O reţetă

pentru ăsta micu - Anul Nou. 

E tare faină, nu vă trebuie făină,  drojdie şi   nici apă. 

Umpleţi cofa  cu pulbere de stele, adăugaţi un strop de Soare păstrat  de cu ziuă în căuşul mâinii sau inimii, cum vă e mai bine la-ndemână, frământaţi cu drag,  iar pentru  a se lega plămada adăugaţi  iubire cât vă lasă inima, iar pentru  gust  puneţi un strop din bunătatea voastră, acoperiţi aluatul sufletului  cu Binecuvântarea  Domnului - dacă îl rugaţi duios o să vă dea, dar nu uitaţi să iertaţi păcatele celor de v-au greşit.
Să fie de bun sosit  Noului An şi  vouă numai de bine!

 LA MULTI ANI!

Sursa inspiraţiei:  ziarul comunităţii braşovene.

Nu contează câtă învăţătură ai

contează din ce gaşcă faci parte. Gaşcă de gaşcă, nu din aia rău famată de cartier, gaşcă de 'telectuali. Totul e să ai pe cineva asemenea ţie ca nivel de instruire care să te tragă sus, dar sus bine de tot, în fotolii de senator, deputat, ministru sau secretar de stat.

Gura păcătosului, e vorba de Băsescu, adevăr grăia: "Şcoala scoate tâmpiţi!"

Un caz devenit de notorietate, gaşca lui Falcă, primarul Aradului, gaşca demnitarilor fără prea multă şi serioasă carte:

Traian Igaş, Ministrul Administraţiei şi Internelor, tâmplar de meserie mai întîi, apoi cu studii liceale incepute la un liceu din Pecica, continuate  la un liceu din Nădlac.  Când a terminat liceul avea 24 de ani, unii zic că 30. A absolvit Facultatea de Drept, forma de învăţământ la distanţă, cu note mediocre, de!, avea o vârstă, 40 de ani. Nu a fost un copil precoce dar nici cartea nu a îndrăgit-o;

Daniel Funeriu, Ministrul Educaţiei, a absolvit doar 11 clase şi nu şi-a echivalat studiile liceale şi superioare în România. Mai are timp, deocamdată e doar ministru;

Eugeniu Pistru, secretar de stat în Ministerul Transporturilor, fost tinichigiu şi şofer, după care a absolvit liceul şi facultatea la distanţă (ID).

Silviu Bian, preşedintele Agenţiei pentru Ocuparea Forţei de Muncă;

Sorin Blejnar, preşedintele ANAF;

Alexandru Tonca, chestorul, adjunct al şefului IGPR; 

Ioan Dascălu secretarul de stat în MAI;

Florian Coldea, general,prim-adjunct în SRI.

Lista poate continua:

Costică Canacheu președinte al Comisiei de Apărare, electrician de meserie;

Monica Ridzi, fost ministru,   fostă dansatoare in cluburi de noapte;

Elena Băsescu, europarlamentar, fără studii universitare atestate, doar un curs de câteva săptămînipe undeva prin State.

Va trebui reformat din temelii sistemul de accedere în funcţii publice; să se facă o preselecţie, adică, indiferent de studiile pe care le are candidatul, acesta să treacă cu succes probele: alergare 3000 m, căţărare pe frînghie, săritura peste cal, 50 de flotări, 100 de genuflexiuni. Probele să se dea pe stadion cu accesul neîngrădit al plătitorilor de taxe şi impozite.
Parcă aşa ni se spunea cândva: minte sănătoasă în corp sănătos!

Hai! gata cu bârfa! să primim cum se cuvine Noul An!

La Anul şi la Mulţi Ani!

Gata cu amăgela

- Naivi mai sunţeţi bre! Voi chiar aţi crezut că vine Moş Crăciun? Hai, gata cu amăgeala! La munca fârtaţilor, că e gata anul şi nu aţi îndeplinit planul. Mai are balta peşte! Dacă mai aveţi bani şi n-aveţi ce face cu ei, daţi-mi-i mie, că eu ştiu cum să vii ţin! Hai, că-mi sunteţi simpatici! Ho! Ho! Ho!

