De ei îmi amintesc în fiecare an în ziua de Duminica Mare. Nu pot să-i mai uit, în veci de-aş trăi. De acest trio tragico-comic îmi aminteşte bâlciul ce se organiza în târgul de lângă satul copilăriei mele. Duminica Mare eu o ştiam legată de bâlci, mult mai târziu am aflat de Duminica Rusaliilor, de Duminica Pogorârii Sfântului Duh.
Ca să ajung la bâlciul de la marginea târgului plecam din sat mai de dimineaţă. Se mergea cu căruţa, cu bicicleta, cine avea aşa ceva, cu autobuzul, cine mai prindea un loc pe scară, sau pe jos, hârş-hârş!, hârş-hârş! Drumul care ne ducea la târg, în acel loc viran unde era instalat bâlciul, devenea tot mai neîncăpător pe măsură ce ne apropiam de acel loc. O vreme m-am ţinut de cei din gaşca cu care plecasem de pe uliţa mea, apoi m-am pierdut de ei. Ajunsesem la poarta de intrare în bâlci. Unii plăteau alţii intrau împinşi de cei care veneau din spate. Era ca la balamuc: strigăte, ţipete, văicăreli, râsete, plânsete, câtece din trompete, bătăi de tobe, nechezat de cai, cântece în difuzoare… iar pe deasupra capetelor mulţimii zburau învârtindu-se în cercuri mari, cum se învârte uliul deasupra ogrăzii cu orătănii, fete şi băieţi legaţi cu lanţuri de scaunele iujului… Ameţeam numai uitându-mă cum se rotesc şi se răsucesc prin aer. Ce nebuneală! Era Duminica Mare! Nu ştiam atunci de Pogorârea Sfântului Duh! Cum priveam învârteala , eu de mic am fost prăpăstios, mă gândeam la ce poate fi mai rău, să se desprindă acel scaun şi să fii aruncat ca o ghiulea undeva în mulţimea aceea. Ce putea fi mai groaznic. Oricum, nu aveam bani şi pentru iuj. L-am lăsat în grija Domnului, atras fiind de un anunţ prin megafon . M-am apropiat ca să văd şi ce se întâmpla acolo. Pe o masă improvizată din faţa cortului circului, un bărbat spilcuit în felul lui, cu părul negru şi lucios, cu o faţa rasă proaspăt, ca de cur de copil mic, mustaţa pe oală, cămaşă cadrilată, pantalonii negri bufanţi, cizme lăcuite, vorbea la megafon despre ce urma să se întâmple în interiorul cortului, dacă plăteai biletul de intrare. “Veţi vedea ce nu a văzut Parisul, veţi vedea cum o fată apetisantă, o păpuşă blondă, va avea curajul să stea răstignită, în picioare, pe un panou de lemn, în calea cuţitelor lungi, tăioase aruncate de cel mai mare jongler al tuturor timpurilor, omul chior de un ochi şi ciut de mâna dreaptă. Surpriza va fi piticul cu cap de bou, copilul circului. Intraţi să vedeţi chiorul blonda şi piticul! grăbiţi-vă! locurile sunt limitate!” Cam aşa ţipa la megafon acel om cu aspect îngrijit. M-am lăsat luat de valul mulţimii şi dus spre casa de bilete. Eram aproape şi când am băgat mâna în buzunarul de la spate, unde aveam banii, am rămas ca la dentist, doar mâna mi se mai mişca prin fundul buzunarului, să pipăie banii. Ia banii de unde nu-s! Când mi-au fost furaţi? Cred că atunci când îl ascultam pe acel fante de mahala cu megafonul lipt de gură. M-am dezmeticit, m-am retras cu greu din acea îmbulzeală, căutând din priviri, disperat, pe cineva cunoscut, să mă împrumute cu bani. Îi înghiţise pământul! Deodată, tot din pământ, parcă, ieşise la iveală colegul meu de uliţă, Săndel, n-am să-l uit niciodată! Se bulucea spre casa de bilete. Mă reped în el ca pisica pe şoarece, îl prind de umeri, îl întoc să mă convin că el este şi-i cer, fără introducere, să-mi ia şi mie un bilet. Eu îl ştiam fără bani. Dar, atunci nu mai aveam timp de întrebări interioare. El, Săndel, colegul meu de uliţă, cu o faţă radioasă, mi-a dat de înţeles că îmi cumpără şi două bilete. Atunci nu, dar mult mai târziu, am dedus că el mă furase pe la spate fără să ştie că am fost eu cel buzunărit. Dar, asta e o altă poveste.
