27 feb. 2011

Cucu şi Cuculeana

La primăvară să vă cânte cucu din faţă! Este o urare de bine.

Să vă spun o mică istorioară!

Se întâmpla în iarna anului trecut. Iarna era pe sfârşite. Se petrecea într-o zi pe la amiază, era o zi cu mult soare. Era timpul în cumpănă, iarna nu se se dădea dusului şi primăvara nu se dădea cu venitul. De la o zi la alta ziua se lungea, creştea ca aluatul pus la dospit. 
Stăteam, singur-cuc, pe prispa casei. În livadă sub un nuc, pe o balegă de cal, se însoreau două păsărele. Din balegă încă mai ieşeau aburi,  deşi scosesem, de ceva vreme, calul, din livadă.
N-aş fi luat seama de ele, dacă liniştea amiezii nu era spartă de ciripitul lor strident.

La prima vedere mi se păru că sunt două turturele, vesele şi  gălăgioase.   M-am apropit cu grijă să nu le sperii. Turturelele erau de fapt cuci. Era  Cuculeana şi Cucul ei.  Cuculeana ciripea şi dădea aprig din aripi. Cucul ei stătea pleoştit, cu ciocul băgat în pene. Se simţea vinovat? Ce rău să-i fi făcut   Cuculenei, de stătea el  aşa de spăşit? Sau cine ştie ce motiv o fi având Cuculeana, de era în stare să-l ia la bătaie, acolo în văzul lumii,  pe o balegă de cal. 

M-am întors, cu paşi uşori, la locul meu, pe prispa casei. De acolo, am asistat la un spectacolul de pantomimă, o piesă într-un act jucată de doi  amatori, Cuculeana şi Cucu ei. Un spectacol   în aer liber,  sub un nuc. Balega  de cal, încă aburindă, era scena.

Am imaginat atunci acest mic scenariu:

Ea: Mai ai curaj să ciripeşti, nu vezi în ce hal ai ajuns? Eşti de plâns!

El:  De ce nu mă laşi să dorm?

Ea: Unde ai fost ieri toată ziulica? Te-ai întâlnit iarăşi cu  Turturica?  Vorbeşte tot crângul. Mi-a spus vecina, Rândunica.

El: Eu nu mai vorbesc de mult cu Turturica. Ieri m-am întâlnit cu Turturoiu. De fapt, eu l-am invitat la un prânz de afaceri tocami  lângă pârâu, ştii tu!,  mai sus de moară, aproape de cazanul unde oamenii fierb borhotul de prune.

Ea: Tu nu ai de gând să te laşi de băutură? Te-am cules de pe marginea drumului. Erai mangă, erai muci.

El: Eu? N-am băut nimic altceva decât apă din balta de lângă cazan. Şi am ciugulit din borhotul aruncat pe malul apei. Şi ce bun era! Ciripeam, ciuguleam, ciripeam, aşa se pun la cale marile  afaceri.

Ea: Tu şi afacerile.  Cucule, cred că ţi-ai băut minţile.

El: Ce ştii tu! Toată primăvara până să faci un ou, mă baţi la cap: - Fă-mi cuib! Fă-mi casă! Fă-mi cuib! ...

Ea: Mai ai curaj să-mi spui asemenea minciună? Dacă nu taci, acu îţi dau o aripă peste cioc, de-o să cazi pe spate, de-a dura. Nu meriţi să stai pe  balega asta caldă!

El: ...

Ea:  Nu te ştiu eu!,  parcă şi văd, vine primăvara,  te dai bine pe lângă mine, cu ciripit mieros, şi  după ce mă laşi grea, îţi pui aripa în fund şi dispari. Şi  mai şi strigi,  în ciocul mare, cine eşti tu: Cu-cu! Cu-cu! Cânţi zburând  prin lumea largă, prin codrul verde, prin livezi, până glasul îţi dispare!

El: ...

Ea:  Numai eu ştiu cât va trebui să mă milogesc pe la cuibul Turturelei, ca  să mă lase să depun ouăle mele.

