De ce nu se poate încheia un contract pe viaţă, plătit în rate, pentru a avea o porţie zilnică de fericire?
Orice fată visează la un prinţ venind de oriunde şi de niciunde, un tânar chipeş, strălucitor, călare pe un roib cu stea în frunte. Angela, o fată ca oricare alta, o fi având şi ea o asemenea dorinţă? Cine poate şti! Dacă cineva ar întreba-o, ea n-ar recunoaşte nici în ruptul capului. Cum să spui că aştepţi un prinţ, şi ce prinţ, unul cum nu s-a mai văzut pe lume! Angela nu era visătoare, era o fată cu picioarele pe pământ. Trăia la ţară, într-un sat aşzat pe valea unui râu de munte. După ce venea de la liceu, făcea naveta la oraş, atâtea treburi erau lăsate pe seama ei încât nu avea răgaz nici să viseze. Doar în subconştientul ei să se fi cuibărit acea dorinţă ce arde mocnit în inimile fetelor adolescentine.
Pe vremea cositului un băiat ca toți băieții venise în satul ei, nu călare pe un cal alb ci pe jos, la pas, cu o desagă prinsă în toporâştea coasei purtată pe umăr. Venise în grup cu alţi cosaşi. În acea zi trebuiau să culce la pământ un hectar de iarbă așa cum se învoiseră care se învoise tatăl său.
Tot în acea zi, pe la vremea prânzului, Angela, fata despre care vă povestesc, şi mamă-sa, plecaseră amândouă spre locul lor cu iarbă din ţarina de sub munte. Fiecare ducea într-o mână un coş cu de-ale gurii pentru cosaşi, şi în cealată mână câte o greblă pentru împrăşiat brazdele de iarbă.
La marginea fâneţii se opriră să-şi astâmpăre inimile care băteau nebuneşte în pieptul lor, după un urcuş anevoios. Priviră cum din deal curgeau în vale,, în urma cosaşilor brazdele de iarbă ca nişte coame verzi.
Cosaşii, dezbrăcaţi până la brău, aplecaţi, purtau coasa prin iarbă cu multă uşurinţă, cel puţin aşa lăsau impresia. Fâş!...fâş!... Se balansau de pe un picior pe altul, piciorul drept mai în faţă, stâgul mai în urmă, îşi roteau corpul din dreapta spre stânga, cu privirea urmărind mersul coasei prin iarbă. De tanspiraţie faţa şi pieptul le luceau în soare. Pentri ei cositul era ca un ritual păgân de sacrificiu al ierbii înmiresmate, iarbă sedusă de mișcarea lor în ritm de vals or de tango. O dovadă a efortului depus de ei, stăteau la vedere venele umflate de pe gâtul şi braţele lor, ca nişte mici şerpi vineţii.
- Nu vă e foame, oameni buni?, îi întrebă mama Angelei, pe un ton ferm, deşi ea ar fi voit să fie mai molcom.
- Mânci calule ovăz? ... răspunse, în dodii, cel mai în etate, aflat în fruntea şirului de cosaşi aşezaţi oblic în iarbă.
Apoi, pe rând, unul căte unul se opri din cosit, împlântă toporâșca coasei în pământ, luă din brazdă un şomoiog de iarbă ca să șteargă cu el lama coasei. Doar ultimul din şir, şi cel mai tânăr, mai plimbă coasa prin iarbă pentru a se apropia de cel din faţa sa, de care se depărtase cam multişor. Pesemne că-l ajunsese oboseala. Era tânăr și încă nu deprinsese taina cositului. Ca pentru orice altă meserie şi pentru cosit îţi trebuie şi un pic de talent. Cosaşul, de care băiatul voise să se apropie cu brazda, întoarse privirea înapoi și-i spuse, mai mult în glumă:
- Nu trişa, mânzule! Vrei să te dai zmeu, acum că se uită fata la tine?
La auzul acelor vorbe, băiatul fu nevoit să se oprească, împlântă și el coasa cu vârful toporâştei în pământ, se aplecă luă un şomoiog de iarbă, se ridică, apoi, încetişor începu a şterge lama coasei ca şi cum ar fi mângâind-o, plimbând pe ea înainte şi înapoi mâna cu şomoiogul de iarbă, şi iar înapoi şi înainte, timp în care se uita pe furiş un pic speriat când la unul când la altul, şi într-un final se opri din ştersul mângâiat al coasei exact atunci când cu privirea poposi în dreptul fetei. Fata în tot acest timp numsi spre el se uitase. Amândoi se înroşiră deodată, parcă mai tare băiatul decât fata. Se lăsase o linişte de se auzea doar ţârâitul gâzelor de prin iarbă.
- Apăi, nană, dacă e vorba de mâncare facem o ţâră de pauză că n-o veni turcii
chiar amu. Aşa spuse unul dintre cosaşi, nimeni altul decât tatăl băiatului. Acesta la auzul acestor vorbe, vorbe salvatoare, îşi luă privirea de pe ochii fetei.
- Ce-ai rămas aşa, fata mea, nu ai mai văzut oameni la coasă? Întinde faţa de
masa colo între brazde, vezi să nu o aşezi pe un muşuroi de furnici. Prin astea vorbe, mama voise de fapt să o scoată din amorţeală. Unde îţi mai este gândul amu? Ai scăpat de o grijă, ai luat egzamenu, ai gătat cu liceu, gata, la treabă să-ţi fie gândul de-acu.
