Cine este acest Eminescu?

„Pe la începutul lunei februarie sau începutul lunei martie 1870 – îşi aminteşte Iacob Negruzzi – mă întorceam într-o seară acasă de la o adunare. Plecasem mai devreme decât se obişnuieşte, căci scriind pe atunci idila Miron şi Florica eram toată vremea ocupat de poema mea. Ajunsesem la cîntul din urmă şi cugetam pe care din sfîrşiturile ce mi se înfăţişa în închipuire era mai bine să aleg.
Acasă mă pusei la gura sobei şi lăsam să-mi treacă pe dinaintea ochilor deosebite imagini din idila mea – petrecere ce are un farmec nespus pentru oricare autor.
Aruncând ochii din întîmplare asupra mesei mele de lucru văzui o scrisoare nedeschisă pe care nu o băgasem în seamă. Era adresată „Redactorului Convorbirilor literare” şi scrisă cu litere mici şi fine ca de o mână de femeie. Mi-am zis că trebuie să fie de la una din numeroasele poete tinere din provincie, care voiau să li se tipărească versurile în revista noastră. Deschzînd plicul, găsii o scrisoare , împreună cu o poezie intitulată Venere şi Madonă, amîndouă iscălite M. Eminescu. Numele Eminescu nu avea aparenţă a fi real, ci îmi păru împrumutat de vreun autor sfiicios ce nu vrea să se dea pe faţă.
Deprins cu pacheturi întregi de versuri şi proză ce-mi veneau zilnic, mă pusei să citesc cu indiferenţă poezia Venere şi Madonă, dar de la a treia strofă care începea cu versurile:

Rafael pierdut în visuri ca-ntr-o noapte înstelată,
Suflet îmbătat de raze şi d-eterne primăveri ...

Interesul mi se deşteptă şi merse crescînd pînă la sfîrşit.
Foarte impresionat, am cetit pozia de mai mai multe ori în şir, iar a doua zi desdediminaţă m-am dus la Maiorescu cu manuscrisul în mînă ...
„În sfîrşit, am dat de un poet”, i-am strigat întrînd în odaie şi arătîndu-i hîrtia:
„Ai primit ceva bun? răspunse Maiorescu. Să vedem!”
„Ai dreptate, aci pare a fi un talent adevărat. Cine este acest Eminescu?”
Foarte interesant, zise încă o dată Maiorescu, lasă manuscrisul la mine.
Peste cîteva zile, fiind adunarea Junimii şi Maiorescu cetindu-ne versurile Venere şi
Madonă, toţi şi mai ales Pogor, au fost încîntaţi de acest poet necunoscut”
La 15 aprilie 1870 poezia Venere şi Madonă apărea în Convorbiri literare , şi o dată cu ea începea şi reputaţia de poet a lui Eminescu.( Din Viaţa lui Mihai Eminescu, opera criticului literar George Călinescu) .

Venere şi Madonă
Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este,
Lume ce gândea în basme şi vorbea în poezii,
O! te văd, te-aud, te cuget, tânără si dulce veste
Dintr-un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alti zei.
Venere, marmură caldă, ochi de piatră ce scânteie,
Braţ molatic ca gândirea unui împărat poet,
Tu ai fost divinizarea frumuseţii de femeie,
A femeiei, ce şi astăzi tot frumoasă
Rafael, pierdut în visuri ca-ntr-o noapte înstelată,
Suflet îmbătat de raze si d-eterne primăveri,
Te-a văzut şi-a visat raiul cu grădini îmbălsămate,
Te-a văzut plutind
Şi-a creat pe pânză goală pe Madona Dumnezeie,
Cu diademă de stele, cu surâsul blând, vergin,
Fată pală-n raze blonde, chip de înger, dar femeie,
Căci femeia-i prototipul îngerilor din senin.
Astfel eu, pierdut în noaptea unei vieţi de poezie,
Te-am văzut, femeie stearpă, fără suflet, fără foc,
Şi-am făcut din tine-un înger, blând ca ziua de magie,
Când în viaţa pustiită râde-o rază de noroc.
Am văzut faţa ta pală de o bolnavă beţie,
Buza ta învineţită de-al corupţiei muşcat,
Şi-am zvârlit asupră-ti, crudo, vălul alb de poezie
Si paloarei tale raza inocentei eu i-am dat.
Ţi-am dat palidele raze ce-nconjoară cu magie
Fruntea îngerului-geniu, îngerului-ideal,
Din demon făcui o sîntă, dintr-un chicot, simfonie,
Din ochirile-ţi murdare, ochiu-aurorei matinal.
Dar azi vălul cade, crudo! dismeţit din visuri sece,
Fruntea mea este trezită de al buzei tale-ngheţ
Si privesc la tine, demon, si amoru-mi stins si rece
Mă învată cum asupră-ti eu să caut cu dispreţ!
Tu îmi pari ca o bacantă, ce-a luat cu-nşelăciune
De pe-o frunte de fecioară mirtul verde de martir,
O fecioar-a cărei suflet era sînt ca rugăiunea,
Pe când inima bacantei e spasmodic, lung delir.
O, cum Rafael creat-a pe Madona Dumnezeie,
Cu diadema-i de stele, cu surâsul blând, vergin,
Eu făcut-am zeitate dintr-o palidă femeie,
Cu inima stearpă, rece si cu suflet de venin!
C-o privire umedă si rugătoare
Poţi din nou zdrobi şi frînge apostat-inima mea?
La picioare-ţi cad şi-ţi caut în ochi negri-adânci ca marea,
Şi sărut a tale mîne, şi-i întreb de poti ierta.
Şterge-ţi ochii, nu mai plânge!... A fost crudă-nvinuirea,
A fost crudă şi nedreaptă, fără razem, fără fond.
Suflete! De-ai fi chiar demon, tu esti sîntă prin iubire,
Şi ador pe acest demon cu ochi mari, cu părul blond.