vi se arunca oua crude pe parbriz in niciun
caz sa nu actionati stergătoarele , ouale amestecate cu apa vor crea un strat opac pe parbriz si nu veti mai vedea nimic, chiar si folosind stergatoarele.
Atunci veti fi obligat sa va opriti si cu mare probabilitate veti fi victima unei talharii.
Lasati ouale sa curga pe parbriz fara sa incercati sa-l curatati cu
stergatoarele si lichidul de parbriz.
Continuati sa mergeti cu masina cat mai departe posibil de locul incidentului. Opriti-va numai atunci cand ati ajuns intr-un loc sigur.
-Oricâtă inteligenţă ar avea roboţii, ei nu vor fi emotivi ca noi, oamenii. Când vezi parbrizul făcut omletă, nu poţi să priveşti detaşat şi rece, să mergi mai departe, numai dacă ştii de acest truc, şi chiar aşa, tot slobozi cel puţin o înjurătură tâlharului deghizat.
Eram într-o situaţie cumva asemănătoare, dar numai la culoare... Bine că eram în parcare. Parbrizul era curat. Am ieşit din maşină, am încuiat-o. Şi m-am întors din drum.
Atenţie! Uitaţi-vă pe unde căLcaţi! ... S-au topit zăpezile!
11 feb. 2010
O aroganţă
- Au fost şi ei copii ca noi?
- Am fost şi noi copii ca ei?
Trei, Doamne!... Pivesc şi sunt privit. Nu-i cunosc!
- Noi? Noi nu am făcut nimic!
Şi numai pentru aceasta, merită un loc la baza piramidei oamenilor Mari.
Sursa: Longevitatea reginei Elizabeth
5 feb. 2010
Baciul Lazăr
Dang! Dang!... Mioara cu talanca, şi suratlele ei, pasc pe întrecute, iarba fir cu fir. Alergând una după alta, să pască din cea mai proaspătă, se amăgesc, se învârt strânse una-n alta, aşternând peste poiană un colac împletit din lână.
Înconjurat de mioare, baciul Lazăr, în mână cu un toiag ca sceptrul unui rege, şede pe o cioată veche de brad, un jilţ ciung, fără spătar şi braţe. Sprijină toiagul de un picior, ia de pe cap căciula , dă pe spate cojocul miţos. Soarele arde mai tare ca niciodată.Îşi şterge fruntea udă, apoi îşi trece prin părul des palmele cu degetele răsfirate.
Gânditor, privind cu ochii întredeschişi albastrul de deasupra poienii, îşi toarce mustaţa ca pe un fuior de lână ţigaie, răsucind-o de un capăt apoi de celălat, şi tot aşa de câteva ori. Ar vrea să-l mai ţie Cel de Sus, să-şi vadă nepotul, să-l salte în braţe, să ştie că nemul nu i se va stinge. Cu privirea pe vărfurile brazilor ce străjuie poiana, îşi duce involuntar mâna la buzunarul din dreapta a cămăşii de unde scoate cade fiecare dată o singură foiţă de ţigară.Cu mâna cealată ia de la brâu tabachera arămie, lucioasă pe margini, îi desface capacul şi-o pune pe masa făcută de genunchii ascunşi în iţari.
Cu privirea coborâtă pe spinările mioarelor , cu trei degete de la mâna dreaptă, împreunate ca la închinare, ia tutun, şi-l aşează în mijlocul foiţei ce aşteaptă cuminte în căuşul celeilate palme. Îi mai adaugă tutun până când pe mijlocul foiţei se face un şir, ca o claie de fân. Cu gândul mai degrabă la cele neîmplinite, baciul priveşte lung foiţa ce aştepta să fie răsucită. Dang! Dang! ... Oile pasc înconjurându-şi baciul cum apa se-nvârte-ntr-o bulboană.
Prinde foiţa cu degetele, trece, o parte a ei, peste şirul de tutun, apoi o răsuceşte până când capetele se găsesc. Pentru a sta unite şi a nu lăsa tutunul să cadă, baciul ia ţigara şi cu vîrful limbii o umezeşte de-a lungul unei margini, apoi o lipeşte peste cealată uscată. O răsuceşte la un capăt, îi face un moţ, să nu fugă tutunul înainte de a o aprinde. O întoarce cu celălat capăt se uită lung la ea, o admiră, şi-o apropie de nas, o miroase, apoi şi-o aşează între buzele acoperite de firele răzleţe ale mustăţii.
Ce repede se schimbă lumea! ...mai ieri trăiam la conacul boierului... nici nu se făcea bine de ziuă când eram printre oameni, îi îndemnam la treburi, pe unii îi îndreptam la grajduri pe alţii la saivane, mulgeu vacilor, oile ... primeam găleţile cu lapte, le vărsam printr-un tifon în cazanul mare, îl încălzeam uşor la foc, închegam, alegeam brânza, puneam la strecurat, luam zerul îl încălzeam iarăşi, din el scoteam bunătate de jintiţă...era gata şi mămăliga cât o roată de car şi-un ceaunel cu jumări şi ouă, un snop de ceapă alăturea... stăteam cu toţii la masă ... iarăşi la treabă ..."
Scoate cremenea şi amnarul, scapără la vârful răsucit al ţigării, până ea scoate fum. O scoate din gură, se uită la ea cum fumegă.
"...duceam turmele la păscut, oile în alte locuri decât în cele unde mergeau vitele ... apoi cu cei rămaşi făceam curăţenie în curtea conacului, la grajduri, alţii mergeau pe câmp, nu stăteam cât era ziua de lungă, chiar până-n noapte târziu..."
Pâc! Pâc! Pâc! Baciul Lazăr trage cu sete din ţigară să-şi umple plămânul cu fumul ei cald. Închide ochii, dă afară fumul pe nări şi gură, precum locomotiva scoate aburi înainte de a pleca din gară.
"... după război, ăsta de-a doua oară, lumea a luat-o razna, s-a-ntors pe dos, n-o să mai rămână nimic din ce-a fost.... pe boier l-au obligat să lase tot şi să plece ... tu - le anafura lor ! ... au căpătat curaj sărăntocii, dau în cap celor cu oarece avere, cum sare lupul la beregata oii... boierul a simţit că năpârcile roşii, bolşevicii îi vor lua moşia... a plecat şi nu s-a mai întors... a rămas satul singur cum e femeia văduvă."
Pâc! Pâc!... Dang! Dang! Dang! Fumul şi talanca oilor animă poiana din pădurea de brazi.
"..am rămas cu strânsura asta de mioare, până când oare ? unde să mă mai duc? ... era după războiul cel dintâi, împotriva neamţului, când am lăsat satul meu de sus, dintre munţii ceia mari, şi-am venit aici, mai jos unde se pierd poalele lor... parcă a trecut de-atunci un veac ... soarta m-a adus ... ce ţi-i şi cu soarta!... venisem într-o primăvară, să caut păşuni pentru oi, şi n-am mai mers îndărăt, până-n toamnă mi-am luat femeie cu casă ... am adus pe lume doi feciori ... niciunuia nu-i place să oierească... dragoste cu sila nu se poate "
Pâc!...Pâc! Baciul Lazăr trage fum adânc, se uită la scrumul ţigării, scoate pe nări fuioare albe de fum, priveşte cum scrumul luat de o pală de vânt cade împrăştiindu-se în iarbă ca puful de păpădie.
"... într-o zi, boierul era bine dispus, mi-a zis aşa : - pe primul nepot al tău, eu o să ţi-l botez! ... se duc acele vremuri, lumea nu va mai fi în veci cum a fost "
Pâc! ... Pâc! Baciul Lazăr trage lung din ţigară... Simte o ameţeală. O pune pe seama fumului de ţigară ...
Se uită speriat la turma de mioare...
"ce le-o fi apucat de se învârt aşa iute în jurul meu ca apa în bulboană... mă rog la Cel de Sus să-mi dea un nepot, să-mi lase şi ceva zile să-l învăţ să crească în libertatea asta ce ţi-o dă mersul înaintea oilor, din primăvară până-n iarnă ... un nepot!... dă-mi-l Doamne!... să ţi-L ridic în slavă ... Doamne Christoase miluieşte-mă pe mine păcătosul ..."
