De Lire

Dacă nu ar fi dat năvală Gerilă, nu m-aş fi apucat să răstorn totul din calea mea. Da, aşa m-am trezit într-o bună dimineaţă, cu o bucurie soră cu De Lire, şi o putere herculiană de a lua totul în răspăr. De ce nu? şi în răsmăr, în răsgutui, în răsnuc, şi chiar în răscastan (pe ăsta sunt supărat rău, încă din toamna trecută)… Cum să stau cu mâinile, de herculean, în sân. Nu-s ţaţă! M-a incitat priveliştea din jurul meu: mai alaltăieri copacii  aveau frunzele pe crengi, multe din ele verzi, încă sănătoase, iar ieri erau acoperite cu  fulgi, era bine dacă erau de găină,  dar, nu, erau de zăpadă. Ca într-un scenariu de film crime scene, el, Gerilă a omorât tot ce era verde.

-Nu putea-i să  ai răbdare, Tu, balaurul îngheţurilor? Nu puteai să mai întârzii în Laponia, în hangarul din aeroport? Numai cu  avionul îţi place să călătoreşti! Nu puteaisă vii cu trenul marfar? Te-ai grăbit ca fata popii la măritat!

Mi-am făcut semnul crucii, mi-am scuipat în palme (nu port mănuşi). Îmi ieşise în cale un nuc. L-am  luat de trunchi,   l-am smuls din pământ, apoi cu un mic efort l-am întors cu rădăcinile în sus, la aer, l-am scuturat de toate frunzele degerate şi nucile îngheţate,  apoi l-am întors, mai aveam putere să mă uit la el: îl vedeam ca o nălucă ce-i crescuse  în cap crengi.  Nu puteam să-l ţin mult aşa. Mai aşteptau şi alţii la rând. L-am înfipt,  cu toată forţa de care eram capabil, în locul de unde îl scosesem,  unde îi făcusem un pat mai mult din nuci decât din frunze (frunzele au fost luate de vântul pe care îl stârnisem), ca să-i  facă, peste iarnă, masaj  la picioare, la rădăcini, unde  până la primăvară va avea destul timp să se aşeze bine la loc.

Acelaşi lucru am făcut şi cu mărul şi cu părul, şi cu gutuiul. M-am oprit la un castan crescut în trotuar. Mi se scursese toată vlaga herculiană. Şi cât de mult îmi doreamsă-l zmulg din rădăcini de să-i sară toate castanele, ca schijele grenadei. L-am lăsat dârdâindu-i  de frig castanele. 

Am dat fuga la alimentara, peste  drum, de unde am cumpărat două kile de hormoni. Am consumat, nu mult, doar cât poţi să mânânci în timp ce treci strada. Devenisem mai puternic şi mai mare. Simţeam cum mi se umflă venele, cum mi se lungesc mâinile şi picioarele. Mă înâlţam văzând cu ochii! Şi nu mâncasem decât o mână de hormoni. Castanul pe care îl lăsasem zgribulit, printre trecătorii de pe trotuar, mi se părea un pitic,  o tufă de măcieş. Mi-am zis să nu-mi pun mintea şi să-mi măsor forţa cu el. Am continuat să înghit toţi  hormonii din pungă (punga goală, nu am aruncat-o, am băgat-o în buzunar, mai greu, nu-mi găseam buzunarul, dar am băgat-o), pur şi simplu din curiozitate, să văd cât o să mă lungesc ( interesant era ca nu mă lăţeam).  Ajunsesem cu capul în nori. Am sta aşa un timp. Norii erau groşi, plini de apă rece. Cu un mic efort, i-am spart cu capul. Ieşisem la soare. Capul îmi era iluminat, dar, nu-mi vedeam picioarele. M-am rotit dând ca un besmetic din mâini,  până am împrăştiat toţi norii din jurul meu pe o întindere de câteva hectare.  M-am uitat în jos prin acea spărtură. Am văzut munţii cu piscurile albite, pădurile viu colorate,  dealurile, câmpiile acoperite cu un linţoliu din petice colorate,  râurile şi fluviile ca nişte şerpi negri. Ce mai, de acolo de sus, vedeam ţara mea toată. Era asemenea cu aceea de  pe hartă.  Stând aşa, şi prind-o cu o bucurie, ca în De Lire, îmi veni să mă aplec şi să o  strâng sul, de la sud la nord, să o pun sub braţ şi să plec spre Vest. Din câţiva paşi aş fi ajuns în spaţiul năşit de Kohl şi Mitterrand, undeva  între Germania şi Franţa. Acolo aş găsi un loc să o desfăşor la loc, cu tot cu oameni, ape, câmpii, dealuri şi munţi! Să fim mai aproape, să ne dăm coate, să nu mai aibă ei chef să-şi mai bată joc de noi.  Am renunţat, aşa, pur şi simplu, din patriotism. Dacă aş fi dezevelit ţara mea, petrolul, aurul, argintul şi toate celelate bogăţii ar fi rămas la vedere. Este adevărat că oricum au fost vândute pe nimic, dar, măcar să cred că a mai rămas ceva  acolo sub pământ.