El: Scumpa mea Cuculeasă, Cuculeană, nici nu mai ştiu cum să-ţi zic, tocmai despre asta ciripeam. M-am întâlnit cu Turturoiu (eu cu Turturica nu mai vorbesc de atunci de când nu m-a lăsat să o iubesc). I-am spus lui, că în primăvara aceasta, noi, cucii,  v-om avea casă. M-am înscris la programul Primul Cuib! Na!

Ea: Se vede că mai eşti încă mahmur. Nu te-ai trezit de-a binelea. Cum o să-ţi faci tu cuib, când neam de neamul tău de cuci, n-au ridicat măcar un cuib.

El: Dacă mă-ntrerupi! Ai scuipat la limbă, în cioc? Am luat credit de la o bancă. Îl plătesc pe Turtoroi să facă cuiburi. Primul dintre ele este al nostru. 

Ea: Măi, Cuc nebun, tu încă vizezi! Cine garanteză pentru tine?

El: Vulturul Pleşuv! Când eram în toiul prânzului de afaceri, acolo, pe borhotul de lângă cazan,  Vulturul Pleşuv a aterizat ca un uriaş aeroplan. Iniţial nici nu ne-a băgat în seamă. Dar, după ce a mâncat ca un hulpav din borhot, el nu a mai reuşit să decoleze.Din falnic şi mândru ce era devenise blajin,  vesel şi comunicativ.
 Ni s-a lăudat  că are bani în bancă de nu mai ştie pe ce să-i cheltuiască. Aşa am ajuns să închei cu el o afacere beton, mai bine zis cu pământ şi paie. Vulturul vine cu banul, eu, Cucu,  antreprenor, Turturoiu cu treaba, cu munca, căci e tare priceput şi harnic, ştie să facă cuiburi, adevărate vile. Ce nu-ţi este clar Cuculeasă?

Ea: Ooo! De ce nu dă Cel mare din Cer să văd  minunea asta. Să am căsişoara mea, cuibuleţul  meu, să nu-mi crească alte mame  puişorii mei.

De pe prispa casei, unde stăteam singur-cuc şi priveam cum cele două păsărele ciripeau, nu izbuteam să văd şi lacrimile de bucurie ale Cuculenei. Erau  bobiţe  de apă, din ele se  spărgeau mici şiroaie, care îi udară ciocul. Dar nu am avut timp să mă înduioşez, căci unul dintre cuci îşi luase zborul. Cine o fi fost dintre cei doi? El sau ea? Cucul sau Cuculeana?

 El: Te las, să-ţi revii, văd că vestea te-a dat peste cap. Mă întorc acolo unde ieri am pus la cale afacerea. Ieri, Vulturul Pleşuv, după ce îşi revenis în fire, îşi păstra echilibrul, era în stare să ruleze pe pista de decolare, ne-a spus că astăzi revine să parafăm actele. El ne spunea că nu crede numai în cirip-cirip, adică în cuvântul nostru. Nici nu a dorit să de-a aripa cu noi. Probail că arătam al dracului de nostimi, eram matoliţi de-a binelea. Sincer îţi spun că nici nu mai ştiu când m-ai luat de o aripă, m-ai cules din şanţ. Cuculeano, pe veci îţi sunt îndatorat!

Ea: Lasă-mă!,  nu-mi mai aduce aminte, nu-mi strica bucuria! Pleacă cu bine, Cucuşorul meu, Cuculeţul meu! Cucu...!

El:  Cu-cu! Cu-cu!

Da, într-adevăr, Cucu a fost cel care îşi luase  zborul. Ce minune! Cânta, deşi primăvara era departe.

La primăvară să vă cânte cucu din faţă!

25 feb. 2011

Legea lui Ţî-un-Ţî

Sunt două situaţii pe lumea asta în care nu poţi negocia ...
În rest totul ar trebui să fie negociabil! Oare aşa să fie?