Brazii, poiana cu mioarele strânse-n cerc, ca un colac cenuşiu , se învârteau ameţitor... Închinându-se, ca un fel de implorare, rămase cu privirea agăţată de bolta albastră a cerului, atâta din ea cât încăpea deasupra poienii ... Ţigara arse încet, puţin cîte puţin până scrumul ajunse la buzele calde, încă, de care se stinse sfârâind.
Dang! Dang! Talanga de la gâtul mioarei însoţeşte cu dangătul ei scurgerea timpului. Suratele ei , înghesuite unele-n altele, ca la un semnal ridică capetele sus. Pentru câteva clipe, nu se mai aude nici rumegat, nici înghiţit, nici pufneală. O linişte se lasă peste poiană.
Soarele în crucea amiezii luminează ca un sfeşnic cosmic.
În poiana largă, un colac împletit din mioare cuprinde în mijloc o cioată veche de brad, un jilţ ciung fără spătar şi braţe - altar păgân - deasupra căruia, cu sufletul, baciul Lăzăr pluteşte.
Înconjurat de mioare, baciul Lazăr, în mână cu un toiag ca sceptrul unui rege, şede pe o cioată veche de brad, un jilţ ciung, fără spătar şi braţe. Sprijină toiagul de un picior, ia de pe cap căciula , dă pe spate cojocul miţos. Soarele arde mai tare ca niciodată.Îşi şterge fruntea udă, apoi îşi trece prin părul des palmele cu degetele răsfirate.
Gânditor, privind cu ochii întredeschişi albastrul de deasupra poienii, îşi toarce mustaţa ca pe un fuior de lână ţigaie, răsucind-o de un capăt apoi de celălat, şi tot aşa de câteva ori. Ar vrea să-l mai ţie Cel de Sus, să-şi vadă nepotul, să-l salte în braţe, să ştie că nemul nu i se va stinge. Cu privirea pe vărfurile brazilor ce străjuie poiana, îşi duce involuntar mâna la buzunarul din dreapta a cămăşii de unde scoate cade fiecare dată o singură foiţă de ţigară.Cu mâna cealată ia de la brâu tabachera arămie, lucioasă pe margini, îi desface capacul şi-o pune pe masa făcută de genunchii ascunşi în iţari.
Cu privirea coborâtă pe spinările mioarelor , cu trei degete de la mâna dreaptă, împreunate ca la închinare, ia tutun, şi-l aşează în mijlocul foiţei ce aşteaptă cuminte în căuşul celeilate palme. Îi mai adaugă tutun până când pe mijlocul foiţei se face un şir, ca o claie de fân. Cu gândul mai degrabă la cele neîmplinite, baciul priveşte lung foiţa ce aştepta să fie răsucită. Dang! Dang! ... Oile pasc înconjurându-şi baciul cum apa se-nvârte-ntr-o bulboană.
Prinde foiţa cu degetele, trece, o parte a ei, peste şirul de tutun, apoi o răsuceşte până când capetele se găsesc. Pentru a sta unite şi a nu lăsa tutunul să cadă, baciul ia ţigara şi cu vîrful limbii o umezeşte de-a lungul unei margini, apoi o lipeşte peste cealată uscată. O răsuceşte la un capăt, îi face un moţ, să nu fugă tutunul înainte de a o aprinde. O întoarce cu celălat capăt se uită lung la ea, o admiră, şi-o apropie de nas, o miroase, apoi şi-o aşează între buzele acoperite de firele răzleţe ale mustăţii.
Ce repede se schimbă lumea! ...mai ieri trăiam la conacul boierului... nici nu se făcea bine de ziuă când eram printre oameni, îi îndemnam la treburi, pe unii îi îndreptam la grajduri pe alţii la saivane, mulgeu vacilor, oile ... primeam găleţile cu lapte, le vărsam printr-un tifon în cazanul mare, îl încălzeam uşor la foc, închegam, alegeam brânza, puneam la strecurat, luam zerul îl încălzeam iarăşi, din el scoteam bunătate de jintiţă...era gata şi mămăliga cât o roată de car şi-un ceaunel cu jumări şi ouă, un snop de ceapă alăturea... stăteam cu toţii la masă ... iarăşi la treabă ..."
Scoate cremenea şi amnarul, scapără la vârful răsucit al ţigării, până ea scoate fum. O scoate din gură, se uită la ea cum fumegă.
"...duceam turmele la păscut, oile în alte locuri decât în cele unde mergeau vitele ... apoi cu cei rămaşi făceam curăţenie în curtea conacului, la grajduri, alţii mergeau pe câmp, nu stăteam cât era ziua de lungă, chiar până-n noapte târziu..."
Pâc! Pâc! Pâc! Baciul Lazăr trage cu sete din ţigară să-şi umple plămânul cu fumul ei cald. Închide ochii, dă afară fumul pe nări şi gură, precum locomotiva scoate aburi înainte de a pleca din gară.
"... după război, ăsta de-a doua oară, lumea a luat-o razna, s-a-ntors pe dos, n-o să mai rămână nimic din ce-a fost.... pe boier l-au obligat să lase tot şi să plece ... tu - le anafura lor ! ... au căpătat curaj sărăntocii, dau în cap celor cu oarece avere, cum sare lupul la beregata oii... boierul a simţit că năpârcile roşii, bolşevicii îi vor lua moşia... a plecat şi nu s-a mai întors... a rămas satul singur cum e femeia văduvă."
Pâc! Pâc!... Dang! Dang! Dang! Fumul şi talanca oilor animă poiana din pădurea de brazi.
"..am rămas cu strânsura asta de mioare, până când oare ? unde să mă mai duc? ... era după războiul cel dintâi, împotriva neamţului, când am lăsat satul meu de sus, dintre munţii ceia mari, şi-am venit aici, mai jos unde se pierd poalele lor... parcă a trecut de-atunci un veac ... soarta m-a adus ... ce ţi-i şi cu soarta!... venisem într-o primăvară, să caut păşuni pentru oi, şi n-am mai mers îndărăt, până-n toamnă mi-am luat femeie cu casă ... am adus pe lume doi feciori ... niciunuia nu-i place să oierească... dragoste cu sila nu se poate "
Pâc!...Pâc! Baciul Lazăr trage fum adânc, se uită la scrumul ţigării, scoate pe nări fuioare albe de fum, priveşte cum scrumul luat de o pală de vânt cade împrăştiindu-se în iarbă ca puful de păpădie.
"... într-o zi, boierul era bine dispus, mi-a zis aşa : - pe primul nepot al tău, eu o să ţi-l botez! ... se duc acele vremuri, lumea nu va mai fi în veci cum a fost "
Pâc! ... Pâc! Baciul Lazăr trage lung din ţigară... Simte o ameţeală. O pune pe seama fumului de ţigară ...
Se uită speriat la turma de mioare...
"ce le-o fi apucat de se învârt aşa iute în jurul meu ca apa în bulboană... mă rog la Cel de Sus să-mi dea un nepot, să-mi lase şi ceva zile să-l învăţ să crească în libertatea asta ce ţi-o dă mersul înaintea oilor, din primăvară până-n iarnă ... un nepot!... dă-mi-l Doamne!... să ţi-L ridic în slavă ... Doamne Christoase miluieşte-mă pe mine păcătosul ..."
Brazii, poiana cu mioarele strânse-n cerc, ca un colac cenuşiu , se învârteau ameţitor... Închinându-se, ca un fel de implorare, rămase cu privirea agăţată de bolta albastră a cerului, atâta din ea cât încăpea deasupra poienii ... Ţigara arse încet, puţin cîte puţin până scrumul ajunse la buzele calde, încă, de care se stinse sfârâind.
