Când a fost Primăvară mi-am dorit să nu mai vină Vara, să rămână veşnic tânără ca un copil… Când a fost Primăvară? Primăvara era o inocentă, în fond, dar, o uitasem deîndată ce m-am înfruptat dintr-o cireaşă coaptă, cireaşa fusese numai a mea, nu mai mâncase nimenea, înainte, din ea. O dădusem uitării când am dat de gustul dulce-acrişor al căpşunei cu aromă de fragă sălbatică. Uitasem de ele când o piersică pufoasă îmi umpluse gura de zeamă gustoasă, parfumată. Şi aşa din una în alta, mă luasem cu Vara, scăldându-mă în valuri spumoase, bronzându-mă pe nisipuri mişcătoare, unduitoare, fierbinţi. Când a fost Vară? asta a fost întrebarea ce mi-am pus-o când Toamna îmi trimitea mesajele ei scrise pe frunze galben-ruginii, cum că ea va sosi. Nu ştia când, dar îmi cerea să o aştept ca pe o doamnă, la scara vagonului, pe un un peron într-o gară. Să o aştept musai cu o trăsură trasă de cai năzdrăvani. Eu să stau pe capră, cu hăţurile-n mâini, iar ea în cuşetă pe blănuri de urs. Mă împăcasem cu gândul că tot sunt bun la ceva! Avea încredere deplină în mine, că sunt cumpătat, că sunt echilibrat, că nu o să dau cu trăsura-n şanţ, în gard, că o s-o port pe drumuri numai de mine ştiute. Să se ştie că eu cu doamna Toamnă am colindat pe dealurile cu strugurii viilor, prin livezile cu merele mărului, cu perele părului, cu gutuile gutuiului. Am colindat până când Toamna şi-a pierdut îndestularea, aureola … Toamna ajunsese ca un nud de De Goya! Dar vai, mai rău, n-aveai ce să vezi! Mi-a plăcut de ea, că nu avea nimic de ascuns, îşi păstrase demnitatea neştirbită, în fond putea să poarte perucă, să nu i se vadă ramurile chele. Dar a făcut-o? Ea îşi stia viitorul. Că va veni Iarna să o îmbrace în blănuri de vulpe polară sau de urşi polari, ce-i va veni mai repede la mână. Da de ce Iarna n-ar fi o Toamnă în travesti? Toamna o fi având acelaşi sex ca Iarna? Nu! Iarna e ca Moşul. Moşul e rece, e ursuz, dar îi şi place să se prostească, să dea în mintea copiilor. Şi copiii cât îl mai aşteaptă pe Moşul Iarnă! El bea un vin bun, roşu puterea-ursului, mănâncă cârnaţi, tobă, caltaboşi, şuncă şi costiţe afumate, iar când nu mai poate mănâncă varză murată. Moşul se întreţine bine, nu bea dimineaţa apă înainte de a bea pălinca. Îi este teamă să nu-i vină leşinul, să nu mai fie bun de nimic când va veni la el Primăvara. Până atunci el îţi ţine de urât cântând Dorului.
Inimă de dor nu ştii, inimă fir-ai să fii, dorul meu de mult plecat, inima mi te-a uitat ...
Inima de dor tu ştii, dorul meu va reveni, gandul meu la dor gândeşte, inima din nou iubeşte.
După ce îl auzi că-i zice să ia loc, Mitu Ion apucă scaunul, cu o singură mână, şi-l târî atât cât să-i permită să se aşeze pe el fără a atinge cu pieptul marginea mesei, chiar avu grijă să lase un spaţiu de două laturi de palmă. Mai fusese în camera asta şi reţinuse că e bine, e chiar sănătos, nu numai politicos, să stai la o depărtare convenabilă faţă de organul legii.
- Dă-te mai aproape, ia hârtia, ia pixul şi scrie tot ce ştii! Se răsti tovarăşul Burloi Vicu. Organul puterii locale avea pe umăr trese de plutonier-major, adică două table şi jumătate.
Mitu Ion nu tresări, întinse braţul drept, singurul braţ ce-l avea, trase hârtia la marginea mesei, apucă pixul, şi înainte de a-l pune pe hârtie, întrebă cu glas domol:
- Domn plutonier …
- Tovarăşe! domnii sunt la puşcărie.
- Tovarăşu plutonier …
- Major!
- … ce să mai scriu faţă de ce am spus în declaraţia de ieri?
