Nu e tărziu ca să arunc gunoiul

Timpul este cam în jurul orei unsprezece spre douăsprezece seara! Înainte de a ieşi din bucătărie deschid fereastra pentru a lua o gură de aer, deşi ştiam ca e mai mult rece decât curat. Am deschis fereastra ca pe trapa unui submarin ieşit la suprafaţa oceanului. 

Aerul este rece ca glonţul de otel! Sub lumina becurilor de pe stâlpii ce-nconjoară curtea interioară a blocurilor dispuse aproape în cerc, marea de zăpadă depusă peste zi are nuanţă portocalie. Şi aerul dintre lămpile ce emană acea lumină bolnăvicioasă şi stratul de zăpadă este tăiat felii, felii de raze portocalii. Parcă aş fi căpitan de submarin ce navighează pe o mare portocalie. 

De-as avea eu un submarin cu propulsie nucleară! Nările refuză să se deschidă pentru a inspira acest aer bolnăvicios. Mă înăbuş. Voiesc să închid fereastra-trapă de submarin. Mă opresc! 

În marea aceea de o culoare murdară, galben-cafeniu, se iveşte, ca de nu ştiu unde, un motan uriaş. Este îmbrăcat în straie ca de hamal în port, pe cap poartă un chipiu ponosit, pare a fi chipiu de marinar. Ce mă uluieşte e că merge pe cele două picioare de dinapoi cu dezinvoltura unui om. Asta este o blasfemie, cât timp omul faţă de dobitoace este o fiinţă sfântă. Motanul e şi arogant. Se opreşte. Sigur mă vede! Închide un ochi şi ridică laba la chipiu. Schiţează spre mine un salut.

 - Ptiu! Piei din faţa mea, drace! El rănjeşte sub fereastra mea! 

 - Stai că-ţí vin eu de hac, motan infatuat!

 Iau bâta din dosul uşii şi sacul cu resturi menajere şi dau să ies afară din casă. Lumea doarme, aşa că nu are cine să mă oprească să nu duc gunoiul afară, noaptea. Deschid cu prudenţă uşa să nu care cumva să-mi intre în casă motanul infatuat, prost si arogant! ...

Dacă pe Ion Roată l-ar fi chemat Ion Pârghie

... Unde-i unul nu-i putere/ La nevoi şi la durere

Unde-s doi puterea creşte/ Şi duşmanul nu sporeşte ...

Ion Roată, cu toată bunăvoinţa, îşi arătase neputinţa de a ridica un bolovan mare cât o stâncă. La îndemnul profesorului Cuza, un ţăran, care asista la lecţia despre semnificaţia Unirii,s-a oferit să-l ajute pe Ion Roată, nelămuritul, neluminnatul.

Nu se ştie dacă Vodă avea cunoştinţe de fizică aplicată, de folosirea pârghiei de gradul întâi pentru ridicarea greutăţilor. Ion Roată nici atât, căci dacă ar fi ştiut ar fi găsit un par şi un punct de sprijin şi ar fi ridicat de unul singur acea stâncă. Dar, el nu se numea Ion Părghie. Tot răul spre bine. Unirea a izbutit, având sprijinul celor mulţi şi fără de carte. Nu peste mulţi ani de la acea întâmplare, Vodă a dat o lege prin care a permis accesul gratuit la învăţătură al celor nevoiaşi... Unde eşti tu, Vodă Cuza?

Ar vrea sa fie mai mult decât primar

(SURSA FOTO: http://www.stiriazi.ro)

 Vicepreşedintele Fundaţiei pentru Apărarea Democraţiilor, fostul ambasador american Richard W. Carlson, a invitat un primar, din mulţimea de primari care este sunt,  la conferinţa primarilor din Statele Unite.
Aşa a ajuns primarul, care este nimeni altul decât Marian Vanghelie, în ţara tuturor posibilităţilor ...” România, ca şi America, e ţara tuturor posibilităţilor. Nimic nu e exclus".

Primarul, care este al Sectorului 5, va fructifica la maximum această oportunitate, care este, pentru a se întâlni cu ... „Or să fie mulţi cu care mă întâlnesc, foarte mulţi, pentru prima mea vizită. Nu ne gândim la Obama, ştiţi cum este ...”
Din comunicatul remis agenţiilor de presă,
reiese ca într-adevăr s-a întâlnit şi se va mai întâlni, vizita nu s-a încheiat, cu mulţi oameni... „ cu primari de oraşe mari, congresmeni, manageri de administraţie publică locală şi de stat, organizaţii nonguvernamentale şi cu lideri de sindicat din învăţământ şi zona de energie”.
Vor veni mai mulţi investitori americani în România? ... „vom aduce câţiva investitori pentru parteneriate public-ăprivat să cream şi locuri de muncă, dar să reuşim să demonstrăm că se poate sa-i aducem pe oameni.”