- Nene, hai, lasă-mă! N-o fi venit El cum m-aş fi aşteptat, dar mi-a dat prilejul de a face un stop-cadru, un popas la sfârşit de an, de a-mi oferi un moment de meditaţie pentru a-mi spune mie însumi ce am izbutit sau ce nu. A fost cel mai anost, fără de vervă, fară pic de entuziasm. Să speram, - O, sfântă Speranţă! că tot de un Moş Crăciun ne vom elibera iarăşi!

Copii, o minune!

Ninge Decembrie! Ca prin minune mai jos de Steaua Polară, de sub streaşina cerului se prăvălesc Moşi, turme de reni, sănii doldora de mirifice daruri. Pe poteci ce duc în cătune neaua s-aşterne covor pe care  alunecă sănii. Din case, printre florile de gheaţă ce se topesc pe ferestre copiii privesc o minune: ninge cu Moşi cu dalbe plete, cu sănii argintii, cu zurgălăi în coarnele renilor.Din înaltul cerurilor Domnul coboară să ţină în mâini, timp de câteva clipe, globul azur din care răzbat glasuri melodioase ce-L colindă...

cei mici ...


dar, şi cei mari!


La mulţi Ani, copii şi oameni mari!

Anacronism

Era trecut binişor de amiaza zilei de iarnă. Cerul de-abia se ţinea să nu cadă peste blocuri, case, maşini şi oameni. Parcul central al oraşului părea un muzeu în aer liber. Aleele, băncile, pomii păreau jucării din vată de zahăr, iar oamenii de pe alei, păreau încremeniţi ca nişte statui de ceară. Doi oameni, ca două jucării stricate, vin unul spre altul cu paşi rari pe aleea principală. Ei se opresc undeva pe la mijlocul aleei, se salută, unul ridicând încet o mână, celălalt înclinând un pic capul. După ce se aşează pe o bancă acoperită cu un strat de zăpadă gros de o palmă, devin statui, încremenesc completând decorul. O vreme nu se mişcă, doar aburii ce le ies pe gură şi nări îi trădează că sunt vii. Din răsuflarea lor, aerul cald le iese pe nări şi gură ca aburii vechilor locomotive ce pufăie înainte de a pleca din gară. Dacă ai reuşi performanţa să te apropii de banca lor, venind tiptil prin spatele lor, vei descoperi că cele două jucării vii sunt doi bărbaţi trecuţi de amiaza vieţii, îmbrăcaţi în haine groase ponosite, unul e cu palton celălat e cu o manta fără nasturi şi decolorată, în picioare cu cizme, unul le are din postav, celălat din piele de bizon, cizme uzate, pe cap au căciuli trase până peste urechi, a unuia din blană de iepure cu păr lipsă pe alocuri, a celuilat din imitaţie de blană de culoare maro şi cu clape. Feţele nu ai cum să le vezi, dar, îţi spun eu că sunt nerase şi pătate de roşeaţă, dar, nu că ar crăpa de sănătate, ci din pricina gerului. Şi dacă ţii mâna pâlnie la o ureche, pe partea mai aproape de ei, îi vei auzi şi ce sporovăiesc:

- Nu-i frig tare!

- În casă e mai tare ...

- Şi la mine ...

- Si la tine?

- Ce te miră!

- Nu ai centrală?

- Degeaba, nu mearge cu aer.

- Ce, vrei să crească preţul şi la aer.

- Asta ne-ar mai lipsi.

Când începuseră să se încălzească vorbind, taman atunci s-au şi oprit. Dacă nu te grăbeşti, chiar dacă dârdâi de frig, mai stai un pic, poate cei doi mai au ceva să-şi spună:

- E mai frig ...

- Spuneai că nu e frig

- ca pe vremea ăluia...

- Aha!

- de-l ciuruiră ...

- Ca pe un vânat.

- ca pe un câine bătrân.

- Nu mai are nici o şansă.

- Să învie? Cum dracu’!

- Să o păţească la fel!

- Cine?

- Ăsta de acum.

- O nouă răscoală!

- E târziu!

- Pricini de o răscoală ar fi.

- Care să fie?

- Sărăcia ne invadează?

- Da!,se întinde ca ciuma!

- Se stă la coadă pentru ajutoare?

- Ne calcă sărăcia pe picioare.

- Găuri în buzunare?

- Eu nu mai am nici buzunare.

- Aprind un singur bec.

- Eşti fericit!

- Căldură cât poate să dea un calorifer.

- Eu le-am blindat pe toate.

- Mănânc un ou la trei zile.

