Titulara, în prima zi de şcoală

Domnişoara învăţătoare, Laura Titu, era  nerăbdătoare să înceapă noul an şcolar. La fel şi elevii ei, aşa cel puţin gândea ea păşind vioi  pe holul claselor.  Intră în clasa ei,  radiind de bucurie.  Motivul era de fapt altul. Ea devenise titulară pe post, la clasa a IV-a. Din clasa întâi le-a fost învăţătoare-suplinitoare. În fiecare an a dat examen pentru titularizare, însă, cu note de cinci şi şase nu avea cum să obţină  media cuvenită cerinţelor de titularizare. A făcut contestaţie şi de fiecare dată obţinea note mai mici, culmea! Ea credea că din motive politice. A trebuit să facă traseul de la un  partid la altul până a ajuns la pedele. Ea este convinsă că numai noua culoare politică a ajutat-o să primească note mai mari la contestaţie, după examenul din vara aceasta. Deşi, nimeni nu  a întrebat-o dacă este membră a vreunui partid. Ea crede că a ajuns la urechea preşedintelui comisiei, un pedelist ascuns, informaţia despre noua ei opţiune.Dar, totul s-a terminat cu bine.

Copiii ei, elevi într-a patra,  o aşteptau cuminţi în bănci. Ei o cunoşteau pe învăţătoare, de cum intra în clasă. Dacă era veselă însemna că ora va  decurge monoton ca apa unui râu de câmpie, însă dacă ea era posomorâtă, asta îi neliniştea pe elevi. Nu scăpa nimeni. Dacă nu reuşea să-i scoată la tablă pe toţi, le dădea extemporal. De data aceasta,  copiii,  deşi văzuseră veselia de pe faţa învăţătoarei, nu se bucurară aşa tare, fiindcă era exclus să le dea extemporal din prima zi, iar pe de altă parte, cum?, să te bucuri că s-a terminat vacanţa? Începuseră şi în ziua de 12 septembrie! 
  
-   Bună ziua, copii... dragii mei elevi!

-   Bună ziua ... doamna învăţătoare! Un răspuns dat pe mai multe tonalităţi şi diferite tării. 

-   Mai veseli! ... Este prima zi de şcoală. Nu vă bucuraţi?

-   Daaa! … Nuuuu! … Daaa!...  Câteva răspunsuri şi alea anemice.

-  Înainte de a vă spune ce avem în curicula de anul acesta, va trebui să intonăm imnul. Este ordinul ministrului educaţiei ...domnul...  Se opri fiindcă uitase cum îl cheamă. „Fa... Fe... Fi... Fu... Fu... G... I... „ Mai repede îi vine în mite    Igaş, dar, nefiind sigură, mai bine nu-i pronunţă numele.  „Ce dracu m-am tâmpit. Şi asta numai din cauză dracilor ăstora de copii care  o fac pe serioşii cu mine.”  Un copil din ultima bancă, avea mâna ridicată înţepând aerul cu două degete. Îl văzu, spre uşurarea ei sufletească.

-   Bogdănel vrea să ne spună ceva! Se auzi vocea învăţătoarei, cu un timbru uşor tremurat.

-   Eu,... eu, ştiţi, tot încerc să vă întreb... de  anul trecut,... ce înseamnă cuticula...

-   Cum se poate să spui aşa ceva? Curiculă! nu cuticulă. Mai e careva  care nu ştie? Vă rog, repetaţi după mine! CU RI CU LA! Toată clasa, în cor,  repetă după învăţătoare.

-   Câte silabe are?... Să-mi spunăăă... Nu Bogdan! ... Gabi, spune tu!

-   Ca şi cuticula, are tot patru silabe, doamna învăţătoare! 

-    Ba nu are cinci silabe, spuse răstit Nicu.  Doamna învăţătoare, eu am citit în dex şi am văzut că curicula se scrie cu doi de r şi are  cinci silabe: CU R RI CU LA. 

Gabi se ridică în două picioare pentru ai spune lui Nicu că el a răspuns bine.

- Are tot patru silabe are, doamna învăţătoare: CUR-RI-CU-LA!  Băieţii  începură să  chicotească.  Unele dintre fete se înroşiră la faţă. 

"Ce dracu, copii ăştia n-o fi aflat că sunt titulară? Mă învaţă ei pe mine carte?"

Bogdan era cu capul pe sub bancă. Se făcea că umblă după ceva. De fapt el  se ferea să nu fie văzut cum râde cu gura până la urechi. Nici el nu ştia de ce. El crede că tot cuticulă este bine să se spună. Colegul, Victor se ţinea cu mâna de gură, de-abia îşi stăpânea râsul. 

-  Gata cu râsetele astea de copii pro... "trebuie să mă abţin, să le dovedesc că sunt calmă şi cu nivel ridicat de cultură". Linişte, vă rog! Se poate?  Ce este curicula, asta voia să ştie Bogdan.  Curicula ne spune ce materii aveţi de învăţat, şi după ce manuale. Hei, uitaţi-vă la mine! Unde aţi fost în vara asta? ... „ S-au prostit copii ăştia” ... 