- Nu există declaraţia de ieri. Să uiţi asta! Să scrii aşa cum ai văzut că a dispărut cetăţeanul Davideanu Mihai. Tu ai dat zvonul în sat. Scrie fără să împrovizezi, fără închipuiri. Nu am nevoie de literatură. Îmi trebuie fapte înşiruite ca rufele pe sârmă. Şi nu uita să-mi scrii tot ce ţi-a vorbit Davideanu până să dispară!
Mitu Ion, afişă o faţă de om nedumerit, cu sprîncenele ridicate şi gura întredeschisă, apoi coborî la locul lor- sprâncenele-, aplecă fruntea, închise strâns gura, luă pixul, se aplecă peste hârtie şi începu să scrie. Purta pixul de la o margine la cealată a hîrtii cu o dexteritate ca de intelectual. Nu ai fi crezut că acel om era văcarul satului Căciuleşti.
Cei tineri nu, dar cei mai bătrâni din sat mai ştiu că Mitu şi Davideanu au făcut războiul împreună, în prima parte a lui, spre Est, împotriva armatei ROŞII, adică a ruşilor. Mitu avea grad de sergent când i-a fost retezată mâna din umăr de schijele unei bombe. S-a întors de pe front fără o mână şi cu grad de sublocotenet. Nu a mai continuat războiul. Davideanu Mihai a început războiul cu grad de căpitan şi l-a terminat cu grad de general de brigadă. A luptat şi spre Vest, pacea găsindu-l în munţii Tatra. A venit în ţară, unde a mai comandat brigăda de vânători de munte încă doi ani, după care o dată cu desfiinţarea ei, a fost trecut în rezervă. S-a bucurat de pensia de general doar puţină vreme, noua putere, obedientă ruşilor, l-a aruncat în închisoare, şi i-au luat proprietăţile nefunciare : medalia Crucea de Fier şi gradul de General. După ispăşirea pedepsei s-a întors în satul natal. Era ştiut doar ca un fost puşcăriaş. Cine avea curajul să spună că Davideanu a luptat împotriva ruşilor? În schimb, el s-a purtat tot timpul cu demnitate, fără să se plângă de nedreptăţile ce i se făcuse. La anii bătrâneţii doar pe Mitu Ion îl mai avea din generaţia lui. Când se întâlneau, mai des pe imaşul satului, discutau ca doi foşti camarazi, de la egal la egal, şi nu de la căpitan la sergent. Ca dovadă a respectului reciproc ce şi-l purtau, Davideanu nu dădea vaca lui în cârdul de vaci păzit de Mitu. Dacă pentru Mitu nu era o dezonoare să fie văcarul satului, de ce ar fi pentru el? , doar pentru că a fost cândva general?
Şeful de post, Burloi Vicu, numai cu grad de plutonier-major (nu făcuse războiul, pe vremea aceea era prea mic), trebuia să-l urmărească pe cetăţeanul Davideanu Mihai, şi să raporteze la organul superior, raional, ori de câte ori acesta uneltea împotriva tânărului stat socialist. Când văcarul Mitu Ion veni cu vestea că Davideanu Mihai dispăruse, Şeful de post se bucură că veni vremea să afle ce discutau pe izlaz, ce puneau la cale, cei doi veterani de război, veterani fără portofoliu. Din prima declaraţie dată de Mitu Ion, şeful de post, Burloi Vicu, nu înţelese mai nimic. El nu citea uşor o foaie tipărită, darămite o foaie scrisă de mână. Mai uşor i-a fost să o rupă şi să-l cheme să scrie alta. De data asta, din timp în timp, îl va întrerupe pe Mitu Ion, şi-i va cere să-i citească. Astfel pas cu pas îl va ghida spre scopul final, acela că Mitu Ion se face vinovat de dispariţia cetăţeanului Davideanu Mihai. Punct!
- Dă-mi hîrtia să văd ce-ai scris! ... Citeş-te, să văd şi eu dacă îţi cunoşti scrisul!
Mitu Ion îşi aplecă ochii mai aproape de hârtie, şi citi:
„Domnu general Davideanu Mihai era un om integru, avea o ţinută demnă. Ca în fiecare zi, şi în ziua fatală, el mergea cu vaca spre izlaz, el mai întâi şi apoi vaca, în urma lor mergeau vacile mele. Aşa că nu am purtat nicio discuţie, şi nici nu s-a întâmplat ceva deosebit până să ajungem pe păşune.”
