Azi mai bine decât mâine

Nu se mai gată zilele de post! Sunt dincolo de jumătatea drumului până la Ignat. 

De la Ignat până la Crăciun, cine e ăla care n-o să guste din porcării? 

Ca să treacă mai repede timpul, e o iluzie de fapt, îmi caut de treabă prin bucătărie...

Dintr-un ciorchine de banane, rup una,... coaja i-o desfac în trei fâşii,… îi iau miezul şi-l rup în trei,… bucăţile le pun într-un vas înalt,… din farfuria cu portocale iau la întâmplare două, toate sun la fel,… le retez la vârf, pe rând, una câte una,…le crestez de-a lungul, mergând cu vărful cuţitului pe un meridian imaginar,… le jupuiesc, cojile se răsfrâng,... aşa portocala pare ca o floare de lotus… cu degetele le desfac felii, felii, cu grijă să nu le sparg peliţa, le adun în căuşul palmelor,... le dau drumul să cadă în vas, peste bucăţile de banană… mai adaug, mai mult pentru aromă şi culoare, boabele negre culese de pe un strugure… iau din frigider cutia de carton cu lapte de soia,  import din peninsula iberică, din care torn cam cât ar curge rotind-o de două ori deasupra vasului… peste acestea toate adunate, adaug coniac imperial,... tot ce mai era pe fundul sticlei Courvoisier!… bag în priză ştecherul sculei, scula e un mixer, are o formă alungită,… apuc scula cu amândouă mâinile,… o afund în fructele din vas, apăs cu degetul mare pe comutator, îl ţin apăsat,…zgomotul şi mişcarea bruscă de rotire a cuţitului îmi transmite o vibraţie prin tot corpul,… o ţin zdravăn în mâini, nu o slăbesc, o ridic şi o cobor pe verticală,… când o afund  scula geme înfundat, răguşit, când o scot ea îşi schimă tonalitatea, are un sunet ascuţit, ca un guiţat,… din câteva mişcări, sus-jos, sus-jos, în vas râmîne o zeamă vâscoasă de culoare galben-portocaliu, amestecat cu mov,… pun scula alăturea de vas (cum am luat mâna   de pe ea, s-a şi oprit),… nu mă pot abţine să nu gust din ceea ce am făcut cu mâinile mele,… iau din sucul prelins pe pereţii vasului cam cât s-ar aduna pe un vârf de deget,… hmmm!... gust acrişor-dulce,... simt şi aromă de coniac,…declar ca bun pentru consum,… răstorn sucul într-o farfurie adâncă, de fapt e mai mult decât un suc, mai este acolo şi mulă pulpă.

După ce am consumat delicioasa cremă de fructe, mă simt,… cum să zic,… uşor ca un balon,… sunt mai optimist,...  nu mă interesează câte zile de post mai sunt,... nici dacă în bugetul de la anu'  vor mai fi bani destui pentru plata salariilor şi pensiilor…Existenţialism!

Îmi vine să citesc…o poezie…de...Geo Bogza… Răsfoiesc,… mă opresc la:

Coşmarul

Rătaceam parcă printr-un oraş al câinilor. 

Câini, numai câini treceau pe strada: 

Unii intr-o parte, altii în alta. 

Toti purtau câte o servietă gălbuie 

Şi treceau, plini de importantă, într-o parte si alta. 

Mirarea mea n-ar fi fost atât de mare, 

Şi nici spaima ce m-a lipit de ziduri, 

Daca din privirile pe care mi le aruncau 

N-aş fi inteles că servietele lor erau croite 

Din piele de om.

Doi trei au gust

Gustul de a ieşi în piaţă! Era ceva de bun-gust! De la an la an, sunt tot mai puţini oameni   pentru care mersul la piaţă mai este o plăcere şi nu o corvoadă. Era o desfătare, o adevărată  plăcere  de a gusta  o boabă de strugure,  o prună, un vârf de cuţit de brânză, o afină, o mură, un miez  roşu de pepene... Acum, când scriu, mai am în meomrie acele imagini. Ce vremuri!  Dar acum? Ce mi s-a  întâmplat într-o zi de piaţă, cred că alaltăieri după amiză.

