30 iul. 2011

Intre Alb si Negru

Negru şi Alb! sau Alb şi Negru! Mie îmi sună mai optimist ultima afirmaţie.  Dacă Albul scoate  la iveală totul, şi  ceea ce se găseşte în cel mai ascuns ungher, Negrul ascunde, nu lasă să răzbească nimic văzului. Cel mai la îndemână îmi este afirmaţia: “Ce suflet negru are omul acela!”  (Eu? Nu!).
Simt că este o diferenţă enormă între Alb şi Negru.
Uneori Albul e aşa de mare şi de întins că pare de necrezut că de multe ori este omis. Aceeaşi soartă o au faptele bune ale unor oameni de omenie (omenia e specifică omului şi nu animaleor). Nu se spune unuia cu sufletul bun şi iubitor: “Ce suflet Alb are”.  Albul este ceva mărinimos, el  ne   dă iluzia că nici nu există. Sau poate e iluzia ce ni se creează  când te obişnuieşti cu binele! 
Aşa că între Alb şi Negru este şi o distanţă enormă, nu ştiu cum s-ar putea măsura ( nu vorbesc de lungimea lor de undă).  Aş înclina să spun , cel puţin aşa simt, între Negru şi Alb există o depărtare fără margini, infinitul le desparte.  Acolo, la infinit, trebuie să se facă o diferenţă între Alb şi Negru, nu pot sta împreună. Albul ar fi infinitul cu semnul plus, iar Negrul infinitul cu semnul minus. Aşa văzute, mă înspâimântă distanţa ce le separă!…( Aşa ar trebui să fie şi depărtarea dintre Rai şi Iad). Pentru a scăpa de această uimire, va trebui să  adaug Albului şi adjectivul – pur. Trebuie să acceptăm, ceea ce şi vedem, că există  Alb murdar. Că doar oameni suntem , ne tragem din Adam, păcatul dintâi. Negru este negru, nu pot să spun Negru pur, sau Negru murdar. Negru e negru cum Dracul e Drac ( nu există Drac mai puţin rău sau la limită să spunem Drac bun!).Uneori când mai ai o bucată de pâine pe masă se spune: Nu e dracul aşa negru cum pare! Asta e o afirmaţie care  te anesteziază în faţa Negrului. 
Atunci, fără a obosi să  gândim, putem spune că Dumnezeu este Albul pur! Lumea se scaldă în oceanul dintre Alb şi Negru. O lume în ambalaj multicolor.  De unde şi expresia: Raiul este pe Pământ! Dacă Albul ar fi peste tot, pe Pământ … nu am vedea nimic, poate în cel mai fericit caz am auzi. Ce ne va fi dat urechilor să auzim! Câtă jale, câte suspine! Ne vom plânge o vreme, căci  pănă la urmă  vom învăţa să vedem lumea prin Alb, adică cu alţi ochi! Cred că asta vrea să ne spună scriptura: Împărăţia lui Dumnezeu! 

Pănă atunci să ne bucurăm de minunăţiile vieţii dusă  în spaţiul şi timpul dintre Alb şi Negru! … 
În timp ce am scris în spaţiul acesta strâmt,  mi-a ţinut companie o cafea neagră… (o fi şi albă?). Din ea a mai rămas  zaţul şi ...aroma, o  simt răspândită în jurul meu…între Alb şi Negru!

28 iul. 2011

Lumina în noapte

Veştile proaste  curg prin unele canale ale mass-mediei autohtone cum curg prin canale apele murdare şi rău mirositoare ocolind  staţiile de epurare. Sunt şi canale, este adevărat, nu multe la număr, prin care circulă ştiri ca o apă bună de băut sau în cel mai rău caz ca un ceai de anghinare - e folositor şi ăsta, când ai bila blocată! 

Aseară am ascultat  la RRA  – dacă în  timp ce baleiezi  tastele pentru a călători prin ungherele virtualului, urechea îţi este lejeră şi open,  e păcat să nu o foloseşti, îţi este deajuns una dacă nu-ţi place stereo-   o emisiune cu un invitat de excepţie, fost deţinut politic, inventator, scriitorul Dumitru  Dan Lucinescu!  

