De când îi Luna cu Pământul (3)

(1)
(2)

Împărăţia Andromedei nu mai cunoscuse o aşa agitaţie de pe vremea când Ghaos , mama haosului, născuse pe Gaea, nimeni altul decât Pământul. De data aceasta, motivul era altul: Selene fiica adoptiva a Andromedei se pregătea de plecare în necuprinsa depărtare unde avea să-l întâlnească şi să se cunune pe vecie cu Gaea.

Chaos o pregăti de drum pe viitoarea noră, pe orfana Selena. O îmbrăcă într-o rochie sclipitioare din roiuri şi pulberi de stele, închirie o supernovă, un lux al spaţiului celest, alesese pe cele mai cochete stele pitice să-i ţină trena până la marginea împărăţiei, la hotarul dintre constelaţii.
Ursitoarele, înţelepte stele, povăţuiră pe orfana Selene. Să fie cu ochii pe Gaea, de nu, el se va uita la alta. Să-i dea senzaţia că fără ea, de el se va alege praful. Să-i numere zilele, paşii. Să-i vegheze nopţile. Să-i dea fertilitate. Să-i spele uscatul cu apele mărilor. Să îndrepte energiile de pe cuprinsul regatului Helios către el, pentru a-i menţine flacăra magică a vieţii.
Mama Chaos i-a insuflat Selenei harul de a fi protectoarea alesului, Gaea.
Pregătirea adurat cât i-a trebuit luminei să străbată de la un capăt la altul întraga împărăţie.

Se porni alaiul. În urmă jucau jerbe mari de flăcări, supernovele scoteau jeturi de plasmă. Pe măsură ce se îndepărta spre neant, valsând printre stelele gigant, croind drum spre alesul ei, Selena lăsa în urma ei timpurile fericite, lăsa plaiurile, lăsa copilăria.
Cât a durat călătoria , în urma Ei multe stele au pierit şi tot atâtea din neant s-au ivit.

În îndepărtatul regat, de pe cuprinsul imperiului stelar Calea Lactee, alesul, craiul albastru, de un temperament vulcanic, instabil, fluşturatic, cu aer de mare dandy, se rostogoleşte zi şi noapte, păstrând rangul, distanţa, în jurul luminatului rege Helios.
Când El crede că nimic nu i se va întâmpla, un fulger uriaş ca un şarpe de foc despică Cerul. Lumina steleor dispare ... El se înspăimână, se face negru la faţă de ceea ce vede... ...
Din îndepărtări, un cerc de foc,... creşte, ... se măreşte, ... un glob uriaş de lumină cu o trenă de flăcări ...
Privind pe cer, atlanţii, copiii Pământului, se îngrozesc. Ei urmăresc, cu aparatele lor inteligente, uriaşul bulgăre de foc. Ei calculeză poziţia viitoare a cometei călătoare, intuind drumul ceresc şi timpul până la impact. Nu le rămâne timp să plece cu navele lor spre alte planete, şi chiar de ar avea, câţi ar putea pleca?
Se cutremură Pămânul , se destramă munţii, ies din matca lor apele ... De la zi la zi , de la nopate la noapte Pământul se vaită : se apropie vertiginos un alai de foc...

El se gândeşte : -Asta îmi va fi soarta, din Chaos m-am născut în haos voi dispare!
În ultima clipă, cât luminii îi trebuie să ajungă de la Helios, El se desmeticeşte, îşi priveşte în faţă soarta, din instict întinde braţele vânjoase pline de gravitaţie, ...în braţe îi cade, istovită, năluca plină de foc.
Oricât de bine se ţinu pe picioare, se zdruncină în el toate măruntaiele. Apele lui se înălţă la cer, înecând uscatul cu tot ce era pe el viaţă.




Nu scăpă nici atlanţii - copiii înţelepţi născuţi din dragostea zeiţei Atlanta cu Pământul-, dispărând o dată cu ei: tainele, născocirile, minunile ridicate cu forţa minţii şi a braţelor...