- Dacă am luat bacul, l-am luat ca să pot merge mai departe la o facultate.
Doar, şi dumneata ţi-ai dori să mă vezi o doctoriţă. Nu te feri de ochii lumii. Nu ai de ce să-ţi fie ruşine cu mine! Câte plâng acum că nu au luat bacul. În timp ce vorbise, ea scoase din coş oala de lut cu mâncare şi o aşeză în mijlocul prosopului alb de in, care ţinea loc de masă...
Angela şi mama se aşezară mai încolo pe o brazdă de iarbă, iar cosaşii se aşezară în jurul acelei mese improvizate. După ce îşi potoliră o ţâră din foame, tatăl băiatului ținu să precizeze, deși nimeni nu- i ceruse:
- Nană, Dorul meu a terminat liceu agricol, dar, nu o luat egzamenu de care zice fata dumitale. Eu nu-mi explic, de ce?, şi de ce? Doar, ştie ce e ăla un plug, ce-i ala un animal, poate să sacrifice un porc, poate să mulgă o vacă, o oaie, poate şi să cosească. Doar, l-ai văzut mai adineaurea. Să nu-ţi fie ruşine Doruţule!
Timp cât tatăl înşiruise o parte din calităţile ce nu au contat nici cât un bob de grâu pe cântarul examenului, băiatul se uitase fix în ochii fetei. De fapt fata îl căutase din priviri, parcă ar fi voit să-i spună că îl înţelege, că-i pare tare rău, că ştie şi ea câtă stricteţe a fost pe timpul probelor de la bac. El înţelegând ce ar fi dorit să-i spună fata, îi mulţumi cu un zâmbet, apoi își lăsă ochii în farfurie. Atunci îl auzi din nou pe tatăl lui vorbind: „I-am spus: Gata, până aici! La muncă! O să-ţi placă, n-o să-ţi placă va trebui să-mi întorci banii pe care i-am cheltuit ca să te port la şcoală, pe navetă... Păi nu se poate altcumva... Nu zic bine, nană?”
- Ei, omule, ferice de dumitale că ai băiat! Eu am rămas numai cu fata.
Bărbatu nu mi-i. S-a dus! Nu ştiu ce m-oi face dacă o să răuşască la facultate.
- Poate, ai noroc să nu răuşească!
- Apăi, aşa am zis şi eu, cum mi-o fi mie norocu. Numai Cel de Sus le face şi
desface.
La auzul acestor vorbe spuse de mama fetei, băiatul nu mai duse lingura la gură, o privi pe fată direct în ochi. De data asta cu mai mult curaj. Descoperi că fata era frumoasă. Nu știa ce anume, părul or ochii, or mîinile, or gura, oricum ceva plăcut privirii lui fata avea. Oricum, se vedea că pe ea nu o afecta ceea ce îi spusese mai înainte mamă-sa. Fata îi zâmbi băiatului cu toată faţa ei îmbujorată... din cauza căldurii. Băiatul îi răspunse fetei cu un zâmbet stângaci, parcă nu mai zâmbise niciodată. Mama îi surprinse cum se priveau într-un fel anume. Se ridică iute, luă grebla de jos, spunându-i pe un ton ce se voi autoritar.
- Gata! Cine stă, îi stă norocul! Pune mâna pe greblă şi haida! Să-mprăştiem brazdele, să-i lăsăm pe oameni să se odinească oleacă, că până diseară trebe să dea gata iarba...
În acea după amiază de vară toridă, într-un decor rustic, o pajişte cu iarbă şi flori sălbatice, o fată întâlnise un băiat, sau un băiat întâlnise o fată. Fata nu era Alba ca Zăpada cum nici băiatul nu era Făt Frumos din Lacrimi. Se întâlnise Angela cu Doru! Ce a fost atunci, ce scânteie a aprins focul dragostei dintre ei, nu se ştie. Ce se ştie, şi o ştie de fapt tot satul, e că în acea zi spre seară, după ce au terminat de cosit iarba, Angela şi Doru s-au mai întânit încă o dată, dar, nu din întâmplare, s-au întâlnit pe furiş, nu departe de casa fetei, sub o salcie bătrână aplecată peste apa ce venea din susul muntelui. La început nu se auzea nimic, doar slabe şoapte, apoi multe vorbe întrerupte de râsete. Au stat împreună până târziu în noapte. Chiar dacă aş fi fost necuviincios şi m-aş fi apropiat de acel loc, nu aş fi desluşit înţelesul vorbelor lor; ele erau înăbuşite de susurul apei de munte; şi, nici nu reuşeam să-i văd. Poate s-au strâns în braţe, poate s-au şi sărutat. Numai ei ştiu ce s-o fi întâmplat acolo sub acea salcie pletoasă. Primul lor sărut, aşa cum o fi fost, ei să fi jurat să le fie ca o pecete pe actul de naştere a unui destin comun? Dacă aşa o fi fost sau nu, nu are să se ştie cum nu se ştie ce poate să aducă ziua de mâine. Ce e sigur, e că Angela a luat bacul iar Doru nu! Tot răul din urmă spre binele dintâi! Angela să devină medic veterinar, să se întoarcă în satul, unde între timp Doru să pună pe picioare o fermă de creştere a animalelor... Ăsta să fi fost DORUL ei?