După această istorică vizită, raportată la istoria sectorului 5, primarul Marian Vanghelie va fi un contracandidat serios pentru cei care au de gând să-l înfrunte pentru funcţia de primar al Capitalei. Dacă la alegerile locale din 2012 va trece de acest hop, apoi nu va mai fi decât un mic pas ca să candideze pentru înalta funcţie din stat, aceea de preşedinte al României. Există un precedent, care din păcate dă mult de furcă. Dacă actualul preşedinte, fost primar general, dă cu oiştea-n gard, căruţa fiind ţărişoara noastră dragă, atunci viitorul posibil preşedinte, actualul primar care este al Sectorului 5, va fi omul potrivit să o scoată la liman, sau va duce căruţa pe marginea prăpastiei?

Nu-mi ramâne decât să invoc poezia Ce-ţi doresc eu ţie dulce Românie, ca pe o formulă magică!

Satu Rau din Valea Seaca

In epoca primitiva, adica prima parte a erei de dupa Revolutie, era la moda infratirea oraselor, comunelor tarii cu orase si comune din alte tari ale batranului continent. Primarii  de orase sau comune, de-abia iesiti din epoca de aur, erau dornici de a face deplasari in strainatate, si asta cu orice pret, banul public era la dispozitia lor.

Alergau pe cai albi sa infrateasca  coumnitatile lor cu altele similare ca marime si obiceiuri din tari ca Elevetia, Franta, Germania, Austria. Acestea erau cele mai tentate tinte ale vizitelor de lucru, din motive lesne de inteles.

O comuna, Satu Rau,  nu reusea sa se infrateasca cu nicio comuna sora  din aceste tari. Primarul din Satu Rau  facuse    multe iesiri in strainatate, cheltuise multi bani din visteria primariei fara sa incheie un acord de infratire. 

Ca prin minune, cu doar cateva luni inainte de inceperea campaniei electorale pentru un nou mandat a cerut consiliului local sa  fie de acord ca Satu Rau sa se infrateasca cu Beaurepair,  o comuna aflata  in  partea  estica a Frantei. Un motiv al acestei alegeri, prezentat in sedinta consiliului local pentru clarificarea unor nelamuriri, a fost de a  economisi banul public. Nu? Se cheltuiau mai putini bani pentru deplasarea unei delegatii de al noi pana in partea de est a Frantei decat pana  in vestul ei. 

Un alt motiv a fost ca infratindu-se cu Beaurepair, comuna Satu  Rau va deveni o comuna reparata, va fi ca si noua.   Atunci se vor parcurge si formalitatile legale de schimbare a denumirii din Satu Rau in Satu Nou. O gandire cu adanci radacini in spatiul nostru mioritic.

Primarul a castigat la pas si al doilea manadat. A avut parte de o coincidenta fericita: primarul din Beaurepair a trims un convoi cu ajutoare: jucarii, pixuri,  seringi de unica folosinta, medicamete cu termen exiprat, multe rufe nespalate si detergenti.

In prima parte a celui de-al doilea mandat, primarul a fost ghid turistic al  delegatiei comunei, formata  din cativa  membri ai  ansamblului de cantece si dansuri, cat si din cativa tarani ai comunei, fermieri pe stil nou, buni manuitori a plugului tras de boi, a coasei si a sapei.

Programul de cunoastere reciproca a obiceiurilor  nu a mai continuat si in partea a doua a mandantului primarului din Satu Rau - din  cauza crizei financiare mondiale. Criza ajungand mai intai in Franta,   primarul francez  a comunicat omologului roman ca pentru o perioada de timp nu mai are fonduri pentru sustinere finaciara a acordului incheiat. 

Nu s-au mai reluat relatiile de infratire dintre cele doua comunitati, si asta nu  numai  din cauza nesincronizarii perioadelor de criza in care cazusera cele doua comunitati, aflate la distanta de doua mii de km,  ci si din cauza  masurilor anticriza luate de guvernul roman. Comuna Satu Rau a fost  desfiintata administrativ, ea a fost coborata la cea de mai jos veriga pe scara organizarii teritoriale. 

