Inima de dor nu stii

Inima nu doare aşa cum doare capul sau măseaua. Treaba ei e să bată. Dar, nu oricum, ea trebuie să bată ritmic. Aritmia, palpitaţia sunt semne că la inimă este o bubă. Sângele nu trebuie să stagneze în atrii. El trebuie pompat în afară. Dacă atriile tremură, ele nu-şi mai  păstrează puterea de a pompa tot sângele. Există riscul ca o parte din sânge să stagneze, să se formeze mici cheaguri. O asemenea scamă poate  bloca un vas de sânge de pe creier. Aşa îmi explic eu că drumul de la fibrilaţie la atac cerebral nu e lung. Ar trebui să mânâci tot timpul pastile cu rol anticoagulant. E bună şi aspirina, pastila săracului. Dar, şi  vin roşu, dar nu exagerat de mult să nu-ţi sară inima din piept. Să nu o mai lungesc:
Jane Seymour este ambasadoarea campaniei  1 Mission 1 Million  Getting to the Heart of Stroke. La finele campaniei, octombrie 2011, se vor premia cu 10000, 50000, 100000 euro  programele  naţionale de educaţie şi prevenţie care vor aduna cele mai multe voturi.  Dr. Gheorghe-Andrei Dan, Spitalul Colentina,  conduce un proiect ca parte a programului “FACTS”.
 Şi dacă nu vă doare inima votaţi, nu mai mult de trei ori pe zi,  pentru proiectul   Dr.Gheorghe-Andrei Dan!

Luce-fiul, afară!

 Cine a ajuns  să-i  fericească pe bosniaci? Il Luce-fiul! O faptă bună, taman în mijlocul postului, vine ca o mântuire răstignindu-te pe cruce. Păcat că nu a fost apreciată cum se cuvine. Ne-au huiduit, ne-au făcut în fel şi chip.Au răspuns cu ură de rasă. Aşa ne trebuie. Ne-am găsit să facem fapte bune în postul nostru. Pe fericirea lor am dat speranţa noastră. S-a dus pe apa sâmbetei!   Nu ne mai calificăm la europenele din anul viitor, fie şi el anul apocalipsei. La noi a venit  mai repede, cu un tsunami în fotbal. Mă  împăcasem cu soarta, mă consolasem într-un fel, văzând şi partea bună a ratării. Voi privi meciurile următoare cu multă detaşare, adică fără să simt nici o angoasă, în caz de  vom mai lua bătaie în meciurile următoare din grupă. Mă voi amăgi că sunt meciuri amicale în vederae participării la un viitor campionat european, fie acesta şi în 2020 (dacă cumva vom fi desemnaţi să organizăm, să fim noi gazda, vom fi calificaţi din oficiu, căci aşa-i regula).  Îl Luce-fiul mi-a dărâmat construcţia psihanalitică. Îmi spune el mie, că şansele de calificare rămân, dacă echipa lui câştigă toate meciurile care urmează. Să  fi  păţit ceva la gânditor? Îi luceşte mintea, nu glumă. Să vezi ce mă aşteaptă! Altă repriză de dârdâială. Să urmăresc cu strângere de inimă, de stomac, de orice alt organ ar fi el, cum naţionala fiului ploii se căzneşte să-i bată pe luxemburghezi, acasă la noi, de fapt la Pinalti, pe stadionul portocaliu (de aici ni se va trage!), vis-a-vis de  cimitirul  Borzogheanu. Ăştia, mă refer la cei din Marele ducat,  sunt domni faţă de rasiştii  bosniaci. Sunt fericiţi, cum au fost neam de neamul lor. Nu au nevoie de mântuirea noastră.
Ptiu! Dacă şi ducaţii ne vor bate, atunci echipa noastră chiar că e de kaka.  Luceafărul tău!...  Luce, fiul-ploii, afară!

Piciorongul

Din pământ ies aburi.  Pământul  respiră, respiră   micile  vieţuitoare  trezite  din  somnul adânc de  peste  iarnă. O furnică   cocoţată pe-o  lespede de  piatră   se-ncălzeşte  de  la soare, se  uită   mirată-n  jurul ei, îşi  întinde  pe  rând  câte -un   picior, cască, aerul  de  primăvară  o îneacă,   se  lasă  pe  spate, face  plajă  doar un minut, nu-şi  permite un timp mai  mult.  Un gândac, îmbrăcat în platoşă  neagră , se ridică de sub  un rest de  balegă   uscată. Lui  nu-i  vine  a  crede că  a ieşit  viu  din  iarnă.  O râmă   se-ntinde,  nefiresc  de  mult, ea  risca   să se  rupa, a uitat că  maţele îi sunt goale.  O muscă,   cu bâzâitul  ei  afon, acoperă   zumzăitul - ca un   scârţâit din strună de vioara -  produs de  o   albina   sprinţară  .  Firele  de  iarbă   abosorb cu lăcomie  din  lumină, ele îşi  prepară la  foc  scăzut cafeaua cu laptele  verde  al  primăverii...

Aşa a scris Bălănel,  elev în clasa a şasea,  partea de început a compunerii.   Înainte de a caligrafia propriile gânduri, deschisese larg fereastra dinspre  livadă, ca să aibă cât mai multă inspiraţie. I se pare că a scris  prea mult. Pentru el,  este o performanţă că a reuşit să-şi canalizeze gândurile aşa cum ştie să mâne oile la strungă pentru muls. Nu mai scrie.  Un lup, nevăzut, dă  târcoale oilor. Gândurile i se împrăştiet lăsând loc liber doar unuia singur, acesta  îi aducce aminte de cel mai bun prieten ce l-a avut în ultimul timp. Lasă totul baltă şi o zbugheşte afară. Aleargă uitându-se pe cer. Se împiedică de o ridicătură de pămînt, un muşuroi vechi, şi aterizează cu mâinile în faţă, lungindu-se pe iarba jilavă de rouă. Aşa aare şansa să vadă de aproape o gâză, un gândac tuciuriu care încremenise aproape de nasul lui. Sare ca ars în picioare. Îşi reia gândul. Se învârte în jurul lui căutând ceva în văzduhul cerului. Soarele străluceşte ca un far pe un ecran albastru. Ochii lăcrimează. Le face streaşină cu palmele duse la frunte,  scrutează orizontul deasupra  coamei pădurii de brazi. De acolo  aşteapătă să se întoarcă  Piciorongul, pasărea  cu ciocul roşu şi picioarele nefireşti de lungi. Ieri zburase dând ocol casei, apoi  în cercuri largi se depărtase tot mai mult până când mai rămăsese  din el o pată albă, apoi  un punct negru  pâlpâind pe fondul albastru al  cerului. Nu înţelege de ce a plecat, unde şi cine l-a chemat. 

Astă toamnă îl găsise pe ogorul din spatele casei. Era înţepenit de frig, aproape fără viaţă. Nu atinsese vreodată un cocostârc. Îl luase în braţe şi-l duse  în şura cu fân. Acolo îi făcuse culcuş, îi aduse grăunţe şi  apă. După câteva zile puiul de barză înviase. Pănă s-a obişnuit cu noua casă a fost  tare sperios.  Când îl vedea pe băiat că apare în gura podului,  deschidea aripile, dar, nu avea putere să bată aerul, să se ridice, să zboare. Bălănel îi arunca o mână de grăunţe, se retrăgea, cobora câteva trepte ale scării, acolo aştepta până  auzea: toc! toc! toc!, semn că Piciorongul căuta  grăunţele risipite prin pleava fânului, lovind cu pliscul în lemnul podelei. Băiatul urca tiptil până la gura podului de unde putea să-l vadă de aproape. Semăna cu cel din cartea de biologie.