Nu mi-am propus aşa cu dindinsul, aşă că am prins emisiunea pe la jumătatea ei. Pănă m-am lămutit, la început credeam că este o poveste radiofonică, fiindcă vocea era ca a unui artist, adică a unuia cu ceva experienţă de a vorbi unui public.  Apoi mă întrebam ce vârstă o avea cel care vorbeşte. Cum relata - cu vervă şi cu o frecvenţă ridicată a succesiunii vorbelor- despre unde ultrasonice, spectru de frecvenţe, brevet de invenţie, îmi zic că o fi un tânăr plecat la o şcoală stărină cu ştaif şi  urmează să ne spună dacă se mai întoarce sau nu în ţară. He-he! Nici vorbă, bătrâne! Mi-am ascuţit auzul, adică mi-am trecut sistemul auditiv în regim dolby- să nu mai aud nimic în jurul meu decât doar acea voce.  

După ce s-a terminat emisunea am căutat banda audio şi am ascultat începutul ei, pe care îl pierdusem. Dumitru Dan Lucinescu este unul dintre cei- puţini rămaşi în viaţă- de la care avem şansa să citim pe viu  istoria României de dinainte de cea de-a două conflagraţie a secolului trecut şi pănă astăzi. 

Mai întîi  elev cadet  la Liceul militar N. Filipescu apoi Ştefan cel Mare din Cernăuţi, apoi  elev la Şcoala militară de aviaţie, pe care a părăsit-o pentru a merge la facultatea de matematică şi fizică din Iaşi. A fost student al  marelui fizician Procopiu. În 1948 a fost arestat- a intrat într-o recreaţie mare de 15 ani de “călire”  prin muncă, reeducare- vocabularul vremii acelea- în închisorile comuniste. A ieşit din „intuneric” tot aşa  cum a intrat, adică cu aceleaşi principii sănătoase de viaţă: credinţă, neam şi rege! (din păcate nu există o corespondenţă cu timpul nostru pe care îl trăim). 
O rectificare: a pierdut ceva acolo în „subteran”, a pierdut tinereţea!

A reluat studiile universitare pe care le-a finalizat cu notă maximă. Astăzi deţine  brevete de invenţii în domeniul undelor ultrasonice. Între timp a devenit scriitor! Ultima carte lansată -  13 iulie 2011- Întoarcerea din neguri. 

 Câte vieţi să-i fi fost într-una de a reuşit să străpungă barierele, de “sărmă ghimpată”, care i-au fost presărate (şi prea sărate)  în cale?

Banda audio, Semnături celebre, moderatoare, Mihaela Helmis:
  

Mulţi ani să ne trăiţi pentru a ne fi  o sursă de lumina ca reper   pe drumul întunecat al vremii!

25 iul. 2011

De prin careuri

Nu fac parte din “categoria pană”… scriitorime, deşi postez aici, arareori, câte ceva din gândurile-mi. “Gândire” … reuşită magna cum laude la facultate! Îmi place la mare, dar nu mă plec la mare, atunci când prin “plecare la mare” se înţelege … prosternare! În paranteză fie spus, mai alaltăieri rămăsesem consternat când văzusem cum unul se prosternase în faţa unui om mare doar din întâmplare.
“Fratele cel mai mare, în raport cu părinţii” nu este nimeni altul decât… stareţul!, aşa cum parastasul este doar un… “chef de ducă”, iar ateu nu este altul decât cel care “face ură de rasă”!
“Posesoarele unor cocoaşe în spate” nu sunt numai cămilele ci şi … pistoalele! Filmul “Colecţionerul de oase” (SUA, 1999) s-ar putea întitula … câinele! “Iluminatul public” nu este nimeni altul decât… spectatorul! “E vremea răzbunării”, dar nu în stil norvegian, ci ca o … înseninare! “Nu-şi poate ţine udul” poate fi o afecţiune, dar, mai bine poate fi o … permiabilă. “Executat în război” te duce imediat cu gândul pe front, când de fapt este doar un banal… ţesut. Să avem “frică de CEL DE SUS” fie că suferim sau nu de … aerofobie!
Şoşon… “pantof de lac”! Sare în lac, oac! … “ocaua măsluită”! Im… “clisă de Zimnicea” sau noroi luat din timp!
Etc … “ţine locul celor care n-au mai fost chemaţi”…

(Ca sursa de inspiraţie, atmosfera creată de octogenara, mereu tânără, revista Rebus! La mulţi ani, Rebus!)