Satul Rau a fost anexat la comuna Valea Seaca. Oamenii au ramas in satul lor asa bun, rau, iar primarul va candida la primaria Valea Seaca pentru un nou mandat. Va promite alegatorilor ca va face tot ce-i sta in putere sa infrateasca comuna Valea-Seaca cu Village de L’Eau.

Scula magică

               Dacă cândva mă impresiona, acuma îl privesc ca pe o sculă oarecare din familia celor electronice. Orice s-ar spune, există o graniţă între sculele electronice şi cele reci care nu se bagă în priză, o graniţă greu de întrecut.  Mobilul   îmi devenise un lucru banal, desuet, un substantiv neutru.  O întâmplare sau poate două l-au ridicat  la rang de sculă magică, de unde era un dispozitiv de transmis banalităţi cotidiene.

Priveam pe un post tv   o ştire înflăcărată, la propriu, ardeau case. Dacă nu aş fi zărit ceva ce-mi părea cunoscut,  acea ştire trecea cum au trecut şi altele, poate cu mult  mai înspăimântătoare. Uitându-mă mai atent, era multă forfotă, fum, agitaţie, am recunoscut casa unui  bun amic. Ce puteam face. Să iau o găleată cu apă şi să dau fuga să sting focul? Nu era cu putinţă, eram la o distanţă de sute de kilometri. 

I-au telefonul ăla mic cât o tabacheră… 

- Eşti bine! … Cum, de ce?  … Unde te afli? … Nu eşti acasă? … La cumpărături? …Lasă-le, şi dă fuga acasă! Îţi arde casa! Acum mă uit cum arde, dar, nu pot să fac nimic…

Atunci i-am recunoscut rangul de mare sculă a acestui mic televorbitor. Nu ştiu dacă şi cât i-am fost de ajutor, amicului! Mi-a spus,  ulterior, după ce îşi revenise cât de cât,   că  a reuşit să-şi salveze ceva acte, câţiva bani şi o parte din bijuterii…

După o vreme de banalităţi cotidiene,  uitasem de cât de util e uneori această sculă magică. Mă cocoţasem pe net. Netul ăsta e ca un munte sau ca un deal aflat în mijlocul  oraşului. De pe el vezi, iar de ai şi  un  binoclu e şi mai bine,  grădini, curţi, cîini, pisici, ferestre deschise …

O minte inventivă, a adus pe net  imagini în timp real din diferite oraşe şi zone turistice, captate de camere video, sau webcam-uri cum sunt cunoscute în lumea largă a virtualului.

 Îmi place să privesc pârtiile de schi. După ce am schiat în virtual, după ce am căzut de zece ori şi m-am ridicat o dată, am trecut la un alt sau altă  webcam. 

Una care îmi este familiară. Este montată lângă o clădire de patrimoniu, undeva prin centrul oraşului. Lângă acea clădire este şi casa unui bun amic de-al meu. Îmi place cum arată casa lui. Mă uitam să văd ce a mai adăgat la casă, o îmbunătăţire, ceva acolo. Lui îi place să tot adauge, şi pe orizontală şi pe verticală. Omul ăsta cred că nu se mulţumeşte niciodată cu ce are. Şi ce nevastă i-a dat Dumnezeu!  Uitându-mă mai atent, văd că dintre multe maşini care apăreau şi dispăreau din câmpul vizual al acelei camere,  una a încetinit în dreptul acestei case,  a luat-o cu încetinitorul spre poartă până a ajuns cu botul maşinii aproape de grilaj sau chiar s-a proptit. N-a trebuit să mă uit de trei ori. Clar! Nu era maşina amicului. Pe a lui  o cunosc dintr-o  mie, fiindcă e rară, rară de tot. De ce voia să intre? Cine era?  Stând cu ochii pe virtual şi mirându-mă, văd că se deschid larg porţile şi acea maşina, din seria celor de duzină, intră în curte. Să nu fi aflat eu, să nu-mi fi spus el,  poate şi-a dat maşina ca să scape de datorii şi fiindcă nu-i obişnuit fără maşină şi-a luat una mai ieftină. Mă rodea curiozitatea! Îl sun!

