Umbre

Pe o stradă întortocheată

pe o stradă întortocheată ca de ev mediu târziu,
doi tipi cu Lamborghini frontal s-au izbit după ce agăţase cu oglinda nişte amărâţi.
refuzând  sa creadă  că mai există un Lamborghini în târgul lor,
minţile li se întunecă de îndată, ei apăsă simultan pe trăgaci, din pistoale pleacă gloanţe,
gloanţele lasă în parbrizele fumurii 'găuri fumegând.
un infirm, rostogolit din cărucior, a dat cu capul de caldarâm,
un bătrânel doborât de propriile fiare şi cartoane adunate.
două fantome ofuscate cum de nu au loc să-şi plimbe Lamborghinele,
altele două umbre se plimbă dezinvolte fiind împăcate cu soarta.

O limuzină cu aripă rotitoare

o limuzină cu aripă rotitoare bâzâie, oraşul, fix în fiecare zi pe la amiază.
mai întâi înham slugile la treabă înjurându-le ca la uşa cortului,

apoi tiranul urcă în limuzina cu aripă rotitoare

ce îl ducea iute ca gândul la reşedinţa de la ţară.
sare de îndată-n piscină unde o puicuţă îl aşteaptă cu pofte,
după ce pisicuţa îi ia energia negativă,  el fuga-n zbor se întoarce
la sclavii de prin birouri şi hale industriale
ca să-i zorească la treabă  biciuindu-i cu vorbe de ocară.
într-o zi nefastă, motorul limuzinei cu aripă rotitoare icni, limuzina se poticni,
un ghem de foc căzu pe un bloc cenuşiu mansardat.
până să vină oamenii cu tulumbele, au ars vreo şase garsoniere...
nestingherită o fantomă nevrozată ieşi prin acoperişul fumegând.

