Târâie-brâu la secerat de grâu

Era pe la vremea prânzului. El, târîe-brâu, nu seceră din lanul de grâu mai mult de trei ori trei snopi de paie.
Brigadierul, şef peste întinse lanuri, vine  pe lângă tarla legănându-se în gabrioleta sa.
Târâie–brâu se gândeşte cum să se ridice de pe miriştea pe care de ceva vreme se  tolănise.
Brigadierul struneşte calul, gabrioleta se opreşte lângă fântână, calul pune botul în ulucul cu apă, brigadierul cum se dă jos se duce glonţ la secerător, mai mult îi  cârâie decât îi vorbeşte, el, târâie-brâu, mai mult  mârâind decât vorbind apucă în silă trei fire de pălămidă, le răsuceşte  şi  legă cu ele, fedeleş, un snop  de grâu.
Un câine, scăpat din lanţ, se târâise pe mirişte până în dreptul fântânii cu cumpănă, şi, acum,  dintr-o baltă  de lângă uluc, lingăveşte apa clocită pentru ca setea să şi-o potolească. Brigadierul, suduindu-l, îl apucă de-un picior şi-l târâie pe mirişte, câinele mârâie, brigadierul  mârâie mai abitir,  câinele-olog tace primul, paiele de sub el fâşie cât timp omul rău  îl târîie. Este leagat  cu-un lanţ de un ţăruş, în spatele colibei. Nu departe, o cotarlă, legată cu lanţul de trunchiul unui copac uscat, se fâţâie la câinele-olog, ca o neruşinată aflată-n călduri.
Târâie-brâu  cârâie ceva  brigadierului, nu legat de soarta câinelui,  îi cere  să-i dea voie să meargă la colibă să mânânce de-amiază.Nu mai aşteaptă răspunsul, el, târâie-brâu, pleacă, legânându-se ca raţa spre râu, la coliba din crengi şi paie. Cămaşa, scoasă din pantaloni, vântul, stârnit de-aiurea, i-o fâlfâie. Până ce târâie-brâu ajunge la colibă, cămaşa i se zvântă.
Se aşează în buza colibei,... scoate un oftat ca şuierul aerului dintr-un balon înţepat... reuşeşte-ntr-un târziu să scoat-un boţ de mămăligă cu brânză iute de oaie,... dar, nu apucă să-l mânce creştineşte, nu mai apucă nici să-şi facă o cruce, un fâlfâit din aer îi opreşte mâna din drumul ei anevoios pentru a încheia crucea, un hultan din înaltul cerului se repede  ca un aeroplan în picaj, şi din zbor razant îi suflă boţul de mămăligă de sub nas.
Brigadierul, cocoţat între timp pe capra gabrioletei, fiind  gata să plece, văzând acţiunea piraterească a hultanului, dă drumul unei cavalcade de  râs...  se îneacă, nu  mai are aer, se prăvale de pe capră şi s-nfige cu capul direct în singurul snop de grâu ce cu puţin timp înainte târâie-brâu îl legase.
Târâie-brâu se uita pe cer după hultanul ce zbura cu boţul de mămăligă ţinut între ghiare ca pe-un pui de găină, şi nu observă că  brigaderul era cu capul în snopul de grâu şi cu picioarele în aer.
El, târâie-brâu, când într-un târziu îl vede pe brigadier cu capul vârât în paie, între timp picioarele îi căzuse pe mirişte, crezând că vrea să se odihnească de-amiază, scoate din desagă o sticlă cu lapte, o bea  gâlgâind, şi supărat că în acea zi nu-şi scosese de-o pâine, se lasă încetişor pe spate, şi adorame de-ndată, pe jumătate afară, pe jumătate-n coliba din paie şi crengi de mesteacăn.
Dintr-un nor negru apărut ca din senin, un fulger se iţeşte, apoi un tunet răbufneşte de se cutremură tarlaua. Picuri mari se desprind şi cad lovind pământul uscat ca pe o darabană, târâie-brâu împins de un arc nevăzut, se ridică, ca un apucat, cu crengile şi paiele colibei în cap.
Gabrioleta goală, trasă de calul speriat ca de bombe, sare ca o nebună  peste miriştea cu paiele nestrânse. În urma ei aleargă cu mâinile ridicate spre cer brigadierul buimac, trezit de bubuitul fulgerului slobozit de un nor negru ce apăruse ca din senin.