Aşa a început prietenia dintre Bălănel  şi Piciorong, dintre un copil şi o barză căzută din cer. Cum să cadă? O fi rămas în urma  stolului de cocostârci, l-o fi prins un cârcel, sau o fi fost  mai bolnăvicios, or nu a mai avut  putere să zboare, şi a căzut  ca un avion  rămas în pană de motor.  Între ei s-a legat o pritenie tainică, frumoasă, chiar dacă a durat doar o iarnă. Prietenia  s-a leagă mai strâns când a fost nevoit să aleagă. Ce se întâmplase? Bălănel s-a lăudat colegului de bancă că are în podul cu fân  o barză. Apoi toţi din şcoală au aflat că pe timp de iarnă la ei în sat trăieşte un cocostârc. Aşa ceva era o minune. Auzind, profesorul de biologie care le preda zoologia,  voia să profite într-un fel anume. El i-a cerut lui Bălănel să  aducă cocostârcul la şcoală. Băiatul l-ar fi dus dacă o colegă nu i-ar fi spus, nu se ştie cum de aflase de planul ascuns al profesorului -  barza va fi folosită  ca material didactic,   nu vie ci împăiată. Bălănel a şi plâns, nici nu voia să audă de aşa ceva. I s-a promis o notă de zece la biologie. Nu a acceptat acest târg odios. Nu a mai dat pe la şcoală zile de-a rândul, aproape o săptămână. 
S-a întors numai după ce profesorul i-a spus, de faţă fiind şi diriginta căreia Bălănel îi povestise de intenţia criminală a profesorului, că nu-i mai cere să-i  aducă cocostârcul.

 ... Bălănel nu înţelege de ce Piciorongul a plecat şi nu se mai întoarce la culcuşul din podul cu fân. Bălănel stă  cu privirea agăţată de înaltul cerului, până când simte  că-i amorţeşte gâtul.  Aşa renunţă şi se întoarce în casă.  Reia compunerea. Citeşte ce scrisese, nu-i place, şterge şi începe o  alta, cu gândul rămas la prietenul lui de-o iarnă, Piciorongul. În loc să scrie, el desenează o pasăre înaltă cât podul cu fân, cu  picioare nefiresc de lungi, cu pene albe şi căteva cenuşii, cu ciocul lung şi roşu,   un monument al naturii, un obelisc cu plisc...

Ping pong...
Ioan Usca,
CELLA.

Puiul de barză nu a uitat-o

În toamna ce demult trecu, un pui de barză, mai  nevolnic, neajutorat, nu reuşea să se ţină în zbor de celelalte surate. Mama, barza,  pasărea cu gâtul şi picioare lungi, nu a mai insistat cu zborul de antrenament, nu mai era nici timp, vremea rea se apropia. A lăsat puiul în gazdă la noi, nu, nu în casă, ci în podul cu fân. Ea a luat de o aripă pe fiecare dintre   ceilaţi pui ai ei, mult mai  zdraveni,  şi a plecat cu ei, luând primul stol de cocostârci care plecau spre sud, în ţările  calde(prinsese ultimul bilet, low-cost)...

În dimineaţa zilei a opta a lunii martie, puiul de barză, ajuns între timp un veritabil cocostârc, s-a trezit învăluit de căldura razelor soarelui ridicat mai sus pe bolta cerului. S-a nimerit tocmai atunci, ca lumina  să depăşească  un prag, logic vorbind, şi să-i declanşeze  un mic program  înscris genetic în memoria lui de tip Red-only Memory. La primul pas din acest progrămel, instrucţiunea îi spune  că a venit vremea întoarcerii berzelor din ţările calde. 

Lumina soarelui, ca un  narcotic, i-a dat imbold să iese, să-şi întâmpine mama. De bucurie a zburat dând ocol casei care  i-a fost adăpost şi leagăn.  

S-a îmbăiat în lumina soarelui, şi-a luat porţia de aer  cu iz de primăvară, şi după multe zboruri în cerc, el, cândva pui de cocostârc,  se lăsă  din zbor, plutind uşor, cu  picioroangele  pe ogor, nu departe de casă, lângă claia cu fân. 

De aici, din căpiţa cu fân, trage paie  cu ciocul, trage unul, trage două, trage zece, se opreşte când găseşte paie cu  flori, este adevărat că-s  şterse la culoare. 

Stângaci le prinde într-un buchet, vrea el să fie şi cochet,  şi  pleacă în zbor … la aeroport , de fapt un veritabil aviarport, acolo unde urmează să aterizeze, cu primul stol de berze,  mama pe care nu a mai văzut-o de astă-toamnă.  Îl va mai recunoaşte, ea? El sigur, da! În nopţile lungi şi friguroase se gândea numai la ea...

Spune-mi care mama-anume  / Cea mai scumpă e pe lume? / Puii toţi au zis de păsări, / Zarzării au zis de zarzări, / Peştişorii de peştoaică, / Ursuleţii de ursoaică, / Şerpişorii de şerpoaică / Tigrişorii de tigroaică,… / Mânjii toţi au zis de iepe, / Firul cepii-a zis de cepe, / Nucii toţi au zis de nucă, /  Cucii toţi au zis de cucă, / Toţi pisoii, de pisică, / Iară eu, de-a mea mămică. / Orice mamă e anume, / Cea mai scumpă de pe lume! 

( Mama, de Nichita Stănescu)

Călătorie virtuală în Thailanda ...

De Mărţişor, vremea nu este aşa cum mi-aş fi dorit-o. Nu e soare, este frig, ninge cu fulgi besmetici, brrr! ...
Aşa că mi-am făcut bagajele, şi am tulit-o în ţările calde... pe urmele călătorului Constantin FLOREA, din Piatra-Neamţ.
Îi mulţumesc pentru filmele de o bună calitate pe care le-am împrumutat din casa lui virtuală, de pe Youtube!

Din România în Thailanda, din Piatra-Neamţ la Banckok ...




Pe insula de Coral Island ...



Circul din



La gradina zoologica ...



Piaţa plutitoare ...



Spectacol la Rose Garden ...



La plimbare prin Bankhok, noaptea ...




Cine o fi ministru al turismului, în Thailanda?

Cucu şi Cuculeana

La primăvară să vă cânte cucu din faţă! Este o urare de bine.

Să vă spun o mică istorioară!

Se întâmpla în iarna anului trecut. Iarna era pe sfârşite. Se petrecea într-o zi pe la amiază, era o zi cu mult soare. Era timpul în cumpănă, iarna nu se se dădea dusului şi primăvara nu se dădea cu venitul. De la o zi la alta ziua se lungea, creştea ca aluatul pus la dospit. 

Stăteam, singur-cuc, pe prispa casei. În livadă sub un nuc, pe o balegă de cal, se însoreau două păsărele. Din balegă încă mai ieşeau aburi,  deşi scosesem, de ceva vreme, calul, din livadă.

N-aş fi luat seama de ele, dacă liniştea amiezii nu era spartă de ciripitul lor strident.

La prima vedere mi se păru că sunt două turturele, vesele şi  gălăgioase.   M-am apropit cu grijă să nu le sperii. Turturelele erau de fapt cuci. Era  Cuculeana şi Cucul ei.  Cuculeana ciripea şi dădea aprig din aripi. Cucul ei stătea pleoştit, cu ciocul băgat în pene. Se simţea vinovat? Ce rău să-i fi făcut   Cuculenei, de stătea el  aşa de spăşit? Sau cine ştie ce motiv o fi având Cuculeana, de era în stare să-l ia la bătaie, acolo în văzul lumii,  pe o balegă de cal. 

M-am întors, cu paşi uşori, la locul meu, pe prispa casei. De acolo, am asistat la un spectacolul de pantomimă, o piesă într-un act jucată de doi  amatori, Cuculeana şi Cucu ei. Un spectacol   în aer liber,  sub un nuc. Balega  de cal, încă aburindă, era scena.

Am imaginat atunci acest mic scenariu:

Ea: Mai ai curaj să ciripeşti, nu vezi în ce hal ai ajuns? Eşti de plâns!

El:  De ce nu mă laşi să dorm?

Ea: Unde ai fost ieri toată ziulica? Te-ai întâlnit iarăşi cu  Turturica?  Vorbeşte tot crângul. Mi-a spus vecina, Rândunica.