 Nu mai vorbisem  de mult timp cu cu el.  Nu mi-a răspuns imediat. A trebuit să închid şi să revin. Am revenit imediat după ce am închis apelul. Poate manevrează să intre în garaj, şi nu poate vorbi, îi găseam eu o scuză.   Mi-a răspuns când aveam de gând să închid telefonul. Chiar mă desumflasem, dar nu repede, ci ca un balon care are un por pe unde fâsâie aerul. Nu mă mai rodea nicio curiozitate. Uitasem şi ce voiam să-i spun.  

- Aloouu! …  Ce  faci! … Cum  îţi merge maşina?  Nu prea avea chef de vorbă amicul meu. Vorbea încet, parcă înadins nu voia să fie auzit. Aşa vorbeşte omul cu datorii pe cap…

- Unde eşti?  în loc  să-l întreb dacă  şi-a schimbat maşina. Mi-a răspuns că este plecat din ţară, singur,  cu afaceri. Nu mai înţelegeam nimic!

- Ce face doamna? asta aşa ca să trag de timp, să fac anumite legături.

- Este acasă,  cred! Mi-a răspuns cu aceeaşi voce înceată, înceată rău de tot, de-abia îl auzeam … 

- Ascultă-mă un pic, nu înţeleg, îi spun amicului, ceva nu se leagă. Ţi-ai schimbat maşina? 

 Îmi răspunde repede, într-un fel speriat: 

- Nuuu! Ce s-a întâmplat? Avea o voce cu un ton mai ridicat, mi se părea  precipitat.

- Eu sunt pe net. Neavând ce face, m-am uitat la imaginile date de acea webcam montată în apropierea casei tale. O ştii, ţi-am mai vorbit despre ea… Nu te-ai uitat...  Ştiu că ţie nu-ţi place să intri pe net… Aşa! Ce crezi că văd?  O maşină, un Logan cred că era,  a intrat  în curtea casei tale… 

- Alo! Mai eşti la telefon?   

De Bobotează

toate apele sunt sfinţite de la apa în care coboară graţia divină prin harul preotului. Să se sfinţească şi apa aceaaastaaa!... Lângă biserică este o ţeavă cu robinet, de robinet un furtun duce apa până la butoiul din plastic de culoare albastru, şi la cel de alăturea la fel de albastru, şi la altul dacă ar fi fost. Prima apa din butoi a fost sfinţită dis-de-dimineaţă sau poate de-aseară, e un amănunt mărunt care nu trebuie băgat în seamă, nu trebuie desecat. Să credem că harul duhului sfânt aflat într-o picătură de apă rămasă în butoi, albastru, sau alb, sau roşu, fie cum o fi, se răspândeşte în apa ce vine prin furtun, mai repede decât ajunge la noi lumina de la soare. Până se umple butoiul şi se închide robinetul, oare duhul sfânt nu s-a răspândit în apa din tot oraşul? Nu mai pun la socoteală că oraşul nu are o singură biserică. Duhul sfânt este unul şi acelaşi. Cândva, va trebui să cred că apa de la robinet este cu acelaşi har ca şi apa sfinţită la biserica aflată la câteva sute de metri depărtare. Am plecat spre biserică tăindu-mi drum prin aerul geros, ferindu-l cu greu din cale, să iau apă sfinţită de la locul cu har de lângă altar. Aerul îmi ardea faţa ca para focului. Ger ca de Bobotează. De mult n-am mai îndurat asprimea lui. Nu numai când involuntar respiram aerul rece şi gros, el îmi dădea năvală, îmi intra prin ochi, prin nări, prin urechi. Ar fi intrat prin toţi porii, dacă aceştia, mici şi nevăzuţi, nu ar fi fost astupaţi. Eu când ies afară pe timp geros am grijă să-mi închid porii feţei, dar, numai porii feţei. Prin nări trebuie să respir, cu ochii trebuie să văd pe unde şi pe ce calc. Gura o ţin închisă cât timp nu întâlnesc pe cineva cunoscut căruia trebuie să-i dau bineţe. Nu se cade să dai doar din cap, cum dă ăla cu patru potcoave. Apropo, dacă vezi un cal cu trei potcoave, trebuie să te bucuri, norocul este în apropier, doar trebuie să-l cauţi. Să înnod firul povestirii. Ajung la lăcaşul în care s-a sfinţit apa. Un uriaş se hrănea cu furtunul, prin transfuzie, de la ciuşmea. Avea doi ochi bulbucaţi şi albaştri, aşezaţi sub fruntea unui cap tuciuriu plin cu lumânri aprinse. Avea două cozi împletite şi lungi, de vreo două sute de metri. Am trecut de ochiul albastru, am păşit, tăind gerul, de-a lungul uneia dintre cozi până la locul de unde ea se hrănea. Coada era împletită din oameni îngheţaţi bocnă, căt ai căta să crezi că nu poate să fie adevărat. Oamenii cozii nici grai nu mai aveau. Cât m-am târât prin aerul sticlos şi tăios ca o lamă de brici, au îngheţat în mine toate păcatele. Nu ştiu dacă aşa te mântuieşti. La primăvară, ce m-oi face, când mi s-or dezgheţa păcatele. Trei sferturi din întrgul corp este apă. În aceeaşi propoţie se află cuprinsul apelor faţă de cuprinsul întregului Pământ. Suntem o apă şi-un pământ. Duhul sfânt al apei sfinţite m-a încălzit când am ajuns aproape de ochiul albastru. Soarele cu dinţi, ivit deasupra lăcaşului sfânt, mi-a făcut ochii mici, mici. Din ochiul mare şi albastru a curs apă şi în bidonul meu din plastic. Să se sfinţească şi apa aceaaastaaaa!