15 iul. 2011

Printre cei mai buni!

Auzisem  de cei 65 de elevi absolvenţi de liceu care obţinuseră,  la bac-ul de anul acesta,  numai note de 10. Caut lista pe net şi o găsesc pe mai multe site-uri.  Lista are mai multe pagini, elevii sunt listaţi în ordinea alfabetică, o parcurg să văd de la ce licee sau colegii şi din ce oraşe sunt premianţii ţării. Trec la pagina a doua! Lauric Cristina Oana, Colegiul agricol Fălticeni ... ce surpriză plăcută!... viaţa bate filmul... citesc notele : matematica 5,85 ... ???

Cei mai buni elevi din România ???


Cine o fi cei  zece elevi cu nota 10 din pagin a doua? ... Nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită!  
Treaba aceasta, de mântuială, în sensul că nu a fost verificată lista înainte de a fi publicată, îmi aminteşte de băieţii de pe la colţ de bulevard, valutiştii, care dădeau ţeapă cu teancul de valută având deasupra şi dedesupt hârtii adevărate iar la mijloc hârtii false.
Se copiază cu ochii închişi şi în mass-media!

8 iul. 2011

Doru Angelei

De ce nu se poate încheia un contract pe viaţă, plătit în rate, pentru a avea o porţie zilnică de fericire?

Orice fată visează la un prinţ venind de oriunde şi de niciunde, un tânar chipeş, strălucitor, călare pe un roib  cu stea în frunte. Angela, o fată ca oricare alta, o fi având şi ea o asemenea dorinţă? Cine poate şti! Dacă cineva ar  întreba-o, ea n-ar recunoaşte nici în ruptul capului. Cum să spui  că aştepţi un prinţ, şi ce prinţ, unul cum nu s-a mai văzut pe lume! Angela nu era visătoare, era o  fată cu picioarele pe pământ. Trăia la ţară, într-un sat aşzat pe valea unui râu de munte. După ce venea  de la liceu, făcea naveta la oraş, atâtea treburi erau lăsate pe seama ei încât nu avea răgaz nici să viseze. Doar în subconştientul ei să se fi cuibărit acea dorinţă ce arde mocnit în inimile fetelor adolescentine. 

Pe vremea cositului un băiat ca toți băieții  venise în satul ei, nu călare pe  un cal alb ci pe jos, la pas, cu o desagă prinsă în toporâştea coasei purtată pe umăr. Venise în grup cu alţi cosaşi. În acea zi trebuiau să culce la pământ un hectar de iarbă așa cum se învoiseră  care se învoise tatăl său.

Tot în acea zi, pe la vremea prânzului, Angela, fata despre care vă povestesc, şi mamă-sa, plecaseră amândouă spre locul lor cu iarbă din ţarina de sub munte. Fiecare ducea într-o mână un coş cu de-ale gurii pentru cosaşi, şi în cealată mână câte o greblă pentru împrăşiat brazdele de iarbă.

La marginea fâneţii se opriră să-şi astâmpăre inimile care băteau nebuneşte în pieptul lor, după un urcuş anevoios. Priviră cum din deal curgeau în vale,,  în urma cosaşilor brazdele de iarbă ca nişte coame verzi.
Cosaşii, dezbrăcaţi până la brău, aplecaţi, purtau coasa prin iarbă cu multă uşurinţă, cel puţin aşa lăsau impresia. Fâş!...fâş!... Se balansau de pe un picior pe altul, piciorul drept mai în faţă, stâgul mai în urmă, îşi roteau corpul din dreapta spre stânga, cu privirea urmărind mersul coasei prin iarbă. De tanspiraţie faţa şi pieptul le luceau în soare. Pentri ei cositul era  ca un ritual păgân de sacrificiu al ierbii înmiresmate,  iarbă sedusă de mișcarea lor în ritm de vals or de tango. O dovadă a efortului depus de ei, stăteau la vedere venele umflate de pe gâtul şi braţele lor, ca nişte mici şerpi vineţii.

