Teroriştii zilelor noastre

Avea nume de cod, sau mai pe româneşte avea porecla: teroristul, încă de pe vremea când era coleg de partid cu T. Băsescu. Trecerea dintr-un partid aflat în opoziţie în cel aflat la putere, era şi mai este la modă. Teroristul L. Dragnea a trecut în partidul lui A. Nastase, nu era loc pentru doi terorişti în partidul care se lepădase de P. Roman, făuritorul Partidului Democrat.
Aici , t. - t. (terorist-traseist) şi-a făcut pe deplin datoria, fără să-şi rişte viaţa, a pus umărul şi obrazul pentru temerarul M. Geoană, în lupta acestuia pentru accederea în funcţia de preşedinte al partidului fondat şi păstorit de I. Iliescu.

Trecut-au anii, şi când nimeni nu mai credea, două partide care se urau de moarte, şi-au unit interesele şi au format o coaliţie pentru formarea guvernului. La împărţirea ciolanului puterii, un dulău s-a înnecat cu o aşchie de os, şi repede un altul care saliva pe margini i-a luat locul.
Şi aşa se face că L. Dragnea ajunge demnitar.
Cu ocazia ungerii în fruntea ministerului administraţiei şi internelor, declara că obiectivele sale vor fi siguranţa în şcoli şi pe stradă, cât şi la o reală descentralizare şi o reformă profundă a administraţiei. Mai spunea că este copleşit de încrederea acordată de partid.
Timpul şi vremurile sunt nemiloase, nu-l lasă să elaboreze tactici şi strategii pentru a da viaţă obiectivelor propuse.
Într-o dimineaţă ploioasă de sfârşit de ianuarie, Stănişoară, demnitarul de la Apărare, anunţa organele abilitate ale statului, că în sat la Ciorogârla, dintr-un depozit cu armament s-au ciordit pistoale , puşti şi mitraliere de tip TT şi AKM. O adevărată temă pentru examenul de maturitate a guvernului Boc: găsiţi teroristul şi armele furate!
La un semn, iute s-au format filtre din organele de la Interne. Astfel, poliţiştii, jandarmii, mascaţii împânzesc căile rutiere, navale şi … aeriene, scotocesc de zor la lumina lanternelor şi a lămpilor camerelor t.v. , pentru a găsi o parte din arsenalul armatei.
Fac o paranteză: după reducereea drastică a personalului şi a armamentului, chiar cîteva zeci de arme contează în puterea de foc a armatei; privit din alt unghi, furtul de armamnet dintr-un depozit, este nota pe care o primesc cei din conducerea militară şi civilă a Armatei, pentru modul cum au reuşit să o profesionalizeze; destituirea din funcţii a militarilor care se fac vinovaţi, de la cei mai mici în grad, a caporalilor, până la cei cu stele, a generalilor, nu ne asigură că mâine nu o să se fure un tanc sau un avion. Am închis paranteza.

Spre seară o altă veste a căzut ca un trăznet peste ţară: la Braşov, un bandit a luat cu asalt o casă de schimb valutar, a tras în doi oameni care urcaseră în maşină, le-a luat geanta cu bani, iar în retragerea precipitată a mai omorât un om  care a  încercat să-l oprească. O temă similară cu aceea de mai sus.
Sute de poliţişti şi mascaţi au împânzit oraşul pentru a-l prinde pe bandit , pe criminal, adică pe terorist.
Si dacă la toate acestea mai adăugăm, cum se adaugă sarea şi piperul în bucate, starea de isterie indusă de realitatea tv , avem tabloul unor zile cu adevărat de teroare, de incertitudine, de nesiguranţă.
Până una alta, singurul care a avut curajul de a da piept cu teroristul a fost Gheorghe Lala, decorat postmortem în „semn de recunoştinţă şi apreciere pentru spiritul civic şi curajul de care a dat dovadă în încercarea de a prinde, cu preţul vieţii, un infractor deosebit de periculos”

Nu avem nevoie de eroi, nici de spor de pericol pentru că circulăam pe stradă. Avem nevoie de siguranţă, oriunde ne-am afla, în casă, pe stradă, în scoli, în spitale ...
O altă paranteză. L. Dragnea (t.-t.) se afla aseară în deplină siguranţă, la Sinaia, cu stafful partidului, la o agapă, pentru socializarea membrilor marcanţi şi a celor marcaţi de noua postură dată de participarea la guvernare.
Viaţa de partid aflat la putere merge înainte ... ca un vapor de croazieră având tot confortul şi s-ar crede şi siguranţa sporită.
Cei aflaţi în bărci şi bărcuţe cu pânzele umflate de vânt, scot întruna apa, să nu se ducă la fund.
Cine vor fi în pericol să fie atacaţi de piraţi, de ... terorişti?