Pământul îi peste tot albastru când vede cu ochii lui ce a primit în braţele pline de gravitaţie: o copilă a neantului, tristă , nemângâiată. Să fie dragoste la prima vedere? El şi EA de ştiu, nu ne vor spune. Le sunt naşi Marte şi Venus. Nuntaşi le sunt mii şi mii de mii de stele. Ei dănţuiesc aşa o vreme, El simte dogoarea feţei, Ea simte sudoarea pământului ieşită din zbuciumul lui. El simte gustul dulce al dorului de casă ce prin toţi porii, Ea lui îi transmite. EA îşi dezveleşte faţa, îi spune că o cheamă Selene. El îi spune LUNA, fiindca vrea, ca pentru El, Ea să fie veşnic una.

A trecut un timp, cât să fi trecut? Cât timp mesajul de lumină trimis de Helios a străbătut până la porţile împărăţiei Andromeda. Vorbeau roiurile de stele: Selena a ajuns cu bine la casa Pământului.

În răstimp, apele Lui dezvelise uscatul, natura prinse să înflorească , să primească la sânul ei pe noii copii născuţi din dragoste cu Luna.
Cât timp a ţinut-o în braţe, după ce, Ei i s-a risipit dogoarea feţei, El a privit-o îndeajuns de aproape ca să vadă că-i de o frumuseţe divină, faţa-i platinată, sidefată:

- Nu-i nici ca Venus, nu-i nici ca Marte!

El nu i-a văzut faţa ciupită de vărsat, fiind acoperită de praful stelar. Ea, neştiindu-se frumoasă, s-a desprins din braţele Lui. El nu a insitat, a îndepărtat-o, nu mult, cât să o simtă cu vârful degetelor pline de gravitaţie ale braţelor lui vânjoase. Luna nu s-a supărat pe El. Ei îi plăcea de El, şi chiar de nu i-ar fi plăcut, cine ar mai fi primit-o acasă, în neantul de unde venise. Va rămâne în preajma Lui, o metresă a nopţilor Lui, valsând pe o armonică a unei melodii celestă. El se va învârti cu Ea într-o veşnică armonie, Ea dându-i iluzia că stă neclintită cu faţa spre El.

O iubire ce se vrea veşnică, de la o depărtare suficientă ca ei să nu se deteste, să nu se sufoce, distanţă de la care ei să se vadă cât sunt de frumoşi.

Ei, priviţi de pe alt tărâm ceresc, par că se joacă de-a v-aţi ascunselea faţă de regele Helios, care îi ţine în împărpţia Lui , ce se vrea a fi pe vecie.

Fereastra sufletului

Deschid ochii … mătur camera cu privirea ... acelaşi tablou îmi apare. De cât timp scurs, oare? Am pierdut numărul săptămânilor, zilelor . Tavanul este de un alb murdar… uşa de culoarea peretelui…masa stingheră cu picioarele murdare, acoperită cu un rest de cearceaf sub două căni tăcute şi goale … o fereastră între paturile noastre ... El în patul metalic ... o pătură de un albastru cenuşiu ce descrie un relief muntos peste cel pe care l-am găsit aici, atunci când m-am trezit din anestezie, din acea stare de nesimţire, un fel de moarte trandafirie.
Mi-l amintesc cu privirea agăţată de tavan, cu faţa fără de culoare. Ca şi mine, un trecător ce îşi aşteaptă în vamă viza pentru eternitate. Avea şanse mai mari decât mine? Nu i-am cerut, dar pentru a mă menaja de o întrebare indiscretă, mi-a lăsat să înţeleg că fiecare om trebuie să-şi ducă crucea, iar el a ajuns la poalele Golgotei, cu un singur plămân, şi acela găurit. Se ridica anevoie din pat, mai întâi se sprijinea cu o mână de speteaza patului, întindea cealată mână să se agaţe de blatul de lemn de sub fereastră, se ridica în picioare, rămânea locului un timp , apoi căuta, cu mâna tremurândă, mânerul, îl rotea încetişor, deschidea fereastra spre viaţa de afară...
Îmi întorc privirea spre cel care mi-a devenit necesar ca aerul ... Stă ascuns sub pătura murdară, să nu-i văd, eu, faţa lipsită de culoare?...
Ieri a fost ziua când mi-au dat jos jumătate din sarcofagul de gips. La început doar capul puteam să-l mişc, ca o broască ţestoasă mă simţeam în coconul din gips.
De bucurie încerc să scot o vorbă, un sunet pe propria frecvenţă şi tonalitate, să-i spun ce bine mă simt... Nu am altcuiva să-i spun!
Altădată, la această oră, era lângă fereastră, şi-mi relata cu detalii, îmi compunea un tablou cu tot ceea ce se întâmpla afară. După atâta timp sechestrat în acest cofraj, aş fi uitat cum mai arată lumea dacă el nu mi-ar fi zugrăvit-o în fiecare zi ...