Nu departe,  în afara urgiei adusă  de norul pribeag, sub un soare dogoritor, o mare iubitoare a penelului, aşezată într-un fotoliu împletit din paie de rogoz, ca o regină egipteană -  un bogat păr auriu ascuns sub o pălărie, cu boruri mari,  împletită din paie, cu un ten ciocolatiu, cu ochii verzi, cu un zâmbet discret pe buzele senzuale, pe gâtul ca de lebădă cu un şirag de mărgele de culoarea smaraldului,   cu poalele rochiei, rochie ţesută din fire de borangic, ridicate mai sus de rotunzii genunchi, cu tălpile picioarelor pe un covor din paie de grâu- întindea vopseluri de ulei  pe o pânză prinsă  pe un şevalet din lemn de tei, dând viaţă unui tablou ce s-ar putea întitula: târie-brâu la secerat de grâu!

Tara mea!

Ţara mea are munţi ce poartă aur, câmpii cu holde mănoase, dealuri cu vii şi pruni, ape pline cu icre de moruni...



- Hai! Îl iei? Scapă-mă de el!
- Braconierule!
- Comunistule!
- Banditule!
- Ilegalistule!
- Asasinule!





- Partidul e-n toate, e-n cele ce  sunt şi-n cele ce mâine vor râde la soare... unii de hămeseală , alţii de plictiseală!

n.a.
Greu se mai scrie istoria!

Cod galben

De prea mult frig crapă pietrele ca şi pâinea prea coaptă în cuptorul de lut.
Pe lacul îngheţat, ici-colo la câte-o copcă, omul prinde-n furculiţă un somn adormit în apa sticloasă, ademenit de lumina rece ce se strecoară prin ocheanul copcii ... Copca -murirea neamului de peşte...
Peste neamul românesc persistă ca un blestem neputinţa de a trece peste iarnă, prin iarnă.
Meteorologa de serviciu dă alarma: temperaturi joase, rău de tot, ale aerului ... la munte şi la mare, în perioada următoare ... Vom inspira aer presat la rece ca uleiul din turta de floarea soarelui... Ce mai tura- vura, codul galben ca de ceară acoperă întreaga ţară! Nu, să fim mai optimişti, codul galben ca aurul lanului de grâu, sau ca părul bălai ce-i curge pe umeri... meteorologei!

In lanul de grau un cuib. Lanul de grâu nimb fetei ce doarme-n cuib. Aşternutul din aurul paielor pe aripile visului o poartă. Golul din suflet îl umple visarea. Nu departe, în lan, pe combainer nu-l mai prinde starea...

Lucian Blaga a trezit fata ...În lan

De prea mult aur crapă boabele de grâu.
Ici-colo stropi de mac şi-n lan o fată
cu gene lungi ca spicele de orz.
Ea strânge cu privirea snopii de senin al cerului şi cântă.

Eu zac în umbra unor maci,
fără dorinţi, fără mustrări, fără căinţi
şi fără-ndemnuri, numai trup şi numai lut.
Ea cântă şi eu ascult.
Pe buzele ei calde mi se naşte sufletul.

Cine este acest Eminescu?

„Pe la începutul lunei februarie sau începutul lunei martie 1870 – îşi aminteşte Iacob Negruzzi – mă întorceam într-o seară acasă de la o adunare. Plecasem mai devreme decât se obişnuieşte, căci scriind pe atunci idila Miron şi Florica eram toată vremea ocupat de poema mea. Ajunsesem la cîntul din urmă şi cugetam pe care din sfîrşiturile ce mi se înfăţişa în închipuire era mai bine să aleg.
Acasă mă pusei la gura sobei şi lăsam să-mi treacă pe dinaintea ochilor deosebite imagini din idila mea – petrecere ce are un farmec nespus pentru oricare autor.
Aruncând ochii din întîmplare asupra mesei mele de lucru văzui o scrisoare nedeschisă pe care nu o băgasem în seamă. Era adresată „Redactorului Convorbirilor literare” şi scrisă cu litere mici şi fine ca de o mână de femeie. Mi-am zis că trebuie să fie de la una din numeroasele poete tinere din provincie, care voiau să li se tipărească versurile în revista noastră. Deschzînd plicul, găsii o scrisoare , împreună cu o poezie intitulată Venere şi Madonă, amîndouă iscălite M. Eminescu. Numele Eminescu nu avea aparenţă a fi real, ci îmi păru împrumutat de vreun autor sfiicios ce nu vrea să se dea pe faţă.
Deprins cu pacheturi întregi de versuri şi proză ce-mi veneau zilnic, mă pusei să citesc cu indiferenţă poezia Venere şi Madonă, dar de la a treia strofă care începea cu versurile:

Rafael pierdut în visuri ca-ntr-o noapte înstelată,
Suflet îmbătat de raze şi d-eterne primăveri ...