Învăţătoarea făcu o pauză, pentru a trece cu privirea ca un radar peste feţele elevilor, timp în care îşi trase sufletul pentru a merge mai departe cu prima oră. Începuse bine de tot!

-   Aşa cum vă spuneam va trebui să intonăm imnul de stat al României. O cerinţă venită şi de la preşedintele ţării... Ea ştia cum îl cheamă, cu ăsta nu ai cum să ai lapsus, dar, voia să întrebe pe elevi, dacă ei ştiu.

-   Cine este preşedintele ţării?... Se aştepta ca toţi să-i pronunţe numele. În schimb, era o şuşotealpă în bănci, copiii se uitau unii la alţii, dar nimeni nu voia să spună cu glas tare. „Ăştia ori se fac, ori sunt proşti de-a binelea. De fapt nici eu, până azi, nu i-am pronunţat numele în timpul orelor de clasă. Ce m-a apucat acuma, să-i întreb?” Copiii încep, pe rând câte unul  să râdă, hohotind.  Nu se mai şie cine a fost primul. Mai mult băieţii decât fetele.

-     Hă, hă, hă, hă!... Hă, hă, hă!...

  

-     Linişteee! Ce v-a apucat? Nu vă e ruşine? Ce înseamna hăhăiala asta la voi? Unde vă treziţi? ... Se făcu linişte, brusc, aşa cum începuse şi hăhăiala. „Ce dracu fac cu ei.? Să-i mai întreb? Are vreun rost?”  Se uită la cei aşezaţi în primele bănci... O priveşte în ochi pe eleva din faţa ei.

-   Spune, Ionela, cine este preşedintele ţării?

-       ...

-   De ce nu-mi spui? Nu ştii atâta lucru?

-   Traian ...

-   Hai!, şi mai cum? 

  

-   Nu pot să spun. Mi-e ruşine!

-   Nu te înţeleg!

-   Aşa mi-a spus tata: „Să-i fie ruşine ăluia care o să-i mai spună pe nume  preşedintelui!” aşa mi-a spus într-o seară când  l-a văzut la televizor cum se certa cu  aurul ...

 

-   Gata! Termină! Ce e aşa de greu să spui Traian Băsescu? 

-   Dacă ziceţi dumneavoastră! Să vă ... Ionela se opri la timp. O luase gura pe dinainte. Se întâmplă şi unei eleve de frunte.   

-   Câtă obrăznicie! Chiar de la la tine, nu mă aşteptam.

 Până aici i-a fost! Învăţătoarei îi pieri toată buna dispoziţie, nu mai rămăsese nimic din aceea pe care o  avea la intrarea în clasă. Se hotărî să curme cu bunătatea asta ieftină faţă de elevi.

-   Scoateţi câte o foie de hârtie! Repede, toată lumea!... Gata? Screieţi primele patru strofe ale Imnului! Aveţi zece minute, pentru asta! 

Se lăsă liniştea peste clasă. Toţi cu capetele aplecate. Păreau a-şi da silinţa să scrie tot imnul.   Învăţătoarea se plimba printre rânduri. Din ce văzu, se cruci. Nimeni nu scrisese mai mult decât   primele două  versuri. Se duse în fundul clasei, se sprijini de perete, şi aşteptă să treacă timpul. Coborî  privirea spre Bogdănel. Din ce reuşi să vadă de acolo, de unde era, Bogdănel scrisese vreo şase versuri...

-   Gata! Daţi lucrările în faţă! Puneţi-le pe catedră!  Doar câţiva elevi reuşiră să scrie câte ceva.  De curiozitate luă foia lui Bogdănel... Nu înţelegea... Erau şase versuri dar, nu ale imnului. „ Nu are rost să mă enervez din prima zi. Ce dracu. Sunt titulară!”

-    Eu nu pot să-mi imaginez că nu sunteţi în stare să scrieţi câteva versuri din imn! Va trebui ...

-   Eu am reţinut ceva de la televizor, când se cânta la fotbal...

-    Doamna învăţătoare, eu nu pot să învăţ pe de rost ...

-   Sunt multe versuri...

-   Sunt aşa de  grele...

-  Gata, cu văicăreala! Ştiţi ce calificativ meritaţi? Ne-sa-tis-fă-că-tor! Dat fiind faptul că  e prima zi de şcoală, vă iert! Va trebui să-l învăţăm şi a cânta. În fiecare zi înainte de prima oră. „Ce dracu, cât mai e până  să sune clopoţelul. Unde am pus foaia cu versurile?” Căută prin poşetă. Găsi foaia.

-   Eu o să vă citesc vers cu vers, şi voi veţi repeta după mine!

Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte,

În care te-adânciră barbarii de tirani!

Acum ori niciodată croieşte-ţi altă soartă,

La care să se-nchine şi cruzii tăi duşmani!

Acum ori niciodată să dăm dovezi la lume

Că-n aste mâni mai curge un sânge de roman,

Şi că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume

Triumfător în lupte, un nume …

Un sunet strident de sonerie declanşează un vacarm în toată şcoala. Se anunţa, astfel,  prima pauză din prima zi de şcoală. 

-   Mâine vom relua totul de la capăt! ...