Străini la ei acasă

Localnicii unui sat de munte -Vaideei-  s-au trezit dis-de-dimineaţă. Lucru rar dacă  acea dimineaţă era  a celei de-a două zi din şirul zilelor anului. Erau ţipetele disperate ale  unui porc înjunghiat. Care să  fi fost   gândurile  ce  străfulgerară minţile   celor care guiţatul prelug şi  jalnic îi  scoaseră din coma indusă  de  cheful prelungit al revelionului?   Să fi fost multe şi felurite. Bănuind că nu toate  sunt de natura unor aserţiuni putem să intuim câteva mai banale : 

„ Cine e ăla de a uitat  să-şi taie porcul?   Ce a mâncat de Crăciun şi de  Revelion? A stat în foame ca acum la sfârşitul sărbătorilor să ne sfideze.  Care e ăla de  ţine Crăciunul pe stil vechi?...”

Trecuse ceva vreme până  au ieşit în uliţa mare  tot căutâd locul de unde plecase acel semnal ca de sirenă. S-ar fi ghidat mai repede după norul de fum al paielor cu care se pârleşte porcul darcă nu ar fi fost şi fumurile ieşite din ogeaguri. S-au luat după  mirosul de păr ars. S-au oprit la gardul pe care stăteau cocoţate câteva pisici iar în curte câinele lătra cerând de mâncare.  Printre scândurile rare ale gardului se desluşea decorul specific ritualului păgân. 

- E clar, bre oameni buni! S-a întors Gicu. Dispăruse, prin  septembrie, parcă. 

- N-a dispărut, s-a dus la muncă în Italia. 

-Şi nevasta  n-ar fi ştiut? Câd o întrebam îmi spunea că s-a  dus până  la târg.

-Mie imi spunea că e la pădure. 

Şi discuţia ar fi continuat pe panta aceasta fără ieşire dacă  nu ar fi intrat în vorbă un tinerel, din cei de  pe la oraş, dacă ne referim doar la ţinuta lui vestimentară, ce  făcea notă discordantă cu obiceiul de a  se îmbrăca al oamenilor locului.  Turul pantalonilor  îi  atârna parcă s-ar  fi scăpat pe  el, avea belciuge prinse de o nară şi de lobul unei urechi, iar  părul  era adunat în formă de creastă pe mijlocul capului, iar  pe alocuri dat cu vopsea verde. Când oamenii locului l-au văzut cum arată, măsurându-l din cap până-n piciore,  de îndată s-au limpezit la cap, le sărise şi ultimul rest de mahmureală. Au rămas muţi. Ei nu au avut timp să scoată o vorbă căci tânărul le-o luă înainte:

-Hai, să vă scot din abureală şi din  greaţă. Le vorbise abrupt în timp ce-şi dădea de pe urechi micile căşti ca nişte nasturi de palstic.

- Bă, puţă, fii atent  cum vorbeşti, aici nu eşti pe bulevard.

- Mă, nene, eu nu vin de pe bulevard. Dar nu pot să stau deoparte şi să nu vă ajut să vă lămuriţi, de ce omul ăsta taie acum porcul.

- Nu ştim noi că suntem acilea de-o viaţă, şi vii tu puţă-vodă pe cal cu coamă de cocoş să ne dai sfaturi.