Interesul mi se deşteptă şi merse crescînd pînă la sfîrşit.
Foarte impresionat, am cetit pozia de mai mai multe ori în şir, iar a doua zi desdediminaţă m-am dus la Maiorescu cu manuscrisul în mînă ...
„În sfîrşit, am dat de un poet”, i-am strigat întrînd în odaie şi arătîndu-i hîrtia:
„Ai primit ceva bun? răspunse Maiorescu. Să vedem!”
„Ai dreptate, aci pare a fi un talent adevărat. Cine este acest Eminescu?”
Foarte interesant, zise încă o dată Maiorescu, lasă manuscrisul la mine.
Peste cîteva zile, fiind adunarea Junimii şi Maiorescu cetindu-ne versurile Venere şi
Madonă, toţi şi mai ales Pogor, au fost încîntaţi de acest poet necunoscut”
La 15 aprilie 1870 poezia Venere şi Madonă apărea în Convorbiri literare , şi o dată cu ea începea şi reputaţia de poet a lui Eminescu.( Din Viaţa lui Mihai Eminescu, opera criticului literar George Călinescu) .

Venere şi Madonă
Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este,
Lume ce gândea în basme şi vorbea în poezii,
O! te văd, te-aud, te cuget, tânără si dulce veste
Dintr-un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alti zei.
Venere, marmură caldă, ochi de piatră ce scânteie,
Braţ molatic ca gândirea unui împărat poet,
Tu ai fost divinizarea frumuseţii de femeie,
A femeiei, ce şi astăzi tot frumoasă
Rafael, pierdut în visuri ca-ntr-o noapte înstelată,
Suflet îmbătat de raze si d-eterne primăveri,
Te-a văzut şi-a visat raiul cu grădini îmbălsămate,
Te-a văzut plutind
Şi-a creat pe pânză goală pe Madona Dumnezeie,
Cu diademă de stele, cu surâsul blând, vergin,
Fată pală-n raze blonde, chip de înger, dar femeie,
Căci femeia-i prototipul îngerilor din senin.
Astfel eu, pierdut în noaptea unei vieţi de poezie,
Te-am văzut, femeie stearpă, fără suflet, fără foc,
Şi-am făcut din tine-un înger, blând ca ziua de magie,
Când în viaţa pustiită râde-o rază de noroc.
Am văzut faţa ta pală de o bolnavă beţie,
Buza ta învineţită de-al corupţiei muşcat,
Şi-am zvârlit asupră-ti, crudo, vălul alb de poezie
Si paloarei tale raza inocentei eu i-am dat.
Ţi-am dat palidele raze ce-nconjoară cu magie
Fruntea îngerului-geniu, îngerului-ideal,
Din demon făcui o sîntă, dintr-un chicot, simfonie,
Din ochirile-ţi murdare, ochiu-aurorei matinal.
Dar azi vălul cade, crudo! dismeţit din visuri sece,
Fruntea mea este trezită de al buzei tale-ngheţ
Si privesc la tine, demon, si amoru-mi stins si rece
Mă învată cum asupră-ti eu să caut cu dispreţ!
Tu îmi pari ca o bacantă, ce-a luat cu-nşelăciune
De pe-o frunte de fecioară mirtul verde de martir,
O fecioar-a cărei suflet era sînt ca rugăiunea,
Pe când inima bacantei e spasmodic, lung delir.
O, cum Rafael creat-a pe Madona Dumnezeie,
Cu diadema-i de stele, cu surâsul blând, vergin,
Eu făcut-am zeitate dintr-o palidă femeie,
Cu inima stearpă, rece si cu suflet de venin!
C-o privire umedă si rugătoare
Poţi din nou zdrobi şi frînge apostat-inima mea?
La picioare-ţi cad şi-ţi caut în ochi negri-adânci ca marea,
Şi sărut a tale mîne, şi-i întreb de poti ierta.
Şterge-ţi ochii, nu mai plânge!... A fost crudă-nvinuirea,
A fost crudă şi nedreaptă, fără razem, fără fond.
Suflete! De-ai fi chiar demon, tu esti sîntă prin iubire,
Şi ador pe acest demon cu ochi mari, cu părul blond.