Ziua ţării cangurilor

În trecutul nu prea îndepărtat, ziua de 26 ianuarie, pentru noi românii, avea o semnificaţie aparte. Era ziua când, celui mai iubit pământean al cabinetului unu, oamenii muncii de la oraşe şi sate trimiteau prin reprezentanţii lor de seamă, mii de telegrame de felicitare.

Este adevărat ca de douzăci de ani nu se mai trimit mesaje de adeziune, cabinetul numărul unu nu mai este, dar mass-media pomeneşte de această zi. Pentru cei care nu au trăit în acele vremuri măreţe, ar trebui să le oferim o alternativă.

Astăzi undeva la marginea Pămâtului, australienii îşi serbează ziua naţională. Se readuce în memoria colectivă , ziua când au debarcat primii colonişti ai coroanei britanice.
La Bucuresti fiinţează doar un Consulat onorific. Astfel îmi explic de ce Doamna Melanie Davies, Secretar I şi Consul al Ambasadei Australiei la Belgrad declara, mai ieri:
-Ziua Australiei va fi celebrată în România pe data de 26 ianuarie prin intermediul tehnologiei inovative deţinute de Cocor Channel, un imens display digital montat pe faţada clădirii Cocor Lucury Store din centrul Bucureştiului.
Este un început lăudabil. Dar displayul nu dă lapte!

Eu propun ca să dedicăm ziua de 26 ianuarie, debarcării cangurilor în România.
Astfel se va încuraja creşterea cangurilor în detrimentul porcilor şi vacilor.
Şi nu dintr-un motiv banal , ci unul strategic, de care va depinde soarta vieţii pe Pământ. Îmi sprijin afirmaţiile pe baza unui rezultat al cercetătorului australian George Wilson, privind eliminarea metanului de către diferite specii de animale. Pe primul loc se situează vaca, fie a noastră , laică, fie a indienilor, sacră, iar pe ultimul loc se situează cangurul.

Cangurul a oferit carne aborigenilor de când aceştia se ştiu pe acest pământ care astăzi se numeşte Australia. Cangurul are un sistem digestiv optimizat, are catalizator de invidiat astăzi de marii producători auto. Aborigenii nu s-au obosit să crească vite, când găseau cangur la orice colţ de ... de stradă. Carnea de cangur, ei, aborigenii, spun că este bună.

Vom avea o altă problemă.
Să vedem cum ne înţărcăm, să nu mai bem lapte de vacă. Rămânem cu laptele care vine din import, din ţări UE. Cel autohton îl aruncăm, fiindcă producătorii nu dau un preţ atractiv pentru crescătorii de vaci. Asta nu va dura mult, până vom învăţa să mulgem cangurul!?

Efectul de seră nu apare numai din pricina gazelor emanate de maşini ci şi datorită metanului emanat de vaci. Diminuăm numărul maşinilor prin triplarea taxelor, reducem numărul vacilor, şi creştem numărul cangurilor.
Sigur că ne vom lupta cu mentalităţi, dar şi cu refuzul cangurului de a trăi în România. Îi va fi greu să se adapteze la clima socială, economică şi finaciară ... Uitaţi-vă la leul nostru care în ultimul timp slăbeşte de la o zi la alta!
Dacă cangurul se va adapta, vom avea carne de grătar, vom trăi într-un mediu ecologic, fără gaze nocive, şi tot el ne va fi moneda de schimb ...
La multi ani, Australia! Să trăiască cangurii!

Lumi paralele

Privind pozele de mai jos, instantanee de la începutul veacului douăzeci:

1. Calea Victoriei, Bucureşti
2. Hora din Rucăr, Bran
3. Copii din Broşteni, Neamţ

simt că-mi transmit parfumul acelei epoci, dar îmi dau şi un gust amar: am avut şi încă mai avem doua Românii. Oare copii aceia din Broşteni, privindu-ne întrebător, au avut norocul sa ajungă, măcar să se plimbe, pe Calea Victoriei?
Vouă ce stare de spirit vă creează pozele, privindu-le?