- Cum să meargă el înaintea vacii? Putea să meargă el mai repede decât vaca? Şi-apoi din câte mai ştiu eu, vaca se mână de la spate. Vaca nu e ca oaia. Ce dracu? Nu mai ştim de obiceiuri? Plutonier-major Burloi se burzului făcând ochii mari ca de broscoi.
- Citeşte mai departe! - Miliţianul era nervos. Cred că îi plăcea să fie nervos.
Mitu Ion nu arăta că ar fi deranjat de vorbele spuse de Burloi Vicu. Continuă să-i citească:
„Când am ajuns cu vacile pe imaş, acestea se desfăşurară în formaţie triunghi cu vârful înainte, amintindu-mi de atacul asupra inamicului pe câmpia din apropierea Odesei, iar soarele ne trimitea prin mii de raze sărutul cald al dimineţii” …
- De ce mă îmbolnăveşti tu pe mine, măi Mitule? De ce vrei tu să mai vii încă o dată la sediul miliţiei? Îţi place să te chinui? De ce te crezi tu mare scriitor? Ce-aţi discutat înaite de a dispărea cetăţeanul? … Şi cum a dispărut? Asta scrie-mi, Mi-tu-le! Ai grijă că te faci vinovat! – se răsti Burloi la Mitu, la bătrânelul spăşit de dincolo de masă.
- Cum să vă zic, domn plutonier ...
- Tovarăşe!
- Tovarăşu plutonier!, Davideanu, fostul meu comandant, adică domnu general şi-a luat vaca din cârdul păzi de mine, şi s-a dus cu ea la păscut spre marginea izlazului dinspre pădure. Apoi, eu şi uitasem de el, aveam grija vacilor mele, deodată aud un zgomot mare, ca bâzâitul unui roi mare de albine. Am încercat să fug, dar m-am oprit. O lumină mai puternică decât soarele, a umplut toată pajiştea. Eu, ştiţi, am făcut războiul, şi mai am coşmaruri, visez cum cad bombe peste mine, mă vizez în mijlocul exploziilor. Aşa că de îndată m-am trântit pe burtă. Ca să fiu corect, să nu spun minciuni, nu m-am trântit, că nu mai sunt tânăr, m-am aplecat, m-am sprijinit pe o palmă, şi când să ma aşez, chiar vroiam să o fac, eram şi obosit, nu am mai auzit nici un bâzâit, aşa că m-am ridicat în picioare. Când colo ce să vezi! La marginea pădurii într-un con de lumină era Davideanu Mihai cu joiana lui, adică vaca. Am alergat, aşa cum pot să alerg la vârsta mea, spre acel loc. Nu aveam nici o teamă. Chiar mă atrăgea acea lumină. Era o lumină mai luminoasă decât lumina soarelui la amiază. Am ajuns la marginea ei, şi nu am putut să mai fac nici un pas. Nu că eram obosit. Dar ceva sau cineva mă ţinea pe loc.
Burloi Vicu amuţise. Nu mai avea intenţia să mai deschidă gură, cu atât mai mult să şi ţipe. Îşi sprijinea fălcile în podul palmei şi-l privea, ca hipnotizat, pe Mitu Ion.
- L-am strigat pe Davideanu: - Domnu general!, Mihai! ai păţi ceva? El nici nu şi-a întors faţa către mine. Atunci am văzut că deasupra noastră era ceva ce nu mai văzusem. Nu semăna nici a avion, nici a elicopter, era, cum să zic, ca un capac de oală, ba nu, mai degrabă ca o jumătate de cupolă înecată în lumină. De acolo, de sus, coborî, fără scară, cineva care semăna a om, că doar l-am văzut cu ochii mei, avea cap, mâini, avea şi picioare. Era cu faţă de om, mai avea şi mustaţă mică sub nas. Dar ce m-a uimit, poate de asta n-am şi uitat, era îmbrăcat în uniformă, avea epoleţi pe umeri, pe cap caschetă, avea cizme în picioare, sau poate aşa mi s-a părut mie acea fiinţă cu înfăţişare de om scăldată de lumină. S-a oprit lângă camaradul meu. Vaca păştea nestingherită, în apropiere. Nu am înţeles pe ce limbă i-a vorbit cel căzut din cer, dar am auzit bine ce i-a răspuns domnu general.