Viaţa la coadă

Coada, şir lung de oameni aşteptând să primească sau să dea ceva, are caracter istoric. A apărut pe o anumită treaptă de dezvoltare umană, atunci când omul în devenirea lui ca fiinţă superioară, cu intelect, cu gândire, văzând doi semeni stând unul înapoia altuia, din curiozitate s-a aşezat şi el ... la coadă, să nu care cumva el să rămână în afara ei. Spre deosebire de alte fenomene sociale care apar şi dispar atunci când cauza apariţiei lor dispare, coada - şir de oameni aşteptând, nu va dispărea niciodată.
Dovada cea mai la îndemâna noastră: a dispărut orâduirea socială dreaptă, dar cozile ce atinseseră apogeul, nu au dispărut. E adevărat că nu se mai face coadă la ouă, la lapte, la adidasi, dar tot se face coadă.

La ce se stă? Se stă la coadă o viaţă!? Se stă cu viaţa la coadă!? Se stă la coada vieţii!? Sunt cozi şi cozi!

Dar la ce nu se face coadă!
La urne, fie că îţi faci drum prin Gara de Nord, fie că te laşi împins din spate la ambasada din Paris. Se face coadă şi de maşini pe şoselele înguste de la munte.

Dar unde se mai face coadă?
Din prima zi lucrătoare a anului, zi când ghişeulesele – acelea ce deservesc cetăţeanul la o ferăstruică- mai digeră încă din ce au îngurgitat la revelion , cel cu simţul cetăţenesc exagerat, dar fără simţul mijloacelor noi de plată prin card sau internet, se aşează la o coadă lungă şi gălăgioasă cu cei dintâi plătitori de taxe către stat.

Sunt cozi şi cozi!
Femeie, bărbat, de la primele ore ale dimineţii, se aşează la coada rîndului - din faţa uşii, pe toată întinderea holului, pe scări, afară în curte, în afara curţii, pe trotuar. Capul cozii se găseşte în spital iar coada cozii pe trotuar.

Poate că unul s-a aşezat crezând că i se dă bilet pentru tratament, sau poate din curiozitate, să vadă ce se dă.

Nu se dau bilete cu reduceri pentru a merge pensionarii la băi, nu se dau pachete, au trecut alegerile şi sărbătorile. Nu s-a băgat, ceva bun , de-ale gurii. Astăzi, produsul de-l bagi în gură se găseşte pe toate drumurile, pardon, pe toate rafturile din butic sau supermarket.

Dar la această coadă nu se dă , te înţeapă, să te lecuiască, nu, vai! nu de a mai sta la coadă, ci de ceva mic, mic, mai mic decât un păduche, decât oul de purice, mic de nu se vede cu ochiul liber, dar cred că nici cu binoclul, şi care îţi intră pe căile aeriene, adică nazale şi se cuibăreşte în gât sau unde crede el că îi este mai bine. Ei, acest nimic este tare criminal, te poate face praf, adică îţi poate lua viaţă, fără să-ţi ceară în schimb banii. Este neam prost, se poartă ca un porc, de unde şi numele de virus porcin.

Îi vine de hac doar un vaccin făcut dintr-o rădăcină crescută din el. Vaccinul era gata mai demult. Omul tare s-a speriat când a aflat că virusul nu alege, în funcţie de rang, de profesie, sau de poziţie socială.( Loveşte ierahic, de jos în sus. Uneori nu mai ajunge sus, oboseşte.)
Şi-a dat seama că virusul porcin nu se dezice de originea lui, se poartă ca un porc aşa cum îi este şi numele.
Să stea la coadă pentru a îl înţepa este cu totul altceva decât ar fi stat cândva la coadă pentru patru ouă.

