6 ian. 2011

De Bobotează

toate apele sunt sfinţite de la apa în care coboară graţia divină prin harul preotului. Să se sfinţească şi apa aceaaastaaa!... Lângă biserică este o ţeavă cu robinet, de robinet un furtun duce apa până la butoiul din plastic de culoare albastru, şi la cel de alăturea la fel de albastru, şi la altul dacă ar fi fost. Prima apa din butoi a fost sfinţită dis-de-dimineaţă sau poate de-aseară, e un amănunt mărunt care nu trebuie băgat în seamă, nu trebuie desecat. Să credem că harul duhului sfânt aflat într-o picătură de apă rămasă în butoi, albastru, sau alb, sau roşu, fie cum o fi, se răspândeşte în apa ce vine prin furtun, mai repede decât ajunge la noi lumina de la soare. Până se umple butoiul şi se închide robinetul, oare duhul sfânt nu s-a răspândit în apa din tot oraşul? Nu mai pun la socoteală că oraşul nu are o singură biserică. Duhul sfânt este unul şi acelaşi. Cândva, va trebui să cred că apa de la robinet este cu acelaşi har ca şi apa sfinţită la biserica aflată la câteva sute de metri depărtare. Am plecat spre biserică tăindu-mi drum prin aerul geros, ferindu-l cu greu din cale, să iau apă sfinţită de la locul cu har de lângă altar. Aerul îmi ardea faţa ca para focului. Ger ca de Bobotează. De mult n-am mai îndurat asprimea lui. Nu numai când involuntar respiram aerul rece şi gros, el îmi dădea năvală, îmi intra prin ochi, prin nări, prin urechi. Ar fi intrat prin toţi porii, dacă aceştia, mici şi nevăzuţi, nu ar fi fost astupaţi. Eu când ies afară pe timp geros am grijă să-mi închid porii feţei, dar, numai porii feţei. Prin nări trebuie să respir, cu ochii trebuie să văd pe unde şi pe ce calc. Gura o ţin închisă cât timp nu întâlnesc pe cineva cunoscut căruia trebuie să-i dau bineţe. Nu se cade să dai doar din cap, cum dă ăla cu patru potcoave. Apropo, dacă vezi un cal cu trei potcoave, trebuie să te bucuri, norocul este în apropier, doar trebuie să-l cauţi. Să înnod firul povestirii. Ajung la lăcaşul în care s-a sfinţit apa. Un uriaş se hrănea cu furtunul, prin transfuzie, de la ciuşmea. Avea doi ochi bulbucaţi şi albaştri, aşezaţi sub fruntea unui cap tuciuriu plin cu lumânri aprinse. Avea două cozi împletite şi lungi, de vreo două sute de metri. Am trecut de ochiul albastru, am păşit, tăind gerul, de-a lungul uneia dintre cozi până la locul de unde ea se hrănea. Coada era împletită din oameni îngheţaţi bocnă, căt ai căta să crezi că nu poate să fie adevărat. Oamenii cozii nici grai nu mai aveau. Cât m-am târât prin aerul sticlos şi tăios ca o lamă de brici, au îngheţat în mine toate păcatele. Nu ştiu dacă aşa te mântuieşti. La primăvară, ce m-oi face, când mi s-or dezgheţa păcatele. Trei sferturi din întrgul corp este apă. În aceeaşi propoţie se află cuprinsul apelor faţă de cuprinsul întregului Pământ. Suntem o apă şi-un pământ. Duhul sfânt al apei sfinţite m-a încălzit când am ajuns aproape de ochiul albastru. Soarele cu dinţi, ivit deasupra lăcaşului sfânt, mi-a făcut ochii mici, mici. Din ochiul mare şi albastru a curs apă şi în bidonul meu din plastic. Să se sfinţească şi apa aceaaastaaaa!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu