30 iul. 2009

Visul unei amiezi de vară


Din lectica, ţinută straşnic de braţele a doi aborigeni, zâmbeam celor aflaţi în maşini, aşa cum zâmbeşti înainte ca fotograful să deschidă diafragma aparatului. Îi bănuiam a fi în spatele geamurilor fumurii. Eram musafir oamenilor acelor meleaguri şi trebuia să probez că am o bună creştere. Din multitudinea clicurilor făcute de aparatele de filmat, o bună parte erau destinate alaiului : doi aborigeni, o lectică între ei, în lectică eu şi-o maimuţică.

Un om cu o maimuţă căţărându-i-se pe umeri stând într-o lectică, defilând tocmai pe Harbour Bridge vis-a-vis de Opera House nu era chiar un fapt cotidian, mai degrabă o extravaganţă a unui om în vacanţă.

harbourbridge


Nu exagerez, eram pentru ei o vedetă. Devenea mai interesant Harbur Bridge cu targa mea cu coviltir purtată de aborigeni. Zâmbeam cu un aer de superioritate. De ce nu! Datorită aglomeraţiei viteza relativă a lecticii faţă de maşina din şirul din stânga era aproape nulă, uneori era pozitivă, pe banda mea nu mai evolua nimenea în faţă.

Trăgătorul şi împingătorul lecticii îşi făceau jobul, afişând un aer profesional. Departe de locurile lor de baştină - Kakadu, ţinuturi cu o frumuseţe sălbatică- deschiseră în această metropolă o mică afacere: să plimbe cu lectica turişti veniţi de peste mări şi ţări.

Kakadu

Deoarece nu ne înţelegeam graiurile, am stabilit un cod al comenzilor. Dacă o bătaie din palme nu însemna decât plecarea de pe loc cu pas normal, prin două bătăi le dădeam de înţeles că trebuia să iuţească pasul, cum se aleargă la proba olimpică de maraton. Printr-o pocnitură scoasă din degetul mare lunecând pe cel mijlociu îi obligam să oprească. Sigur dacă ei opreau din proprie iniţiativă, nu aveam cum să mă opun. O puteau face. Aveau frâul liber, de fapt. Dar aveam să mă conving că teoria este totdeauna cu un pas sau doi în urma realităţii.

Mă simţeam confortabil, deplasarea lecticii era silenţioasă, ei nu aveau saboţi de lemn în picioare, sau pantofi cu blacheuri, aveau picioarele goale. Înaintam cu pas normal de aborigean, lectica avea o mişcare de legănare, de dute-vino, şi deşi maimuţica mă gâdila pe ceafă, îmi păstram zâmbetul pentru fotografii de ocazie. Lentoarea deplasării pe acel pod superb, un arc deasupra mării, mă trăgea la aţipeală, maimuţica mă părăsise, sărise pe coviltir şi de acolo pe capul aborigeanului din faţă. După un timp maimuţica plictisită de indiferenţa aborigeanului, acesta era neutru ca abanosul, se întoarse pe coviltir.

Ea se spânzură cu o mână de pânza acoperişului, şi se legăna ca un pendul, lovindu-mi umărul , la intervale egale cu o secundă. Îmi imaginam că-i o bombă cu ceas ... Număram loviturile ei de umărul meu, mă aşteptam ca din clipă în cilpă să explodeze. Eu când am închiria-o nu am verificat-o, să văd dacă are vreun mecanism ascuns.

Văzând că la secunda zece nu s-a dezmembrat, la balansul următor i-am adăugat un supliment de energie, din zvâcnitura umărului meu ...Mişcarea de pendul, mişcare ce i-o fi plăcând de vreme ce nu avea de gând să se oprească, am transformat-o în mişcare circulară, mişcare ce o aruncă fain frumos pe coviltir...

Mi-am reluat starea de tihnă dată de peisajul înconjurător , în mod special Opera House - o capodoperă a arhitecturii veacului trecut, scoici uriaşe ieşite din apele mării.


operahouse
În stânga mea acelaşi sir de limuzine târându-se alene.
Monotonia deplasării mi-ar fi indus o stare de aţipeală, dacă n-aş fi simţit pe pielea mea, a obrazului stâng, stropi reci . Am tresărit ca pişcat de urzică, primul gând ce mi-a venit :
- Maimuţica mă scuipă în plin obraz. Aşa tare să o fi supărat că am scos-o din balans?

Gândul îmi fuse alungat de o ploaie de stropi ce imi inundă ceafa şi partea laterală stânga, de la obraz până la braţ.
Un alt gând mă fulgeră:
- Dacă a juns maimuţica să se pişe pe mine, înseamnă că este roşie ca para, de supărare.

Îmi zbură şi gîndul ăsta când o văzu-i coborând agitată de pe coviltir, sărind pe chelia capului, şi lunecând ca o disperată se ancoră în cele dinurmă de urechile mele. Uitasem că eram ras în cap şi uns cu ulei. Mă făcusem aşa înainte de a veni în această metropolă, aflată la intersecţia meridianului de 151 de grade cu paralela de 34 grade, din emisfera sudică a planetei.

Când m-am întors cu toată partea stângă a corpului să văd cine mă scuipă, am primit o perdea de apă direct pe faţă, capul fiindu-mi acoperit de trupul maimuţei.
Am scuturat capul, maimuţa stresată a căzut pe patul lecticii.
Mi-am ţinut ochii deschişi pentru a vedea cine mă stropeşte ca pe o plantă de grădină.
Nu mi-a trebuit mult să mă dumiresc .
O maşină–stropitoare, un monstru, venea din urmă şi se angaja în manevra de depăşire a lecticii.


-Să nu mă fi văzut? Să nu fi observat că lectica era ocupată şi de un om nu numai de maimuţă?


Pentru aborigenii mei, conducătorii lecticii, stropii reci nu le dădură niciun semnal de alarmă. Ei, nici gând,  să crească viteza.
Am bătut din palme de mai multe ori, semne că ei trebuie să pornească la trap. Până să prelucreze ei, semnalul, şi să dea comanda adecvată picioarelor, dihania -stropitoare trecuse cu perdeaua de apă peste mine şi peste maimuţă. Când lectica a prins viteză, depăşind animalul-stropitor, o nouă perdea de apă se împrăştie pe noi, udându-ne de-a binelea.
Nu ştiu eu cum arătam, dar maimuţa arăta jalnic, i se vedeau dăre albe prin părul desfăcut de jeturile de apă. Ploaia venită din stropitoarea dihaniei cu motor şi patru roţi, deschise aborigenilor, cu o întârziere specifică naţiei, valva temporizatoare, îi scoase din toropeală. Ploaia artificială le căzu ca un bici.
N-aş fi vrut să-i opresc cu un pocnet din degete, rinocerul-stropitor era în spatele nostru.
Probabil că aborigenii de la cârma lecticii au intart în stare de alertă, ca atunci când pe urmele lor ar fi fost un animal de pradă.

Au trecut din proprie iniţiativă la faza de galop, stiut fiind că aborigeanul e în stare să alerge iute ca struţul atunci când trebuie musai să prindă un cangur. Aşa am parcurs ultima porţiune a splendidului Harbour Bridge. Maimuţica udă ca o zdeanţă sărea ca o minge de baschet în lectică, nu numai din cauza deplasării galopantă a ansamblului lectică-aborigeni, cât şi a plăcerii ancestrală de a ţopăi.

De un palmier, crescut lângă faimosul Harbour Bridge, ne apropiam cu viteza dată de fuga aborigenilor. Doar cât mi-am întors capul, să vad dacă mai este pe urmele noastre monstrul acvatic, atât a durat saltul, făcut de maimuţă, din lectică în palmierul cu vârful frunzelor la înălţimea podului metalic. M-aş fi luat cu mâinile de păr, dar capul îmi lucea în lumina blânda a zilei de iarnă, aşa că am rămas cu braţele ridicate în aer, apoi le-am împreunat ca la o rugăciune :
- Dă doamne minte maimuţei să stea acolo în palmier, până voi ajunge la ea, să se creadă că-i în bananier. de ce am închiriat-o lăsând zălog paşaportul?