- Da, aşa e cum spui! De unde ştii că am spart încercuirea de la Stalingrad din iarna lui 1942-1943? … Da, am primit şi medalia Crucea de Fier… Nuuu! Nu o mai am, mi-au luat-o,… alţii mi-au luat-o, nu cei care mi-au dat-o… Zici că Armata îţi este încercuită? ... Unde? ... Nu aici pe Pământ? … Nuuu! Nu pot să vin. Nu mă vezi că sunt bătrân. Eu nu am zburat nici cu avionul, dar să merg cu arătarea asta, să zbor cu un capac de oală. Lasă-mă aici, în sărăcia mea, cu vaca mea … Îmi luaţi şi vaca?
Atunci am văzut, ce nici în închipuire nu văzusem. O pânză verzuie căzu din cupola aceea de lumină, se ondulă prin aer, ajunse lângă vacă, se aşeză sub copitele ei, apoi un snop de lumină orbitoare lovi animalul, vaca explodă într-un nor de praf, praful a căzut pe acea pânză, şi s- făcut muşuroi. Pânza singură s- adunat, adică a strâns în ea, vaca făcută praf, şi a luat forma unei mingi albe, care repede s-a ridicat şi a intrat în cupolă.
Camaradul meu s-a comportat cu demnitate şi onoare. Nu s- a plâns acelui om, căzut de sus, că i-a făcut vaca muşuroi, i-a făcut-o praf. L-am auzit, cum vă aud pe dumneavoastră, tovarăşe plutonier!...
- Să trăţi tovarăşe maior! Spuse sărind în sus de pe scaun plutonier-major Burloi Vicu, trezit din aţipeala ce-l prinse povestea spusă de Mitu Ion. Duse mâna la caschetă, crezând că a intrat şeful de la raion, în încăpere. Pe la jumătatea drumului mâinii spre tâmpla dreapta, opri mişcarea ei, o coborî încet, ca şi cum s-ar fi ruşinat de prezenţa lui Mitu Ion. Se desmetici de-ndată, îşi aranjă ţinuta, încruntându-se la cel care stătea spăşit pe scaun:
- Te-am avertizat să nu-mi scrii poveşti de adormit copiii, să nu-mi scrii romane, să nu-mi spui prostii. O să te chem aici, la post, până te-o lua dracu. Spune-mi cum a dispărut cetăţeanul Davideanu!
- Camaradul meu s- a comportat cu demnitate şi onoare. I-a spus omului cu cizme şi caschetă: - Dacă mi-aţi luat vaca, acum puteţi să mă luaţi şi pe mine!
- Cine să-l ia, băi Mitule?
- Acel om căzut din cer
- Care cer, tovarăşe Mitu ? Îţi baţi joc de mine?
- Nuuu, nu a căzut din cer, ... aaaa a apărut aşa pe nepusă masă, a ieşit din pădurea de la marginea pajiştei ...
- Şi cum a dispărut Davideanu, Mi-tu-lee?
- Aşa simplu ca bună ziua, un militar l-a luat prieteneşte de braţ, a intrat cu el în pădu ... în cupola de deasupra pădurii. Am mai auzit doar câteva vorbe: - Numai tu vei putea să ne scoţi din încercuire! Vei primi medalia Crucea de Fier!
- Care cupolă? Care încercuire? Care medalie? Ai lua-o razna cu mintea, Mitule! Chem salvarea să te ducă la Socola!
Tovarăşul plutonier-major Burloi, cu ochii ca de broscoi, înşfăcă hârtia pe care Mitu Ion scrisese o parte din întâmplare, o rupse bucăţele, o aruncăîn coş. Luă o nouă coală de hârtie, hârtia tremura, şi o puse în faţa lui Mitu Ion, vorbindu-i printre dinţii stricaţi, rânjându-i:
- Pune mîna şi scrie declaraţia! Dar scrie în aşa fel să pricep şi eu cum de-a dispărut generalul, adică tovarăşul, adică cetăţeanul Davideanu Mihai. Altfel, nu te mai întorci niciodată la tine acasă!
...