- Eu nici la patru!

- Pensia îmi ajunge o săptămână!

- Pe mine nici trei zile!

Deşi vorbiseră sacadat, cum face o armă când tragi cu ea în regim de foc cu foc, ei nu izbutiseră să se încălzească, aşa că un timp ei nu mai scoaseră decât rotocoale de aburi. Dacă te-ai plictisit poţi să pleci! Nu e minic interesant, vorbesc banalităţi, ce-ai fi crezut că-şi spun ?

Cel care înşiruise o parte dintre germenii vechi ai unei noi răscoale, nu uitase că celălalt îi spusese cu nonşalanţă că e prea târziu. Îl făcuse curios, aşa că deschise robinetul îngheţat al ciorovăielii :

- Ai spus că e târziu ?

- Nu numai că e târziu,

- Dar, ce mai e?

- Ăstuia nu-i place să vâneze.

- Şi dacă i-ar plăcea?

- Ar merge la o vânătoare de fazani!

- Unde ?

- La Ghimpaţi.

- Păi să-l cheme Vănătorii, cei de la Asociaţie.

- E prea târziu...

- Niciodată nu-i prea târziu.

- ca să se întâmple ...

- Trebuie să se întâmple!

- cum s-a întâmplat în ziua de douzeci şi cinci!

- De Crăciun?

- Trebuia să i se organizeze...

- Ce?

- o partidă de vântoare de fazani în ziua de zece.

- Păcat, celelate pricini erau coapte bine...

- De ce vânătoare în data de zece şi nu în douăzeci şi unu?

- Ca să aibă timp să mănânce din savuroasa carne de vânat.

Cei doi, ca două jucării teleghidate cu bateriile descărcate, au amuţit şi multă vreme nu au mai scos nici rotocoale de aburi… Ba, nu, iată că din nări le ies aburi ca fumul ce scapă printre cărămizile rare ale hogeagului. Sunt şanse să-şi revină!

Păcat! E târziu. S-a făcut seară. Ziua se scurtează ca pânza de proastă calitate după fiecare spălare. Parcul, muzeu în aer liber, este înghiţit de întuneric, dar nu deodată, ci mai domol, cum şarpele Boa încolăceşte un bou şi apoi îl înghite. Două umbre, se ridică de pe bancă, una o ia în dreapta cealată în stânga, ca doi vechi cavaleri ce se înfruntă în duel. Dar nu se mai opresc să se întoarcă şi să-şi trimită reciproc câte un glonţ, ci dispar înghiţiţi de întuneric ca şi alea cu pomii de pe margini.

Un purceluş revoltat

De ce te uiţi cu reproş la mine? - mie aşa îmi pare privirea ta. Îmi spui să-mi văd de lungul nasului? Pardon!, lungul râtului. poate, respectă-mi obârşia! Nu-ţi cer prea mult.