Coada aceasta de la spital are un alt alt scop, mult mai înalt, scopul nu este legat direct de stomac, ţine de conştiinţă, de starea de existenţă, de a fi sau a nu mai fi. Se lasă înţepat - serul acestui vaccin îl va face imun faţă de ceva ce nu se vede cu ochiul liber, dar care oricând ar putea să se lege de viaţa lui, chiar să i-o ia.

Da, pentru acest scop nobil, lasă filosofia cozii la o parte, de data aceasta coada îl va ţine în viaţă, de va fi să-l atace virusul porcin.
În plină luptă cu criza, cu inflaţia, cărora nu li se găseşte antidotul, ar fi păcat să fie doborât de gripa porcină, având la îndemână, pe gratis, vorba vine, antidotul ei. Doar să se lase înţepat. Iar dacă va face o complicaţie cu deznodământ fatal, înseamnă ghinion dar şi noroc: scapă de de criza biliară ... finaciară, economică şi socială.

Este onorabil faptul că s-a lăsat înţepat. Sau poate l-a împins numărul limitat de vaccinuri, nici doua milioane, faţă de numărul total al populaţiei!

Sau poate s-a gândit că viaţa trebuie păstrată, să nu dispară.
Nu este o noutate că fiinţe, cel puţin cu acelaşi nivel de inteligenţă, nu mai există pe alt corp ceresc. Până şi oameniide ştiinţă, care cercetează forme de viaţă în afara Pământului, au devenit pesimişti. Dacă ar fi existat fiinţe pe altă planetă, ele ne-ar fi căutat , ne-ar fi găsit, în timpul lung scurs de când este viaţa pe Pământ.
Sau poate că există, dar o fi având şi ei problemele lor. Să nu aibă şi ei viruşi, bacterii? Poate tocmai de acolo ne vin! Acestea, mici de nu se văd, trăiesc şi în cele mai vitrege condiţii de mediu. Sunt pe Lună, iar Marte colcăie . Sunt cele mai rezistente forme de viaţă.

Aşa că dacă vor exista fiinţe cu inteligentă pe alt corp ceresc, să stea acolo , să-şi vadă de puricii lor. Noi să recunoaştem, nu suntem pregătiţi să-i primim. Lumea se află în criză finaciară. Sunt atâtea boli incurabile, războaie neterminate, focare de gripe. Planetă se încinge, nimeni nu ştie, din cauza amoniacului din balega de vită, sau din cauza excesului de bioxid de carbon. De terorişti nu ducem lipsă, se răspâdesc şi ei ca viruşii. Nu ne mai trebuie viruşi şi terorişti de pe altă planetă. Să fim serioşi şi să ne vedem de viaţa noastră, chiar dacă pentru a o feri de virusul gripei porcine, mâine de o altă bacterie ucigaşă, trebuie să o aşzăm la coadă. Viaţa este scumpă fiindcă este rară, nu pe Pământ, ci în necuprinsul cerurilor...

Oricâte zile am destrăma din ghemul soartei, trecându-ne din poartă-n poartă, orcât de mult am alerga apropiindu-ne nevăzutul, depărtându-ne trecutul, orice-am face, să nu uităm, zenitul se află deasupra noastră.

Pe faţă şi pe dos

Se va bate monedă! Pe faţă: Honorius , pe dos: Prigonius.
Honorius, primul fiu al lui Silvius Prigonius - împăratul imperiului gunoaielor. Înainte de moartea tatălui, Honorius vrea să împartă imperiul în două: de Apus şi de Răsărit. Fiind mai răsărit, cel puţin aşa pare, el va fi peste Răsărit, tatăl fiind mai dus, va rămâne peste Apus. Până atunci, şi ca să ajungă acolo sus, Honorius trebuie doar să-şi facă drum printre gunoaie.

Pentru atingerea acestui ţel sfânt, Honorius, rubicond, s-a iniţiat, în arta războiului de a cuceri un partid, la şcola vieţii dincolo de apele Atlanticului, în ţara tuturor posibilităţilor.

Aici a înfiinţat o legiune a falangei portocalii, şi s-a antrenat până la distrugerea prin dizolvarea a acesteia .(motivul real este că a fost ilegală).

Întors în ţara unde gunoaiele sunt la loc de cinste, s-a înscris în lupta, pe faţă şi pe dos, pentru cucerirea unui loc, vacant premeditat, din falanga întâi a imperiului gunoaielor.

Se va bate toba! Plebea portocalie, pentru o bucată de pâine şi mult circ, se va încolona şi îl va alege pe Honorius, fiul lui Prigonius, cel care se viseaza împărat peste imperiul gunoaielor de răsărit.

Plebea va intona, va aclama: Habemus Honorius!

The Favorites of the Emperor Honorius- John William Waterhouse.

Burjui

Suntem în anul 2010 de câteva zile. Nimic nou sub soarele nostru. Aceleaşi ameninţări ale vremii. Judeţe colorate o zi în galben, a doua zi în portocaliu. Într-o parte a ţării ninsoarea şi vântul blochează drumurile, autostrăzile (avem şi din astea, trei mai mici), în cealată parte apele nu mai încap în albiile râurilor şi se revarsă peste drumuri, peste ogoare până în coteţele şi casele oamenilor. Dunărea nu mai încape nici ea, dodoloaţa, în albia ei. Nu este ceva neobiniut. Oamenii ce locuiesc aproape de malurile ei îi îndură capriciile, fie de-i vară, fie de-i iarnă.
Ce ne mai aduc primele zile ale anului ?
Preţuri umflate ca apele ce se revarsă în vestul ţării, taxe tot mai mari, îngheţări de pensii şi salarii. Sunt capricii ale vremurilor!
Cu ce să ne lăudăm? Noi nu avem cu ce. Dar alţii, da!
În Dubai, şeicul şeicilor a inuagurat cu mult fast, cea mai înaltă clădire construită vreodată de oameni – Burj Dubai sau după botezul cu ape dansând în ritmul muzicii- Burj Khalifa. (la noi s-ar traduce Burjui Băsescu).
O clădire de 828 metri, mare dar şi bogată ca un burjui, dacă ţinem seamă de costul ei, de luxul camerelor. Este o minune a lumii, aşa se spune. Aşa o fi. Dar să lăsăm ca peste veacuri, peste milenii, dacă va rezista se vor minuna cum ne minunăm astăzi de piramidele egiptene.
Dar putem să spunem ca e o minune a zilelor noastre, când unii care trăiesc pe lângă paralela 45, se vaită că nu sunt bani, că este cea mai mare criză de după al doilea război mondial iar alţii care locuiesc mult mai jos de paralela 45 îşi permit să ne facă o aroganţă, să ridice între deşert şi mare cel mai înalt turn, din beton şi sticlă. Toţi pământenii avem acelaşi soare deasupra capului, fără îndoială, doar cu o mica observaţie : unghiul sub care cad razele lui, pe unii îi îngheaţă iar pe alţi îi desfată cu prea multă căldură. Dar nu soarele de deasupra capului este secretul cât bogăţiile pământului de sub picioare.
Iată că am găsit motivul pentru care noi, românii, nu vom ridica cel mai înalt turn din lume: nu avem petrol suficient. Iar cât am avut l-am vândut pe... mai nimic. Vindem şi aurul, atât cât ne-a mai rămas, tot pe ... mai nimic. Avem şi noi burjuii noştri. Ei sunt minunile noastre, mioritice! Şi alte minuni aduce anul acesta, de ele ne vom minuna la … sfîrşit.

Oglinda din odaie

El nu văzuse clanţa uşii mişcând, el aţipise în fotoliu aşteptând .
Din ţâţâni uşa scârţie jalnic ... EL tresare, privirea-i iute-n golul uşii s-agaţă.
Din mieunat, uşa sfârşeşte. Cine, în cameră, a pătruns nevăzută?
Îşi întinde picioarele amorţite. Se retrage-n fotoliul moale şi vechi. Se pipăie pe faţa nerasă. Îşi acoperă ochii cu palmele transpirate, le dă îndărăt, clipeşte des...