Dang! Dang! Talanga de la gâtul mioarei însoţeşte cu dangătul ei scurgerea timpului. Suratele ei , înghesuite unele-n altele, ca la un semnal ridică capetele sus. Pentru câteva clipe, nu se mai aude nici rumegat, nici înghiţit, nici pufneală. O linişte se lasă peste poiană.
Soarele în crucea amiezii luminează ca un sfeşnic cosmic.
În poiana largă, un colac împletit din mioare cuprinde în mijloc o cioată veche de brad, un jilţ ciung fără spătar şi braţe - altar păgân - deasupra căruia, cu sufletul, baciul Lăzăr pluteşte.
30 ian. 2010
Târâie-brâu la secerat de grâu
Era pe la vremea prânzului. El, târîe-brâu, nu seceră din lanul de grâu mai mult de trei ori trei snopi de paie.
Brigadierul, şef peste întinse lanuri, vine pe lângă tarla legănându-se în gabrioleta sa.
Târâie–brâu se gândeşte cum să se ridice de pe miriştea pe care de ceva vreme se tolănise.
Brigadierul struneşte calul, gabrioleta se opreşte lângă fântână, calul pune botul în ulucul cu apă, brigadierul cum se dă jos se duce glonţ la secerător, mai mult îi cârâie decât îi vorbeşte, el, târâie-brâu, mai mult mârâind decât vorbind apucă în silă trei fire de pălămidă, le răsuceşte şi legă cu ele, fedeleş, un snop de grâu.
Un câine, scăpat din lanţ, se târâise pe mirişte până în dreptul fântânii cu cumpănă, şi, acum, dintr-o baltă de lângă uluc, lingăveşte apa clocită pentru ca setea să şi-o potolească. Brigadierul, suduindu-l, îl apucă de-un picior şi-l târâie pe mirişte, câinele mârâie, brigadierul mârâie mai abitir, câinele-olog tace primul, paiele de sub el fâşie cât timp omul rău îl târîie. Este leagat cu-un lanţ de un ţăruş, în spatele colibei. Nu departe, o cotarlă, legată cu lanţul de trunchiul unui copac uscat, se fâţâie la câinele-olog, ca o neruşinată aflată-n călduri.
Târâie-brâu cârâie ceva brigadierului, nu legat de soarta câinelui, îi cere să-i dea voie să meargă la colibă să mânânce de-amiază.Nu mai aşteaptă răspunsul, el, târâie-brâu, pleacă, legânându-se ca raţa spre râu, la coliba din crengi şi paie. Cămaşa, scoasă din pantaloni, vântul, stârnit de-aiurea, i-o fâlfâie. Până ce târâie-brâu ajunge la colibă, cămaşa i se zvântă.
Se aşează în buza colibei,... scoate un oftat ca şuierul aerului dintr-un balon înţepat... reuşeşte-ntr-un târziu să scoat-un boţ de mămăligă cu brânză iute de oaie,... dar, nu apucă să-l mânce creştineşte, nu mai apucă nici să-şi facă o cruce, un fâlfâit din aer îi opreşte mâna din drumul ei anevoios pentru a încheia crucea, un hultan din înaltul cerului se repede ca un aeroplan în picaj, şi din zbor razant îi suflă boţul de mămăligă de sub nas.
Brigadierul, cocoţat între timp pe capra gabrioletei, fiind gata să plece, văzând acţiunea piraterească a hultanului, dă drumul unei cavalcade de râs... se îneacă, nu mai are aer, se prăvale de pe capră şi s-nfige cu capul direct în singurul snop de grâu ce cu puţin timp înainte târâie-brâu îl legase.
Târâie-brâu se uita pe cer după hultanul ce zbura cu boţul de mămăligă ţinut între ghiare ca pe-un pui de găină, şi nu observă că brigaderul era cu capul în snopul de grâu şi cu picioarele în aer.
El, târâie-brâu, când într-un târziu îl vede pe brigadier cu capul vârât în paie, între timp picioarele îi căzuse pe mirişte, crezând că vrea să se odihnească de-amiază, scoate din desagă o sticlă cu lapte, o bea gâlgâind, şi supărat că în acea zi nu-şi scosese de-o pâine, se lasă încetişor pe spate, şi adorame de-ndată, pe jumătate afară, pe jumătate-n coliba din paie şi crengi de mesteacăn.
Dintr-un nor negru apărut ca din senin, un fulger se iţeşte, apoi un tunet răbufneşte de se cutremură tarlaua. Picuri mari se desprind şi cad lovind pământul uscat ca pe o darabană, târâie-brâu împins de un arc nevăzut, se ridică, ca un apucat, cu crengile şi paiele colibei în cap.
Gabrioleta goală, trasă de calul speriat ca de bombe, sare ca o nebună peste miriştea cu paiele nestrânse. În urma ei aleargă cu mâinile ridicate spre cer brigadierul buimac, trezit de bubuitul fulgerului slobozit de un nor negru ce apăruse ca din senin.
Nu departe, în afara urgiei adusă de norul pribeag, sub un soare dogoritor, o mare iubitoare a penelului, aşezată într-un fotoliu împletit din paie de rogoz, ca o regină egipteană - un bogat păr auriu ascuns sub o pălărie, cu boruri mari, împletită din paie, cu un ten ciocolatiu, cu ochii verzi, cu un zâmbet discret pe buzele senzuale, pe gâtul ca de lebădă cu un şirag de mărgele de culoarea smaraldului, cu poalele rochiei, rochie ţesută din fire de borangic, ridicate mai sus de rotunzii genunchi, cu tălpile picioarelor pe un covor din paie de grâu- întindea vopseluri de ulei pe o pânză prinsă pe un şevalet din lemn de tei, dând viaţă unui tablou ce s-ar putea întitula: târie-brâu la secerat de grâu!
25 ian. 2010
Tara mea!
Ţara mea are munţi ce poartă aur, câmpii cu holde mănoase, dealuri cu vii şi pruni, ape pline cu icre de moruni...
- Hai! Îl iei? Scapă-mă de el!
- Braconierule!
- Comunistule!
- Banditule!
- Ilegalistule!
- Asasinule!
- Partidul e-n toate, e-n cele ce sunt şi-n cele ce mâine vor râde la soare... unii de hămeseală , alţii de plictiseală!
n.a.
Greu se mai scrie istoria!
- Hai! Îl iei? Scapă-mă de el!
- Braconierule!
- Comunistule!
- Banditule!
- Ilegalistule!
- Asasinule!
- Partidul e-n toate, e-n cele ce sunt şi-n cele ce mâine vor râde la soare... unii de hămeseală , alţii de plictiseală!
n.a.
Greu se mai scrie istoria!
21 ian. 2010
Cod galben
De prea mult frig crapă pietrele ca şi pâinea prea coaptă în cuptorul de lut.
Pe lacul îngheţat, ici-colo la câte-o copcă, omul prinde-n furculiţă un somn adormit în apa sticloasă, ademenit de lumina rece ce se strecoară prin ocheanul copcii ... Copca -murirea neamului de peşte...
Peste neamul românesc persistă ca un blestem neputinţa de a trece peste iarnă, prin iarnă.
Meteorologa de serviciu dă alarma: temperaturi joase, rău de tot, ale aerului ... la munte şi la mare, în perioada următoare ... Vom inspira aer presat la rece ca uleiul din turta de floarea soarelui... Ce mai tura- vura, codul galben ca de ceară acoperă întreaga ţară! Nu, să fim mai optimişti, codul galben ca aurul lanului de grâu, sau ca părul bălai ce-i curge pe umeri... meteorologei!
Pe lacul îngheţat, ici-colo la câte-o copcă, omul prinde-n furculiţă un somn adormit în apa sticloasă, ademenit de lumina rece ce se strecoară prin ocheanul copcii ... Copca -murirea neamului de peşte...
Peste neamul românesc persistă ca un blestem neputinţa de a trece peste iarnă, prin iarnă.
Meteorologa de serviciu dă alarma: temperaturi joase, rău de tot, ale aerului ... la munte şi la mare, în perioada următoare ... Vom inspira aer presat la rece ca uleiul din turta de floarea soarelui... Ce mai tura- vura, codul galben ca de ceară acoperă întreaga ţară! Nu, să fim mai optimişti, codul galben ca aurul lanului de grâu, sau ca părul bălai ce-i curge pe umeri... meteorologei!
