O VIATA DE OM

Pe lîngă Biblioteca Academiei ce puţin lucru era pentru mine însăşi săraca mea casă, unde cărasem mormanul de cărţi găsite cu atîta stăruinţă pe cheiurile Parisului şi care au stat, ani de zile, pe simplele rafturi albe, abia geluite, a unei căsuţe din strada care se zicea a Sculpturii, pentru că se rătăcise acolo, aruncat într-o curte, un "om de piatră", o mitologică statuie. Gospodărie de student neaclimatizat cu o altă viaţă, în şirul de trei odăi, un antreu şi o bucătărie pe care le închiria cizmarul de lux Daniel din fundul curţii, care găzduia în alt şirag de cămăruţe pe simpaticul, vioiul doctor Grozovici, luat pe urmă, ca medic comunal, de o epidemie. Cîteva mobile culese la întîmplare completau cuprinsul acestui simplu adăpost al profesorului plătit cu trei sute de lei pe lună, - reduşi la jumătate pentru luna întîi conform cu nu ştiu ce deşteaptă regulă bugetară. Din cînd în cînd se adăugea binefacerea unui bacalaureat care m-a făcut să cunosc interesantele şcoli particulare, în care se mai prindea, măcar pentru fete, şi ceva educaţie, de la cele cîteva eleve ale şcolii Bolintineanu, lîngă şosea, la marele pension Pompilian al d-nei Zosima, la chiliile maicelor catolice, de unde veneau, cu crucea la gît, fete mari, aşa de speriate în numele Mîntuitorului şi al Maicii Domnului. M-am convins încă de atunci ce zădarnică e această cercetare de cîteva minute a unor delicate suflete de copii tulburaţi, şi de aceea nu m-am înscris între călăii iluziilor lor de diplomă. Am continuat apoi mulţi ani cu preşedenţia mea de comisie, care m-a făcut să cunosc pe atîţia profesori secundari, şi de multe feluri, care o dată dezlipiţi de pe catedra cazărmii lor, erau oameni de înţeles, glumeţi şi cu haz, de n-ai fi crezut ce teribil exerciţiu fac zilnic cu nenorociţii pui ai oamenilor.
Am cunoscut şi plaga stăruinţelor acasă, deşi n-a venit nime, ca, pe neaşteptate, la Bogdan, obişnuit a se face foarte comod în zilele călduroase de vară, mama enervată a unei candidate ca să-i explice de ce fiice ei iubită trebuie să aibă o notă mai mare. Dar am avut în faţa mea pe un părinte care, tot vorbindu-mi, începea să se joace cu portofelul plin de bumaşte, m-am învîrtit cu scaunul în jurul mesei, urmărit de o fostă colegă ieşeană care, avînd un nepot la bacalaureat, se deda la aceeaşi mişcare. Şi chiar, după un dulap care abia mă acoperea, am stat ascuns cîteva minute, ca să nu dau ochii cu Odobescu venit la mine cu picioarele lui grele de bolnav ca să-mi impuie trecerea unei rude de o absolută nutilitate. Cutare ofiţer superior, pe urmă mi-a lămurit de ce trebuie să-i trec fiii, deveniţi prea mari faţă de vîrsta tînără a unei a doua neveste, şi de un comisar de poliţie mi-i recomanda sărind pe birou şi aşezîndu-se pe el ca pe un scaun, cum făcea probabil cînd examina pe arestaţii de la secţie. Toţi mă uitau de a doua zi după căpătarea unui "şase" afară de înaltul fucţionar, de o rară creştere, care, mult mai bătîn decît mine, şi-a scos ani de zile, jenat, pălăria înaintea mea fiindcă examinasem deosebit, mai tîrziu, pe fiul său care fusese bolnav de scarlatină.
Alte venituri nu erau decît mi se pare, ceva de la Vatra sau de la Adevărul literar, unde am continuat, scurt timp, articolele de literatură din Timpul.
Şi totuşi din acest aşa de puţin desfăceam ceea ce era de nevoie pentru a mă întoarce, urmărind răscolirea materialului privitor la istoria românilor, în acele depozite din Apus, unde ştiam că se mai ascund încă atîtea comori nedescoperite. Cum se isprăveau examenele de bacalaureat, excursia ştiinţifică pornea din nou, cu aşa de puţine mijloace încît nu îndrăzneam să mă apropii de oteluri, căutînd cu ochii înştiinţările de camere mobilate care îmi păreau mai ieftine. Mă întorceam numai în ultimlile zile calde înaintea căderii iernii, şi noua recoltă de documente se adăugea la cele vechi, despre a căror publicare mai departe voi vorbi pe urmă.
Să încerc să reconstitui desfăşurarea acestor campanii de cercetări pe ţeri, dacă nu pe ani, oprindu-mă la începutul unui nou veac, care a însemant pentru mine şi fericita statornicire a veţii mele casnice, ceea ce a dat alt spor însăşi muncii căreia mă închinasem cu totul, deschizîndu-mi-se şi perspective noi în domeniul literaturii, de care, neînţeles şi degustat, mă depărtasem, şi în acela, pe care atîta timp îl despreţuisem profund, cu desăvîrşire, al politicii.

Nu întîmplător am ales procedeul, întîmplător doar fragmentul exact cât două pagini dintr-o carte mare, ca număr de pagini-765!, O VIATA DE OM, autobiografia istoricului, literatului, omului politic Nicolae Iorga, pentru a calcula mai repede şi mai exact numărul de cuvinte-283432, numărul de caracte -1390252. Am mai observat că cele două pagini au numărul de cuvinte sensibil egal cu numărul de pagini al cărţii. Sunt multe de spus!


Mîine, joi 09.12.2010, la Casa Titulescu , Şos. Kiseleff nr. 47, Bucureşti,prof. Univ. Dr. Valeriu Râpeanu va susţine comunicarea Spirit universal şi durată românească – Moştenirea geniului

Sursa: Adrian Nastase