 O doamnă trecea pe lângă o tarabă cu pepeni, undeva pe lângă intrarea în acea piaţă. Deschid  o paranteză. Adică ce zic în continuare rămâne între paranteze. Când spun doamnă, mă refer la acea femeie care vine la piaţă îmbrăcată elegant, eu nu vreau să supăr pe niciuna, toate sunt elegante, dar acea femeie depăşea standardul de femeie care face piaţa, ea se apropia de felul acela de a te  aranja, de a te machia pentru a merge la o zi aniversară, sau la un spectacol de teatru, în acest ultim caz, mai ales când se ştie că joacă o trupă din capitală. O paranteză în paranteză, eu scriu din  provincie.  Nu aş vrea să intru în detalii: cum era coafată, cum era machiată, cum arăta  rochia, dacă poşeta era din piele de crocodil sau imitaţie, cât erau tocurile de înalte. Da, venise la piaţă având în picioare sandale cu tocuri mari. Adevărul e că se ţinea bine pe picioare. Se vedea de la o poştă că era obişnuită să poarte aşa ceva. Ieşea în evidenţă piciorul în toată splendoarea lui. Unora nu le-ar trebui tocuri înalte. Nu vreau să le supăr. Mă refer la acele femei cărora picioarele frumoase le rămân la fel de frumoase şi dacă poartă tenişi sau papuci. Ies din paranteză. Să continui de unde am rămas. O doamnă trecea pe lângă o movilă de pepeni. Acum, după ceea ce am zic între paranteze, va trebui să dezvolt propoţia. O doamnă nu numai că trecea, ci ea chiar defila pe lângă acea movilă de pepeni. A trece e una şi a defila e altceva. Cine îşi mai aminteşte de paradele  militare, cum erau şi acelea de la  23 August, ştie că militarii defilau prin faţa tribunei oficiale. Ei  trebuiau să privească spre cei din tribună, adică să întoarcă capul, nu mult ci atât cât să vadă cu coada ochiului persoana din mijlocul tribunei.

Acum aveţi imaginea completă. Acea doamnă defila pe lângă movila de pepeni, adică se uita cu coada ochiului spre pepeni sau spre pepenar, dar nu asta e important la ce  sau la cine  se uita, sigur privea în acea parte.

Eu veneam din sens opus, dar nu defilam pe lângă pepeni, o priveam pe ea cum şi cît de elegant mergea. Mă oprisem la un moment dat.  Acel moment nu a fost întâmplător. Ea ajunsese, defilând, în dreptul mesei unde se cântăreau pepenii. Pepenarul care primise defilarea ei, ce  plăcere cred că o fi avut, o învitase să ia un pepene.  Dacă eu nu mă opream, ea nici gând să fi avut intenţia de a se opri, şi cum mergea cu privirea spre pepenar -persoana oficială de la  tribună-, ea s-ar fi lovit de mine. Eu îmi luasem toate măsurile, de fapt una mi-a fost suficientă, mi-am desfăcut braţele, ca să o prind dacă s-ar fi dezechilibrat, deşi se ţinea bine pe picioare.

Ea a observat la timp că trebuie să aleagă între mine şi pepenar. M-a citit dintr-o fulgerătură a privirii, eu nu-mi amintesc ce ochi avea, mă refer la culoarea lor, albaştri sau verzi, căprui sigur nu erau, şi s-a oprit întocându-se spre pepenar. Ce mai aveam de făcut? Rămăsesem cu mâinele desfăcute. Mi-am lăsat mâinile în jos ca pe nişte aripi şi mi-am adus aminte că trebuia sa cumpăr şi un pepene. M-am apropiat cu dezinvoltură şi cu acel curaj care îţi vine după o încercare ratată, atunci când nu mai ai ce pierde. Pepenarul era tuciuriu, ca de fapt toţi cei care se ocupă cu aşa ceva. Pe lângă asta avea în schimb un fel de a vorbi, de a-şi prezenta marfa, altfel spus era credibil băiatul. A atras-o pe acea doamnă printr-o şmecherie de pieţar. „Domniţă, uitaţi-vă la mine, sunt cinstit, am un pepene dulce şi zemos, e numai zahăr. Vă dau să gustaţi. Dacă nu vă place, nu vă oblig să-mi plătiţi. Face tenul frumos la domniţe. Eu cred că mâncaţi numai pepene. Ce bine arătaţi! ”