In lanul de grau un cuib. Lanul de grâu nimb fetei ce doarme-n cuib. Aşternutul din aurul paielor pe aripile visului o poartă. Golul din suflet îl umple visarea. Nu departe, în lan, pe combainer nu-l mai prinde starea...
Lucian Blaga a trezit fata ...În lan
De prea mult aur crapă boabele de grâu.
Ici-colo stropi de mac şi-n lan o fată
cu gene lungi ca spicele de orz.
Ea strânge cu privirea snopii de senin al cerului şi cântă.
Eu zac în umbra unor maci,
fără dorinţi, fără mustrări, fără căinţi
şi fără-ndemnuri, numai trup şi numai lut.
Ea cântă şi eu ascult.
Pe buzele ei calde mi se naşte sufletul.
14 ian. 2010
Cine este acest Eminescu?
„Pe la începutul lunei februarie sau începutul lunei martie 1870 – îşi aminteşte Iacob Negruzzi – mă întorceam într-o seară acasă de la o adunare. Plecasem mai devreme decât se obişnuieşte, căci scriind pe atunci idila Miron şi Florica eram toată vremea ocupat de poema mea. Ajunsesem la cîntul din urmă şi cugetam pe care din sfîrşiturile ce mi se înfăţişa în închipuire era mai bine să aleg.
Acasă mă pusei la gura sobei şi lăsam să-mi treacă pe dinaintea ochilor deosebite imagini din idila mea – petrecere ce are un farmec nespus pentru oricare autor.
Aruncând ochii din întîmplare asupra mesei mele de lucru văzui o scrisoare nedeschisă pe care nu o băgasem în seamă. Era adresată „Redactorului Convorbirilor literare” şi scrisă cu litere mici şi fine ca de o mână de femeie. Mi-am zis că trebuie să fie de la una din numeroasele poete tinere din provincie, care voiau să li se tipărească versurile în revista noastră. Deschzînd plicul, găsii o scrisoare , împreună cu o poezie intitulată Venere şi Madonă, amîndouă iscălite M. Eminescu. Numele Eminescu nu avea aparenţă a fi real, ci îmi păru împrumutat de vreun autor sfiicios ce nu vrea să se dea pe faţă.
Deprins cu pacheturi întregi de versuri şi proză ce-mi veneau zilnic, mă pusei să citesc cu indiferenţă poezia Venere şi Madonă, dar de la a treia strofă care începea cu versurile:
Rafael pierdut în visuri ca-ntr-o noapte înstelată,
Suflet îmbătat de raze şi d-eterne primăveri ...
Interesul mi se deşteptă şi merse crescînd pînă la sfîrşit.
Foarte impresionat, am cetit pozia de mai mai multe ori în şir, iar a doua zi desdediminaţă m-am dus la Maiorescu cu manuscrisul în mînă ...
„În sfîrşit, am dat de un poet”, i-am strigat întrînd în odaie şi arătîndu-i hîrtia:
„Ai primit ceva bun? răspunse Maiorescu. Să vedem!”
„Ai dreptate, aci pare a fi un talent adevărat. Cine este acest Eminescu?”
Foarte interesant, zise încă o dată Maiorescu, lasă manuscrisul la mine.
Peste cîteva zile, fiind adunarea Junimii şi Maiorescu cetindu-ne versurile Venere şi
Madonă, toţi şi mai ales Pogor, au fost încîntaţi de acest poet necunoscut”
La 15 aprilie 1870 poezia Venere şi Madonă apărea în Convorbiri literare , şi o dată cu ea începea şi reputaţia de poet a lui Eminescu.( Din Viaţa lui Mihai Eminescu, opera criticului literar George Călinescu) .
Venere şi Madonă
Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este,
Lume ce gândea în basme şi vorbea în poezii,
O! te văd, te-aud, te cuget, tânără si dulce veste
Dintr-un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alti zei.
Venere, marmură caldă, ochi de piatră ce scânteie,
Braţ molatic ca gândirea unui împărat poet,
Tu ai fost divinizarea frumuseţii de femeie,
A femeiei, ce şi astăzi tot frumoasă
Rafael, pierdut în visuri ca-ntr-o noapte înstelată,
Suflet îmbătat de raze si d-eterne primăveri,
Te-a văzut şi-a visat raiul cu grădini îmbălsămate,
Te-a văzut plutind
Şi-a creat pe pânză goală pe Madona Dumnezeie,
Cu diademă de stele, cu surâsul blând, vergin,
Fată pală-n raze blonde, chip de înger, dar femeie,
Căci femeia-i prototipul îngerilor din senin.
Astfel eu, pierdut în noaptea unei vieţi de poezie,
Te-am văzut, femeie stearpă, fără suflet, fără foc,
Şi-am făcut din tine-un înger, blând ca ziua de magie,
Când în viaţa pustiită râde-o rază de noroc.
Am văzut faţa ta pală de o bolnavă beţie,
Buza ta învineţită de-al corupţiei muşcat,
Şi-am zvârlit asupră-ti, crudo, vălul alb de poezie
Si paloarei tale raza inocentei eu i-am dat.
Ţi-am dat palidele raze ce-nconjoară cu magie
Fruntea îngerului-geniu, îngerului-ideal,
Din demon făcui o sîntă, dintr-un chicot, simfonie,
Din ochirile-ţi murdare, ochiu-aurorei matinal.
Dar azi vălul cade, crudo! dismeţit din visuri sece,
Fruntea mea este trezită de al buzei tale-ngheţ
Si privesc la tine, demon, si amoru-mi stins si rece
Mă învată cum asupră-ti eu să caut cu dispreţ!
Tu îmi pari ca o bacantă, ce-a luat cu-nşelăciune
De pe-o frunte de fecioară mirtul verde de martir,
O fecioar-a cărei suflet era sînt ca rugăiunea,
Pe când inima bacantei e spasmodic, lung delir.
O, cum Rafael creat-a pe Madona Dumnezeie,
Cu diadema-i de stele, cu surâsul blând, vergin,
Eu făcut-am zeitate dintr-o palidă femeie,
Cu inima stearpă, rece si cu suflet de venin!
C-o privire umedă si rugătoare
Poţi din nou zdrobi şi frînge apostat-inima mea?
La picioare-ţi cad şi-ţi caut în ochi negri-adânci ca marea,
Şi sărut a tale mîne, şi-i întreb de poti ierta.
Şterge-ţi ochii, nu mai plânge!... A fost crudă-nvinuirea,
A fost crudă şi nedreaptă, fără razem, fără fond.
Suflete! De-ai fi chiar demon, tu esti sîntă prin iubire,
Şi ador pe acest demon cu ochi mari, cu părul blond.
Acasă mă pusei la gura sobei şi lăsam să-mi treacă pe dinaintea ochilor deosebite imagini din idila mea – petrecere ce are un farmec nespus pentru oricare autor.
Aruncând ochii din întîmplare asupra mesei mele de lucru văzui o scrisoare nedeschisă pe care nu o băgasem în seamă. Era adresată „Redactorului Convorbirilor literare” şi scrisă cu litere mici şi fine ca de o mână de femeie. Mi-am zis că trebuie să fie de la una din numeroasele poete tinere din provincie, care voiau să li se tipărească versurile în revista noastră. Deschzînd plicul, găsii o scrisoare , împreună cu o poezie intitulată Venere şi Madonă, amîndouă iscălite M. Eminescu. Numele Eminescu nu avea aparenţă a fi real, ci îmi păru împrumutat de vreun autor sfiicios ce nu vrea să se dea pe faţă.
Deprins cu pacheturi întregi de versuri şi proză ce-mi veneau zilnic, mă pusei să citesc cu indiferenţă poezia Venere şi Madonă, dar de la a treia strofă care începea cu versurile:
Rafael pierdut în visuri ca-ntr-o noapte înstelată,
Suflet îmbătat de raze şi d-eterne primăveri ...