Duminică a fost şi zi de Lăsatul secului. O zi liberă de restricţii culinare, cu sens înţeles de acei dintre creştinii ortodocşi care urmau să treacă de a doua zi la regim fără de niciunele de-ale porcului, dar nu numai. Se ştie că nu trebuie să te mândreşti că ţii post, iar dacă nu ţii post, iarăşi nu trebuie să te făleşti. Luni, în prima zi de post, un necredincios regimului, un fătălău, s-a fălit în gura mare, s-a văzut şi pe sticlă, că el mănâncă şoric şi tobă! Aşa se începe postul? Nu se poate, asta e defăimare soră bună cu blasfemia. Omul poate să poftească la ŞORIC şi TOBĂ, înţeleg, dar trebuia să o fi făcut înainte de a intra în post, dar se vede treaba că nu-i merge bila! Nu i-a căzut bine, ceea ce a mâncat. I-a venit greaţă, adică nu a putut să digere şoric şi tobă. Nu i-a mers, cum ar fi trebuit, bila. Sigur are o pietricică la bilă! Nu-i de glumă, doctorul de bilă, i-o va scoate cu tot cu bilă, şi nu v-a mai putea să mânăce nici un neam de şoric şi nici un fel de tobă. Omul, fătulos, e ca şi intrat în post. Şi totul s-a întâmplat pe fondul unei alte blasfemii, un necredincios, un păgân a scos securea războiului în ziua de Lăsatul secului. Se petrecuse în urbea de sub PIETRICICA, unde ŞORIC-ul face legea, se dă mai mare decât este, chiar şi decât e TOBĂ. De ce s-a ajuns aici? Nu se ştie că ŞORIC şi TOBĂ nici nu trebuie pomeniţi în POST? Până de ignat, IGAŞ le va fi naşul!
Lui Grigore Flămându îi trecuse şi timpul în care a beneficiat de mila STAT-ului. După ajutor de şomaj ce ajutor să mai vină? Au venit cei de la GAZ şi i-au înfundat ţeava. Nu l-a afectat tare, se poate trăi şi fără gaz. Venise vremea să doarmă într-o atmosferă curată, fără resturi de gaze arse.
La două zile, depărtare dintre mese, îşi frigea oul în tigaia de pe reşoul electric. Între cele două rare mese îşi omora timpul, stând în faţa televizorului. Nu urmărea nimic altceva decât emisiuni sportive, adică fotbal. Multe dintre meciuri le vedea de câteva ori, în reluare, fiindcă avea pe cablu multe canale sportive. Adormea cu Steaua şi se trezea cu Gaz Metan ... Ce-i mai înjura pe ăştia de la GAZ!
Nu a durat mult acest nou mod de viaţă. Au venit cei de la LUMINĂ şi l-au scurtcircuitat, mai degrabă l-au lăsat în gol. Fără curent la priză eşti ca peştele pe uscat. Îţi numeri zilele... S-a dus să le spună celor de la CABLU să vină să-i taie legătura. Ăia chiar nu aveau de unde să ştie că lui Grigore Flămându îi bătea vântul prin prize... Mânca mâncarea rar şi rece, se culca în patul rece, se scula rece, ecranul era negru ...
Se apropia meciul Stelei cu olandezii de la Utrecht, se juca în Ghencea. Grigore Flămându îşi frământă mintea, să găsească o cale de a vedea meciul ... Când ai mai tot timpul stomacul gol, mintea e tot timpul trează, merge brici. Grigore Flămându se sculă de dimineaţă, nu trebuia să se mai îmbrace, luă doar un rucsac în spate, aşa pentru a avea aliură de drumeag, ieşi din casa rece, părăsi oraşul-închisoare, întră în pădurea mărginaşă, ţinu poteca cu triunghi roşu, apoi cu pătrat galben, şi după vreo juma de zi de mers, pe cărare cu cerc portocaliu, ajunse sus, sus de tot pe vârful Postăvarul. Era o zi minunată de toamnă. Cerul te acoperea cu o pânză de un albastru... infinit, de se vedea departe dincolo de orizont ... Nu se înserase, aşa că oricât se chinui Grigore Flămându, nu putea să vadă ...stadionul din Ghencea. Aşteptă să vină noaptea ...să se aprindă nocturna.
Nu se plictisea, aştepta călare pe o stâncă deasupra prăpastiei. Un urs flămând se apropie cu gândul de a se ospăta. Nici nu a schiţat un gest de căţărare, a mirosit că Grigoe Flămându are stomacul gol. A mai stat un timp să-şi ţină de urât, apoi cănd luceafărul apăru deasupra orizontului, ursul se depărta agale, mârâind în blana cafenie ...
De foame, sau de spaima ce i-o trase ursul, Grigore Flămându aţipi ... Era flămând după fotbal. Visă că e în faţa televizorului, şi căuta din telecomandă canalul pe care se transmitea meciul. De ciudă că nu-l găsise se trezi.