Cred că în acel moment doamna îl vedea doar pe acel tuciuriu cum dădea din buze, de dincolo de masă, lângă movila lui de pepeni. Ea nu avea curajul să se uite la cei din jur. Pe lângă mine se  mai opriseră şi  alţii care îşi aduse seră aminte că trebuie musai să cumpere pepeni. Eu nu am înţeles ca  doamna să-i fi spus că doreşte să  cumpere un pepene, mai ales că ea nici nu avea sacoşă pentru aşa ceva. Avea o poşetă din piele de şarpe sau crocodil. Ea rămăsese în faţa tribunei oficiale pentru a primi onorul pepenarului. Acesta cu îndemânare, ia din movilă un bostan verde, îl învîrte ca pe o minge, apoi îl pune pe masă. Tot timpul pepenarul păstră privirea lui spre aceea a domniţei, de fapt privirea ei fusese astfel legată de privirea lui. O pierduse doar un timp scurt, atât cât a tăiat, sub formă de triunghi, o bucată din pepene, pe care o şi scosese repede la lumină. Apoi privind-o vesel, într-un fel şugubăţ,  pe domniţă, îi apropie de gură acea bucată de pepene înfiptă în vârful cuţitului. Miezul de pepene avea culoarea roşie, nu roşu albicios, avea  o culoare îmbietoare, te invita să guşti. Cel puţin mie, atunci mi se adunase apă în gură.

„Vă rog să gustaţi, să-mi spuneţi dacă nu-i bun. Poftim, gustaţi  domniţă”.  Tuciuriu ştia să turuie bine. Avea tehnică în el. Nu aşteptă ca doamnă să-i facă un semn prin înclinarea capului, cum că ar vrea să guste. După cum o vedeam eu pe ea, eram chiar aproape, ea nu ştia cum să plece mai repede de acolo. Pepenarul tuciuriu apropiase repede vârful roşu al piramidei din miez de pepene de buzele doamnei. Am văzut eu că doamna nu avea de gând să deschidă gura. Dar, ca să iese din această poziţie ingrată, se ştia privită,  a deschis gura încet, dădea dovadă de bună educaţie,  atât cât să cuprindă ajutată de buzele ei roşii o bucăţică de pepene. A închis repede gura. A stat aşa, nu mult, bucăţica aceea de pepene  din gură  se făcuse repede zeamă. Eram lângă ea, am văzut cum înghiţise. Aşa cum îmghiţisem şi eu de pofta ce mi-o făcuse. Apoi şi-a mişcat buzele, una peste alta, în sensul de a le pune la locul lor, aşa cum fuseseră înainte de agusta. Aş fi vrut să-i spun pepenarului să-mi da şi mie să gust. Nu ştiu de ce îmi venise acest gând tâmp. Bine că m-am abţinut şi nu i-am dat curs. Mai am ceva maniere în mine. Ea l-a privit pe pepenar - eu nu am avut cum să văd dacă privire ei era  plină de ură sau de satisfacţie-  a înclinat capul ca şi cum ar vrea să-l cumpere. Nu am auzit-o spunând că i-ar fi  plăcut. Oare, ea venise în piaţă să cumpere pepene, sau numai să defileze? A plătit cât a zis pepenarul. 

Trebuia să ies din starea aceea de prosteală - parcă nu mai văzusem cum se încearcă la gust un pepene-, şi dau să-i spun omului că vreau şi eu un pepene tot aşa bun ca cel pe care i-l dăduse doamnei.  Am rămas fără răspuns, fiindcă ea -atunci mă descoperise că existam şi eu pe acolo-  m-a spălat cu o privire caldă, dulce, ca apoi imediat fără să mă lase să mă topesc, mi-a zis: „Fii ambil, domnule, ajută-mă să duc pepenele până la maşină!”

Vă daţi seama, cum m-am simţit, să fiu ales dintre atâţia care aerau acolo, şi erau  numai bărbaţi. Bine că nu mă văzuse nimeni, dintre cei cunoscuţi, în acea postură de hamal. Doamna păşea elgant, ca o gazelă, înaintea mea, eu spăşit în urma ei. Păream aşa fiindcă ţineam  pepenele în braţe, avea vreo zece kile. Mă străbătuse atunci gândul să mă prefac  că mă împiedic de ceva şi să scap pepenele. Se mai întâmplă. Am abandonat acest gând fiidcă îmi venise altul: mă rugase să o escortez până la maşină sau până acasă?, nu reţinusem bine. Ea nici nu se uita în urmă. Cred că mă simţea, cu acel ochi din ceafă. Mă gândeam să încep o conversaţie, să mă ridic din poziţia umilă de hamal. Dar, ce să o fi întrebat? Cât a costat pepenele? Dacă vine des în această piaţă? Dacă va mai veni? Prea multe întrebări deodată. Oricum nu mai aveam timp de a purta o conversaţie, că se oprise. M-am oprit şi eu. „Am nişte draci în mine! Nu te uita aşa aiurit la mine. Ia pepenele din braţele... domnului!” Ea, atunci se întoarse spre mine, dar, nu mai avea privirea aceea zâmbitoare, drăgălaşă, avea o privire tăioasă, rece.  „Îţi mulţumesc. Eşti un adevărat gentelmen. Toţi ceilalţi de acolo aveau feţe de pepene! „