Interesul mi se deşteptă şi merse crescînd pînă la sfîrşit.
Foarte impresionat, am cetit pozia de mai mai multe ori în şir, iar a doua zi desdediminaţă m-am dus la Maiorescu cu manuscrisul în mînă ...
„În sfîrşit, am dat de un poet”, i-am strigat întrînd în odaie şi arătîndu-i hîrtia:
„Ai primit ceva bun? răspunse Maiorescu. Să vedem!”
„Ai dreptate, aci pare a fi un talent adevărat. Cine este acest Eminescu?”
Foarte interesant, zise încă o dată Maiorescu, lasă manuscrisul la mine.
Peste cîteva zile, fiind adunarea Junimii şi Maiorescu cetindu-ne versurile Venere şi
Madonă, toţi şi mai ales Pogor, au fost încîntaţi de acest poet necunoscut”
La 15 aprilie 1870 poezia Venere şi Madonă apărea în Convorbiri literare , şi o dată cu ea începea şi reputaţia de poet a lui Eminescu.( Din Viaţa lui Mihai Eminescu, opera criticului literar George Călinescu) .
Venere şi Madonă
Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este,
Lume ce gândea în basme şi vorbea în poezii,
O! te văd, te-aud, te cuget, tânără si dulce veste
Dintr-un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alti zei.
Venere, marmură caldă, ochi de piatră ce scânteie,
Braţ molatic ca gândirea unui împărat poet,
Tu ai fost divinizarea frumuseţii de femeie,
A femeiei, ce şi astăzi tot frumoasă
Rafael, pierdut în visuri ca-ntr-o noapte înstelată,
Suflet îmbătat de raze si d-eterne primăveri,
Te-a văzut şi-a visat raiul cu grădini îmbălsămate,
Te-a văzut plutind
Şi-a creat pe pânză goală pe Madona Dumnezeie,
Cu diademă de stele, cu surâsul blând, vergin,
Fată pală-n raze blonde, chip de înger, dar femeie,
Căci femeia-i prototipul îngerilor din senin.
Astfel eu, pierdut în noaptea unei vieţi de poezie,
Te-am văzut, femeie stearpă, fără suflet, fără foc,
Şi-am făcut din tine-un înger, blând ca ziua de magie,
Când în viaţa pustiită râde-o rază de noroc.
Am văzut faţa ta pală de o bolnavă beţie,
Buza ta învineţită de-al corupţiei muşcat,
Şi-am zvârlit asupră-ti, crudo, vălul alb de poezie
Si paloarei tale raza inocentei eu i-am dat.
Ţi-am dat palidele raze ce-nconjoară cu magie
Fruntea îngerului-geniu, îngerului-ideal,
Din demon făcui o sîntă, dintr-un chicot, simfonie,
Din ochirile-ţi murdare, ochiu-aurorei matinal.
Dar azi vălul cade, crudo! dismeţit din visuri sece,
Fruntea mea este trezită de al buzei tale-ngheţ
Si privesc la tine, demon, si amoru-mi stins si rece
Mă învată cum asupră-ti eu să caut cu dispreţ!
Tu îmi pari ca o bacantă, ce-a luat cu-nşelăciune
De pe-o frunte de fecioară mirtul verde de martir,
O fecioar-a cărei suflet era sînt ca rugăiunea,
Pe când inima bacantei e spasmodic, lung delir.
O, cum Rafael creat-a pe Madona Dumnezeie,
Cu diadema-i de stele, cu surâsul blând, vergin,
Eu făcut-am zeitate dintr-o palidă femeie,
Cu inima stearpă, rece si cu suflet de venin!
C-o privire umedă si rugătoare
Poţi din nou zdrobi şi frînge apostat-inima mea?
La picioare-ţi cad şi-ţi caut în ochi negri-adânci ca marea,
Şi sărut a tale mîne, şi-i întreb de poti ierta.
Şterge-ţi ochii, nu mai plânge!... A fost crudă-nvinuirea,
A fost crudă şi nedreaptă, fără razem, fără fond.
Suflete! De-ai fi chiar demon, tu esti sîntă prin iubire,
Şi ador pe acest demon cu ochi mari, cu părul blond.
12 ian. 2010
Viaţa la coadă
Coada, şir lung de oameni aşteptând să primească sau să dea ceva, are caracter istoric. A apărut pe o anumită treaptă de dezvoltare umană, atunci când omul în devenirea lui ca fiinţă superioară, cu intelect, cu gândire, văzând doi semeni stând unul înapoia altuia, din curiozitate s-a aşezat şi el ... la coadă, să nu care cumva el să rămână în afara ei. Spre deosebire de alte fenomene sociale care apar şi dispar atunci când cauza apariţiei lor dispare, coada - şir de oameni aşteptând, nu va dispărea niciodată.
Dovada cea mai la îndemâna noastră: a dispărut orâduirea socială dreaptă, dar cozile ce atinseseră apogeul, nu au dispărut. E adevărat că nu se mai face coadă la ouă, la lapte, la adidasi, dar tot se face coadă.
La ce se stă? Se stă la coadă o viaţă!? Se stă cu viaţa la coadă!? Se stă la coada vieţii!? Sunt cozi şi cozi!
Dar la ce nu se face coadă!
La urne, fie că îţi faci drum prin Gara de Nord, fie că te laşi împins din spate la ambasada din Paris. Se face coadă şi de maşini pe şoselele înguste de la munte.
Dar unde se mai face coadă?
Din prima zi lucrătoare a anului, zi când ghişeulesele – acelea ce deservesc cetăţeanul la o ferăstruică- mai digeră încă din ce au îngurgitat la revelion , cel cu simţul cetăţenesc exagerat, dar fără simţul mijloacelor noi de plată prin card sau internet, se aşează la o coadă lungă şi gălăgioasă cu cei dintâi plătitori de taxe către stat.
Sunt cozi şi cozi!
Femeie, bărbat, de la primele ore ale dimineţii, se aşează la coada rîndului - din faţa uşii, pe toată întinderea holului, pe scări, afară în curte, în afara curţii, pe trotuar. Capul cozii se găseşte în spital iar coada cozii pe trotuar.
Poate că unul s-a aşezat crezând că i se dă bilet pentru tratament, sau poate din curiozitate, să vadă ce se dă.
Nu se dau bilete cu reduceri pentru a merge pensionarii la băi, nu se dau pachete, au trecut alegerile şi sărbătorile. Nu s-a băgat, ceva bun , de-ale gurii. Astăzi, produsul de-l bagi în gură se găseşte pe toate drumurile, pardon, pe toate rafturile din butic sau supermarket.
Dar la această coadă nu se dă , te înţeapă, să te lecuiască, nu, vai! nu de a mai sta la coadă, ci de ceva mic, mic, mai mic decât un păduche, decât oul de purice, mic de nu se vede cu ochiul liber, dar cred că nici cu binoclul, şi care îţi intră pe căile aeriene, adică nazale şi se cuibăreşte în gât sau unde crede el că îi este mai bine. Ei, acest nimic este tare criminal, te poate face praf, adică îţi poate lua viaţă, fără să-ţi ceară în schimb banii. Este neam prost, se poartă ca un porc, de unde şi numele de virus porcin.
Îi vine de hac doar un vaccin făcut dintr-o rădăcină crescută din el. Vaccinul era gata mai demult. Omul tare s-a speriat când a aflat că virusul nu alege, în funcţie de rang, de profesie, sau de poziţie socială.( Loveşte ierahic, de jos în sus. Uneori nu mai ajunge sus, oboseşte.)
Şi-a dat seama că virusul porcin nu se dezice de originea lui, se poartă ca un porc aşa cum îi este şi numele.
Să stea la coadă pentru a îl înţepa este cu totul altceva decât ar fi stat cândva la coadă pentru patru ouă.
