Dacă nu ar fi
dat năvală Gerilă, nu m-aş fi apucat să răstorn totul din calea
mea. Da, aşa m-am trezit într-o bună dimineaţă, cu o bucurie soră cu De Lire, şi
o putere herculiană de a lua totul în răspăr. De ce nu? şi în răsmăr, în răsgutui,
în răsnuc, şi chiar în răscastan (pe ăsta sunt supărat rău, încă din toamna trecută)… Cum să
stau cu mâinile, de herculean, în sân. Nu-s ţaţă! M-a incitat priveliştea din
jurul meu: mai alaltăieri copacii aveau frunzele pe crengi,
multe din ele verzi, încă sănătoase, iar ieri erau acoperite cu
fulgi, era bine dacă erau de găină, dar,
nu, erau de zăpadă. Ca într-un scenariu de film crime scene, el, Gerilă a omorât tot ce era
verde.
-Nu putea-i
să ai răbdare, Tu, balaurul îngheţurilor?
Nu puteai să mai întârzii în Laponia, în hangarul din aeroport? Numai cu avionul îţi place să călătoreşti! Nu puteaisă
vii cu trenul marfar? Te-ai grăbit ca fata popii la măritat!
Mi-am făcut
semnul crucii, mi-am scuipat în palme (nu port mănuşi). Îmi ieşise în cale un
nuc. L-am luat de trunchi, l-am
smuls din pământ, apoi cu un mic efort l-am întors cu rădăcinile în sus, la aer,
l-am scuturat de toate frunzele degerate şi nucile îngheţate, apoi l-am întors, mai aveam putere să mă uit
la el: îl vedeam ca o nălucă ce-i crescuse în cap crengi. Nu puteam să-l ţin mult aşa. Mai aşteptau şi
alţii la rând. L-am înfipt, cu toată
forţa de care eram capabil, în locul de unde îl scosesem, unde îi făcusem un
pat mai mult din nuci decât din frunze (frunzele au fost luate de vântul pe
care îl stârnisem), ca să-i facă, peste
iarnă, masaj la picioare, la rădăcini,
unde până la primăvară va avea destul timp
să se aşeze bine la loc.
Acelaşi lucru am
făcut şi cu mărul şi cu părul, şi cu gutuiul. M-am oprit la un castan crescut
în trotuar. Mi se scursese toată vlaga herculiană. Şi cât de mult îmi doreamsă-l zmulg din
rădăcini de să-i sară toate castanele, ca schijele grenadei. L-am lăsat
dârdâindu-i de frig castanele.
Am dat fuga la
alimentara, peste drum, de unde am
cumpărat două kile de hormoni. Am consumat, nu mult, doar cât poţi să mânânci
în timp ce treci strada. Devenisem mai puternic şi mai mare. Simţeam cum mi se
umflă venele, cum mi se lungesc mâinile şi picioarele. Mă înâlţam văzând cu
ochii! Şi nu mâncasem decât o mână de hormoni. Castanul pe care îl lăsasem
zgribulit, printre trecătorii de pe trotuar, mi se părea un pitic, o tufă de măcieş. Mi-am zis să nu-mi pun
mintea şi să-mi măsor forţa cu el. Am continuat să înghit toţi hormonii din pungă (punga goală, nu am
aruncat-o, am băgat-o în buzunar, mai greu, nu-mi găseam buzunarul, dar am
băgat-o), pur şi simplu din curiozitate, să văd cât o să mă lungesc (
interesant era ca nu mă lăţeam).
Ajunsesem cu capul în nori. Am sta aşa un timp. Norii erau groşi, plini
de apă rece. Cu un mic efort, i-am spart cu capul. Ieşisem la soare. Capul îmi
era iluminat, dar, nu-mi vedeam picioarele. M-am rotit dând ca un besmetic din mâini, până am împrăştiat toţi
norii din jurul meu pe o întindere de câteva hectare. M-am uitat în jos prin acea spărtură. Am văzut
munţii cu piscurile albite, pădurile viu colorate, dealurile, câmpiile acoperite cu un linţoliu
din petice colorate, râurile şi fluviile
ca nişte şerpi negri. Ce mai, de acolo de sus, vedeam ţara mea toată. Era
asemenea cu aceea de pe hartă. Stând aşa, şi prind-o cu o bucurie, ca în De
Lire, îmi veni să mă aplec şi să o
strâng sul, de la sud la nord, să o pun sub braţ şi să plec
spre Vest. Din câţiva paşi aş fi ajuns în spaţiul năşit de Kohl şi Mitterrand,
undeva între Germania şi Franţa. Acolo
aş găsi un loc să o desfăşor la loc, cu tot cu oameni, ape, câmpii, dealuri şi
munţi! Să fim mai aproape, să ne dăm coate, să nu mai aibă ei chef să-şi mai
bată joc de noi. Am renunţat, aşa, pur
şi simplu, din patriotism. Dacă aş fi dezevelit ţara mea, petrolul, aurul,
argintul şi toate celelate bogăţii ar fi rămas la vedere. Este adevărat că
oricum au fost vândute pe nimic, dar, măcar să cred că a mai rămas ceva acolo sub pământ.
Am consumat multă energie cu aceste gânduri,
aşa că nu am stat mult timp cu capul în nori. M-am dezumflat. Hormonii îşi
făcuseră treaba. Am mai sta o vreme agăţat de un nor, dar îngheţându-mi
mâinile de frig, mi-am dat drumul. Cădeam ca un balon care pierde aer.
-Unde credeţi că am căzut? În castan! Nu mai
eram în De Lire. Îmi intrase mii de ţepi în cur! (pe ăsta mă supărasem din
primăvară).