Ema şi tăbliţele de cristal

Nu am aripi şi pot să zbor, mă-nalţ uşor fâlfâind din mâini, sau numai gândul mă ajută să trec peste case, dealuri, chiar râuri mari şi prin văi mă uit cum ape repezi curg, ajung pe-un colţ de munte, fiori mă cuprind când văd unde îs, ştiu că visez şi nu vreau să mă trezesc (demult n-am mai visat că zbor).
Zbor spre muntele din faţă, sau el vine spre mine, acu vad că e un zid - un monstru uriaş de piatră. Nu! Pare un zid de beton, sau de metal. Da! E tot mai aproape (n-as vrea sa ma apropii, nu mai vreau să zbor), e numai şi numai metal, dar nu-i arămiu şi nici de bronz, parcă îi auriu, este tot mai strălucitor, are irizaţii, doamne, hai că-i frumos, lumină, numai lumină şi nu mă orbeşte (ce mai contează ,visez) şi mă las cucerită, închid ochii (totdeauna eu închid ochii când mă cuprinde o plăcere).
Cand îi deschid (in vis, nu-mi pun gând să mă trezesc) parcă sunt pe altă planetă (aud des exprimarea asta la adresa-mi), o întindere care se pierde parcă în ceaţă, un fel de câmpie, dar nu-s lanuri şi nici locuri verzi cu flori , o mare, da, o mare de pulbere argintie, liniştită şi de peste tot vine o lumină, dar nu de la soare, eu nu am umbră şi nici acareturile de pe cuprinsul întinderii ca marea.
Ce spun eu acareturi, cand mă uit mai bine sunt temple, un fel de castele dar nu din nisip, sunt din granit. Din curiozitate vreau sa văd inauntrul închis de granit, numai gandul sau şi văntul (nu, altceva decât vântul îi, pe aici nu sunt nici furtuni, nu este zi sau noapte, dacă nu-i soare, ce deşteaptă sunt în somn) prin zid mă trece. Mi se arată ochilor o altă câmpie ( nu mă lasă în pace câmpiile), ca marea, stau cu picioarele afundate în nisipul fin cu reflexii aurii (nu-i ca nisipul de pe plajele noastre, un altfel de nisip), sau lumina plouă pulbere aurie. Văd mese albe ca sideful sau chiar din sidef şi scaune din sidef, cu oameni, dar nu din sidef, sunt oameni în carne şi oase (presupune mintea mea), sunt în haine, cămăşi cu papion sau fără. Văd şi domniţe (mai puţine ca număr) în rochii sau bluze şi fuste lungi până la glezne, care oricum nu se văd, sunt cuprinse în praf. Sigur îmi sunt cunoscuţi, sunt aidoma celor din manualele de şcoală cu scriitori, sau din tablourile de pe holul din unele şcoli (nu toţi care sunt pe hol sunt şi în manuale). Il văd pe Ion Creangă (tot cu barbă, tot cu barbă hâtrule!) care nu ştiu ce poate să le spună , cei din jur se amuză, unii chiar râd de-a binelea.
T. Maiorescu la masă cu G. Calinescu, ascultă şi scriu sau scrijelesc pe ceva, au plaivaze din cremene, ascuţite (nu ştiu să fie plaivaz din cremene). Uite-l şi pe Nichita Stănescu (imi place cum arată ca bărbat, nu ştiu cum, dar manualul meu de literatură se deschide totdeauna la fotografia lui, dacă manualul are fotografia lui) cum vorbeşte sau recită, cei din jur ascultă, dau din cap minunându-se şi se apleacă grăbiţi să noteze.
Tot privind, înaintând cu spatele prin nisipul ce străluceşte (sau din lumina irizată nisipul reţine auriul), deodată simt că mă lovesc, mă sperii şi din instinct mă răsucesc.
Este un om, da, cu părul lucios şi dat pe spate, cu fruntea lată, senină, cu ochii mari şi gura numai zâmbet dulce, adică aduce, dacă mă uit mai bine cu un poet ce l-am mai văzut cu poza pe coperta de caiet.
Da este Eminescu, exact ca cel din manualul de română, sau cel din parcuri, stă într-un jilţ din cristal şi el este tot din cristal şi pulsează în el o lumină dar nu pură ca laserul, da uite e un curcubeu de la el spre îndepărtări.
Mă dau înpoi să-l cuprind cu toată privirea, dar tot mare mi se pare.
Buzele i se miscă, nu aud, dar îi înţeleg nedumerirea:
– “Cine eşti, fată suavă şi ce vânt astral te aduce ?”
(auzi, eu fată suavă, vânt astral, putea să spună crivaţ sau taifun, dacă îmi cere să-i recit, îmi vine să intru în praful ăsta de ruşine).
“Mă cheamă Ema, sunt elevă de liceu, profesoara ma certat şi mi-a zis să-l caut mai mult pe Eminescu sau până la bac să-l visez ”, m-am auzit eu vorbind (adevarul e ca nici profesoara nu mă ajuată să-l îndrăgesc sau să-l înţeleg pe Eminescu).
“ Sunt şi nu sunt , când nu sunt aici cu ai mei confraţi sunt departe de unde vine greu şi lumina, sunt cel mai aprope în Andromeda . Manuscrise îmi sunt tăbliţe de cristal pe care scrijelesc cu pană de ametist versuri , cânturi , icoane în simboluri româneşti, tăbliţele lăsate în eter vibrează şi umplu universul cu armonia lor, sunt trepte la ceruri pentru neamul meu“, (mi-a vorbit el s-au am gandit eu, numai in somn sunt inteligentă).
Incep să-i spun câte şi mai câte despre neamul românesc cel trăitor cu mine, despre liberali şi conservatori (pd-işti nu cred că erau pe când trăia), aşa cum sunt în mintea mea, din cele ce vede seara pe sticlă, câte nu doresc să-i spun! Îi dispare zâmbetul, pe faţă îi văd mâhnirea, pulsaţiile se sting, el în fulger albastru-sângeriu dispare, în urmă o furtună parcă se stârneşte din senin (credeam că pe aici nu sunt furtuni, am uitat că furtunile se pot naşte şi din senin), sunt luată pe sus într-un vârtej de fus.
Trezeşte-te, trezeşte-te mi-am zis şi m-am trezit! Sunt cu ochii deschişi şi îmi trebuie mult timp să realizez că sunt în pat şi nu în vis. Mi-a rămas vocea lui în urechi? Da, sigur, aud, nu visez:

"A fost odată ca-n poveşti
A fost ca niciodată
Din rude mari împărăteşti
O prea frumoasă fată
…
"
La Radio România Actualităţi ascultaţi în continuare ştirile dimineţii ...