Coada aceasta de la spital are un alt alt scop, mult mai înalt, scopul nu este legat direct de stomac, ţine de conştiinţă, de starea de existenţă, de a fi sau a nu mai fi. Se lasă înţepat - serul acestui vaccin îl va face imun faţă de ceva ce nu se vede cu ochiul liber, dar care oricând ar putea să se lege de viaţa lui, chiar să i-o ia.
Da, pentru acest scop nobil, lasă filosofia cozii la o parte, de data aceasta coada îl va ţine în viaţă, de va fi să-l atace virusul porcin.
În plină luptă cu criza, cu inflaţia, cărora nu li se găseşte antidotul, ar fi păcat să fie doborât de gripa porcină, având la îndemână, pe gratis, vorba vine, antidotul ei. Doar să se lase înţepat. Iar dacă va face o complicaţie cu deznodământ fatal, înseamnă ghinion dar şi noroc: scapă de de criza biliară ... finaciară, economică şi socială.
Este onorabil faptul că s-a lăsat înţepat. Sau poate l-a împins numărul limitat de vaccinuri, nici doua milioane, faţă de numărul total al populaţiei!
Sau poate s-a gândit că viaţa trebuie păstrată, să nu dispară.
Nu este o noutate că fiinţe, cel puţin cu acelaşi nivel de inteligenţă, nu mai există pe alt corp ceresc. Până şi oameniide ştiinţă, care cercetează forme de viaţă în afara Pământului, au devenit pesimişti. Dacă ar fi existat fiinţe pe altă planetă, ele ne-ar fi căutat , ne-ar fi găsit, în timpul lung scurs de când este viaţa pe Pământ.
Sau poate că există, dar o fi având şi ei problemele lor. Să nu aibă şi ei viruşi, bacterii? Poate tocmai de acolo ne vin! Acestea, mici de nu se văd, trăiesc şi în cele mai vitrege condiţii de mediu. Sunt pe Lună, iar Marte colcăie . Sunt cele mai rezistente forme de viaţă.
Aşa că dacă vor exista fiinţe cu inteligentă pe alt corp ceresc, să stea acolo , să-şi vadă de puricii lor. Noi să recunoaştem, nu suntem pregătiţi să-i primim. Lumea se află în criză finaciară. Sunt atâtea boli incurabile, războaie neterminate, focare de gripe. Planetă se încinge, nimeni nu ştie, din cauza amoniacului din balega de vită, sau din cauza excesului de bioxid de carbon. De terorişti nu ducem lipsă, se răspâdesc şi ei ca viruşii. Nu ne mai trebuie viruşi şi terorişti de pe altă planetă. Să fim serioşi şi să ne vedem de viaţa noastră, chiar dacă pentru a o feri de virusul gripei porcine, mâine de o altă bacterie ucigaşă, trebuie să o aşzăm la coadă. Viaţa este scumpă fiindcă este rară, nu pe Pământ, ci în necuprinsul cerurilor...
Oricâte zile am destrăma din ghemul soartei, trecându-ne din poartă-n poartă, orcât de mult am alerga apropiindu-ne nevăzutul, depărtându-ne trecutul, orice-am face, să nu uităm, zenitul se află deasupra noastră.
Dovada cea mai la îndemâna noastră: a dispărut orâduirea socială dreaptă, dar cozile ce atinseseră apogeul, nu au dispărut. E adevărat că nu se mai face coadă la ouă, la lapte, la adidasi, dar tot se face coadă.
La ce se stă? Se stă la coadă o viaţă!? Se stă cu viaţa la coadă!? Se stă la coada vieţii!? Sunt cozi şi cozi!
Dar la ce nu se face coadă!
La urne, fie că îţi faci drum prin Gara de Nord, fie că te laşi împins din spate la ambasada din Paris. Se face coadă şi de maşini pe şoselele înguste de la munte.
Dar unde se mai face coadă?
Din prima zi lucrătoare a anului, zi când ghişeulesele – acelea ce deservesc cetăţeanul la o ferăstruică- mai digeră încă din ce au îngurgitat la revelion , cel cu simţul cetăţenesc exagerat, dar fără simţul mijloacelor noi de plată prin card sau internet, se aşează la o coadă lungă şi gălăgioasă cu cei dintâi plătitori de taxe către stat.
Sunt cozi şi cozi!
Femeie, bărbat, de la primele ore ale dimineţii, se aşează la coada rîndului - din faţa uşii, pe toată întinderea holului, pe scări, afară în curte, în afara curţii, pe trotuar. Capul cozii se găseşte în spital iar coada cozii pe trotuar.
Poate că unul s-a aşezat crezând că i se dă bilet pentru tratament, sau poate din curiozitate, să vadă ce se dă.
Nu se dau bilete cu reduceri pentru a merge pensionarii la băi, nu se dau pachete, au trecut alegerile şi sărbătorile. Nu s-a băgat, ceva bun , de-ale gurii. Astăzi, produsul de-l bagi în gură se găseşte pe toate drumurile, pardon, pe toate rafturile din butic sau supermarket.
Dar la această coadă nu se dă , te înţeapă, să te lecuiască, nu, vai! nu de a mai sta la coadă, ci de ceva mic, mic, mai mic decât un păduche, decât oul de purice, mic de nu se vede cu ochiul liber, dar cred că nici cu binoclul, şi care îţi intră pe căile aeriene, adică nazale şi se cuibăreşte în gât sau unde crede el că îi este mai bine. Ei, acest nimic este tare criminal, te poate face praf, adică îţi poate lua viaţă, fără să-ţi ceară în schimb banii. Este neam prost, se poartă ca un porc, de unde şi numele de virus porcin.
Îi vine de hac doar un vaccin făcut dintr-o rădăcină crescută din el. Vaccinul era gata mai demult. Omul tare s-a speriat când a aflat că virusul nu alege, în funcţie de rang, de profesie, sau de poziţie socială.( Loveşte ierahic, de jos în sus. Uneori nu mai ajunge sus, oboseşte.)
Şi-a dat seama că virusul porcin nu se dezice de originea lui, se poartă ca un porc aşa cum îi este şi numele.
Să stea la coadă pentru a îl înţepa este cu totul altceva decât ar fi stat cândva la coadă pentru patru ouă.
Coada aceasta de la spital are un alt alt scop, mult mai înalt, scopul nu este legat direct de stomac, ţine de conştiinţă, de starea de existenţă, de a fi sau a nu mai fi. Se lasă înţepat - serul acestui vaccin îl va face imun faţă de ceva ce nu se vede cu ochiul liber, dar care oricând ar putea să se lege de viaţa lui, chiar să i-o ia.
Da, pentru acest scop nobil, lasă filosofia cozii la o parte, de data aceasta coada îl va ţine în viaţă, de va fi să-l atace virusul porcin.
În plină luptă cu criza, cu inflaţia, cărora nu li se găseşte antidotul, ar fi păcat să fie doborât de gripa porcină, având la îndemână, pe gratis, vorba vine, antidotul ei. Doar să se lase înţepat. Iar dacă va face o complicaţie cu deznodământ fatal, înseamnă ghinion dar şi noroc: scapă de de criza biliară ... finaciară, economică şi socială.
Este onorabil faptul că s-a lăsat înţepat. Sau poate l-a împins numărul limitat de vaccinuri, nici doua milioane, faţă de numărul total al populaţiei!
Sau poate s-a gândit că viaţa trebuie păstrată, să nu dispară.
Nu este o noutate că fiinţe, cel puţin cu acelaşi nivel de inteligenţă, nu mai există pe alt corp ceresc. Până şi oameniide ştiinţă, care cercetează forme de viaţă în afara Pământului, au devenit pesimişti. Dacă ar fi existat fiinţe pe altă planetă, ele ne-ar fi căutat , ne-ar fi găsit, în timpul lung scurs de când este viaţa pe Pământ.
Sau poate că există, dar o fi având şi ei problemele lor. Să nu aibă şi ei viruşi, bacterii? Poate tocmai de acolo ne vin! Acestea, mici de nu se văd, trăiesc şi în cele mai vitrege condiţii de mediu. Sunt pe Lună, iar Marte colcăie . Sunt cele mai rezistente forme de viaţă.