Mergeam ţinându-mă scai de el, nu-mi venea să cred că voi intra la circ să văd şi eu chiorul, blonda şi piticul! Am dat năvală în interiorul semiobscur al cortului. În faţă era o draperie roşie. Dincolo era scena. Lumea nerăbdătoare vocifera, cerea să înceapă spectacolul. În dangăt de clopot, ca a unui vapor care nevigheză prin ceaţă, cortina se desface în două şi lasă loc vederii un panou de lemn, mare ca o uşă de biserică, în faţa ei la o distanţă de câţiva metri o măsuţă şi pe ea multe cuţite. Într-un con de lumină se iveşte o fată frumoasă, cu pielea bronzată, avea pe ea doar un costum de baie, lucios, de culoarea portocalei. Era superbă, aşa cum o vedeam eu la vărsta pe care o aveam atunci. Aşa de impresionat eram că nu am observat că intrase în scenă piticul. Formau un cuplu tare ciudat. Pe cât era ea de plăcută privirii, pe atât de slut era piticul. Poate că o fi şi pitici frumoşi! Picioarele şi mâinile îi erau mici, ca a unui copil, iar capul îi era mare şi cu nişte ochi bulbucaţi, pe faţă avea păr, ce mai! piticul avea cap de bou! Dar, lui nu-i păsa câtuşi de puţin. Sărea, făcea tumbe, rădea. Când rădea dădea la iveală o dantură, tot ca de bou. Era înfricoşător. Îmi pierise pe loc plăcerea ce o avusesem când privisem înainte păpuşa blondă. Pe cât era de speriat ca înfăţişare pe atât era de iute, nu la minte, ci la felul în care se deplasa pe acea scenă. Nici nu am observat bine cum a făcut piticul de se înfipse, cu capul lui de bou, între piciorele blondei. Adică, uitându-mă din nou la acea fată, nu mai văzusem până atunci aşa o blondă, ea era călare pe umerii piticului, şi culmea, cu vârfurile picioarelor atingea podeaua. Era o scenă comică. O blondă superbă cu picioare lungi, ca de gazelă, călare pe un catâr cu cap de bou. N-am să o uit niciodată! Acea imagine o lipisem, de pe atunci, de Duminica Mare. Ei cei doi, cuplaţi, ca un altoi de măr ionatan pe un măr pădureţ, pom sălbatic, stârneau râsete şi glume proaste în rândul privitorilor de diferite vârste. În acea atmosferă mi-am amintit că mai trebuia să fie pe scenă şi chiorul. Îl căutam cu privirea, ca radarul liliacului. L-am văzut! Era în umbra scenei. O fi fost de la început acolo. Cu un mers ca de om damblagit, a intrat în conul de lumină. Mişcările picioarelor şi ale mâinilor, mâna dreapta era doar un ciot din umăr, erau nesincronizate, adică nu ştia stânga ce făcea dreapta. Avea un cap colţuros, parcă era cioplit în piatră. Când a întors privirea spre spectatori, care între timp amuţiseră, avea o privire înfricoşătoare. O parte a feţei era zâmbitoare, cealată era tristă, nu avea un ochi, era doar o găoace. Peste acea parte a feţei şi-a tras adusă de după cap o bentiţă neagră. Probabil, mi-am zis mult mai târziu, peste ani, ca să ne convingă că el este chior de-a binelea. Când s-a întors spre cuplul hidos, blonda călare pe piticul cu cap de bou, aceştia au încremenit, nu mult, doar câteva momente, cât ai trage o poză. Piticului nu-i era uşor cu blonda după umeri, chit că ea se sprijinea cu vârfuriel picioarelor de podeaua scenei. Aşa că piticul se mişca. Se deplasa, legănat, când în stânga, când în dreapta, dar nu mult. Chiorul a luat cu mâna stângă cuţitul, l-a dus deasupra capului, a rămas cu el aşa timp în care piticul cu blonda în cârcă continua să se mişte la stânga şi la dreapta, mai că nu se observa. Chiorului îi tremura cuţitul în mână, nu se auzeau nici muştele zburând, deşi nu erau puţine, toţi credeam că va da greş, şi că chiorul o va ucide pe blondă, piticul era prea jos ca să-l atingă şi pe el. Dar, nici pe departe nu s-a întâmplat aşa ceva. Cuţitul a zburat prin aer, rostogolindu-se, şi s-a înfipt foarte aproape de capul blondei, lângă ureche, i s-a mişcat, cine a reuşit să vadă, o şuviţă de păr blond. Aplauze, răzleţe la început, apoi pe măsură ce oamenii îşi reveneau din uluire, ele se transformau în ropote, ca o ploaie de vară pe un acoperiş de tablă. Eu stătusem tot timpul încordat ca un arc, recunosc! Piticul, opintindu-se cu blonda călare pe umeri, s-a întors spre sală să preia din apluzele ei…
După ce am ieşit de sub cupola acelui circ, mult timp m-am întrebat: de ce a trebuit să fie şi piticul în toată această mascaradă? Blonda nu putea să stea foarte bine pe picioarele ei? De ce îi mai trebuia şi un pitic, cu un cap aşa de mare ca de bou, între picioare. Atunci, nu, dar, în anul următor am priceput: balansarea piticului, când în stânga când în dreapta, cu blonda călare pe umeri, îl ajuta pe chior să arunce cuţitul la o idee de capul, umerii şi mâinile ei. Ce mai, împreună erau şmecheri, formau un triplu-ştecăr!
Eu, de pe atunci, după ce am plecat din acel sat şi din acel târg, nu am mai fost la niciun bâlci. Dar, în fiecare an, această zi, Duminica Mare îmi aminteşte de acel bâlci şi de acel număr de circ cu haiosa tripletă: blonda, chiorul şi piticul, sau chiorul, blonda şi piticul, nu contează ordinea, cum e turcul e si pistolul!