El: Eu nu mai vorbesc de mult cu Turturica. Ieri m-am întâlnit cu Turturoiu. De fapt, eu l-am invitat la un prânz de afaceri tocami  lângă pârâu, ştii tu!,  mai sus de moară, aproape de cazanul unde oamenii fierb borhotul de prune.

Ea: Tu nu ai de gând să te laşi de băutură? Te-am cules de pe marginea drumului. Erai mangă, erai muci.

El: Eu? N-am băut nimic altceva decât apă din balta de lângă cazan. Şi am ciugulit din borhotul aruncat pe malul apei. Şi ce bun era! Ciripeam, ciuguleam, ciripeam, aşa se pun la cale marile  afaceri.

Ea: Tu şi afacerile.  Cucule, cred că ţi-ai băut minţile.

El: Ce ştii tu! Toată primăvara până să faci un ou, mă baţi la cap: - Fă-mi cuib! Fă-mi casă! Fă-mi cuib! ...

Ea: Mai ai curaj să-mi spui asemenea minciună? Dacă nu taci, acu îţi dau o aripă peste cioc, de-o să cazi pe spate, de-a dura. Nu meriţi să stai pe  balega asta caldă!

El: ...

Ea:  Nu te ştiu eu!,  parcă şi văd, vine primăvara,  te dai bine pe lângă mine, cu ciripit mieros, şi  după ce mă laşi grea, îţi pui aripa în fund şi dispari. Şi  mai şi strigi,  în ciocul mare, cine eşti tu: Cu-cu! Cu-cu! Cânţi zburând  prin lumea largă, prin codrul verde, prin livezi, până glasul îţi dispare!

El: ...

Ea:  Numai eu ştiu cât va trebui să mă milogesc pe la cuibul Turturelei, ca  să mă lase să depun ouăle mele.

El: Scumpa mea Cuculeasă, Cuculeană, nici nu mai ştiu cum să-ţi zic, tocmai despre asta ciripeam. M-am întâlnit cu Turturoiu (eu cu Turturica nu mai vorbesc de atunci de când nu m-a lăsat să o iubesc). I-am spus lui, că în primăvara aceasta, noi, cucii,  v-om avea casă. M-am înscris la programul Primul Cuib! Na!

Ea: Se vede că mai eşti încă mahmur. Nu te-ai trezit de-a binelea. Cum o să-ţi faci tu cuib, când neam de neamul tău de cuci, n-au ridicat măcar un cuib.

El: Dacă mă-ntrerupi! Ai scuipat la limbă, în cioc? Am luat credit de la o bancă. Îl plătesc pe Turtoroi să facă cuiburi. Primul dintre ele este al nostru. 

Ea: Măi, Cuc nebun, tu încă vizezi! Cine garanteză pentru tine?

El: Vulturul Pleşuv! Când eram în toiul prânzului de afaceri, acolo, pe borhotul de lângă cazan,  Vulturul Pleşuv a aterizat ca un uriaş aeroplan. Iniţial nici nu ne-a băgat în seamă. Dar, după ce a mâncat ca un hulpav din borhot, el nu a mai reuşit să decoleze.Din falnic şi mândru ce era devenise blajin,  vesel şi comunicativ.

 Ni s-a lăudat  că are bani în bancă de nu mai ştie pe ce să-i cheltuiască. Aşa am ajuns să închei cu el o afacere beton, mai bine zis cu pământ şi paie. Vulturul vine cu banul, eu, Cucu,  antreprenor, Turturoiu cu treaba, cu munca, căci e tare priceput şi harnic, ştie să facă cuiburi, adevărate vile. Ce nu-ţi este clar Cuculeasă?

Ea: Ooo! De ce nu dă Cel mare din Cer să văd  minunea asta. Să am căsişoara mea, cuibuleţul  meu, să nu-mi crească alte mame  puişorii mei.

De pe prispa casei, unde stăteam singur-cuc şi priveam cum cele două păsărele ciripeau, nu izbuteam să văd şi lacrimile de bucurie ale Cuculenei. Erau  bobiţe  de apă, din ele se  spărgeau mici şiroaie, care îi udară ciocul. Dar nu am avut timp să mă înduioşez, căci unul dintre cuci îşi luase zborul. Cine o fi fost dintre cei doi? El sau ea? Cucul sau Cuculeana?

 El: Te las, să-ţi revii, văd că vestea te-a dat peste cap. Mă întorc acolo unde ieri am pus la cale afacerea. Ieri, Vulturul Pleşuv, după ce îşi revenis în fire, îşi păstra echilibrul, era în stare să ruleze pe pista de decolare, ne-a spus că astăzi revine să parafăm actele. El ne spunea că nu crede numai în cirip-cirip, adică în cuvântul nostru. Nici nu a dorit să de-a aripa cu noi. Probail că arătam al dracului de nostimi, eram matoliţi de-a binelea. Sincer îţi spun că nici nu mai ştiu când m-ai luat de o aripă, m-ai cules din şanţ. Cuculeano, pe veci îţi sunt îndatorat!

Ea: Lasă-mă!,  nu-mi mai aduce aminte, nu-mi strica bucuria! Pleacă cu bine, Cucuşorul meu, Cuculeţul meu! Cucu...!

El:  Cu-cu! Cu-cu!

Da, într-adevăr, Cucu a fost cel care îşi luase  zborul. Ce minune! Cânta, deşi primăvara era departe.

La primăvară să vă cânte cucu din faţă!

Legea lui Ţî-un-Ţî

Sunt două situaţii pe lumea asta în care nu poţi negocia ...

În rest totul ar trebui să fie negociabil! Oare aşa să fie?

Dacă înainte vreme, mai demult, se negocia cam orice, astăzi această acţiune se întâmplă tot mai rar. Se pare că verbul a negocia cade în desuetudine. Unii se cred mai puternici decât Zeus. Când cei deştepţi şi puternici, aşa se cred a fi ei, măresc preţurile, eu nu am decât una din două căi: să nu mai cumpăr, sau să procedeaz la fel ca economistul Ţî-un-Ţî. El găsise legea care spunea că: fie preţul căt o fi,  numai de un un ţî yeni să cumperi. 

 Dacă e să aplic această lege, atunci va trebui ca de fiecare dată când alimentez maşina, să pun benzină numai de un ţî egal cu 50 de lei.

Pe vremea când trăia acest învăţat pe numele lui de tată, Ţî-un-Ţî, nu se ştia de căruţa cu motor pe benzină. El descoperise legea când preţul la orez creştea de la o zi la alta. 

Există o limită în aplicarea acestei legi: se ajunge acolo când de  un ţî  yeni să cumperi o lingură de orez, sau de un ţî lei să cumperi numai un  litru de benzină. 

Până atunci se pot întâmpla multe: topirea calotei polare,  revoluţie socială, sau de ce nu şi revoluţie industrială: născocirea unui motor care să consume apă în loc de benzină sau numai aer. Dacă şi în acest din urmă fericit caz se va ajunge să ne constrâgem, să nu cumpărăm aer mai mult de un  ţî lei, acela va fi începutul sfârşitului.

Expoziţie de fotografie la Muzeul de Artă Braşov

Vineri, 25 februarie, ora 17.00, în sala Muzeului de Artă, Roland Penrose va prezanta, ajutat si de imagini, povestea a doi artişti : Roland Penrose, artist britanic suprarealist şi Lee Miller, fotogtafă americană suprarealistă.

Sursa afişului şi a altor informaţii despre acest eveniment cultural: Muzeului de Arta din Brasov

Pe site-ul Lee Miller am găsit o fotografie interesantă, Pablo Picasso îl ţinea pe genunchi pe Antony Penrose. Se întâmpla în Noiembrie 1950 la ferma Farley, East Sussex, England ...