Îţi mai citesc din privirea mirată, că locul meu n-ar trebui să fie în sacul cu jucării, ci în coteţ. Mai întâi, aş vrea să te corectezi! Ce vrei să insinuezi? Bine că vrei să mă trimiţi la coteţ dar nu vezi, şi nici nu te întrebi de ce am urechile lungi. Ai zice repede, gândindu-te la criză, că de foame mi s-au lungit. Nu! aşa m-a născut mama, sau purceaua cum ar fi pe înţelesul tău, deşi ţie ţi-ar plăcea mai mult scroafă. O-i fi eu mic dar am auzit de discriminare. Nu sunt venit cu pluta! Hai! că mă abaţi şi uit ce vreau să-ţi spun. Poate că în timpul cât mă purta în burtă i s-o fi lungit ei urechile - nu de foame, of! numai la mâncare te gândeşti -, de zvonurile care zilnic o asaltau: ba că i se reduce tainul, ba că n-o să mai fie mălai, ba că o să i se reducă porţia zilnică de gulii, ba că o să-i taie una, ba că o să-i taie din alta. Şi asta când i se întâmplă? - în vară, când nici nu-i era gândul la Ignat. Ce mai! a stat în stres tot timpul cât m-a purtat în burta ei! - nu ştiu ce înseamnă stres, dar fiindcă l-am auzit de la mama mea, îl folosesc şi eu. Mai spunea că a fost mai stresată decât a fost înainte de Ignat. A trecut de Ignat, fiind purcea, bine scroafă dacă aşa îţi place. Ştii cum se spune, nu ai scroafă nu ai purcei, nu ai purcei nu ai ce tăia de Ignat. Hai să trecem peste asta, nu-mi face plăcere să mă gândesc ce mă va paşte şi pe mine când voi fi de cel puţin o sută de kile. Ce îmi mai spunea mama? că pe timpul sarcinii i se reproşa că este asistată social, că tot neamul ei este un neam de asistaţi, că aşteată să-i fie zilnic troaca plină, fără a şti că bate vâtul prin hambar. - Chiar că a înebunit lupul, omul e chior, ce râtul meu, ce mă … pe mine grija hambarului, că e plin, că e gol! Uite că m-am enervat, eu purceluş cu pielea fină, de catifea! O-i fie eu din neamul râtoşilor, dar până să am şoricul gros mai va! Hai!, zău aşa! să nu ne abatem de la subiect. De ce m-am urcat eu pe săculeţul cu jucării? Am şi uitat ce voiam să-ţi spun! Da! … Eram printre multe alte jucării, pe raftul de la magazinul ăla mare cu de toate: de-alea, de-alea şi de-alea, ştii tu mai bine! – Uite, că sunteţi mai mulţi care vă uitaţi la mine! -Măi! voi de vă ziceţi oameni, nu vă mai plângeţi că e sărăcie, văd că daţi iama prin magazine, ieţiţi pe uşă cu cărucioarele pline! Hai că nu vreau să vă stric plăcerea de-a cumpăra orice, parcă i-aţi face în ciudă crizei. Altceva voiam să vă spun. Eu fiind purceluş de pluş, jucăria copiilor, m-am gândit ca răsplată să militez pentru drepturile lor. Nu te aşteptai ca tocmai eu! - Mă oameni mari - nu voi care vă uitaţi la mine, ăia de-au ajuns sus -, aţi uitat că aţi fost şi voi cândva copii? De ce îi stresaţi? - văd că folosesc des cuvântul ăsta, fără să ştiu ce înseamnă. Nici în burta mamei nu-i lăsaţi să trăiască cât şi cum trebuie? Vreţi să iese cu urechile lungi ca ale mele? Ce şoricu’ meu, chiar nu mai aveţi măsură? Am zis că nu-mi mai ies din fire, din firea mea, aia de râtos. Până mă calmez, le mai zic una: -De ce vă jucaţi de-a vacanţa copiilor? Uite vacanţa, nu e vacanţa! O dată le-aţi scurtat-o, apoi vă râzgândiţi - vreţi să fie mai mare vacanţa de iarnă decât cea de vară, cum n-a fost niciodată! Bine că voi, aleşii, cei de nu vă stăpâniţi, v-aţi dat vacanţe cum nu meritaţi, o lună iarna şi două vara. Hai, că încep să gândesc ca voi, şi nu asta mi-am dorit când m-am trezit în lumea copiilor. Văd că nu vă sunt pe plac, încerc să intru în sac, poate aşa trec şi eu de Ignat. (Sic!)

O scurtă poveste de iarnă

Ea obişnuia să doarmă pe hol, într-o cutie de carton, taman sub ceasul imperial cu pendula lungă.  Ea avea un somn sinusoidal cu o perioada dictată de ţipătul bitonal al cucului ce se  ivea în fereastra căsuţei aflată  deasupra pendulei. La punctul de elongaţie maximă,  Cu-cu! Cu-cu!, ca două  bile de biliard, ce se rostogoleau aiurea  prin cap lovindu-se de mantinelă, o trezeau  instantaneu. Ea se ridica speriată, îşi arcuia spinarea după o curbă de gradul doi, apoi, pe măsură ce se întindea atingând cu vărful limbii ghearele ieşite din perniţe, cu spinarea desena o parabolă convexă, iar cu burta atingea aştenutul moale de pe fundul cutiei. Când afuristul de cuc îşi termina libretul bitonal, ea cădea lată, inertă, ca o cârpă, în aşternut, adunând căldura care prea repede se risipea. O prindea somnul, taman la punctul nodal de elongaţie zero al sinusoidei. Pe când elongaţia somnului creştea din nou,  ea  se adâncea în visul cel mai profund şi dulce... Taman atunci când  el venea  spre ea - se visa  pe coama acoperişului-,  sinusoida somnului atingea elongaţia maximă şi ceasul - Trăzni-l-ar!-  Cu-cu! Cu-cu! … Ea, buimacă, începea  să se arcuiască ca o curbă de gradul şase ...