Dacă înainte vreme, mai demult, se negocia cam orice, astăzi această acţiune se întâmplă tot mai rar. Se pare că verbul a negocia cade în desuetudine. Unii se cred mai puternici decât Zeus. Când cei deştepţi şi puternici, aşa se cred a fi ei, măresc preţurile, eu nu am decât una din două căi: să nu mai cumpăr, sau să procedeaz la fel ca economistul Ţî-un-Ţî. El găsise legea care spunea că: fie preţul căt o fi,  numai de un un ţî yeni să cumperi. 

 Dacă e să aplic această lege, atunci va trebui ca de fiecare dată când alimentez maşina, să pun benzină numai de un ţî egal cu 50 de lei.

Pe vremea când trăia acest învăţat pe numele lui de tată, Ţî-un-Ţî, nu se ştia de căruţa cu motor pe benzină. El descoperise legea când preţul la orez creştea de la o zi la alta. 
Există o limită în aplicarea acestei legi: se ajunge acolo când de  un ţî  yeni să cumperi o lingură de orez, sau de un ţî lei să cumperi numai un  litru de benzină. 

Până atunci se pot întâmpla multe: topirea calotei polare,  revoluţie socială, sau de ce nu şi revoluţie industrială: născocirea unui motor care să consume apă în loc de benzină sau numai aer. Dacă şi în acest din urmă fericit caz se va ajunge să ne constrâgem, să nu cumpărăm aer mai mult de un  ţî lei, acela va fi începutul sfârşitului.

23 feb. 2011

Expoziţie de fotografie la Muzeul de Artă Braşov

Vineri, 25 februarie, ora 17.00, în sala Muzeului de Artă, Roland Penrose va prezanta, ajutat si de imagini, povestea a doi artişti : Roland Penrose, artist britanic suprarealist şi Lee Miller, fotogtafă americană suprarealistă.



Sursa afişului şi a altor informaţii despre acest eveniment cultural: Muzeului de Arta din Brasov

Pe site-ul Lee Miller am găsit o fotografie interesantă, Pablo Picasso îl ţinea pe genunchi pe Antony Penrose. Se întâmpla în Noiembrie 1950 la ferma Farley, East Sussex, England ...

19 feb. 2011

Vecina de la şase

Vecina de la şase nu are perdea la fereastră. Ce să însemne asta? Iubeşte mult lumina nefiltrată? Nu ştim! Vecina de sub ea, de la trei, are perdea la fereastră, la fereastra de  la bucătărie. Ce să însemne asta? Că nu iubeşte mult lumina? Nu ştim! Ştim că are obiceiul ca atunci când vrea să fumeze o ţigară, ea deschide larg fereastra, scoate capul în afară si se sprijină de pervaz. Pesemne că aşa-i place ei. Se întâmplă ca tocmai atunci, vecina de la şase să deschidă larg fereatra, nu ca să intre mai multă lumină, ci ca să scuture de firimituri faţa de masă. După ce termină de scuturat îşi aduce aminte că trebuia să se se fi uitat dacă nu era cineva ieşit la fereastrele de sub ea. Aşa se face că vecina de la şase trage faţa de masă sub braţ, se apleacă şi aruncă o privire. Atunci ea vede şi simte fumul de ţigară. Interesant că deşi fumul o agasează, ea nu o mustră pe vecina de sub ea. Închide repede fereastra. Tuşeşte. Fumul de ţigară i se oprise-n gât. Vecina de la trei aplecată peste pervaz, cu capul învăluit de fum nu a văzut firimiturile căzând pe lângă ea şi nici nu le-a simţit când ele s-au aşezat pe păr. Aşa se explică de ce nu a avut motiv să-i reproşeze ceva vecinei de deasupra ei. După ce termină ţigara, înainte de a închide fereastra, îşi trece degetele răsfirate prin păr ... Pesemne, să scoată fumul rămas în el. De fiecare dată această dispută dintre cele două vecine, de la şase şi trei, se termină cu scor egal. Să fie blat?