Vecina de la şase

Vecina de la şase nu are perdea la fereastră. Ce să însemne asta? Iubeşte mult lumina nefiltrată? Nu ştim! Vecina de sub ea, de la trei, are perdea la fereastră, la fereastra de  la bucătărie. Ce să însemne asta? Că nu iubeşte mult lumina? Nu ştim! Ştim că are obiceiul ca atunci când vrea să fumeze o ţigară, ea deschide larg fereastra, scoate capul în afară si se sprijină de pervaz. Pesemne că aşa-i place ei. Se întâmplă ca tocmai atunci, vecina de la şase să deschidă larg fereatra, nu ca să intre mai multă lumină, ci ca să scuture de firimituri faţa de masă. După ce termină de scuturat îşi aduce aminte că trebuia să se se fi uitat dacă nu era cineva ieşit la fereastrele de sub ea. Aşa se face că vecina de la şase trage faţa de masă sub braţ, se apleacă şi aruncă o privire. Atunci ea vede şi simte fumul de ţigară. Interesant că deşi fumul o agasează, ea nu o mustră pe vecina de sub ea. Închide repede fereastra. Tuşeşte. Fumul de ţigară i se oprise-n gât. Vecina de la trei aplecată peste pervaz, cu capul învăluit de fum nu a văzut firimiturile căzând pe lângă ea şi nici nu le-a simţit când ele s-au aşezat pe păr. Aşa se explică de ce nu a avut motiv să-i reproşeze ceva vecinei de deasupra ei. După ce termină ţigara, înainte de a închide fereastra, îşi trece degetele răsfirate prin păr ... Pesemne, să scoată fumul rămas în el. De fiecare dată această dispută dintre cele două vecine, de la şase şi trei, se termină cu scor egal. Să fie blat?

Ca şi vecina de la şase, vecina de la parter nu fumează. Parcă ar fi surori siameze. De ce? Are acelaşi obicei, să scuture faţa de masă, afară, la fereastră. Şi mai mult decât atât. Chiar dacă nu a servit masa, deschide fereastra să scuture de zor o cârpă ca şi cum aceasta ar fi plină de praf. Cu obiceiul ăsta o întrece pe vecina de la şase. De fapt se adevereşte că ea este curioasă din fire. De ce ? Fiindcă deschide fereastra să scuture cârpa de praf taman atunci când vecinul de la nouă intră cu maşina în parcarea de lângă bloc. Să vadă ea cu cine vine el, sau ce aduce în pungile burduşite pe care cu greu le scoate din portbagaj.

Vecinul de la nouă se preface că nu o vede, trage de timp, până ce ea închide fereastra. De fiecare dată disputa dintre vecina de la parter şi vecinul de la nouă se termină cu un scor alb. Să fie şi acesta un blat? Înseamnă că asociaţia de proprietari e o cooperativă ca şi Liga lui Nea Mitică? Nu dacă se aplică regulamentul sau codul ...

Andrei Boghiu - Alt bloc, alt vecin ...

Stridia sau mămăliga

Stridia nu se găseşte în pădure că nu-i trufă ci o moluscă.  Stridia, e o scoică, ea trăieşte în apa mărilor mai ales în zonele de coastă. Atenţie că nu toate sunt comestibile! Stridia e recomandată bărbatului, fiindcă s-a constatat (nu neapărat ştiinţific) că dacă femeia mănâncă stridii nu i se aprind călcâile, sau dacă i se întâmplă e cu totul alt motiv la mijloc. Aşa că e de dorit ca în acele căsnicii mai cu dare de mână, fiindcă stridia e scumpă, femeia doar să o prepare, iar bărbatul să o consume. Pentru cei cărora nu le dă mâna pot să (o) pună de mămăligă, adică să ia ceaunul de tuci, să pună apă, sare, iar după ce apa dă în clocot să pună mălai, şi totul se face la foc mare. Unii specialişti în materie de nutriţie prescriu mămăligă în loc de stridii pentru aceia care nu au bani să cumpere pilula albastră. De fapt, dacă privim retrospectiv, stridia era în lumea pescarilor mâncarea săracului cum mai este, pe la noi, mămăliga, însă după ce s-a descoperit şi efectul ei afrodisiac, s-a pecuit peste măsură ajungând o delicatese  în meniul marilor restaurante. 

Vă lămureşte mai bine decât mine doamna dr. Mihaela Bilic!

Valentin, fiul Babei Dochia

Baba Dochia a trăit o vreme umblând ca o nălucă prin pădurile unui munte. A coborât în vale, în sat,  după ce l-a născut pe Valentin. Nu se mai ştie cu cine l-a făcut. Unii zic că tatăl lui Valentin - fiul babei Dochia- ar fi fost un american paraşutat pe acel munte după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial. De netăgăduit e că Valentin e fiul babei Dochia. Nu aia din legendă, ci baba care într-o zi coborâse de pe munte cu fiul ei de mână. Ei se aciuaseră într-un bordei părăsit, undeva la  marginea satului. Pe atunci fiul ei nu-şi găsea un  rost mai bun decât acela de a munci cu ziua pe la unul pe la altul. Aduna doar cât el şi muma lui să trăiască  şi să nu  dea ortul popii. Baba îl bătea la cap să se însoare, să se ia cu o fată mai cu stare, poate aşa vor ieşi din foame. Aşa de amărât şi de prăpădit era pe atunci Valentin că niciuna dintre fetele satului  nu se uita la el, fie ea şi dintre acelea mai puţin frumoase. Pe Valentin altceva îl preocupa, chiar îi dădea de gândit. De ce nu ar pleca şi el în Italia să facă bani? El nu are cap, două mâini, două picioare ca toţi ceilalţi din sat care au plecat care încotro, peste graniţă să adune un ban? ...

După mulţi ani de muncă prin câteva oraşe din Italia s-a întors, în sat, cu  bani şi,  spre uimirea mumei lui, tot neînsurat. Dar când a văzut câţi bani i-a adus băiatul ei, ea,  Baba Dochia, nu îl mai împingea spre însurătoare. Adică cum, să profite te miri ccare fată din sat  de banii lui adunaţi cu multă sudoare? Mai bine să stea neînsurat.

 Acum fetele s-ar fi uitat la el, că de, avea euroi, dar, Valentin nu avea timp de ele, avea un plan  de dus până la capăt.

Baba rămase pe momet mută când după trei zile de când se întoarse, într-o seară  îi spuse:

-          Am văzut-o! Îmi place. O iau! Mumă, s-o fi văzut cu ce poftă clefăia.

-          Pe cine să iei, măi Valentine? Îi spuse baba după ce-şi reveni din uimire.

-           Mumă, cu ea voi face treabă bună. E sănătoasă. Am văzut cu ce poftă mânca când omul i-a pus în troacă făină amestecată cu apă. L-am întrebat, dacă e bună de prăsilă. Mi-a zis că din neamul ei numai cîte doisprezece purcei fată o dată.

-          O scroafă îţi trebuie ţie?

-          Scroafa are burta mare, trebuie să fete. Voi avea doisprezece purcei. Din cei doisprezece  mai cresc o scroafă sau două şi tot aşa până îmi fac o fermă de porci , aşa cum am văzut acolo, în Italia, lângă Parma...

Acum, baba Dochia trăieşte ca o mare doamnă, locuieşte într-o casă nouă, cu un etaj nu departe de ferma de porci a fiului ei Valentin.  Stă pe terasă, la masă, în faţa unei ceşti de cafea. Întoarce ceaşca goală în farfurioară.

A revenit la oful ei dintâi. „ Valentin al meu de ce nu-şi găseşte o fată după inima lui?  Oare nu merită şi el să fie iubit? Ce cusur are fiul meu? Eu nu le înţeleg pe fetele din ziua de azi? Visează la feţi fromoşi pe cai albi? Nici că ele ştiu ce vor.”

Baba Dochia întoarce ceaşca să citească în ea, să răstălmăcească figurele lăsate  de zaţul  scurs în farfurioară...

Baba Dochia, cu o figură radioasă, dă să pună ceaşca la locul ei pe masă în farfurioară. Rămâne cu mâna întinsă şi cu privirea spre poarta din fier forjat. Poarta se deschide singură, maşina înaintează pe aleea de pavele, se opreşte. Portiera se deschuide, Valentin coboară, dă roată maşinii, deschide portiera din dreapta maşinii, din maşină coboară ...