CELLA - Dar noi ne iubim
Vania- Aventura

O VIATA DE OM

Pe lîngă Biblioteca Academiei ce puţin lucru era pentru mine însăşi săraca mea casă, unde cărasem mormanul de cărţi găsite cu atîta stăruinţă pe cheiurile Parisului şi care au stat, ani de zile, pe simplele rafturi albe, abia geluite, a unei căsuţe din strada care se zicea a Sculpturii, pentru că se rătăcise acolo, aruncat într-o curte, un "om de piatră", o mitologică statuie. Gospodărie de student neaclimatizat cu o altă viaţă, în şirul de trei odăi, un antreu şi o bucătărie pe care le închiria cizmarul de lux Daniel din fundul curţii, care găzduia în alt şirag de cămăruţe pe simpaticul, vioiul doctor Grozovici, luat pe urmă, ca medic comunal, de o epidemie. Cîteva mobile culese la întîmplare completau cuprinsul acestui simplu adăpost al profesorului plătit cu trei sute de lei pe lună, - reduşi la jumătate pentru luna întîi conform cu nu ştiu ce deşteaptă regulă bugetară. Din cînd în cînd se adăugea binefacerea unui bacalaureat care m-a făcut să cunosc interesantele şcoli particulare, în care se mai prindea, măcar pentru fete, şi ceva educaţie, de la cele cîteva eleve ale şcolii Bolintineanu, lîngă şosea, la marele pension Pompilian al d-nei Zosima, la chiliile maicelor catolice, de unde veneau, cu crucea la gît, fete mari, aşa de speriate în numele Mîntuitorului şi al Maicii Domnului. M-am convins încă de atunci ce zădarnică e această cercetare de cîteva minute a unor delicate suflete de copii tulburaţi, şi de aceea nu m-am înscris între călăii iluziilor lor de diplomă. Am continuat apoi mulţi ani cu preşedenţia mea de comisie, care m-a făcut să cunosc pe atîţia profesori secundari, şi de multe feluri, care o dată dezlipiţi de pe catedra cazărmii lor, erau oameni de înţeles, glumeţi şi cu haz, de n-ai fi crezut ce teribil exerciţiu fac zilnic cu nenorociţii pui ai oamenilor.
Am cunoscut şi plaga stăruinţelor acasă, deşi n-a venit nime, ca, pe neaşteptate, la Bogdan, obişnuit a se face foarte comod în zilele călduroase de vară, mama enervată a unei candidate ca să-i explice de ce fiice ei iubită trebuie să aibă o notă mai mare. Dar am avut în faţa mea pe un părinte care, tot vorbindu-mi, începea să se joace cu portofelul plin de bumaşte, m-am învîrtit cu scaunul în jurul mesei, urmărit de o fostă colegă ieşeană care, avînd un nepot la bacalaureat, se deda la aceeaşi mişcare. Şi chiar, după un dulap care abia mă acoperea, am stat ascuns cîteva minute, ca să nu dau ochii cu Odobescu venit la mine cu picioarele lui grele de bolnav ca să-mi impuie trecerea unei rude de o absolută nutilitate. Cutare ofiţer superior, pe urmă mi-a lămurit de ce trebuie să-i trec fiii, deveniţi prea mari faţă de vîrsta tînără a unei a doua neveste, şi de un comisar de poliţie mi-i recomanda sărind pe birou şi aşezîndu-se pe el ca pe un scaun, cum făcea probabil cînd examina pe arestaţii de la secţie. Toţi mă uitau de a doua zi după căpătarea unui "şase" afară de înaltul fucţionar, de o rară creştere, care, mult mai bătîn decît mine, şi-a scos ani de zile, jenat, pălăria înaintea mea fiindcă examinasem deosebit, mai tîrziu, pe fiul său care fusese bolnav de scarlatină.
Alte venituri nu erau decît mi se pare, ceva de la Vatra sau de la Adevărul literar, unde am continuat, scurt timp, articolele de literatură din Timpul.
Şi totuşi din acest aşa de puţin desfăceam ceea ce era de nevoie pentru a mă întoarce, urmărind răscolirea materialului privitor la istoria românilor, în acele depozite din Apus, unde ştiam că se mai ascund încă atîtea comori nedescoperite. Cum se isprăveau examenele de bacalaureat, excursia ştiinţifică pornea din nou, cu aşa de puţine mijloace încît nu îndrăzneam să mă apropii de oteluri, căutînd cu ochii înştiinţările de camere mobilate care îmi păreau mai ieftine. Mă întorceam numai în ultimlile zile calde înaintea căderii iernii, şi noua recoltă de documente se adăugea la cele vechi, despre a căror publicare mai departe voi vorbi pe urmă.
Să încerc să reconstitui desfăşurarea acestor campanii de cercetări pe ţeri, dacă nu pe ani, oprindu-mă la începutul unui nou veac, care a însemant pentru mine şi fericita statornicire a veţii mele casnice, ceea ce a dat alt spor însăşi muncii căreia mă închinasem cu totul, deschizîndu-mi-se şi perspective noi în domeniul literaturii, de care, neînţeles şi degustat, mă depărtasem, şi în acela, pe care atîta timp îl despreţuisem profund, cu desăvîrşire, al politicii.