- Nu vă e foame, oameni buni?, îi întrebă  mama Angelei, pe un ton  ferm, deşi ea ar fi voit să fie mai molcom. 

- Mânci calule ovăz? ... răspunse, în dodii, cel mai în etate, aflat în fruntea şirului de cosaşi aşezaţi oblic în iarbă.

Apoi, pe rând, unul căte unul se opri din cosit, împlântă toporâșca coasei în pământ, luă din brazdă  un şomoiog de iarbă ca să șteargă  cu el  lama coasei. Doar ultimul din şir, şi cel mai tânăr, mai plimbă coasa prin iarbă pentru a se apropia de cel din faţa sa, de care se depărtase cam multişor. Pesemne că-l ajunsese oboseala. Era tânăr și încă nu deprinsese  taina cositului. Ca pentru orice altă meserie şi pentru cosit îţi trebuie şi un pic de talent. Cosaşul, de care băiatul voise să se apropie cu brazda, întoarse privirea înapoi și-i spuse, mai mult în glumă:

- Nu trişa, mânzule! Vrei să te dai zmeu, acum că se uită fata la tine?

La auzul acelor vorbe, băiatul fu nevoit să se oprească,  împlântă și el coasa cu vârful toporâştei în pământ, se aplecă luă un şomoiog de iarbă, se ridică, apoi, încetişor începu a şterge lama coasei ca şi cum ar fi mângâind-o, plimbând pe ea înainte şi înapoi mâna cu şomoiogul de iarbă, şi iar înapoi şi înainte, timp în care se uita pe furiş un pic speriat când la unul când la altul, şi într-un final se opri din ştersul mângâiat al coasei exact atunci când cu privirea poposi în dreptul fetei. Fata în tot acest timp numsi spre el se uitase. Amândoi se înroşiră deodată, parcă mai tare băiatul decât fata. Se lăsase o linişte de se auzea doar ţârâitul gâzelor de prin iarbă.

- Apăi, nană, dacă e vorba de mâncare facem o ţâră de pauză că n-o veni turcii
chiar amu. Aşa spuse unul dintre cosaşi, nimeni altul decât tatăl băiatului. Acesta la auzul acestor vorbe, vorbe salvatoare, îşi luă privirea de pe ochii fetei. 

- Ce-ai rămas aşa, fata mea, nu ai mai văzut oameni la coasă? Întinde faţa de
masa colo între brazde, vezi să nu o aşezi pe un muşuroi de furnici. Prin astea vorbe, mama voise de fapt să o scoată din amorţeală. Unde îţi mai este gândul amu? Ai scăpat de o grijă, ai luat egzamenu, ai gătat cu liceu, gata, la treabă să-ţi fie gândul de-acu.

- Dacă am luat bacul, l-am luat ca să pot merge mai departe la o facultate.
Doar, şi dumneata ţi-ai dori să mă vezi o doctoriţă. Nu te feri de ochii lumii. Nu ai de ce să-ţi fie ruşine cu mine! Câte plâng acum că nu au luat bacul. În timp ce vorbise, ea scoase din coş oala de lut cu mâncare şi o aşeză în mijlocul prosopului alb de in, care ţinea loc de masă...

Angela şi mama se aşezară mai încolo pe o brazdă de iarbă, iar cosaşii se aşezară în jurul acelei mese improvizate. După ce îşi potoliră o ţâră din foame, tatăl băiatului ținu să precizeze, deși nimeni nu- i ceruse:
- Nană, Dorul meu a terminat liceu agricol, dar, nu o luat egzamenu de care zice fata dumitale. Eu nu-mi explic, de ce?, şi de ce? Doar, ştie ce e ăla un plug, ce-i ala un animal, poate să sacrifice un porc, poate să mulgă o vacă, o oaie, poate şi să cosească. Doar, l-ai văzut mai adineaurea. Să nu-ţi fie ruşine Doruţule!