Ca şi vecina de la şase, vecina de la parter nu fumează. Parcă ar fi surori siameze. De ce? Are acelaşi obicei, să scuture faţa de masă, afară, la fereastră. Şi mai mult decât atât. Chiar dacă nu a servit masa, deschide fereastra să scuture de zor o cârpă ca şi cum aceasta ar fi plină de praf. Cu obiceiul ăsta o întrece pe vecina de la şase. De fapt se adevereşte că ea este curioasă din fire. De ce ? Fiindcă deschide fereastra să scuture cârpa de praf taman atunci când vecinul de la nouă intră cu maşina în parcarea de lângă bloc. Să vadă ea cu cine vine el, sau ce aduce în pungile burduşite pe care cu greu le scoate din portbagaj.
Vecinul de la nouă se preface că nu o vede, trage de timp, până ce ea închide fereastra. De fiecare dată disputa dintre vecina de la parter şi vecinul de la nouă se termină cu un scor alb. Să fie şi acesta un blat? Înseamnă că asociaţia de proprietari e o cooperativă ca şi Liga lui Nea Mitică? Nu dacă se aplică regulamentul sau codul ...

Andrei Boghiu - Alt bloc, alt vecin ...

16 feb. 2011

Stridia sau mămăliga

Stridia nu se găseşte în pădure că nu-i trufă ci o moluscă.  Stridia, e o scoică, ea trăieşte în apa mărilor mai ales în zonele de coastă. Atenţie că nu toate sunt comestibile! Stridia e recomandată bărbatului, fiindcă s-a constatat (nu neapărat ştiinţific) că dacă femeia mănâncă stridii nu i se aprind călcâile, sau dacă i se întâmplă e cu totul alt motiv la mijloc. Aşa că e de dorit ca în acele căsnicii mai cu dare de mână, fiindcă stridia e scumpă, femeia doar să o prepare, iar bărbatul să o consume. Pentru cei cărora nu le dă mâna pot să (o) pună de mămăligă, adică să ia ceaunul de tuci, să pună apă, sare, iar după ce apa dă în clocot să pună mălai, şi totul se face la foc mare. Unii specialişti în materie de nutriţie prescriu mămăligă în loc de stridii pentru aceia care nu au bani să cumpere pilula albastră. De fapt, dacă privim retrospectiv, stridia era în lumea pescarilor mâncarea săracului cum mai este, pe la noi, mămăliga, însă după ce s-a descoperit şi efectul ei afrodisiac, s-a pecuit peste măsură ajungând o delicatese  în meniul marilor restaurante. 

Vă lămureşte mai bine decât mine doamna dr. Mihaela Bilic!

13 feb. 2011

Valentin, fiul Babei Dochia


Baba Dochia a trăit o vreme umblând ca o nălucă prin pădurile unui munte. A coborât în vale, în sat,  după ce l-a născut pe Valentin. Nu se mai ştie cu cine l-a făcut. Unii zic că tatăl lui Valentin - fiul babei Dochia- ar fi fost un american paraşutat pe acel munte după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial. De netăgăduit e că Valentin e fiul babei Dochia. Nu aia din legendă, ci baba care într-o zi coborâse de pe munte cu fiul ei de mână. Ei se aciuaseră într-un bordei părăsit, undeva la  marginea satului. Pe atunci fiul ei nu-şi găsea un  rost mai bun decât acela de a munci cu ziua pe la unul pe la altul. Aduna doar cât el şi muma lui să trăiască  şi să nu  dea ortul popii. Baba îl bătea la cap să se însoare, să se ia cu o fată mai cu stare, poate aşa vor ieşi din foame. Aşa de amărât şi de prăpădit era pe atunci Valentin că niciuna dintre fetele satului  nu se uita la el, fie ea şi dintre acelea mai puţin frumoase. Pe Valentin altceva îl preocupa, chiar îi dădea de gândit. De ce nu ar pleca şi el în Italia să facă bani? El nu are cap, două mâini, două picioare ca toţi ceilalţi din sat care au plecat care încotro, peste graniţă să adune un ban? ...
După mulţi ani de muncă prin câteva oraşe din Italia s-a întors, în sat, cu  bani şi,  spre uimirea mumei lui, tot neînsurat. Dar când a văzut câţi bani i-a adus băiatul ei, ea,  Baba Dochia, nu îl mai împingea spre însurătoare. Adică cum, să profite te miri ccare fată din sat  de banii lui adunaţi cu multă sudoare? Mai bine să stea neînsurat.
 Acum fetele s-ar fi uitat la el, că de, avea euroi, dar, Valentin nu avea timp de ele, avea un plan  de dus până la capăt.
Baba rămase pe momet mută când după trei zile de când se întoarse, într-o seară  îi spuse:
-          Am văzut-o! Îmi place. O iau! Mumă, s-o fi văzut cu ce poftă clefăia.
-          Pe cine să iei, măi Valentine? Îi spuse baba după ce-şi reveni din uimire.
-           Mumă, cu ea voi face treabă bună. E sănătoasă. Am văzut cu ce poftă mânca când omul i-a pus în troacă făină amestecată cu apă. L-am întrebat, dacă e bună de prăsilă. Mi-a zis că din neamul ei numai cîte doisprezece purcei fată o dată.
-          O scroafă îţi trebuie ţie?
-          Scroafa are burta mare, trebuie să fete. Voi avea doisprezece purcei. Din cei doisprezece  mai cresc o scroafă sau două şi tot aşa până îmi fac o fermă de porci , aşa cum am văzut acolo, în Italia, lângă Parma...