Nu simţi frigul, era obişnit cu aerul rece de acasă. Se frecă la ochi ... se minună, săracul!
În faţă avea un ecran mare plin cu stele ... la marginea de jos, un dreptunghi luminos, ca un teren de fotbal ... Da!, Griogore Flămându vedea stadionul din Ghencea! Nu desluşea numerele jucătorilor, dar îi ştia după cum aleargă... Nu vedea mingea , dar când stadionul a luat foc, de la petarde, a simţit bucuria imensă a golului mult aşteptat.
Exaltat, Griogore Flămându a sărit în sus, ţopăind de bucurie, de pe vîrf de stâncă ... GOOOL! ...
E de tot plânsul ce s-a întâmplat astăzi, duminică 7 noiembrie, la amiază! Când trupul neînsufleţit al poetului Adrian Păunescu se afla în biserica Boteanu, venise acolo de la Ateneu, unde poposise de cu seară, la televiziunea publică, care nu transmitea acest eveniment în direct, se derula Ultima ediţie ( !?) cu un moderator de la ştirile de pe programul doi, şi cu esistul Andrei Cornea invitat de onoare şi nu chiar din întâmplare ...
Acesta se arătă revoltat, indignat că s-a permis depunerea sicriului la Ateneu., că Ateneul este instituţie a statului şi nu este privată... Cum de s-a permis aşa ceva? se întreba pe sine eseistul de la Dielema Veche. Ştiam că filozofii sunt mai sofisticaţi, nu aruncă ocări, de felul: un poet medicru, un manipulator de mase, şi nu pălumieşte un om al cărui trup nici nu ajunsese la locul de veci. Cât a trăit poetul, de ce nu avut bărbăţia să-i vorbească în faţă? Acesta e doar un semnal, e doar începutul denigrărilor din partea acelor care nu s-au ridicat niciodată la înălţimea omului, poetului Adrian Păunescu. Ultima ediţie va fi, cred, şi ultima. A venit din nimic, şi a plecat doar după câteva minute. Mai sunt şi creştini la tevere! … De ce Ateneul a căpătat tentă portocalie? Or fi de vină culorile toamnei?
Visul duşmanilor s-a împlinit: nu mai pot ieşi din casă, cum aş fi putut până ieri. Să fie liniştiţi, eu devin un caz clasat pentru domniile lor. ( Adrian Păunescu, Scrisoare către urmaşii mei )
În cimitirul Bellu, pe Aleea Scriitorilor, Andrei Păunescu este vecin cu Mihai Eminescu şi Nichita Stănescu!
nemuri-va izvorul, nemuri-va codrul, nemuri-va doina, nemuri-va dorul, nemuri-va cântul, nemuri-va poetul … eminescu de-ar fi avut un fiu, l-ar fi chemat nichita, sau adrian ... nemurire!
Cum de s-aajuns în această situaţie, întinsă pe toată gama - de la onorantă la jenantă? Să vină nemţii de la Bayern, vicecampioni ai Ligii Campionilor,să se joace şi să-i joace pe ceferişti, pe iarba de acasă, pe terenul Gruia din Cluj!
Louis van Gaal al lor, al nemţilor de la Bayern, opus Sorin vai Cârţu al nostru, al cheferiştilor de la Cluj!
Nemţii nu au venit cu aşii lor, cu oamenii de gol. Au venit cu autocarul jumătate gol, sau jumătate plin, depinde de nivelul de cultură al depresiei din cele două tabere. Clujenii l-au văzut, trecând pe uliţa principală, că-i jumătate gol. Ca aşa suntem noi!
Franz Bechenbauer, Hagiul nemţilor, din câteva vorbe bine ticluite, i-a adormit pe feroviari, parcă le-ar fi pus picături de odoleană în ceai:
- I-am lăsat acasă, în infirmerie,pe jucătorii de bază, de vază, aşa că aveţi ocazia să ne bateţi! ...
Ai lui Cârţu s-au lăsat tocaţi ca pe varză!
Ocazia, această pasăre rară, a zburat mai întâi ca un vultur, în cercuri, deasupra gazonului, apoi ca o coţofană fâlfâind din aripile grele, şi în final s-a prăbuşit ca o stăncuţă lovită în aripă de glonţul neputinţei, şi s-aînfipt cu clonţul în iarba din spatele porţii lui ...Stăncioiu! A mai din aripi, un timp, până a auzit fluerul cheferistului: -