Timp cât tatăl înşiruise o parte din calităţile ce nu au contat nici cât un bob de grâu pe cântarul examenului, băiatul se uitase fix în ochii fetei. De fapt fata îl căutase din priviri, parcă ar fi voit să-i spună că îl înţelege, că-i pare tare rău, că ştie şi ea câtă stricteţe a fost pe timpul probelor de la bac. El  înţelegând ce ar fi dorit să-i spună fata,   îi mulţumi cu un zâmbet, apoi își lăsă ochii în farfurie. Atunci îl auzi din nou pe tatăl lui vorbind: „I-am spus: Gata, până aici! La muncă! O să-ţi placă, n-o să-ţi placă va trebui să-mi întorci banii pe care i-am cheltuit ca să te port la şcoală, pe navetă... Păi nu se poate altcumva... Nu zic bine, nană?”

- Ei, omule, ferice de dumitale că ai  băiat! Eu am rămas numai cu fata.
Bărbatu nu mi-i. S-a dus! Nu ştiu ce m-oi face dacă o să răuşască la facultate.

- Poate, ai noroc să nu răuşească!

- Apăi, aşa am zis şi eu, cum mi-o fi mie norocu. Numai Cel de Sus le face şi
desface.

La auzul acestor vorbe spuse de mama fetei, băiatul nu mai duse lingura la gură, o privi pe fată direct în ochi. De data asta cu mai mult curaj. Descoperi că fata era frumoasă. Nu știa ce anume, părul or ochii, or mîinile, or gura, oricum ceva plăcut privirii lui fata avea. Oricum, se vedea că pe ea nu o afecta ceea ce îi spusese mai înainte mamă-sa. Fata îi zâmbi băiatului cu toată faţa ei îmbujorată... din cauza căldurii. Băiatul îi răspunse fetei cu un zâmbet stângaci, parcă nu mai zâmbise niciodată. Mama îi surprinse cum se priveau într-un fel anume. Se ridică iute, luă grebla de jos, spunându-i pe un ton ce se voi autoritar.

- Gata! Cine stă, îi stă norocul! Pune mâna pe greblă şi haida! Să-mprăştiem brazdele, să-i lăsăm pe oameni să se odinească oleacă, că până diseară trebe să dea gata iarba...

În acea după amiază de vară toridă, într-un decor rustic, o pajişte cu iarbă şi flori sălbatice, o fată întâlnise un băiat, sau un băiat întâlnise o fată. Fata nu era Alba ca Zăpada cum nici băiatul nu era Făt Frumos din Lacrimi. Se întâlnise Angela cu Doru! Ce a fost atunci, ce scânteie a aprins focul dragostei dintre ei, nu se ştie. Ce se ştie, şi o ştie de fapt tot satul, e că în acea zi spre seară, după ce au terminat de cosit iarba, Angela şi Doru s-au mai întânit încă o dată, dar, nu din întâmplare, s-au întâlnit pe furiş, nu departe de casa fetei, sub o salcie bătrână aplecată peste apa ce venea din susul muntelui. La început nu se auzea nimic, doar slabe şoapte, apoi multe vorbe întrerupte de râsete. Au stat împreună până târziu în noapte. Chiar dacă aş fi fost necuviincios şi m-aş fi apropiat de acel loc, nu aş fi desluşit înţelesul vorbelor lor; ele erau înăbuşite de susurul apei de munte; şi, nici nu reuşeam să-i văd. Poate s-au strâns în braţe, poate s-au şi sărutat. Numai ei ştiu ce s-o fi întâmplat acolo sub acea salcie pletoasă. Primul lor sărut, aşa cum o fi fost, ei să fi jurat să le fie ca o pecete pe actul de naştere a unui destin comun? Dacă aşa o fi fost sau nu, nu are să se ştie cum nu se ştie ce poate să aducă ziua de mâine. Ce e sigur, e că Angela a luat bacul iar Doru nu! Tot răul din urmă spre binele dintâi! Angela să devină medic veterinar, să se întoarcă în satul, unde între timp Doru să pună pe picioare o fermă de creştere a animalelor... Ăsta să fi fost DORUL ei?