Uşa rămâne deschisă... Unde eşti, fata mea dragă? – prin cameră gându-i zboară nevăzut. Inima lui ca un cal la galop vrea să-i spargă pieptul.
- De ce nu-ţi văd chipul ? Iveşte-te! Cu fiecare zi fără tine, viaţa alunecă pe lângă mine. Nu-i regăsesc ritmul. Nu-i disting culoarea. Este tot mai multă dizarmonie...
O lumina tresare în oglindă. O umbră o străfulgeră ! În oglindă se ivşete un nor alb ca de vată! ... Dispare! ... Apare!...
Din nor izvorăsc ca zorii din noapte, ochii ei albaştri!
Ochii varsă lacrimi, din lacrimi apar pleoapele, nasul, buzele, obrajii , faţa de culoarea gutuii, gâtul, umerii ... lacrimile curg pe sânii ei plini, copţi ca perele văratice...
lacrimile curg ... cad ... se pierd sub oglindă.
Ea este! ... este aidoma celei ce a ţinut-o cândva în braţe ...când Ea a fost pentru ultima dată vie.
În oglindă, EA ... chiar este aievea!
Pe fata din oglindă, El vrea în braţe să o cuprindă. Oglinda îi prea mică să o arate pe EA întreagă.
EL se ridică încet, face un pas. EA, în oglindă, s-a depărat atât cât EL s-a apropiat.
Mai face unul, mai face doi, ...lacrimi curg pe oglindă, pe Ea dezvelind-o.
Oglinda o arată nudă ca o sculptură antică.
EL se opreşte, nu vrea să o piardă în hăul din oglindă, ca adâncul unui lac de munte.
Cu paşi îndărăt, spre fotoliu, EL se apropie privind-o cum EA în oglindă spre EL vine.
EL se lasă cuprins de braţele fotoliului, se simte vlăguit.
Oglinda este plină de ochii ei , de un albastru ca seninul cerului în zi toridă de vară.
Când era în depărtare, forma ei născută din lacrimi părea frumoasă ca o nimfă.

Acum, aşa cu ochii ei acoperind oglinda, pare că-i vie.
Câte ar vrea EL să-i spună! Renunţă. O imploră. Un cuvânt, doar unul, de la EA, să audă...

Cu acest gând, dorinţă neîmplinită a lui, ochii fetei dispar în acel abur ca un nor alb, din care mai înainte se ivise.

Sau poate lacrimile lui să-i fi împăienjenit vederea.
De fiecare dată când fata din oglindă dispare, acelaşi gând în mintea lui încolţeşte: să ia paharul, cu vin negru, de pe masă, de oglindă să-l spargă, oglinda ţăndări să se facă. Dar nu! Ceva sau cineva îl opreşte... fata din oglindă ... oglinda din odaie ...odaia din casa veche de la ţară.
Din ţâţâni, uşa se tânguie ... EL într-acolo priveşte uimit... clanţa uşii se mişcă... uşa de toc se lipeşte.

EL priveşte oglinda... oglinda îl arată mai îmbătrânit decât ultima dată ...

Oglinda din odaie - joc, taină, zălog. EA se va întoarce...

Un An albastru!

Luna dodoloaţă stătea,în noaptea trecerii peste An, la locul ei pe bolta cerului. Nu era albastră, deşi mă aflam pe o ridicătură a Pământului, lângă Cota 1400. Era ca un bumb de sidef , era mută , indiferentă şi rece. Am văzut-o şi prin perdeaua de stele împletită din canonada petardelor. Aceasta a doua Lună plină a ultimei luni a anului, botezată de astronomi ca fiind Luna albastră, a dispărut după perdeaua fumului cu miros de pucioasă, de deasupra capetelor noastre, a privitorilor la ceasul al doisprezecelea. Ce-om fi având cu Luna de am bombardat-o din toate părţile cu petardele de toate calibrele, sunetele şi culorile? N-am stat să le număr, dar se spune că anul acesta am avut parte de treisprezece Luni pline. Iată un motiv astronomic ca să se dea la bugetari, săracii , a treisprezecea leafă ... mai degrabă după ceafă. Pe mine nu mă încălzeşte Luna albastră, mă lasă chiar rece ... la buzunar. Nu ştiam! Fenomenul de Lună albastră se va repeta la Revul din 2028.
Până atunci, să ne vedem de zilele, lunile anului acesta. După ce îmi aud urechile, şi văd ochii, anul începe cu umflări de preţuri. Şi luna ianuarie va fi albastră, şi următoarea, chiar de e mai scurtă, şi toate până la finele anului. Sunt şanse ca anul 2010 să ne fie un An Albastru. Ce prosperitate? De unde bucurii? Doar succesuri ale guvernanţilor pe frontul reformei Statului. Situaţia va fi anul acesta a l b a s t r ă. Nici o nădejde ca Luna , aşa cum o ştiu mută şi rece, să schimbe în bine starea noastră.