Nu am apucat să-mi continui jelania, că aborigenii mei au cotit-o brusc pe prima stradă care făcea la dreaptă. Au intrat mărind şi mai mult viteza, ei neştiind ce-i aia forţa centrifugă ... Lectica s-a clătinat pe o parte si eu cu ea. M-am înclinat mult ... mult ... am întins mâinile, din instict doar, vedeam cu proprii ochii cum mă apropii cu partea lucioasă a capului de caldarâm ...

Recunosc, văzut de sus, Harbour Bridge ... nu mi se părea impresionant, era un simplu arc metalic peste o apă albastră ...Alăturea câteva scoici îngrămădite ...Da, era Opera House ... Metropola devenea din ce în ce mai mică şi neînsemnată ... Văd nori coborând ce-mi dau senzaţia că urc ... Sunt într-o altfel de lectică, este o nacelă legată de frânghiile unui balon uriaş ... Lângă mine pare a fi un aborigean dar nu ! ... avea căciulă, ochelari, mască de oxigen, avea fel de fel de echipamente pe el ... îmi vorbeşte într-un grai cunoscut :
- Mă cheamă
Leo Dickinson
. Zburăm spre nord , spre Himalaya. Îţi ofer primordialitate în a lua, de la înălţimea de peste zece mii de metri, imaginea celui mai înalt vârf de pe planeta noastră ...

Simt frigul în oase, inspir precipitat, simt lipsa aerului ...

everestul

17 iul. 2009

O graţie

fata-de-pe-plaja


- O, graţie! Cine eşti tu ? Aglaia, Euphrosyne sau Thalia ?
- Eu sunt Eco, o garanţie că Marea Neagră e curată!
- Te implor, nu mă ameţi! poţi să dai jos vălul ... ce acoperă această declaraţie?
- Ascultă puişor, dacă vrei să te simţi bine cu mine la mare, nu uita:



să păstrezi curățenia pe plajă și să foloseşti locurile special amenajate pentru depozitarea gunoiului;
să nu arunci , să nu deversezi nimic în apa mării;
să ai un comportament civilizat la plajă și să respecţi indicatoarele instalate;
să consideri apa ca un aur albastru;
să înoţi doar în locurile indicate;
să protejezi speciile de viețuitoare marine;
să foloseşti doar ambarcațiuni care nu poluează şi cu un consum redus de combustibil.


Gata! Las totul baltă. Plec la mare! Dacă nu voi reuşi să ... o voi căuta să-i cer graţie. O graţie vă rog!

14 iul. 2009

Ei sur pont, eu sub pod

poduri-pe-sena
Foto: Andrei


Raze fierbinţi de soare mă trezise. Eram sub un pod de pe Sena. Nu aş fi dormit pe pat din cartoane, acoperit cu o pătură moale din polietilenă, dacă ploaia de cu seară, ploaie cu găleata, nu m-ar fi arestat, nu m-ar fi ţintuit locului . Aşa de afurisită ploaie fuse, că mă obligase să renunţ de a mă caza la un hotel de trei stele, aflat mai în amonte, vis-à-vis de turnul Eiffel, aşa cum plănuisem să fac cu o dimineaţă-n urmă.
Înainte să deschid ochii - o rază mi-i înţepa, mi-i ardea - urechile îmi fu agresate de vorbele zgomotoase a unui grup gălăgios aflat pe podul de deasupra mea, sur le pont.
Deodată o sigură voce acompaniată de acordeon îmi răscoli vremuri de demult, când profesoara mă învăţa franceza, cântând. Ce vremuri! Se duseră! Ce pofesoară fu!