Acum, baba Dochia trăieşte ca o mare doamnă, locuieşte într-o casă nouă, cu un etaj nu departe de ferma de porci a fiului ei Valentin.  Stă pe terasă, la masă, în faţa unei ceşti de cafea. Întoarce ceaşca goală în farfurioară.
A revenit la oful ei dintâi. „ Valentin al meu de ce nu-şi găseşte o fată după inima lui?  Oare nu merită şi el să fie iubit? Ce cusur are fiul meu? Eu nu le înţeleg pe fetele din ziua de azi? Visează la feţi fromoşi pe cai albi? Nici că ele ştiu ce vor.”
Baba Dochia întoarce ceaşca să citească în ea, să răstălmăcească figurele lăsate  de zaţul  scurs în farfurioară...
Baba Dochia, cu o figură radioasă, dă să pună ceaşca la locul ei pe masă în farfurioară. Rămâne cu mâna întinsă şi cu privirea spre poarta din fier forjat. Poarta se deschide singură, maşina înaintează pe aleea de pavele, se opreşte. Portiera se deschuide, Valentin coboară, dă roată maşinii, deschide portiera din dreapta maşinii, din maşină coboară ...
Baba Dochia scapă ceaşca din mână, ceaşca se face ţăndări, ţăndările ...

- Dragă băiete ... au fost ultimile ei vorbe.
 Inima babei Dochia nu a mai rezistat acestei mari emoţii. Ea s-a făcut ţăndări ca şi ceaşca de cafea.

5 feb. 2011

Teoria chibritului si forta de tip Mubarak

Chibritul este un beţişor de lemn cu o mică gămălie de pucioasă la un capăt. Dacă freci gămălia de un catran sau de luciul oglindei beţişorul ia foc. Dacă nu-l freci la cap, chibritul rămâne un beţişor anonim printre alte beţişoare anonime dormind într-o cutie. Asta ar fi teoria chibritului. Care ar fi teoria individului ca parte a unei mulţimi?

Individul, sau insul, privit ca parte inseparabilă a unei mulţimi nu are identitate. Este un nimeni, dar în acelaşi timp este o unitate de masă, un element al mulţimii. O mulţime ia naştere prin agregarea indivizilor. Îi uneşte un îndemn, o idee, un scop, o năzuinţă. O mulţime e o forţă ca sumă a forţelor indivizilor la care se adaugă o componentă virtuală dată de suma năzuinţelor comune. Ar mai fi apa apă dacă moleculele ce o compun nu ar fi legate strâns între ele? Ce le ţine strâns? E greu să rupi o legătura dintre un H şi doi de O. Sigur că o mulţime de oameni care se adună fără un scop anume e ca apa de ploaie. Apa de ploaie e bună şi ea la ceva, să te speli pe cap cu ea. O mulţime în repaus are doar potenţial ca şi apa unui stăvilar sau a unui baraj de hidrocentrală. Apa unui lac de acumulare până a junge la hidrocentrală e bună că în ea cresc peşti şi alte mici vieţuitoare acvatice. Aşa că o mulţime trebuie pusă în mişcare, altfel devine o masă gălăgioasă ca orăcăitul broaştelor în lac.