O zi istorica

La 24 ianuarie 1859, colonelul Alexandru Ioan Cuza, domn al Moldovei, a fost ales si domn al Tarii Romanesti. Este ziua de nastere a Romaniei. Este totodata si ziua de inceput a calatoriei tanarului stat spre occident. Cine ar fi crezut ca drumul va fi lung si anevoios. Generatii si generatii, de atunci si pana astazi, l-au strabatut si-l strabat. Poate si din cauza ca unele generatii s-au ratacit pe acest drum, au trebuit sa faca cale-ntoarsa...
Am aderat, doar, la Uniunea Europeana, nu suntem integrati. Mai avem de strabatut ceva drum. De-ar fi numai in acelasi sens.
Modernizarea statului roman a inceput-o principele Alexandru Ioan Cuza, si nu se poate spune ca s-a terminat nici dupa 150 de ani...

La vremea aceea, Unirea Principatelor a avut rasunet si in Spania:
Manifestarea opiniei moldovenilor si a muntenilor a fost îndeajuns de unanima si solemna pentru ca o putere straina, care nu obisnuieste sa tina seama de spiritul popoarelor, sa o poata combate

Daca va intereseaza:
Aici venea pe vremuri Cuza
Elena Cuza- dincolo de legenda

Lumina poetului

A iubit România cum îşi iubeşte un copil mama-i, am auzit spunându-se astăzi despre poetul Grigore VIERU, după trecerea acestuia în nefiinţă.

“Sunt iarbă, mai simplu nu pot fi“ şi-a scris pe crucea de piatră, sfinţită în Duminica Rusaliilor, de pe mormântul mamei …şi de astăzi şi al lui.
Celor pezenţi atunci la eveniment, le-a spus:

„A fi simplu nu este o treabă uşoară. A fi simplu înseamnă să mori câte puţin în fiecare zi, în numele celor mulţi, până când te preschimbi în iarbă. Iar mai simplu ca iarba ce poate fi?!“

Pentru mama, poetul a scris pe crucea-i:

„Pierzând pe mama, îţi rămâne Patria, dar nu mai eşti copil“

De la lumina poetului s-au aprins lumânări în ziua învierii latinităţii în Basarabia, după amar de ani de slavie.
De la un Vânt de la Răsărit multe dintre ele se sting…
De la lumina poetului Grigore VIERU , tot mai multe lumânări iarăşi şi iarăşi se aprind.
Să păstrăm vie în inimă şi-n simţire lumina poetului.
Să aprindem lumânări la icoana poetului!

Emi vis

Mă-nalţ uşor, pot să zbor. Fâl- fâl! Mâinile-mi sunt aripi, gândul mă ajută să zbor. Pe sub mine văd case, văd castele, văd palate. Prin văi de munte, mă uit cum ape repezi curg. Ştiu că visez şi nu vreau să mă trezesc . Demult n-am mai visat că zbor.
Zbor spre muntele ivit în faţa mea ... Vine el spre mine? Nu-i un munte, este un zid uriaş. Este un monstru de piatră! Dar nu-i de piatră, parcă-i de metal. Vine spre mine! N-aş vrea să mă apropii, nu mai vreau să zbor. Metalul îşi schimbă culoarea. Este arămiu, nu, parcă îi auriu. Este tot mai strălucitor, are irizaţii. Doamne! Ce frumos este... Lumină, numai lumină. Lumina asta nu mă orbeşte (ce mai contează ,visez). Mă las cucerită, închid ochii (totdeauna eu închid ochii când mă cuprinde o plăcere).Când îi deschid (sunt în vis, nu-mi mai pun gând să mă trezesc) parcă sunt pe un alt tărâm, pe o altă planetă (aud des exprimarea asta la adresa-mi).
O întindere fără orizont, nu ca o câmpie, nu cu lanuri şi nici pajişti verzi şi cu flori. Este ca o Mare, da, este o Mare de pulbere argintie, şi liniştită. De peste tot vine lumină, o lumină odihnitoare.Nu văd nici un soare. Eu nu am umbră şi nici castelele de pe cuprinsul întinderii ca Marea.Sunt un fel de castele, dar nu din nisip, sunt din granit.Mă uit mai bine. Văd că sunt adevărate temple. Din curiozitate vreau sa văd inauntrul închis de granit.Numai gândul sau şi văntul (nu, altceva decât vântul îi, pe aici nu sunt nici furtuni, nu este zi sau noapte, dacă nu-i soare, ce deşteaptă sunt în somn!).