Sur le pont d’Avignon,
L’on y danse, l’on y danse
Sur le pont d’Avignon,
L’on y danse, tous en rond
Les beaux messieurs font comm’ ça
Et puis encor’ comm’ ça.
Les bell’s dam’s font comm’ ça,
Et puis encor’ comm’ ça.
Les soldats font comm’ça
Et puis encor’ comm’ ça.
Les musiciens font comm’ ça
Et puis encor’ comm’ ça.
Les officiers font comme ça
Et puis encor’ comm’ ça.
Les bébés font comme ça
Les bons amis font comme ça
Les musiciens font comme ça
Et les abbés font comme ça
Et les gamins font comme ça
Les Laveuses font comme ça

Melodia scăsuse în tărie semn că grupul se depărtase de mine, cred că ei trecuseră podul, mai auzeam doar frânturi din ea, ca şi cum ar fi luată de vânt:
… d’Avignon … danse … danse … pont d’Avignon … rond.
Se stinse, parcă nici nu fuse. Se duse !

Ce mai! Îmi sărise somnul. Arunc plapuma de pe mine, mă ridic până la jumătate, intind mâinile să-mi ating cu ele vârfurile picioarelor, adică să mă calibrez să văd dacă n-am intrat la apă, de bucurie că-s tot standard, sar în sus ca un arc destins şi ca un fel de mulţumire târzie adusă celor de mă încântară cu acea melodie, le-am strigat, deşi doar podul mă mai auzea : VIVE LA FRANCE!

Lacrimile îmi spălară faţa, lacrimi de tristeţe … Îmi amintii de ţărişoara mea , de Ziua ei, ţinută cu sobrietate la început de iarnă. Îmi amintii de noaptea de dinaintea defilării trupelor române pe sub Arcul de Triumf, noapte petrecută prin canalele de sub tribuna oficială. Trebuia să urmăresc să nu care cumva vreun boschetar să se încălzească cu vreo bombă, crezând că-i butelie. Adormisem spre ziuă, de fapt frigul mă înţepenise sub o conductă, când mă trezise cutremurul produs de şenilele maşinilor, zgomotul tehnicii de luptă ce trecea prin faţa tribunei oficiale. Am ieşit când totul amuţise la suprafaţă, conform consemnului primit de cu seară, de la cei omenoşi, în pardesiu şi cu pălărie, care veniseră să sigileze capacele canalelor. Am ieşit la lumină .. Era ziua ţărişoarei mele. Mergeam legănat de fericire , când deodată mă plesni în nări miros de mâncare caldă … Am prins cu chiu cu vai un carton cu fasole şi cu ciolan afumat , un coltuc de pâine si-un pahar de rachiu …

Mi-am şters resturile de lacrimi - de fapt vântul de dimineaţă stârnit de apele Senei mi le uscase- şi-am mai strigat o dată, dar pentru ţărişoara mea: VIVE LA ROUMANIE! Uite aşa am vrut eu, deşi era vară, şi eram în misiune la Paris!

12 iul. 2009

Cât de mult am prospera ...

la+defence

Cât de mult am avea de câştigat dacă românii răspândiţi prin diaspora s-ar ajuta! Ehei!

Nu ştiu ce-am avea de împărţit de nu ne înţelegem noi cu noi, când vremurile astea de mare criză ne găsesc pe afară, în diasporă.

Eram pe 13, rue Julien, în cartierul La Defence, ploaia cu găleata mă proptise sub fereastra deschisă a unei cădiri uriaşe din inox şi sticlă - bând bere cu un conaţional, fiecare din sticla lui, chestie de igienă personală. Fiindcă nu ajungeam la pervaz - nici pisica nu s-ar putea căţara pe un perete placat cu sticlă - l-am rugat pe conviv să stea capră, să intru în casa aceea pe fereastră, să mă adăpostesc de ploaie. Am alergie la ploaie, mă mănâncă pielea, degetele. Ne-am certat mult pe ideea că i-am cerut să mă ajute. Că ce-mi veni aşa deodată, că ploaia i-a răscolit reumatismul din oase, că îl doare spinarea ... Eu încercam să-i explic că ploaia venise la timp, că ne este prietenă ca pădurea haiducului. Când auzise de haiduc parcă îl trăznise ceva în frunte ... fruntea i se încreţi, începuse să priceapă întreprinderea mea, că ar avea şi el de câştigat, dar era prea târziu, stătuse ploaia.
Nu mai aveam nici un alt alibi să mai intru prin fereastră în casa aceea. Şi ce peredele avea! Se vedea din stradă că era o casă dotată. Şi ce mă scărpinam! Tare mă mânca pielea!