Baba Dochia scapă ceaşca din mână, ceaşca se face ţăndări, ţăndările ...

- Dragă băiete ... au fost ultimile ei vorbe.

 Inima babei Dochia nu a mai rezistat acestei mari emoţii. Ea s-a făcut ţăndări ca şi ceaşca de cafea.

Incantaţie

Voce: Nắng Chiều, Vietnam.

Teoria chibritului si forta de tip Mubarak

Chibritul este un beţişor de lemn cu o mică gămălie de pucioasă la un capăt. Dacă freci gămălia de un catran sau de luciul oglindei beţişorul ia foc. Dacă nu-l freci la cap, chibritul rămâne un beţişor anonim printre alte beţişoare anonime dormind într-o cutie. Asta ar fi teoria chibritului. Care ar fi teoria individului ca parte a unei mulţimi?

Individul, sau insul, privit ca parte inseparabilă a unei mulţimi nu are identitate. Este un nimeni, dar în acelaşi timp este o unitate de masă, un element al mulţimii. O mulţime ia naştere prin agregarea indivizilor. Îi uneşte un îndemn, o idee, un scop, o năzuinţă. O mulţime e o forţă ca sumă a forţelor indivizilor la care se adaugă o componentă virtuală dată de suma năzuinţelor comune. Ar mai fi apa apă dacă moleculele ce o compun nu ar fi legate strâns între ele? Ce le ţine strâns? E greu să rupi o legătura dintre un H şi doi de O. Sigur că o mulţime de oameni care se adună fără un scop anume e ca apa de ploaie. Apa de ploaie e bună şi ea la ceva, să te speli pe cap cu ea. O mulţime în repaus are doar potenţial ca şi apa unui stăvilar sau a unui baraj de hidrocentrală. Apa unui lac de acumulare până a junge la hidrocentrală e bună că în ea cresc peşti şi alte mici vieţuitoare acvatice. Aşa că o mulţime trebuie pusă în mişcare, altfel devine o masă gălăgioasă ca orăcăitul broaştelor în lac.

O mulţime doar în mişcare are forţă. Individul dacă nu stă pe loc capătă energie cinetică iar dacă îşi ia elan devine o forţă, cu mărime, direcţie şi sens. Atunci când inşii ce compun mulţimea se deplasează în acelaşi sens, sensul este şi al mulţimii.Dacă toţi inşii se deplasează uniform accelerat în acelaşi sens, suma forţelor unitare dă o forţă masei de oameni.

Ce se întâmplă când unei mulţimi de oameni aflată în mişcare uniform accelerată i se opune o altă mulţime ce vine din sens invers? Să notăm prima mulţime cu F de la Libertate iar a doua cu R de la Mubarak. Cele două forţe de sens opus dacă ar fi şi egale prin însumare ar da o rezultantă nulă. Teoria ca teoria, dar, practica te omoară. În acest caz iau naştere forţe de diferite mărimi şi sensuri, adică o masă de oameni cu o mişcare browniană întocmai ca mişcarea unor particule aflate în suspensie într-un lichid.

Dacă indivizii mulţimii F ar fi particulele de păpădie dintr-o suspensie, atunci moleculele de apă care le-ar lovi din toate părţile ar fi bolovanii mulţimii R de reacţie tip Mubarak. Unei forţe de tip Mubarak, nu de mărime mare ci cu mulţi vectori adiacenţi, ca acele unui arici, i se poate opune o forţă ca sumă a forţelor indivizilor călăuziţi de acelaşi ţel. Nu-i suficientă numai forţa muşchilor mai trebuie şi energia minţii. Pentru ca să se întâmple asta, forţa de tip F trebuie însumată cu un vector de mărimea unui lider, un ins ieşit din anonimatul mulţimii.

Forţa liderului este mai mare decât suma forţelor individuale. Sub acţiunea acestuia forţa de tip Mubarak s-ar decompune în forţe pe direcţii diferite astfel că rezultantă poate fi şi nulă. Şi asta chiar dacă mulţimea F s-ar găsi la o distanţă mai mare decât distanţa pe care ar parcurge-o pietrele de caldarâm ca forţe de reacţie de tip Mubarak.

Dacă nu se găseşte un lider pentru mulţimea F atunci doar farul din Alexandria ar putea să călăuzească forţa mulţimii F, F de la Libertate.

Caruselul cosmic

(Sursa Foto: NASA, Astronaut Douglas H. Wheelock)

Pentru noi, cei care stăm cu picioarele pe Pământ (şi la propriu), un răsărit şi un apus de soare la intervale egale ce marchează trecerea unei zile, nu ne dau decăt măsura scurgerii timpului sau a trecerii noastre.
Din când în cănd răsăritul sau apusul soarelui ne însufleţeşte, ne redă mândria pierdută, adormită, de a fi pământean... din când în cănd pentru unii sau chiar deloc pentru alţii.

Să-ţi doreşti să vezi de mai multe ori pe durata a 24 de ore  cum răsare şi apune soarele ar trebui să  nu fii cu picioarele pe pământ. Dar, nu-i suficient să te afli în aer, ci mult mai sus, în afara atmosferei terestre, într-un vehicul care evoluează  cu o viteză de 17500 de mile pe oră.

La interval de 45 de minute scurse pe Pamânt, vezi de 16 ori răsăritul, şi de tot atâtea ori apusul soarelui.

În  acest carusel cosmic s-a aflat şi astronautul  american al NASA, Douglas H. Weelock.

Fotografii făcute de Weelock planetei noastre, frumoasă ca o mireasă celestă, le-am gasit pe site-ul http://triggerpit.com/2010/11/22/incredible-pics-nasa-astronaut-wheelock/#photo7

Nu e tărziu ca să arunc gunoiul

Timpul este cam în jurul orei unsprezece spre douăsprezece seara! Înainte de a ieşi din bucătărie deschid fereastra pentru a lua o gură de aer, deşi ştiam ca e mai mult rece decât curat. Am deschis fereastra ca pe trapa unui submarin ieşit la suprafaţa oceanului. 

Aerul este rece ca glonţul de otel! Sub lumina becurilor de pe stâlpii ce-nconjoară curtea interioară a blocurilor dispuse aproape în cerc, marea de zăpadă depusă peste zi are nuanţă portocalie. Şi aerul dintre lămpile ce emană acea lumină bolnăvicioasă şi stratul de zăpadă este tăiat felii, felii de raze portocalii. Parcă aş fi căpitan de submarin ce navighează pe o mare portocalie. 

De-as avea eu un submarin cu propulsie nucleară! Nările refuză să se deschidă pentru a inspira acest aer bolnăvicios. Mă înăbuş. Voiesc să închid fereastra-trapă de submarin. Mă opresc! 

În marea aceea de o culoare murdară, galben-cafeniu, se iveşte, ca de nu ştiu unde, un motan uriaş. Este îmbrăcat în straie ca de hamal în port, pe cap poartă un chipiu ponosit, pare a fi chipiu de marinar. Ce mă uluieşte e că merge pe cele două picioare de dinapoi cu dezinvoltura unui om. Asta este o blasfemie, cât timp omul faţă de dobitoace este o fiinţă sfântă. Motanul e şi arogant. Se opreşte. Sigur mă vede! Închide un ochi şi ridică laba la chipiu. Schiţează spre mine un salut.

 - Ptiu! Piei din faţa mea, drace! El rănjeşte sub fereastra mea! 

 - Stai că-ţí vin eu de hac, motan infatuat!

 Iau bâta din dosul uşii şi sacul cu resturi menajere şi dau să ies afară din casă. Lumea doarme, aşa că nu are cine să mă oprească să nu duc gunoiul afară, noaptea. Deschid cu prudenţă uşa să nu care cumva să-mi intre în casă motanul infatuat, prost si arogant! ...