Ema şi tăbliţele de cristal

Nu am aripi şi pot să zbor, mă-nalţ uşor fâlfâind din mâini, sau numai gândul mă ajută să trec peste case, dealuri, chiar râuri mari şi prin văi mă uit cum ape repezi curg, ajung pe-un colţ de munte, fiori mă cuprind când văd unde îs, ştiu că visez şi nu vreau să mă trezesc (demult n-am mai visat că zbor).
Zbor spre muntele din faţă, sau el vine spre mine, acu vad că e un zid - un monstru uriaş de piatră. Nu! Pare un zid de beton, sau de metal. Da! E tot mai aproape (n-as vrea sa ma apropii, nu mai vreau să zbor), e numai şi numai metal, dar nu-i arămiu şi nici de bronz, parcă îi auriu, este tot mai strălucitor, are irizaţii, doamne, hai că-i frumos, lumină, numai lumină şi nu mă orbeşte (ce mai contează ,visez) şi mă las cucerită, închid ochii (totdeauna eu închid ochii când mă cuprinde o plăcere).
Cand îi deschid (in vis, nu-mi pun gând să mă trezesc) parcă sunt pe altă planetă (aud des exprimarea asta la adresa-mi), o întindere care se pierde parcă în ceaţă, un fel de câmpie, dar nu-s lanuri şi nici locuri verzi cu flori , o mare, da, o mare de pulbere argintie, liniştită şi de peste tot vine o lumină, dar nu de la soare, eu nu am umbră şi nici acareturile de pe cuprinsul întinderii ca marea.
Ce spun eu acareturi, cand mă uit mai bine sunt temple, un fel de castele dar nu din nisip, sunt din granit. Din curiozitate vreau sa văd inauntrul închis de granit, numai gandul sau şi văntul (nu, altceva decât vântul îi, pe aici nu sunt nici furtuni, nu este zi sau noapte, dacă nu-i soare, ce deşteaptă sunt în somn) prin zid mă trece. Mi se arată ochilor o altă câmpie ( nu mă lasă în pace câmpiile), ca marea, stau cu picioarele afundate în nisipul fin cu reflexii aurii (nu-i ca nisipul de pe plajele noastre, un altfel de nisip), sau lumina plouă pulbere aurie. Văd mese albe ca sideful sau chiar din sidef şi scaune din sidef, cu oameni, dar nu din sidef, sunt oameni în carne şi oase (presupune mintea mea), sunt în haine, cămăşi cu papion sau fără. Văd şi domniţe (mai puţine ca număr) în rochii sau bluze şi fuste lungi până la glezne, care oricum nu se văd, sunt cuprinse în praf. Sigur îmi sunt cunoscuţi, sunt aidoma celor din manualele de şcoală cu scriitori, sau din tablourile de pe holul din unele şcoli (nu toţi care sunt pe hol sunt şi în manuale). Il văd pe Ion Creangă (tot cu barbă, tot cu barbă hâtrule!) care nu ştiu ce poate să le spună , cei din jur se amuză, unii chiar râd de-a binelea.
T. Maiorescu la masă cu G. Calinescu, ascultă şi scriu sau scrijelesc pe ceva, au plaivaze din cremene, ascuţite (nu ştiu să fie plaivaz din cremene). Uite-l şi pe Nichita Stănescu (imi place cum arată ca bărbat, nu ştiu cum, dar manualul meu de literatură se deschide totdeauna la fotografia lui, dacă manualul are fotografia lui) cum vorbeşte sau recită, cei din jur ascultă, dau din cap minunându-se şi se apleacă grăbiţi să noteze.
Tot privind, înaintând cu spatele prin nisipul ce străluceşte (sau din lumina irizată nisipul reţine auriul), deodată simt că mă lovesc, mă sperii şi din instinct mă răsucesc.
Este un om, da, cu părul lucios şi dat pe spate, cu fruntea lată, senină, cu ochii mari şi gura numai zâmbet dulce, adică aduce, dacă mă uit mai bine cu un poet ce l-am mai văzut cu poza pe coperta de caiet.
Da este Eminescu, exact ca cel din manualul de română, sau cel din parcuri, stă într-un jilţ din cristal şi el este tot din cristal şi pulsează în el o lumină dar nu pură ca laserul, da uite e un curcubeu de la el spre îndepărtări.
Mă dau înpoi să-l cuprind cu toată privirea, dar tot mare mi se pare.
Buzele i se miscă, nu aud, dar îi înţeleg nedumerirea:
– “Cine eşti, fată suavă şi ce vânt astral te aduce ?”
(auzi, eu fată suavă, vânt astral, putea să spună crivaţ sau taifun, dacă îmi cere să-i recit, îmi vine să intru în praful ăsta de ruşine).
“Mă cheamă Ema, sunt elevă de liceu, profesoara ma certat şi mi-a zis să-l caut mai mult pe Eminescu sau până la bac să-l visez ”, m-am auzit eu vorbind (adevarul e ca nici profesoara nu mă ajuată să-l îndrăgesc sau să-l înţeleg pe Eminescu).
“ Sunt şi nu sunt , când nu sunt aici cu ai mei confraţi sunt departe de unde vine greu şi lumina, sunt cel mai aprope în Andromeda . Manuscrise îmi sunt tăbliţe de cristal pe care scrijelesc cu pană de ametist versuri , cânturi , icoane în simboluri româneşti, tăbliţele lăsate în eter vibrează şi umplu universul cu armonia lor, sunt trepte la ceruri pentru neamul meu“, (mi-a vorbit el s-au am gandit eu, numai in somn sunt inteligentă).
Incep să-i spun câte şi mai câte despre neamul românesc cel trăitor cu mine, despre liberali şi conservatori (pd-işti nu cred că erau pe când trăia), aşa cum sunt în mintea mea, din cele ce vede seara pe sticlă, câte nu doresc să-i spun! Îi dispare zâmbetul, pe faţă îi văd mâhnirea, pulsaţiile se sting, el în fulger albastru-sângeriu dispare, în urmă o furtună parcă se stârneşte din senin (credeam că pe aici nu sunt furtuni, am uitat că furtunile se pot naşte şi din senin), sunt luată pe sus într-un vârtej de fus.
Trezeşte-te, trezeşte-te mi-am zis şi m-am trezit! Sunt cu ochii deschişi şi îmi trebuie mult timp să realizez că sunt în pat şi nu în vis. Mi-a rămas vocea lui în urechi? Da, sigur, aud, nu visez:

"A fost odată ca-n poveşti
A fost ca niciodată
Din rude mari împărăteşti
O prea frumoasă fată
…
"
La Radio România Actualităţi ascultaţi în continuare ştirile dimineţii ...