Am plecat scărpinându-mă, pe alt 13, rue. Parisul este mare, slavă Domului. Stărui în ideea mea că treisprezece imi este cu noroc, mă scoate din criză. Hehei! Cine să priceapă!

10 iul. 2009

O, vino!

O, te-aştept !
Sâmbătă vino!
Cu sferele tale de Lumină,
Venus din Milo!
Cu degetele să le mângâi sălbatic,
Nebunatico!
Să mă descarce electrostatic,
De fotonii năvalnici adunaţi
De câteva zile Lumină, de Marţi,
Uşuratico!

O, vino!
N-avem nicio vină,
Nu sunt nebunii,
Nu ştiu poezii,
Suntem copiii,
Suntem iezii
Luminii ce ne alină!

7 iul. 2009

Ultima cireaşă

Avea trunchiul gros, coaja crăpată, pe alocuri îi izvora un lichid vâscos, cleios, ce se-ntindea până se-ntărea, sau se aduna grămadă de mărimea unui ochi de broscoi sau de bou, într-o paleta largă de culori. Avea şi cioturi, amintind de crengile avute când era copilandru de pom.
Îl luai în braţe să-l înduplec să mă lase să mă caţăr din creangă-n creangă în coroana lui deasă.
Ii întind o mână, mă prinde cu ciotul, degetele răsfirate de la cealată mână mi le prinde cu răşină. Mă răstingneşte pe trunchi cu faţa lipită de coaja lui aspră ca barba nerasă, nu-l las să mă spânzure mult, îmi îndoi picioarele agăţându-mă cu degetele de bube cu răşină, de cioturi. Două crengi firave cândva, primele din crengile lui, acum două crăci groase răsfirate în cruce îmi vin streaşină. Cu o palma sprijinită acolo, în zona inghinală dintre trunchi şi cracă, şi cu cealaltă mângâiată de scoarţă, mă trag pe trunchi ca soldatul pe burtă târâş, până ce cu un genunchi simt lustrul coajei, iar de celălalt genunchi mă prinde cealaltă cracă.

Rămân în genunchi , cu trunchiul pomului prins în braţe, îmi potolesc zvâgnirile sângelui din vine, ritmul alert al inimii. Caut o creangă mai sus, deasupra capului, ea mă prinde de mână şi mă ridică în picioare, lipindu-mă de trunchiul învelit în bandaje din coajă albicioasă pe alocuri pătată.
Mă primi în intimitatea lui. Din mine crescu crengi.

Sunt pom. Privesc de aproape coroana ca un candelabru cu braţe din crengi şi becuri din cireşe.
Îmi odihnesc privirea pe o crenguţă, mlădiţă de un an, împodobită cu rodul fecundării florilor în luna mai. Le-au fericit albinele, inconştiente de binele ce-l fac, când ele au adunat polenul florilor, cum se încarcă morarul cu făină pe tot corpul din cap până-n picioare. Sunt mari , cărnoase, negre de coapte. Sunt departe, până la ele ajung dacă fac echilibristică pe cracă.

O pasăre se opreşte din zbor chiar pe crenguţa plină cu cireşe. Ce simplu şi firesc pentru ea. Cât m-am căznit să mă caţăr în pom, genunchii îmi sunt zgâriaţi, coaja aspră a trunchiului îmi lăsase dâre roşii. Mă uit lung la ea, nu ştiu dacă e graur sau coţofană. Este o stăncuţă. Ea nu făcuse mare efort, se oprise din zbor, se prinse cu ghearele de crenguţă. Câte vizite pe furiş cireşului făcuse? Ea nu le adună în trăistuţă , ciuguleşte şi pleacă.