Era să scap pepenele din braţe.  Un bărbat, un om bine făcut, veni repede şi mă descărcă de greutate. Domnul acela era  îmbrăcat elegant, avea părul gelat, purta ochelari negri, de soare. Aşa că nu i-am văzut privirea. Dacă nu vezi privirea unui om, e ca şi cum te-ai uita la un dulap.  Asta a fost tot. 

Eu am rămas ca un palmier în soare după ce ei s-au urcat în maşină, o maşină luxoasă, avea emblema din câteva cercuri, şi au demarat în trombă. Mi-am revenit repede, trebuia să-mi pun gândurile în ordine şi să continui să fac piaţa de acolo de unde rămăsesem. Mi-am reamintit că  trebuia să cumpăr vinete, cam cât să intre în doi saci de vinilin. Vom ieşi  la iarbă verde în ziua de 23 august.  Este  o zi specială. 

Coacem atâtea vinete în această zi căt să ne  ajungă toată iarna... 

Ziua muntelui Peon

A fost pe 6 august, o dată cu Schimbarea la faţă! Nu toţi munţii au o zi. Însă dintre munţii cei mai de vază, muntele Ceahlău (cândva i se spunea Peon) este un răsfăţat, are o zi a lui, o zi în care oamenii, mai mulţi ca în nicio altă zi, i se urcă pe creştet, sus pe culmile semeţe. I se spune şi muntele sfânt. Nu ştiu cât de mult i se potriveşte, însă aşa cum se ştie încă din vremuri străvechi a fost venerat: a fost altarul zeului Zamolxis. Pe zeu l-ar fi slujit Deceneu, Marele preot al dacilor de pe timpul domniei regelui Burebista. La noi erau altare înainte de naşterea mântuitorului Iisus(nu este o laudă!).

Schimbarea la faţă a lui Iisus a avut loc pe muntele Tabor, un munte mic ca înălţime, dar mare ca sfinţenie, ca har dumnezeiesc. Muntele Tabor se poate înrudi cu Peon- muntele sacru al străbunilor noştri daci.

Dacă nu ai ajuns sus pe culmea muntelui, de ziua lui, nu este nici o supărare (pentru munte!) poţi să-l urci în oricare altă zi(cu menţiunea că nu îl vei vedea pe Mitropolitul Moldovei). Muntele are atâta răbdare că de-am vrea nu am putem să o măsurăm într-o viaţă de om. Dacă nu poţi să urci pe munte (din motive lesene de înţeles), poţi să-l admiri de jos, de la poalele lui(nu garantează nimeni că vei simţi şi energia lui binefăcătoare!), fie dinspre partea cascadei Duruitoarea, fie dinspre partea de unde îşi are obârşia părâul Izvoru Muntelui. Văzut de aici, muntele îţi apare în toată splendoarea lui, puţin orgolios, dar şi blând prin marea lui întindere, de la apus la răsărit. E ca şi cum ai vedea un film 3D pe un ecran mare. Dacă doreşti să-l cuprinzi dintr-o privire, ar trebui să te retragi de la poalele lui, undeva mai înapoi, mult înapoi. Vei merge o bucată bună de drum pe Valea Bistriţei, de la Bicaz până la Piatra-Neamţ, de aici vei ţine drumul care te va duce la Târgu-Neamţ, dar, înainte de a intra în târg vei apuca la stânga spre Cetatea Neamţului. De aici, dintr-un loc mai potrivit, vei vedea că muntele Ceahlău îşi păstrează splendoarea sa ce dăinuie de mii de veacuri.Pentru a vedea mai multe detalii ar fi bine să te ajuţi de un binoclu!