Se trezea înaintea mea, îmi spunea: -simt că mă sufoc, nu-mi ajunge aerul din cameră- si se ducea la fereastra de lângă pat, o deschidea şi ţinându-se cu ambele mâini de pervaz...
Văzându-mă că nu mă pot mişca , îmi încărca mintea , îşi picta sufletul cu lumea prinsă în deschiderea ferestrei. Îmi vorbea întruna făra să-mi lase timp să replic. Vorbea pentru mine cu lumea de afară.
- Cerul este curat, luminos... A înflorit castanul crescut pe trotuarul de peste drum... Astăzi plouă, aerul este mai curat ... Un băiat şi o fată se ţin de mână, se opresc, se uită unul la altul, îşi vorbesc, râd, fata îşi elibereză mâinile, fuge, băiatul aleargă o prinde de mijloc , fata se întoarce şi-l sărută... O mamă cu un copil în braţe, cu altul ce i se ţine de fustă plâge să-l ia în braţe ... O pisică a ieşit pe acoperişul casei, se întinde, cască prelung, se aşează pe coadă, îşi face toaleta cu lăbuţa linsă, ... se apropie de pe coama casei un pisoi ... Doi bătrâni se ţin de braţe, merg agale, nu se mai grăbesc ... i-au ajuns timpul din urmă, sunt aproape de vamă.

Astăzi, ca niciodată, el nu-mi întoarce faţa. Nu-mi dau seama dacă doarme.
Îmi dreg vocea , vreau să-i vorbesc!

Uşa se deschide brusc! ... Două halate albe intră val vârtej, se apropie de pat, şoşotesc ... un halat alb transmite prin semne un mesaj halatelor albastre... ele intră ţinându-se de-o targă. Halatele albe se dau deoparte ... Îl văd ... întins, drept, mâinile cu degetele vinete pe lâgă corp, faţa vânătă ... A primit viza de plecare!... Halatele albastre îl înşfacă, unul de cap, celălalt de picioare, şi ca pe un sac cu rufe murdare îl aruncă pe targă. Un halat albastru prins de două braţe ale tărgii, pe targă un sac cu el, numai piele şi oase, un alt halat albastru ... fac un corp comun, ... un patruped se strecoară afară prin uşă ... două halate albe umplu cadrul uşii ...uşa se închide.
Camera este pustie ... liniştea mă doare. Simt cum îmi apasă pieptul ... mă strânge ... apoi mă lasă... simt că cineva este lângă mine.
Vreau să văd lumea de dincolo de fereastră. Dar cum să ajung până acolo? ... Cineva îmi spune că pot să mă ridic din pat. Am uitat că fusesem eliberat de o parte din sarcofag.
Întind mâna ... mă agăţ de pervaz... trag patul metalic ... îl apropii de fereastră ... mă ajut de cealată mână ... cu greu reuşesc să ajung cu privirea pe fereastră ... dincolo văd cenuşiul unui zid ...
Cad vlăguit în sarcofagul din gips.