Aşa că dacă vor exista fiinţe cu inteligentă pe alt corp ceresc, să stea acolo , să-şi vadă de puricii lor. Noi să recunoaştem, nu suntem pregătiţi să-i primim. Lumea se află în criză finaciară. Sunt atâtea boli incurabile, războaie neterminate, focare de gripe. Planetă se încinge, nimeni nu ştie, din cauza amoniacului din balega de vită, sau din cauza excesului de bioxid de carbon. De terorişti nu ducem lipsă, se răspâdesc şi ei ca viruşii. Nu ne mai trebuie viruşi şi terorişti de pe altă planetă. Să fim serioşi şi să ne vedem de viaţa noastră, chiar dacă pentru a o feri de virusul gripei porcine, mâine de o altă bacterie ucigaşă, trebuie să o aşzăm la coadă. Viaţa este scumpă fiindcă este rară, nu pe Pământ, ci în necuprinsul cerurilor...
Oricâte zile am destrăma din ghemul soartei, trecându-ne din poartă-n poartă, orcât de mult am alerga apropiindu-ne nevăzutul, depărtându-ne trecutul, orice-am face, să nu uităm, zenitul se află deasupra noastră.
8 ian. 2010
Pe faţă şi pe dos
Se va bate monedă! Pe faţă: Honorius , pe dos: Prigonius.
Honorius, primul fiu al lui Silvius Prigonius - împăratul imperiului gunoaielor. Înainte de moartea tatălui, Honorius vrea să împartă imperiul în două: de Apus şi de Răsărit. Fiind mai răsărit, cel puţin aşa pare, el va fi peste Răsărit, tatăl fiind mai dus, va rămâne peste Apus. Până atunci, şi ca să ajungă acolo sus, Honorius trebuie doar să-şi facă drum printre gunoaie.
Pentru atingerea acestui ţel sfânt, Honorius, rubicond, s-a iniţiat, în arta războiului de a cuceri un partid, la şcola vieţii dincolo de apele Atlanticului, în ţara tuturor posibilităţilor.
Aici a înfiinţat o legiune a falangei portocalii, şi s-a antrenat până la distrugerea prin dizolvarea a acesteia .(motivul real este că a fost ilegală).
Întors în ţara unde gunoaiele sunt la loc de cinste, s-a înscris în lupta, pe faţă şi pe dos, pentru cucerirea unui loc, vacant premeditat, din falanga întâi a imperiului gunoaielor.
Se va bate toba! Plebea portocalie, pentru o bucată de pâine şi mult circ, se va încolona şi îl va alege pe Honorius, fiul lui Prigonius, cel care se viseaza împărat peste imperiul gunoaielor de răsărit.
Plebea va intona, va aclama: Habemus Honorius!
The Favorites of the Emperor Honorius- John William Waterhouse.
5 ian. 2010
Burjui
Suntem în anul 2010 de câteva zile. Nimic nou sub soarele nostru. Aceleaşi ameninţări ale vremii. Judeţe colorate o zi în galben, a doua zi în portocaliu. Într-o parte a ţării ninsoarea şi vântul blochează drumurile, autostrăzile (avem şi din astea, trei mai mici), în cealată parte apele nu mai încap în albiile râurilor şi se revarsă peste drumuri, peste ogoare până în coteţele şi casele oamenilor. Dunărea nu mai încape nici ea, dodoloaţa, în albia ei. Nu este ceva neobiniut. Oamenii ce locuiesc aproape de malurile ei îi îndură capriciile, fie de-i vară, fie de-i iarnă.
Ce ne mai aduc primele zile ale anului ?
Preţuri umflate ca apele ce se revarsă în vestul ţării, taxe tot mai mari, îngheţări de pensii şi salarii. Sunt capricii ale vremurilor!
Cu ce să ne lăudăm? Noi nu avem cu ce. Dar alţii, da!
În Dubai, şeicul şeicilor a inuagurat cu mult fast, cea mai înaltă clădire construită vreodată de oameni – Burj Dubai sau după botezul cu ape dansând în ritmul muzicii- Burj Khalifa. (la noi s-ar traduce Burjui Băsescu).
O clădire de 828 metri, mare dar şi bogată ca un burjui, dacă ţinem seamă de costul ei, de luxul camerelor. Este o minune a lumii, aşa se spune. Aşa o fi. Dar să lăsăm ca peste veacuri, peste milenii, dacă va rezista se vor minuna cum ne minunăm astăzi de piramidele egiptene.
Dar putem să spunem ca e o minune a zilelor noastre, când unii care trăiesc pe lângă paralela 45, se vaită că nu sunt bani, că este cea mai mare criză de după al doilea război mondial iar alţii care locuiesc mult mai jos de paralela 45 îşi permit să ne facă o aroganţă, să ridice între deşert şi mare cel mai înalt turn, din beton şi sticlă. Toţi pământenii avem acelaşi soare deasupra capului, fără îndoială, doar cu o mica observaţie : unghiul sub care cad razele lui, pe unii îi îngheaţă iar pe alţi îi desfată cu prea multă căldură. Dar nu soarele de deasupra capului este secretul cât bogăţiile pământului de sub picioare.
Iată că am găsit motivul pentru care noi, românii, nu vom ridica cel mai înalt turn din lume: nu avem petrol suficient. Iar cât am avut l-am vândut pe... mai nimic. Vindem şi aurul, atât cât ne-a mai rămas, tot pe ... mai nimic. Avem şi noi burjuii noştri. Ei sunt minunile noastre, mioritice! Şi alte minuni aduce anul acesta, de ele ne vom minuna la … sfîrşit.
Ce ne mai aduc primele zile ale anului ?
Preţuri umflate ca apele ce se revarsă în vestul ţării, taxe tot mai mari, îngheţări de pensii şi salarii. Sunt capricii ale vremurilor!
Cu ce să ne lăudăm? Noi nu avem cu ce. Dar alţii, da!
În Dubai, şeicul şeicilor a inuagurat cu mult fast, cea mai înaltă clădire construită vreodată de oameni – Burj Dubai sau după botezul cu ape dansând în ritmul muzicii- Burj Khalifa. (la noi s-ar traduce Burjui Băsescu).
O clădire de 828 metri, mare dar şi bogată ca un burjui, dacă ţinem seamă de costul ei, de luxul camerelor. Este o minune a lumii, aşa se spune. Aşa o fi. Dar să lăsăm ca peste veacuri, peste milenii, dacă va rezista se vor minuna cum ne minunăm astăzi de piramidele egiptene.
Dar putem să spunem ca e o minune a zilelor noastre, când unii care trăiesc pe lângă paralela 45, se vaită că nu sunt bani, că este cea mai mare criză de după al doilea război mondial iar alţii care locuiesc mult mai jos de paralela 45 îşi permit să ne facă o aroganţă, să ridice între deşert şi mare cel mai înalt turn, din beton şi sticlă. Toţi pământenii avem acelaşi soare deasupra capului, fără îndoială, doar cu o mica observaţie : unghiul sub care cad razele lui, pe unii îi îngheaţă iar pe alţi îi desfată cu prea multă căldură. Dar nu soarele de deasupra capului este secretul cât bogăţiile pământului de sub picioare.
Iată că am găsit motivul pentru care noi, românii, nu vom ridica cel mai înalt turn din lume: nu avem petrol suficient. Iar cât am avut l-am vândut pe... mai nimic. Vindem şi aurul, atât cât ne-a mai rămas, tot pe ... mai nimic. Avem şi noi burjuii noştri. Ei sunt minunile noastre, mioritice! Şi alte minuni aduce anul acesta, de ele ne vom minuna la … sfîrşit.
4 ian. 2010
Oglinda din odaie
El nu văzuse clanţa uşii mişcând, el aţipise în fotoliu aşteptând .
Din ţâţâni uşa scârţie jalnic ... EL tresare, privirea-i iute-n golul uşii s-agaţă.
Din mieunat, uşa sfârşeşte. Cine, în cameră, a pătruns nevăzută?