Dacă pe Ion Roată l-ar fi chemat Ion Pârghie

... Unde-i unul nu-i putere/ La nevoi şi la durere

Unde-s doi puterea creşte/ Şi duşmanul nu sporeşte ...

Ion Roată, cu toată bunăvoinţa, îşi arătase neputinţa de a ridica un bolovan mare cât o stâncă. La îndemnul profesorului Cuza, un ţăran, care asista la lecţia despre semnificaţia Unirii,s-a oferit să-l ajute pe Ion Roată, nelămuritul, neluminnatul.

Nu se ştie dacă Vodă avea cunoştinţe de fizică aplicată, de folosirea pârghiei de gradul întâi pentru ridicarea greutăţilor. Ion Roată nici atât, căci dacă ar fi ştiut ar fi găsit un par şi un punct de sprijin şi ar fi ridicat de unul singur acea stâncă. Dar, el nu se numea Ion Părghie. Tot răul spre bine. Unirea a izbutit, având sprijinul celor mulţi şi fără de carte. Nu peste mulţi ani de la acea întâmplare, Vodă a dat o lege prin care a permis accesul gratuit la învăţătură al celor nevoiaşi... Unde eşti tu, Vodă Cuza?

Ar vrea sa fie mai mult decât primar

(SURSA FOTO: http://www.stiriazi.ro)

 Vicepreşedintele Fundaţiei pentru Apărarea Democraţiilor, fostul ambasador american Richard W. Carlson, a invitat un primar, din mulţimea de primari care este sunt,  la conferinţa primarilor din Statele Unite.
Aşa a ajuns primarul, care este nimeni altul decât Marian Vanghelie, în ţara tuturor posibilităţilor ...” România, ca şi America, e ţara tuturor posibilităţilor. Nimic nu e exclus".

Primarul, care este al Sectorului 5, va fructifica la maximum această oportunitate, care este, pentru a se întâlni cu ... „Or să fie mulţi cu care mă întâlnesc, foarte mulţi, pentru prima mea vizită. Nu ne gândim la Obama, ştiţi cum este ...”
Din comunicatul remis agenţiilor de presă,
reiese ca într-adevăr s-a întâlnit şi se va mai întâlni, vizita nu s-a încheiat, cu mulţi oameni... „ cu primari de oraşe mari, congresmeni, manageri de administraţie publică locală şi de stat, organizaţii nonguvernamentale şi cu lideri de sindicat din învăţământ şi zona de energie”.
Vor veni mai mulţi investitori americani în România? ... „vom aduce câţiva investitori pentru parteneriate public-ăprivat să cream şi locuri de muncă, dar să reuşim să demonstrăm că se poate sa-i aducem pe oameni.”

După această istorică vizită, raportată la istoria sectorului 5, primarul Marian Vanghelie va fi un contracandidat serios pentru cei care au de gând să-l înfrunte pentru funcţia de primar al Capitalei. Dacă la alegerile locale din 2012 va trece de acest hop, apoi nu va mai fi decât un mic pas ca să candideze pentru înalta funcţie din stat, aceea de preşedinte al României. Există un precedent, care din păcate dă mult de furcă. Dacă actualul preşedinte, fost primar general, dă cu oiştea-n gard, căruţa fiind ţărişoara noastră dragă, atunci viitorul posibil preşedinte, actualul primar care este al Sectorului 5, va fi omul potrivit să o scoată la liman, sau va duce căruţa pe marginea prăpastiei?

Nu-mi ramâne decât să invoc poezia Ce-ţi doresc eu ţie dulce Românie, ca pe o formulă magică!

Satu Rau din Valea Seaca

In epoca primitiva, adica prima parte a erei de dupa Revolutie, era la moda infratirea oraselor, comunelor tarii cu orase si comune din alte tari ale batranului continent. Primarii  de orase sau comune, de-abia iesiti din epoca de aur, erau dornici de a face deplasari in strainatate, si asta cu orice pret, banul public era la dispozitia lor.

Alergau pe cai albi sa infrateasca  coumnitatile lor cu altele similare ca marime si obiceiuri din tari ca Elevetia, Franta, Germania, Austria. Acestea erau cele mai tentate tinte ale vizitelor de lucru, din motive lesne de inteles.

O comuna, Satu Rau,  nu reusea sa se infrateasca cu nicio comuna sora  din aceste tari. Primarul din Satu Rau  facuse    multe iesiri in strainatate, cheltuise multi bani din visteria primariei fara sa incheie un acord de infratire. 

Ca prin minune, cu doar cateva luni inainte de inceperea campaniei electorale pentru un nou mandat a cerut consiliului local sa  fie de acord ca Satu Rau sa se infrateasca cu Beaurepair,  o comuna aflata  in  partea  estica a Frantei. Un motiv al acestei alegeri, prezentat in sedinta consiliului local pentru clarificarea unor nelamuriri, a fost de a  economisi banul public. Nu? Se cheltuiau mai putini bani pentru deplasarea unei delegatii de al noi pana in partea de est a Frantei decat pana  in vestul ei. 

Un alt motiv a fost ca infratindu-se cu Beaurepair, comuna Satu  Rau va deveni o comuna reparata, va fi ca si noua.   Atunci se vor parcurge si formalitatile legale de schimbare a denumirii din Satu Rau in Satu Nou. O gandire cu adanci radacini in spatiul nostru mioritic.

Primarul a castigat la pas si al doilea manadat. A avut parte de o coincidenta fericita: primarul din Beaurepair a trims un convoi cu ajutoare: jucarii, pixuri,  seringi de unica folosinta, medicamete cu termen exiprat, multe rufe nespalate si detergenti.

In prima parte a celui de-al doilea mandat, primarul a fost ghid turistic al  delegatiei comunei, formata  din cativa  membri ai  ansamblului de cantece si dansuri, cat si din cativa tarani ai comunei, fermieri pe stil nou, buni manuitori a plugului tras de boi, a coasei si a sapei.

Programul de cunoastere reciproca a obiceiurilor  nu a mai continuat si in partea a doua a mandantului primarului din Satu Rau - din  cauza crizei financiare mondiale. Criza ajungand mai intai in Franta,   primarul francez  a comunicat omologului roman ca pentru o perioada de timp nu mai are fonduri pentru sustinere finaciara a acordului incheiat. 

Nu s-au mai reluat relatiile de infratire dintre cele doua comunitati, si asta nu  numai  din cauza nesincronizarii perioadelor de criza in care cazusera cele doua comunitati, aflate la distanta de doua mii de km,  ci si din cauza  masurilor anticriza luate de guvernul roman. Comuna Satu Rau a fost  desfiintata administrativ, ea a fost coborata la cea de mai jos veriga pe scara organizarii teritoriale. 

Satul Rau a fost anexat la comuna Valea Seaca. Oamenii au ramas in satul lor asa bun, rau, iar primarul va candida la primaria Valea Seaca pentru un nou mandat. Va promite alegatorilor ca va face tot ce-i sta in putere sa infrateasca comuna Valea-Seaca cu Village de L’Eau.

Scula magică

               Dacă cândva mă impresiona, acuma îl privesc ca pe o sculă oarecare din familia celor electronice. Orice s-ar spune, există o graniţă între sculele electronice şi cele reci care nu se bagă în priză, o graniţă greu de întrecut.  Mobilul   îmi devenise un lucru banal, desuet, un substantiv neutru.  O întâmplare sau poate două l-au ridicat  la rang de sculă magică, de unde era un dispozitiv de transmis banalităţi cotidiene.

Priveam pe un post tv   o ştire înflăcărată, la propriu, ardeau case. Dacă nu aş fi zărit ceva ce-mi părea cunoscut,  acea ştire trecea cum au trecut şi altele, poate cu mult  mai înspăimântătoare. Uitându-mă mai atent, era multă forfotă, fum, agitaţie, am recunoscut casa unui  bun amic. Ce puteam face. Să iau o găleată cu apă şi să dau fuga să sting focul? Nu era cu putinţă, eram la o distanţă de sute de kilometri. 