Eu mă uit în jur, o văd , întind mâna şi o prind - o cireaşă rămasă uitată pe o creangă apropiată. Îmi umple gura, zeama ei , ce gust plăcut au cireşele răscoapte.
Ar trebui să trăiesc o lună de vară în cireş! Nu! Ar trebui să mă urc în cireş primăvara când înfloreşte, să dorm cu el, să-l încălzesc, să-i topesc bruma din nopţile reci. Să-i fecundez florile pe care albinele grăbite le lasă virgine. Să cobor din cireş când bate vântul printre crengile rămase văduve de rod.

Eu şi pasărea ne privim! Ne desparte o creangă, o singură creangă ce mai rămase plină cu cireşe. Ea ar vrea să ciugulească una, eu să-mi umplu burta. Ea aşteaptă să fac un pas să vadă dacă sunt om sau o creangă mai groasă de pom. Eu aştept să se convingă că nu sunt om, să vină să ciugulească dintr-o cireaşă, nu mă grăbesc, îmi rămân destule să mă satur. Nu ştiu ce a fost în capul ei, mi-a intuit lăcomia ... îşi întinde ciocul şi bărbia, îşi desface în evantai aripile, bate aerul cu ele, crenguţa cu cireşe intră într-un dans săltăreţ, cu fiecare mlădiere de crenguţă câte-o cireaşă se desprinde din codiţă şi cade. După ce stăncuţa încetează să se mai dea uţa, pe crenguţă rămâne doar o singură cireaşă. Amară privelişte !
- Să o mănânce ea! Eu nu sunt graur!

Stăncuţa se desprinde de crenguţă, se ridică bătând aerul cu aripile, se duce-n văzduh, pe mine lăsându-mă cu ochii la cireaşă, plin de năduf.


3 iul. 2009

El ciocoi, ea ...

Nimic nu este mai periculos pentru un stat ce voieşte a se reorganiza, decât a da frânele guvernului în mâinile parveniţilor, meniţi de concepţiune a fi slugi şi educaţi într-un mod cum să poată scoate lapte din piatra cu orice preţ!
Scria, Nicolae Filimon în Prolog la Ciocoii vechi şi noi, roman pe care l-a publicat în 1863. Peste numai doi ani, se stingea din viaţă, la vârsta de 46 de ani. Din 1865 se odihneşte la Bellu. Ne-a lăsat o frescă , o cronică a moravurilor din vremea lui Caragea şi până la Gricore Ghica cum spunea criticul literar D. Panaitescu Perpessicius.

Cuvântul ciocoi nu a fost scos din dicţionar. Este de genul masculin, din două silabe, prima este anagramarea celeilate. Unei persoane de genul feminin îi spunem tot ciocoi? Amanta cicoiului cum se numeşte? Să-i spunem ioccoi , tot prin anagramarea primei silabe, sau două silabe in oglindă.
Ioccoi are o anumită conotaţie, dar tot de genul masculin îi: un ioccoi - doi ioccoi. Sunt acei bărbaţi viteji care după ce ies din delta Nilului vorbesc piţigăiat ... crocodilul ştie de ce. Să revenim! Cum s-ar scrie ciocoi la genul feminin? Ciocoaie sau ciocoaică! Fetelor le plac diminutivele.Atunci am găsit forma potrivită: ciocoiţă .
Ciocoii vremurile noastre , dar şi ciocoiţele, aşijderea, scot lapte din piatră, mai pe înţeles: din marmură de Ruşchiţa, din bordură, din drumul sau uliţa desfundate, din scândurile de brad ale scenei, din fotoliul de europarlamentar ...
Dintre sute de ciocoiţe care plecate de JOS să lupte să ajungă, şi unele chiar au ajuns, SUS la vârful PUTERII, am ales pe cele mai ... frumoase!





Amorul de patrie, libertatea, egalitatea şi devotamentul sînt vorbele sacramentale ale ciocoiului, pe care le rosteşte prin adunări publice şi private; dar aceste virtuţi cetăţeneşti de care face atîta pompă, nu sînt decît treptele scării pe care voieşte a se sui la putere; şi uneori cînd ele nu-i servă de ajuns , el aleargă la stăini şi primeşte de la dînşii posturi în ţara sa. (Nicolae Filimon, Prolog Ciocoii vechi şi noi)