O, ce veste minunata !

( urmare )
Dupa un timp au ajuns la derdelusul plin de copii galagiosi si saniutele lor. O cauta pe Maria dar nu o vazu. Se ruga de un copil sa-l ia macar o data cu saniuta ,dar acesta nici nu-l bucura cu o privire. A lasat derdelusul si alergand dupa catelus a uitat sa se intoarca acasa.
Cand inserarea a coborat peste sat , obositi s-au oprit in gradina din spatele unei case .Catelusul adulmeca aerul, apoi cu nasul pe jos intra in curtea casei. El nu-l baga in seama, fiind atras de luminile jucause de la fereastra casei. S-a apropiat , s-a catarat pe o buturuga, s-a sprijint cu manutele si fata de geamul rece. Cauta sa desluseasca cu privirea de unde vin acele lumini .Cu greu prin geamul aburit o zari pe Maria langa un bradut plin parca cu fulgi de zapada sau stelute argintii , luminite care se stingeau si se aprindeau, priveliste noua pentru El ,ce-l facu sa nu mai simta frigul si foamea.
Deodata aparu un Mos cu barba cum ii neaua, cu mantie rosie si o desaga pe care o aseza langa bradut.Nu aude ce-i spune Maria , dar ii vede fata radiind de bucurie.Deodata Mosul disparu iar Maria ii arata mamei ce tocmai intrase , desaga de langa pom.
Nu mai simtea manutele pe geam , amortise de frig, cand cu greu s-a desprins de geam ,a ametit si a cazut de pe buturuga in zapada.
Dupa o vreme aparu catelusul alerga pana la El, apoi se departa un pic si iarasi , avea chef de joaca, vazand ca nu se ridica , il pipai cu botul pe obraz . El se vedea in vis cu Maria care ii arata jucariile primite. Doar scancetul catelusului l-a trezit.
A deschis ochii, incepu a plange si o striga pe maicuta lui.Catelusul de bucurie dadea din coada, parca vroia sa graiasca:’haide dupa mine”.Se lua dupa urmele catelusului luminate de albul zapezii cazut din cerul instelat .
Intr-un tarziu zari in departare casuta cu lumina palpaind la geam si cand s-a apropiat mai mult vazu si pe maicuta cum alearga spre El . Incearca sa alerge dar nu-l mai ajuta picioarele, simte doar ca este luat in brate si sarutat.
El s-a intors cu fata spre sat si intinzand manuta, nu stia cum sa spuna mai repede ca acolo departe in casa Mariei a vazut un bradut stralucitor si un Mos cu o desaga cu jucarii .
Maicuta l-a strans din nou la piept , a facut semnul crucii , i-a aratat cerul plin de stele si plangand i-a spus: ”Sa ne bucuram ! Astazi s-a nascut Iisus !”.

O , ce veste minunata !

El locuieste cu maicuta , intr-o casuta din lut cu peretii coscoviti , aflata pe campia de la marginea satului. Daca il intrebi cati ani are, ridica mana cu degetele rasfirate. Apoi te intreaba daca l-ai vazut pe tatuca lui. In zilele friguroase de iarna El sta in casa, unde se incalzeste cu amintirea zilelor cand mergea in partea cealata a satului si in timp ce maicuta lucra la stapan pentru o bucata de paine , se juca cu o fetita Maria .
Astazi a dormit mai mult si cand a simtit caldura razelor de soare pe obraji, s-a trezit, nu-si aminteste ce a visat dar gandul i-a fugit la ea. A baut o cana din laptele adus din sat de maicuta, apoi iese la joaca cu puiul de caine ,care de ceva vreme se aciuase pe langa casuta lor.
Se alearga unul pe altul , apoi il prinde in brate , se rostogolesc prin zapada ,il lasa sa fuga, se ridica, isi cauta o ciubotica prin neaua pufoasa, se incalta si iar alearga sa-l prinda.

(va urma)