I-au telefonul ăla mic cât o tabacheră… 

- Eşti bine! … Cum, de ce?  … Unde te afli? … Nu eşti acasă? … La cumpărături? …Lasă-le, şi dă fuga acasă! Îţi arde casa! Acum mă uit cum arde, dar, nu pot să fac nimic…

Atunci i-am recunoscut rangul de mare sculă a acestui mic televorbitor. Nu ştiu dacă şi cât i-am fost de ajutor, amicului! Mi-a spus,  ulterior, după ce îşi revenise cât de cât,   că  a reuşit să-şi salveze ceva acte, câţiva bani şi o parte din bijuterii…

După o vreme de banalităţi cotidiene,  uitasem de cât de util e uneori această sculă magică. Mă cocoţasem pe net. Netul ăsta e ca un munte sau ca un deal aflat în mijlocul  oraşului. De pe el vezi, iar de ai şi  un  binoclu e şi mai bine,  grădini, curţi, cîini, pisici, ferestre deschise …

O minte inventivă, a adus pe net  imagini în timp real din diferite oraşe şi zone turistice, captate de camere video, sau webcam-uri cum sunt cunoscute în lumea largă a virtualului.

 Îmi place să privesc pârtiile de schi. După ce am schiat în virtual, după ce am căzut de zece ori şi m-am ridicat o dată, am trecut la un alt sau altă  webcam. 

Una care îmi este familiară. Este montată lângă o clădire de patrimoniu, undeva prin centrul oraşului. Lângă acea clădire este şi casa unui bun amic de-al meu. Îmi place cum arată casa lui. Mă uitam să văd ce a mai adăgat la casă, o îmbunătăţire, ceva acolo. Lui îi place să tot adauge, şi pe orizontală şi pe verticală. Omul ăsta cred că nu se mulţumeşte niciodată cu ce are. Şi ce nevastă i-a dat Dumnezeu!  Uitându-mă mai atent, văd că dintre multe maşini care apăreau şi dispăreau din câmpul vizual al acelei camere,  una a încetinit în dreptul acestei case,  a luat-o cu încetinitorul spre poartă până a ajuns cu botul maşinii aproape de grilaj sau chiar s-a proptit. N-a trebuit să mă uit de trei ori. Clar! Nu era maşina amicului. Pe a lui  o cunosc dintr-o  mie, fiindcă e rară, rară de tot. De ce voia să intre? Cine era?  Stând cu ochii pe virtual şi mirându-mă, văd că se deschid larg porţile şi acea maşina, din seria celor de duzină, intră în curte. Să nu fi aflat eu, să nu-mi fi spus el,  poate şi-a dat maşina ca să scape de datorii şi fiindcă nu-i obişnuit fără maşină şi-a luat una mai ieftină. Mă rodea curiozitatea! Îl sun!

 Nu mai vorbisem  de mult timp cu cu el.  Nu mi-a răspuns imediat. A trebuit să închid şi să revin. Am revenit imediat după ce am închis apelul. Poate manevrează să intre în garaj, şi nu poate vorbi, îi găseam eu o scuză.   Mi-a răspuns când aveam de gând să închid telefonul. Chiar mă desumflasem, dar nu repede, ci ca un balon care are un por pe unde fâsâie aerul. Nu mă mai rodea nicio curiozitate. Uitasem şi ce voiam să-i spun.  

- Aloouu! …  Ce  faci! … Cum  îţi merge maşina?  Nu prea avea chef de vorbă amicul meu. Vorbea încet, parcă înadins nu voia să fie auzit. Aşa vorbeşte omul cu datorii pe cap…

- Unde eşti?  în loc  să-l întreb dacă  şi-a schimbat maşina. Mi-a răspuns că este plecat din ţară, singur,  cu afaceri. Nu mai înţelegeam nimic!

- Ce face doamna? asta aşa ca să trag de timp, să fac anumite legături.

- Este acasă,  cred! Mi-a răspuns cu aceeaşi voce înceată, înceată rău de tot, de-abia îl auzeam … 

- Ascultă-mă un pic, nu înţeleg, îi spun amicului, ceva nu se leagă. Ţi-ai schimbat maşina? 

 Îmi răspunde repede, într-un fel speriat: 

- Nuuu! Ce s-a întâmplat? Avea o voce cu un ton mai ridicat, mi se părea  precipitat.

- Eu sunt pe net. Neavând ce face, m-am uitat la imaginile date de acea webcam montată în apropierea casei tale. O ştii, ţi-am mai vorbit despre ea… Nu te-ai uitat...  Ştiu că ţie nu-ţi place să intri pe net… Aşa! Ce crezi că văd?  O maşină, un Logan cred că era,  a intrat  în curtea casei tale… 

- Alo! Mai eşti la telefon?   

De Bobotează

toate apele sunt sfinţite de la apa în care coboară graţia divină prin harul preotului. Să se sfinţească şi apa aceaaastaaa!... Lângă biserică este o ţeavă cu robinet, de robinet un furtun duce apa până la butoiul din plastic de culoare albastru, şi la cel de alăturea la fel de albastru, şi la altul dacă ar fi fost. Prima apa din butoi a fost sfinţită dis-de-dimineaţă sau poate de-aseară, e un amănunt mărunt care nu trebuie băgat în seamă, nu trebuie desecat. Să credem că harul duhului sfânt aflat într-o picătură de apă rămasă în butoi, albastru, sau alb, sau roşu, fie cum o fi, se răspândeşte în apa ce vine prin furtun, mai repede decât ajunge la noi lumina de la soare. Până se umple butoiul şi se închide robinetul, oare duhul sfânt nu s-a răspândit în apa din tot oraşul? Nu mai pun la socoteală că oraşul nu are o singură biserică. Duhul sfânt este unul şi acelaşi. Cândva, va trebui să cred că apa de la robinet este cu acelaşi har ca şi apa sfinţită la biserica aflată la câteva sute de metri depărtare. Am plecat spre biserică tăindu-mi drum prin aerul geros, ferindu-l cu greu din cale, să iau apă sfinţită de la locul cu har de lângă altar. Aerul îmi ardea faţa ca para focului. Ger ca de Bobotează. De mult n-am mai îndurat asprimea lui. Nu numai când involuntar respiram aerul rece şi gros, el îmi dădea năvală, îmi intra prin ochi, prin nări, prin urechi. Ar fi intrat prin toţi porii, dacă aceştia, mici şi nevăzuţi, nu ar fi fost astupaţi. Eu când ies afară pe timp geros am grijă să-mi închid porii feţei, dar, numai porii feţei. Prin nări trebuie să respir, cu ochii trebuie să văd pe unde şi pe ce calc. Gura o ţin închisă cât timp nu întâlnesc pe cineva cunoscut căruia trebuie să-i dau bineţe. Nu se cade să dai doar din cap, cum dă ăla cu patru potcoave. Apropo, dacă vezi un cal cu trei potcoave, trebuie să te bucuri, norocul este în apropier, doar trebuie să-l cauţi. Să înnod firul povestirii. Ajung la lăcaşul în care s-a sfinţit apa. Un uriaş se hrănea cu furtunul, prin transfuzie, de la ciuşmea. Avea doi ochi bulbucaţi şi albaştri, aşezaţi sub fruntea unui cap tuciuriu plin cu lumânri aprinse. Avea două cozi împletite şi lungi, de vreo două sute de metri. Am trecut de ochiul albastru, am păşit, tăind gerul, de-a lungul uneia dintre cozi până la locul de unde ea se hrănea. Coada era împletită din oameni îngheţaţi bocnă, căt ai căta să crezi că nu poate să fie adevărat. Oamenii cozii nici grai nu mai aveau. Cât m-am târât prin aerul sticlos şi tăios ca o lamă de brici, au îngheţat în mine toate păcatele. Nu ştiu dacă aşa te mântuieşti. La primăvară, ce m-oi face, când mi s-or dezgheţa păcatele. Trei sferturi din întrgul corp este apă. În aceeaşi propoţie se află cuprinsul apelor faţă de cuprinsul întregului Pământ. Suntem o apă şi-un pământ. Duhul sfânt al apei sfinţite m-a încălzit când am ajuns aproape de ochiul albastru. Soarele cu dinţi, ivit deasupra lăcaşului sfânt, mi-a făcut ochii mici, mici. Din ochiul mare şi albastru a curs apă şi în bidonul meu din plastic. Să se sfinţească şi apa aceaaastaaaa!