Gândul prin zid mă trece! Mi se arată privirii o altă câmpie ( nu mă lasă în pace câmpiile!).Stau cu picioarele afundate în nisipul fin cu reflexii aurii (nu-i ca nisipul de pe plajele noastre, un altfel de nisip), sau lumina plouă pulbere aurie. Văd mese albe ca sideful sau chiar din sidef şi scaune din sidef, cu oameni, dar nu din sidef, sunt oameni în carne şi oase (presupune mintea mea), sunt în haine, unii poartă papion. Văd şi domniţe (mai puţine, constat cu regret!) cu fuste lungi până la glezne ( care oricum nu se văd, sunt cuprinse în praf). Ei îmi sunt cunoscuţi. Sunt aidoma acelora din manualele de şcoală cu scriitori,cu poeţi, sau sunt aidoma acelora din tablourile de pe holul unor şcoli (nu toţi care sunt pe hol sunt şi în manuale!). Il văd pe unul cu barbă, pare a fi un popă. Nu ştiu ce poate să le spună celor din jur. Îi văd cum se amuză, unii chiar râd de-a binelea. Nu poate să fie decât Creangă cel poznaş. Tot aşa a rămas, un hâtru!
Titu Maiorescu stă la o masă cu George Calinescu! Ei ascultă , scriu, scrijelesc pe nişte tăbliţe cu plaivaze din cremene. Văd o doamnă cântând la harpă, înconjurată de fecioare despletite ... Hortensia Papadat-Bengescu sau Zoe Dumitrescu-Buşulenga sau...
Îl văd şi pe Nichita Stănescu (poate fiindcă imi plac ochii lui albaştri; nu ştiu cum se făcea , dar cartea mea de română se deschidea totdeauna la el, acel manual cu fotografia lui). Îl văd că vorbeşte, recită versuri iar cei din juru-i îl ascultă, clatină capetele minunându-se, se apleacă grăbiţi, notând versurile.

Privind la Marea de oameni, înaintez cu spatele prin nisipul ce străluceşte (sau din irizaţii nisipul reţine auriul), deodată simt că ceva mă atinge, mă sperii şi din instinct mă răsucesc. Este prea mare, este prea înalt. Mă dau câţiva paşi îndărăt ... faţa luminoasă..., ochii mari şi negri ..., fruntea înaltă ..., pletele îi curg pe umeri ...
Aduce, dacă mă uit mai bine, cu un poet ce are poza pe coperta de caiet.
Da este Eminescu, exact ca cel din manualul de română, sau cel din parcuri. În faţa mea, El stă într-un jilţ din cristal, el este totul numai din cristal. Pulsează în el o lumină dar nu obositoare, nu stridentă. Da! Văd un curcubeu de la El spre îndepărtări. Mă dau înpoi să-l cuprind cu toată privirea, dar tot mare mi se pare. Buzele i se miscă, nu-l aud, dar înţeleg ce-mi spune:– Cine eşti, fată suavă? Ce vânt astral te-aduce? (Auzi! Eu, fată suavă, vânt astral, nu tu crivaţ, nu taifun. Dacă îmi cere să-i recit ceva? Îmi vine să intru în praful ăsta argintiu, de ruşine).-Mă cheamă Ema! Sunt elevă în clasa a douăsprezecea de liceu. Profesoara m-a certat şi mi-a zis să-l caut mai mult pe Eminescu, iar până la Bac să-l visez! - mă aud eu vorbind (adevarul e ca nici profesoara nu mă ajuată să-l îndrăgesc sau să-l înţeleg pe Eminescu). Nu ştiu ce înţelesuri dă vorbelor mele, însă de data aceasta aud sunete cum se nasc şi apoi se sparg în mult mai multe sunete, ca acele date de atingerea a două bibelouri de cristal: - Sunt şi nu sunt ...Când nu sunt aici cu ai mei confraţi, sunt departe, tare departe, de unde vine greu şi lumina ...Când sunt în Andromeda,sunt aprope de voi, sunt acasă... Manuscrise îmi sunt tăbliţele de cristal ...Scrijelesc cu pana de ametist versuri , cânturi , icoane, tote cu simboluri româneşti... Tăbliţele colindă în eter, ele vibrează şi umplu universul cu armonia lor... Ele sunt trepte la Ceruri pentru neamul meu... (îmi vorbeşte El, sunt gandurile mele; Ştiam eu că numai in somn sunt inteligentă!).