Îşi întinde picioarele amorţite. Se retrage-n fotoliul moale şi vechi. Se pipăie pe faţa nerasă. Îşi acoperă ochii cu palmele transpirate, le dă îndărăt, clipeşte des...
Din ţâţâni uşa scârţie jalnic ... EL tresare, privirea-i iute-n golul uşii s-agaţă.
Din mieunat, uşa sfârşeşte. Cine, în cameră, a pătruns nevăzută?
Îşi întinde picioarele amorţite. Se retrage-n fotoliul moale şi vechi. Se pipăie pe faţa nerasă. Îşi acoperă ochii cu palmele transpirate, le dă îndărăt, clipeşte des...
Uşa rămâne deschisă... Unde eşti, fata mea dragă? – prin cameră gându-i zboară nevăzut. Inima lui ca un cal la galop vrea să-i spargă pieptul.
- De ce nu-ţi văd chipul ? Iveşte-te! Cu fiecare zi fără tine, viaţa alunecă pe lângă mine. Nu-i regăsesc ritmul. Nu-i disting culoarea. Este tot mai multă dizarmonie...
O lumina tresare în oglindă. O umbră o străfulgeră ! În oglindă se ivşete un nor alb ca de vată! ... Dispare! ... Apare!...
Din nor izvorăsc ca zorii din noapte, ochii ei albaştri!
Ochii varsă lacrimi, din lacrimi apar pleoapele, nasul, buzele, obrajii , faţa de culoarea gutuii, gâtul, umerii ... lacrimile curg pe sânii ei plini, copţi ca perele văratice...
lacrimile curg ... cad ... se pierd sub oglindă.
Ea este! ... este aidoma celei ce a ţinut-o cândva în braţe ...când Ea a fost pentru ultima dată vie.
În oglindă, EA ... chiar este aievea!
Pe fata din oglindă, El vrea în braţe să o cuprindă. Oglinda îi prea mică să o arate pe EA întreagă.
EL se ridică încet, face un pas. EA, în oglindă, s-a depărat atât cât EL s-a apropiat.
Mai face unul, mai face doi, ...lacrimi curg pe oglindă, pe Ea dezvelind-o.
Oglinda o arată nudă ca o sculptură antică.
EL se opreşte, nu vrea să o piardă în hăul din oglindă, ca adâncul unui lac de munte.
Cu paşi îndărăt, spre fotoliu, EL se apropie privind-o cum EA în oglindă spre EL vine.
EL se lasă cuprins de braţele fotoliului, se simte vlăguit.
Oglinda este plină de ochii ei , de un albastru ca seninul cerului în zi toridă de vară.
Când era în depărtare, forma ei născută din lacrimi părea frumoasă ca o nimfă.
- De ce nu-ţi văd chipul ? Iveşte-te! Cu fiecare zi fără tine, viaţa alunecă pe lângă mine. Nu-i regăsesc ritmul. Nu-i disting culoarea. Este tot mai multă dizarmonie...
O lumina tresare în oglindă. O umbră o străfulgeră ! În oglindă se ivşete un nor alb ca de vată! ... Dispare! ... Apare!...
Din nor izvorăsc ca zorii din noapte, ochii ei albaştri!
Ochii varsă lacrimi, din lacrimi apar pleoapele, nasul, buzele, obrajii , faţa de culoarea gutuii, gâtul, umerii ... lacrimile curg pe sânii ei plini, copţi ca perele văratice...
lacrimile curg ... cad ... se pierd sub oglindă.
Ea este! ... este aidoma celei ce a ţinut-o cândva în braţe ...când Ea a fost pentru ultima dată vie.
În oglindă, EA ... chiar este aievea!
Pe fata din oglindă, El vrea în braţe să o cuprindă. Oglinda îi prea mică să o arate pe EA întreagă.
EL se ridică încet, face un pas. EA, în oglindă, s-a depărat atât cât EL s-a apropiat.
Mai face unul, mai face doi, ...lacrimi curg pe oglindă, pe Ea dezvelind-o.
Oglinda o arată nudă ca o sculptură antică.
EL se opreşte, nu vrea să o piardă în hăul din oglindă, ca adâncul unui lac de munte.
Cu paşi îndărăt, spre fotoliu, EL se apropie privind-o cum EA în oglindă spre EL vine.
EL se lasă cuprins de braţele fotoliului, se simte vlăguit.
Oglinda este plină de ochii ei , de un albastru ca seninul cerului în zi toridă de vară.
Când era în depărtare, forma ei născută din lacrimi părea frumoasă ca o nimfă.
Acum, aşa cu ochii ei acoperind oglinda, pare că-i vie.
Câte ar vrea EL să-i spună! Renunţă. O imploră. Un cuvânt, doar unul, de la EA, să audă...
Câte ar vrea EL să-i spună! Renunţă. O imploră. Un cuvânt, doar unul, de la EA, să audă...
Cu acest gând, dorinţă neîmplinită a lui, ochii fetei dispar în acel abur ca un nor alb, din care mai înainte se ivise.
Sau poate lacrimile lui să-i fi împăienjenit vederea.
De fiecare dată când fata din oglindă dispare, acelaşi gând în mintea lui încolţeşte: să ia paharul, cu vin negru, de pe masă, de oglindă să-l spargă, oglinda ţăndări să se facă. Dar nu! Ceva sau cineva îl opreşte... fata din oglindă ... oglinda din odaie ...odaia din casa veche de la ţară.
Din ţâţâni, uşa se tânguie ... EL într-acolo priveşte uimit... clanţa uşii se mişcă... uşa de toc se lipeşte.
De fiecare dată când fata din oglindă dispare, acelaşi gând în mintea lui încolţeşte: să ia paharul, cu vin negru, de pe masă, de oglindă să-l spargă, oglinda ţăndări să se facă. Dar nu! Ceva sau cineva îl opreşte... fata din oglindă ... oglinda din odaie ...odaia din casa veche de la ţară.
Din ţâţâni, uşa se tânguie ... EL într-acolo priveşte uimit... clanţa uşii se mişcă... uşa de toc se lipeşte.
EL priveşte oglinda... oglinda îl arată mai îmbătrânit decât ultima dată ...
Oglinda din odaie - joc, taină, zălog. EA se va întoarce...
1 ian. 2010
Un An albastru!
Luna dodoloaţă stătea,în noaptea trecerii peste An, la locul ei pe bolta cerului. Nu era albastră, deşi mă aflam pe o ridicătură a Pământului, lângă Cota 1400. Era ca un bumb de sidef , era mută , indiferentă şi rece. Am văzut-o şi prin perdeaua de stele împletită din canonada petardelor. Aceasta a doua Lună plină a ultimei luni a anului, botezată de astronomi ca fiind Luna albastră, a dispărut după perdeaua fumului cu miros de pucioasă, de deasupra capetelor noastre, a privitorilor la ceasul al doisprezecelea. Ce-om fi având cu Luna de am bombardat-o din toate părţile cu petardele de toate calibrele, sunetele şi culorile? N-am stat să le număr, dar se spune că anul acesta am avut parte de treisprezece Luni pline. Iată un motiv astronomic ca să se dea la bugetari, săracii , a treisprezecea leafă ... mai degrabă după ceafă. Pe mine nu mă încălzeşte Luna albastră, mă lasă chiar rece ... la buzunar. Nu ştiam! Fenomenul de Lună albastră se va repeta la Revul din 2028.
Până atunci, să ne vedem de zilele, lunile anului acesta. După ce îmi aud urechile, şi văd ochii, anul începe cu umflări de preţuri. Şi luna ianuarie va fi albastră, şi următoarea, chiar de e mai scurtă, şi toate până la finele anului. Sunt şanse ca anul 2010 să ne fie un An Albastru. Ce prosperitate? De unde bucurii? Doar succesuri ale guvernanţilor pe frontul reformei Statului. Situaţia va fi anul acesta a l b a s t r ă. Nici o nădejde ca Luna , aşa cum o ştiu mută şi rece, să schimbe în bine starea noastră.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)