Străini la ei acasă

Localnicii unui sat de munte -Vaideei-  s-au trezit dis-de-dimineaţă. Lucru rar dacă  acea dimineaţă era  a celei de-a două zi din şirul zilelor anului. Erau ţipetele disperate ale  unui porc înjunghiat. Care să  fi fost   gândurile  ce  străfulgerară minţile   celor care guiţatul prelug şi  jalnic îi  scoaseră din coma indusă  de  cheful prelungit al revelionului?   Să fi fost multe şi felurite. Bănuind că nu toate  sunt de natura unor aserţiuni putem să intuim câteva mai banale : 

„ Cine e ăla de a uitat  să-şi taie porcul?   Ce a mâncat de Crăciun şi de  Revelion? A stat în foame ca acum la sfârşitul sărbătorilor să ne sfideze.  Care e ăla de  ţine Crăciunul pe stil vechi?...”

Trecuse ceva vreme până  au ieşit în uliţa mare  tot căutâd locul de unde plecase acel semnal ca de sirenă. S-ar fi ghidat mai repede după norul de fum al paielor cu care se pârleşte porcul darcă nu ar fi fost şi fumurile ieşite din ogeaguri. S-au luat după  mirosul de păr ars. S-au oprit la gardul pe care stăteau cocoţate câteva pisici iar în curte câinele lătra cerând de mâncare.  Printre scândurile rare ale gardului se desluşea decorul specific ritualului păgân. 

- E clar, bre oameni buni! S-a întors Gicu. Dispăruse, prin  septembrie, parcă. 

- N-a dispărut, s-a dus la muncă în Italia. 

-Şi nevasta  n-ar fi ştiut? Câd o întrebam îmi spunea că s-a  dus până  la târg.

-Mie imi spunea că e la pădure. 

Şi discuţia ar fi continuat pe panta aceasta fără ieşire dacă  nu ar fi intrat în vorbă un tinerel, din cei de  pe la oraş, dacă ne referim doar la ţinuta lui vestimentară, ce  făcea notă discordantă cu obiceiul de a  se îmbrăca al oamenilor locului.  Turul pantalonilor  îi  atârna parcă s-ar  fi scăpat pe  el, avea belciuge prinse de o nară şi de lobul unei urechi, iar  părul  era adunat în formă de creastă pe mijlocul capului, iar  pe alocuri dat cu vopsea verde. Când oamenii locului l-au văzut cum arată, măsurându-l din cap până-n piciore,  de îndată s-au limpezit la cap, le sărise şi ultimul rest de mahmureală. Au rămas muţi. Ei nu au avut timp să scoată o vorbă căci tânărul le-o luă înainte:

-Hai, să vă scot din abureală şi din  greaţă. Le vorbise abrupt în timp ce-şi dădea de pe urechi micile căşti ca nişte nasturi de palstic.

- Bă, puţă, fii atent  cum vorbeşti, aici nu eşti pe bulevard.

- Mă, nene, eu nu vin de pe bulevard. Dar nu pot să stau deoparte şi să nu vă ajut să vă lămuriţi, de ce omul ăsta taie acum porcul.

- Nu ştim noi că suntem acilea de-o viaţă, şi vii tu puţă-vodă pe cal cu coamă de cocoş să ne dai sfaturi.

Băiatul de la oraş, după cum îl catalogară băştinaşii, nu a luat în seamă acele vorbe aiurea spuse,  şi-a continuat expozeul
-  Pe Gicu, vecinul vostru, l-au luat extratereştii. S-a întâmpalt pe la sfârştul lunii septembrie.
- Şi noi de ce nu i-am văzut.
- Eraţi în beciuri, încercaţi mustul. N-aveaţi cum să-i  fi văzut. Nu mă întrerupeţi! Extratereştrii au venit cu un scop anume: să implementeze un program de schimbare a obiceiurilor locale. Să nu faceţi foame în tot timpul anului iar la sfârşitul lui să tăieţi porcul toţi deodată, să mâncaţi de vă îmbolnăviţi, şi să aruncaţi mâncarea rămasă la câini. Nu ăsta e nivelul de civilizaţie spre care tinde omenirea.  L-a luat pe Gicu ca elemnt pilot al programului, l-au plimbat prin ceruri până în costelaţia afală la câteva luni lumină. Socotiţi şi voi, 45 de zile la ducere, tot atâtea la întoarcere, a picat acasă exact după Anul Nou.  E noraml să taie porcul. Gicu rămăsese în urmă faţă de cei din sat, dar, nici nu mai avea ce să-i dea de mâncare. Legat de acest ultim aspect, extraterestrul a ţinut seama şi de criza în care ne zbatem. În următorul  an, va lua mai mulţi, îi va plimba prin constelaţia lor, şi-i va aduce acasă pe rînd începănd cu ziua de Bobotează.  Şi tot aşa, pănă veţi uita de obiceiul de a tăia Porcul de Crăciun. Şi vor uram şi alte programe, caci obiceiuri mai aveţi.
Oamenii care făcuseră cerc în jurul băiatului cu creastă verde, rămaseră albaştri  de uimire, i-a ajutat şi gerul din aer, se uitau unii la alţii, cu gura strânsă pungă, până când unul trezit mai bine, îl întrerupse pe băiatul cu pantaloni bufanţi:
-  Nu ne ameţi, tăticu ... de ce femeia lui nu a reclamat, dispariţia, la postul de poliţie din sat, sau să aducă o televizuine  acilea la noi? Hî!  Ce spui?
-   Oameni  buni, extraterestrii nu e cu capul în nori, ei este super-deştept, ei ştie şi ce gândim noi. Cum să vă explic eu, ca să pricepeţi?  I-a băgat femeii în cap nişte reguli clare, nişte porunci de care să asculte mai ceva decât de popa vostru din sat, adică un progrămel, un microsoft, dacă ştiţi cu ce se mănâncă ăsta. E mai greu să pricepeţi,  chiar dacă v-aţi trezit din mahmureală. I-a mai băgat ceva în cap, ceva  care să-i ia din spaimă, să nu alerteze autorităţile locale şi celelate mai înalte. Ar fi compromis programul.  Voi aţi spus mai înaite cum vă răspundea femeia la întrebările voastre, fireşti de altfel, ca vecini ce sunteţi, faţă de dispariţia lui Gicu. Ea trăia cu ideea că  omul ei  trebuie să vină imediat ca şi cum s-ar fi dus după apă la fântână sau,  în cel mai rău caz, la crâşmă.  Aşa că lăsaţi pe Gicu să mănânce şi pomana porcului, şi după  o zi două, să-l întrebaţi de sănătate, ca şi cum nu ştiţi ce v-am spus eu, şi atunci veţi vedea dacă eu am avut sau nu dreptate.
Băiatul cu turul pantalonilor lăsaţi de o greutate imaginară, îţi înfipse căştile mici ca două măsline în urechi, spase cercul curioşilor şi dispăru pe uliţa mare a satului, fluturând cu mâna pe deasupra crestei pătată cu vopsea verde, în semn de rămas bun sau adio, după starea celui care îl privea.
În urma lui oamenii l-au condus din priviri până a dat curba uliţei, apoi s-au răsfirat care încotro, dar nu după mult timp, s-au găsit cu toţii la crâşma din centru satului. Se simţeau cu capul limpede, parcă nici nu fusese Revelionul. Dacă nu ar fi băut repede un pahar cu o băutură specifică acelui loc, carcalete, i-ar fi prins repede tristeţea. Extratereştrii care sunt băieţi super-deştepţi vor afla de îndată de acestă băutură şi vor implementa un nou progrămel, un soft mic ...