Incep să-i spun câte şi mai câte, îi spun despre neamul românesc de acuma şi cel de demult. Simt că El ştie tot ce s-a întâmplat şi ce se întâmplă. Ştie şi de Marea Unire, şi de Marele războaie, de mizeria morală şi de proasta orânduială şi de ieri şi de astăzi...

Îi dispare zâmbetul, pe faţă îi văd mâhnirea...Pulsaţiile i se sting... El, în fulger albastru-sângeriu, dispare... În urmă o furtună parcă se stârneşte din senin (uite că şi pe aici sunt furtuni). Sunt luată pe sus într-un vârtej de fus.Trezeşte-te! Trezeşte-te, mi-am zis! ...

Şi m-am trezit! Sunt cu ochii deschişi, îmi trebuie mult timp să realizez că sunt în pat şi nu în vis. Mai aud acele sunete ca nişte clinchete de cristal. Da, sigur aud, nu visez!
"A fost odată ca-n poveşti
A fost ca niciodată
Din rude mari împărăteşti
O prea frumoasă fată…"
Am spus că sunt deşteaptă doar în vis! (la radio, cineva deschisese emisiunea de dimineaţă cu o poezie de Eminescu.Numai azi!).
Ce plăcere şi tristeţe simt deodată!
Când îl voi mai visa ...
Oare când îl voi mai visa?

Vaca mugetară cu Moţ în frunte

In ţara unde Impărat este unul cu un ochi, Moţ cel Mic, cel mai mare dintre dregători, a dat un ordin urgent general, fără prea mare cugetare, prin care, fără excepţie de la regulă, vrea să le ia din gură, celor nesătui, ţâţa vacii mugetare. S-a împuţinat şeptelul, iar vacile rămase nu mai au pulpele pline cu lapte. Adică mai pe limba vacii: - Măi nesătuilor! Măi neînţărcaţilor! Nu v-ajunge ţâţa pisicii de la pensiune? Vreţi tot de la ţâţa vacii! Şi nu de la una, vreţi de la două! Hai, hai! Dacă nu vă ajunge ţâţa pisicii, căutaţi o ţâţă privată, bunăoară ţâţa rudelor ţapului! Să fie clar pentru toată lumea! După un anumit numar de ani de supt la vaca mugetară, treceţi la ţâţa pisicii pensionară, şi aici rămâneţi până vă (exterminaţi! Chiar nu vă este clar? Nu v-ajunge?
În aceeaşi ţară frumoasă şi bălaie, juni şi june, cu dinţii încă de lapte, bucurându-se până la starea organică de extaz, de ordinul de înţărcare, curgându-le balele, visează că vor prinde măcar o ţâţă a vacii mugetare.
Râsu’- plânsu’! Vacile mugetare nu se lasă uşor să fie supte de cei cu dinţi de lapte, şi caprele private de cei fără dinţi sau cu plăci dentare!

In ţara unde Impărat este unul cu un ochi, balada lui Moţ cel Mic răsună peste câmpii şi munţi!