Nu întîmplător am ales procedeul, întîmplător doar fragmentul exact cât două pagini dintr-o carte mare, ca număr de pagini-765!, O VIATA DE OM, autobiografia istoricului, literatului, omului politic Nicolae Iorga, pentru a calcula mai repede şi mai exact numărul de cuvinte-283432, numărul de caracte -1390252. Am mai observat că cele două pagini au numărul de cuvinte sensibil egal cu numărul de pagini al cărţii. Sunt multe de spus!


Mîine, joi 09.12.2010, la Casa Titulescu , Şos. Kiseleff nr. 47, Bucureşti,prof. Univ. Dr. Valeriu Râpeanu va susţine comunicarea Spirit universal şi durată românească – Moştenirea geniului

Sursa: Adrian Nastase

E ziua ţării mele

O spun cu mândrie: -Astăzi, Întîi Decembrie, este ziua României, este ziua tuturor românilor! Mă gândesc ce altceva aş putea să scriu, în aşa fel să nu repet ceea ce se ştie: Întâi Decembrie ne aminteşte de miracolul înfătuit de românii  din toate provinciile veniţi la Alba Iulia, pe Câmpia Libertăţii, pentru a susţine Unirea Transilvaniei cu România, aşa cum în acelaşi an, la Chişinău şi Cernăuţi, se votase unirea Basarabiei şi  Bucovinei cu România...

În această zi se poartă, la rever, tricolorul.  La întruniri oficiale se intonează imnul ,, Deşteaptă-te române".

Astăzi suntem patrioţi! Dar de ce numai astăzi? Ce înseamnă să fii patriot? Îmi pun mie întrebarea! Pentru a încerca un răspuns, am imaginat un scenariu: sunt departe de ţară, undeva unde nu s-a auzit niciodată de România; ce aş putea să le spun pentru a mă crede că undeva pe acest pământ  există o ţară numită România?

Le-aş cere trei creioane colorate: roşu, galben şi albastru (pentru a nu avea nicio surpriză, va trebui să le port cu mine)! Le-aş desena, pe un carton or pe un perete, conturul ţării mele şi un brâu tricolor să o înconjoare.  N-aş ezita să-nconjur, cu acelaşi brâu tricolor, şi Chişinăul şi Cernăuţiul, deşi le va fi greu să-nţeleagă de ce aşa. Le voi citi  poezii  de Mihai Eminescu, poveşti şi povestiri scrise de Ion Creangă , şi nu numai (lista este lungă), şi  dacă ei nu vor înţelege semnificaţia cuvintelor, poate  vor simţi muzica lor. Apoi aş încerca   să desenez Luceafărul...
Or mai bine le-aş cânta ceva ( în acest scenariu admit că am acest talent)! Ce să le cânt? " Deşteaptă-te române"! Or mai bine o Doină! 

La proba aceasta m-ar putea ajuta Grigore Leşe, dar pentru asta ar trebui să am la mine un cd, sau dvd. 

Astăzi l-am văzut şi auzit pe Grigore Leşe la o televizune, spunând că Doina   este inclusă în patrimoniul UNESCO.

Scenariul poate continua, el n-ar trebui să aibă sfârşit...

LA MULŢI ANI ROMÂNI!

LA MULŢI ANI ROMÂNIA!