Băiatul de la oraş, după cum îl catalogară băştinaşii, nu a luat în seamă acele vorbe aiurea spuse,  şi-a continuat expozeul
-  Pe Gicu, vecinul vostru, l-au luat extratereştii. S-a întâmpalt pe la sfârştul lunii septembrie.
- Şi noi de ce nu i-am văzut.
- Eraţi în beciuri, încercaţi mustul. N-aveaţi cum să-i  fi văzut. Nu mă întrerupeţi! Extratereştrii au venit cu un scop anume: să implementeze un program de schimbare a obiceiurilor locale. Să nu faceţi foame în tot timpul anului iar la sfârşitul lui să tăieţi porcul toţi deodată, să mâncaţi de vă îmbolnăviţi, şi să aruncaţi mâncarea rămasă la câini. Nu ăsta e nivelul de civilizaţie spre care tinde omenirea.  L-a luat pe Gicu ca elemnt pilot al programului, l-au plimbat prin ceruri până în costelaţia afală la câteva luni lumină. Socotiţi şi voi, 45 de zile la ducere, tot atâtea la întoarcere, a picat acasă exact după Anul Nou.  E noraml să taie porcul. Gicu rămăsese în urmă faţă de cei din sat, dar, nici nu mai avea ce să-i dea de mâncare. Legat de acest ultim aspect, extraterestrul a ţinut seama şi de criza în care ne zbatem. În următorul  an, va lua mai mulţi, îi va plimba prin constelaţia lor, şi-i va aduce acasă pe rînd începănd cu ziua de Bobotează.  Şi tot aşa, pănă veţi uita de obiceiul de a tăia Porcul de Crăciun. Şi vor uram şi alte programe, caci obiceiuri mai aveţi.
Oamenii care făcuseră cerc în jurul băiatului cu creastă verde, rămaseră albaştri  de uimire, i-a ajutat şi gerul din aer, se uitau unii la alţii, cu gura strânsă pungă, până când unul trezit mai bine, îl întrerupse pe băiatul cu pantaloni bufanţi:
-  Nu ne ameţi, tăticu ... de ce femeia lui nu a reclamat, dispariţia, la postul de poliţie din sat, sau să aducă o televizuine  acilea la noi? Hî!  Ce spui?
-   Oameni  buni, extraterestrii nu e cu capul în nori, ei este super-deştept, ei ştie şi ce gândim noi. Cum să vă explic eu, ca să pricepeţi?  I-a băgat femeii în cap nişte reguli clare, nişte porunci de care să asculte mai ceva decât de popa vostru din sat, adică un progrămel, un microsoft, dacă ştiţi cu ce se mănâncă ăsta. E mai greu să pricepeţi,  chiar dacă v-aţi trezit din mahmureală. I-a mai băgat ceva în cap, ceva  care să-i ia din spaimă, să nu alerteze autorităţile locale şi celelate mai înalte. Ar fi compromis programul.  Voi aţi spus mai înaite cum vă răspundea femeia la întrebările voastre, fireşti de altfel, ca vecini ce sunteţi, faţă de dispariţia lui Gicu. Ea trăia cu ideea că  omul ei  trebuie să vină imediat ca şi cum s-ar fi dus după apă la fântână sau,  în cel mai rău caz, la crâşmă.  Aşa că lăsaţi pe Gicu să mănânce şi pomana porcului, şi după  o zi două, să-l întrebaţi de sănătate, ca şi cum nu ştiţi ce v-am spus eu, şi atunci veţi vedea dacă eu am avut sau nu dreptate.
Băiatul cu turul pantalonilor lăsaţi de o greutate imaginară, îţi înfipse căştile mici ca două măsline în urechi, spase cercul curioşilor şi dispăru pe uliţa mare a satului, fluturând cu mâna pe deasupra crestei pătată cu vopsea verde, în semn de rămas bun sau adio, după starea celui care îl privea.
În urma lui oamenii l-au condus din priviri până a dat curba uliţei, apoi s-au răsfirat care încotro, dar nu după mult timp, s-au găsit cu toţii la crâşma din centru satului. Se simţeau cu capul limpede, parcă nici nu fusese Revelionul. Dacă nu ar fi băut repede un pahar cu o băutură specifică acelui loc, carcalete, i-ar fi prins repede tristeţea. Extratereştrii care sunt băieţi super-deştepţi vor afla de îndată de acestă băutură şi vor implementa un nou progrămel, un soft mic ...