Balada lui Emil cel Mic
Pe o stâncă neagră, într-un vechi sătuc, chiar într-o căsuţă, lânga un pătuc, plânge si suspină o bătrână mică, care are fiul cât un puştiulică. Căci la guvernare fiul ei iubit a plecat aseară şi n-a mai venit. Celularul sună noaptea jumtate. Nu-i semnal, şi totuşi:
– Oare cine-i, frate?
– Eu sunt, bună maicăa, fiul tău dorit, n-a mai mers Taromu’ si n-am mai venit. Sun din Capitală, voi fi premier. M-a numit chiar Zeus, sunt timonier.Capi­tan e dânsu’, e ca la armată. Mica mea oştire fuge sfărâmată. Vine criza, foamea, oamenii mă-njur. L-am servit pe dânsu’, m-a mâncat în cur.
– Ce spui tu, străine? Emil e departe, cică de Băsescu nu se mai desparte. Am crezut că-i glumă, dar era sa mor. L-am văzut aseară la televizor. Emil e cuminte, nu e derbedeu.De eşti tu acela, nu-ţi sunt mama eu! Lasă-mă cu Zeus, fincă omul chel se joacă cu tine cum do­reşte el. Te-a numit pe tine dupa Stolojan. Crezi ca e pe bune? Te-a luat de fazan. Am vorbit cu tac-tu, ascultă-l pe moş: dupa tine vine Leana lu’ Cocoş. Du-te la Bă­sescu, fă-i un ultim sluj, apoi ia Taromu’, să te-ntorci la Cluj!
Sursa: Doru Buscu de la Academia Caţavencu

Primele zile ...

...din acest an stau sub semnul, sperăm nu sub blestemul, GAZului. Realitatea mi-a vopsit o parte din ecran cu galben. Atenţie! Treziţi-vă din mahmureală! N-o să mai vină GAZ suficient pe ţeavă. Rusia nu s-au înţeles la preţ cu Ucraina! Doamna Ucraina ( nu este pudică deloc) sifonează conductele GAZPROM-ului, care o tranzitează, şi drept urmare la noi vor ajunge mai puţine gaze. Ministrul Economiei (de stat, atât cât a mai rămas din ce a fost odată) a pus repede de o şedinţă, în urma căreia ne-a asigurat: că vom avea gaze (uneori nu-i bine să ai gaze! ), că putem sta liniştiţi (la locurile noastre), că nu vom avea probleme din cauza scăderii livrărilor de gaze. Drept urmare a dispărut galbenul de pe ecran. Gata nu mai este criză. A fost doar un pic de fum.

Nu a lipsit mult timp galbenul de pe ecran. O bandă galbenă iarăşi apare.

Armata israeliană terestră şi aeriană a intrat în GAZA. Arde GAZA. Flăcări uriaşe umplu ecranul. De fapt focul mocnea de şapte zile. Printe platouri cu bucate grase, pahare cu băuturi colorate, mai prindeam câte-o imagine transmisă din sudul Israelului, de la graniţa cu GAZA. În sunet sumbru de alarmă aeriană, femei, copii din Ashqelon şi reporterul de la Realitatea fugeau să se adapostească, să se ferească din calea rachetei cu bile şi cuie lansată de către luptătorii palestinieni Hamas din GAZA City.

De la Crăciun (al nostru, pe stil nou) palestinienii şi israelienii joacă tenis cu rachete artizanale respectiv performante. Se trimiteau, când dintr-o parte când din cealaltă ( ca la tenis), peste fileu-linia de graniţă aflată la egală distanţă dintre cele două oraşe.

În a opta zi ( s-au suprapus, cu aproximaţie, cu cele opt zile scurse de la Naşterea până la Tăierea împrejur a Pruncului Sfânt) israelienii, plictisiţi de schimbul prelungit de mingi, au declanşat ofensiva terestră, au sărit peste fileu, au intrat în Fâşia GAZA. A început real games.
Arbitrul, Consiliul de Securitate al ONU, pe care schimbul prelungit de mingi îl adormise, s-a trezit, s-a reunit de urgenţă, dar membrii lui nu au ajuns la un consens.
De aia Israelul nu le-a a cerut permisiunea înainte de a invada GAZA, ştiau că cei din Cosiliu ajung greu la consens.

Mi-a sărit mahmureală, fără să beau zeamă de varză. Nu mă sperie nici gerul, nici preţurile care explodează ( să explodeze şi la noi ceva, ca să fim în rând cu lumea).
Nu mă sperie atât de mult posibila lipsă de GAZE, cât iminenta inflamare a Fâşiei GAZA.

Acolo sunt şi oameni paşnici, sunt români şi nu numai, care au dorit să părăsească terenul de tenis, şi nu li s-a permis. Ei sunt prinşi într-un cerc de foc.

Omenire făr' de omenie! Lume, deşteptarea!