O mulţime doar în mişcare are forţă. Individul dacă nu stă pe loc capătă energie cinetică iar dacă îşi ia elan devine o forţă, cu mărime, direcţie şi sens. Atunci când inşii ce compun mulţimea se deplasează în acelaşi sens, sensul este şi al mulţimii.Dacă toţi inşii se deplasează uniform accelerat în acelaşi sens, suma forţelor unitare dă o forţă masei de oameni.

Ce se întâmplă când unei mulţimi de oameni aflată în mişcare uniform accelerată i se opune o altă mulţime ce vine din sens invers? Să notăm prima mulţime cu F de la Libertate iar a doua cu R de la Mubarak. Cele două forţe de sens opus dacă ar fi şi egale prin însumare ar da o rezultantă nulă. Teoria ca teoria, dar, practica te omoară. În acest caz iau naştere forţe de diferite mărimi şi sensuri, adică o masă de oameni cu o mişcare browniană întocmai ca mişcarea unor particule aflate în suspensie într-un lichid.

Dacă indivizii mulţimii F ar fi particulele de păpădie dintr-o suspensie, atunci moleculele de apă care le-ar lovi din toate părţile ar fi bolovanii mulţimii R de reacţie tip Mubarak. Unei forţe de tip Mubarak, nu de mărime mare ci cu mulţi vectori adiacenţi, ca acele unui arici, i se poate opune o forţă ca sumă a forţelor indivizilor călăuziţi de acelaşi ţel. Nu-i suficientă numai forţa muşchilor mai trebuie şi energia minţii. Pentru ca să se întâmple asta, forţa de tip F trebuie însumată cu un vector de mărimea unui lider, un ins ieşit din anonimatul mulţimii.

Forţa liderului este mai mare decât suma forţelor individuale. Sub acţiunea acestuia forţa de tip Mubarak s-ar decompune în forţe pe direcţii diferite astfel că rezultantă poate fi şi nulă. Şi asta chiar dacă mulţimea F s-ar găsi la o distanţă mai mare decât distanţa pe care ar parcurge-o pietrele de caldarâm ca forţe de reacţie de tip Mubarak.

Dacă nu se găseşte un lider pentru mulţimea F atunci doar farul din Alexandria ar putea să călăuzească forţa mulţimii F, F de la Libertate.

1 feb. 2011

Caruselul cosmic

(Sursa Foto: NASA, Astronaut Douglas H. Wheelock)


Pentru noi, cei care stăm cu picioarele pe Pământ (şi la propriu), un răsărit şi un apus de soare la intervale egale ce marchează trecerea unei zile, nu ne dau decăt măsura scurgerii timpului sau a trecerii noastre.
Din când în cănd răsăritul sau apusul soarelui ne însufleţeşte, ne redă mândria pierdută, adormită, de a fi pământean... din când în cănd pentru unii sau chiar deloc pentru alţii.
Să-ţi doreşti să vezi de mai multe ori pe durata a 24 de ore  cum răsare şi apune soarele ar trebui să  nu fii cu picioarele pe pământ. Dar, nu-i suficient să te afli în aer, ci mult mai sus, în afara atmosferei terestre, într-un vehicul care evoluează  cu o viteză de 17500 de mile pe oră.
La interval de 45 de minute scurse pe Pamânt, vezi de 16 ori răsăritul, şi de tot atâtea ori apusul soarelui.
În  acest carusel cosmic s-a aflat şi astronautul  american al NASA, Douglas H. Weelock.

Fotografii făcute de Weelock planetei noastre, frumoasă ca o mireasă celestă, le-am gasit pe site-ul http://triggerpit.com/2010/11/22/incredible-pics-nasa-astronaut-wheelock/#photo7