 Am consumat multă energie cu aceste gânduri, aşa că nu am stat mult timp cu capul în nori. M-am dezumflat. Hormonii îşi făcuseră treaba. Am mai sta o vreme agăţat de un nor, dar îngheţându-mi mâinile de frig, mi-am dat drumul. Cădeam ca un balon care pierde aer.

 -Unde credeţi că am căzut? În castan! Nu mai eram în De Lire. Îmi intrase mii de ţepi în cur! (pe ăsta mă supărasem din primăvară).

Vin strugurii!

Vin dacă îi culegi. Îi culegi dacă ai vie. Dacă nu ai, ei vin dacă ai bani să-i cumperi. Un doi lei kilul în piaţă sau un leu kilul în podgorie. Te duci acasă la omul cu via, îţi alegi un rând, culegi un patru sute de kile dai un patru sute de lei. Dacă mai pui şi parte din costul drumului te apropii de un leu jumate. Dacă îi aduci de la patru sute de kilometri cu un jeep, depăşeti doi lei kilul. Cu elicopterul nu se pune. Vinul din struguri aduşi cu elicopterul, chiar nu are preţ, un preţ normal. Revenim la diferenţa de preţ dintre strugurii aduşi la piaţă în cutii de carton sau saci de plastic, şi strugurii culeşi din vie. Diferenţa e plăcerea de a-i culege, de a simţi tăria boabelor strânse pe ciorchine. Poţi să şi-i guşti când îi culegi. Mai mult, poţi să şi-i mânânci! Dar, mai încetul, gândindu-te că mânânci din punga ta. Vin strugurii! De aproape, de departe, ei vin! Struguri negri sau albi. Negri sau albi? Asta e întrebarea. Trebuie să mergi la piaţă cu lecţia ştiută de acasă: boaba care e albă e albă şi care e neagră e neagră. Vinul alb e mai uşor la băut, e ca o învârtită, cât timp te învârţi cu fata în braţe te simţi ameţit, apoi după ce se termină dansul, rămâi cu senzaţia... Vinul negru e altceva. Oricum de departe se vede că nu este alb. Trebuie grijă mare la băut. Poţi să scapi paharul din mână, aşa de greu e. Şi dacă apuci să bei fără să-l scapi din mână, apoi repede îţi vei da seama că eşti alt om. Devii mai greoi, mai jovial, nu-ţi mai place să pierzi timpul să joci o învârtită, poate de-a v-as ascunselea. E altceva. Dacă e linişte în jurul tău auzi cum se desprinde colesterolul, ăla rău, de pe pereţii vaselor interioare, ăla bun râmâne, te menţine în parametri. Vinul negru nu se bea de unul singur. Se bea în doi, nu neapărat în mod egal. E ca în viaţă, el două, ea unul. Vinul alb se bea cu gaşca de prieteni până îl termini. Nu-i bine, nici sănătos, să-ţi rămână vin alb peste an. Musai trebuie fixat cu un derivat din sulf. Un vin tratat nu-şi mai păstrează calităţile iniţiale. E ca o fată trecută, care nu mai vrea să se joace nici de-a ascunselea! De asta zic, boaba care e neagră, e neagră, iar cea care e albă, e albă. Diferenţa nu e pe drumul de la vie, ci în cadă, acolo unde boabele strugurilor cad strivite de rolele zdrobitorului. Bobele negre strivite şi mustul se lasă împreună câteva zile. E lungă dragostea lor.  Din pulpa boabei iese taninul. De la zi la zi gustul şi culoarea mustului se schimbă. Ceva creşte în el. E tăria şi greutatea de mai târziu a vinului negru. De aia zic: boaba neagră nu e ca boaba albă. Mustul din boabele albe se poate pune în vase, la fiert, chiar în ziua când strugurii au fost zdrobiţi. Lăsat mai mult pe boască, nu se schimbă mai cu nimic calitatea mustului, doar boabele se transformă, din albe ele devin maronii. Mai există obiceiul de a amesteca strugurii albi cu cei negri. Să nu fie nici alb şi nici negru, undeva pe la mijloc, la culoare. La gust, gustul unui vin roşu cu apă. Sau cum ai fuma o ţigară light. Vinul negru e ca o braziliancă, o sud-americancă dansând samba. Vinul alb e ca o nord-europeancă dansând... samba.


Vin strugurii, cu boabe pe boabe călcând!
De peste vii rămase pustii, vin fecioare despletite, cu sânii tresăltând sub  ii.
În căzi ele se prind de mâini, horă dansând pe boabele strugurilor, apa vie, mustul,  din ele izvorând.