Dacă nu, cu un pic de imaginaţie îl vei privi ca pe o catedrală a Moldovei! Vei distinge turnurile Toaca, Panaghia, dar şi pe misterioasa Dochia. Dacă vei avea norocul unei dimineţi însorite, vei vedea în depărtare "un uriaş cu fruntea-n soare"!... Drum bun!

 Legenda muntelui sacru  

Legenda muntelui

De pe terasa casei, pot să-l cuprind cu privirea. Cred că e singurul loc de unde mă simt egal cu el, ... ca înălţime. Dacă Dumnezeu ar întinde o punte de pe vârful muntelui pe creştetul capului meu, le-aş oferi o cale dreaptă celor care ar dori să ajungă pe culme, fără să se obosească urcând, mai ales iarna. Pentru unii, muntele îi doar prilej de căţărări pe stânci, cuceriri de piscuri şi cam atât.
Când în vacanţe veneam la bunici, îmi plăcea să mă joc cu el; cu braţele întinse mă  sprijineam tocmai pe creştetul  pleşuv, şi  vorbeam mai de aproape, ca între doi prieteni:

-Ce mai faci, tu, uriaşule  cu plete argintii? Nu  amorţeşti tot stând în acelaşi loc? Să ştii că de când nu ne-am văzut, tu  pari tot mai tânăr, eşti ca împăratul din poveste- Împăratul Verde- cu  poalele  te-ntinzi peste dealuri  şi văi până lângă casa bunicilor. Sau poate doreşti ca să te simt mai aproape, vara, când vin în vacanţă.
Îmi luam apoi inima-n dinţi, ieşeam pe furiş din grădină şi urmam neurma - o cărare închipuită- prin iarba făneţelor, spre Împăratul Verde. Eu, cu cât mă apropiam de el, mă speriam, el creştea din ce în ce mai mult, se făcea din ce în ce mai mare. Mă simţeam ca o furnică care se apropie de muşuroi. Mă opream de fiecare dată cu teamă lângă pădurea de la poale, o pădure de brazi şi de fagi şi  de mesteceni, o pădure-ntunecată. "Unde eşti muntele meu, uriaşule de  piatră? Te ascunzi de mine?"

Cu fiecare vacanţă ce-mi trecea, pierdeam pariul cu muntele, nu mă-ncumetam să urc la el, până sus pe creştetul pleşuv. Mă împăcam cu gândul, că dacă aş ajunge să păşesc pe culmea lui, acolo sus de tot, ce altceva aş mai vedea decât o întindere cu pâlcuri de jnepeni printre stâncile căzute parcă din cer (aşa  îmi povestise bunicu), şi  aş simţi că stau pe creştetul unui uriaş de unde oricând m-aş prăvăli.

Am venit la bunici şi în ultima mea vacanţă de iarnă. Muntele  arată ca un bunic cu plete albe, mai subţirel la trup, şi-ncovoiat.

-  Ce frumos erai astă-vară! Sau poate că te ascundeai sub haina verde.Acum îmi pari mult mai  aproape, îţi văd ridurile adânci!

 - Ce faci, tu cu cine vorbeşti, acolo? Cu aceste vorbe blânde, bunicu mă aduce cu picioarele pe zăpada proaspătă aşternută în ogradă. Vino cu mine! Bunică-ta nu mai are slatină pentru închegatul laptelui. De-acu tu te-ai făcut mai mare, îmi poţi fi de ajutor. La anii mei  slatina îmi pare că-i tot mai grea. Haide, să-mi ţii şi de urât!

De dimineaţă ziua mi se paru  friguroasă cu un cer senin, de un albastru de cleştar, cum sunt mai toate zilele de iarnă, pe aici, pe la munte...
Intrăm în pădurea de la poalele muntelui. Zăpada scârţie sub bocanci. Copacii sunt  mai rari ca astă-vară. Ei stau ca nişte santinele, incremeniţi în albul zăpezii. Bocancii bunicului lasă urme adânci în zăpadă. Eu merg pe urmele paşilor lui, şi-i ascult vorbele care sparg ritmic tăcerea muntelui.

- Să nu uiţi băiete, acest munte este sfânt, el ascunde pe Fiica unui Rege, ce a domnit demult, tare demult timp. Voind să scape de urmăritorii trimişi de Împăratul care cucerise regatul tatălui ei, ea s-a ascuns între oile unei stâni, implorând ajutor divin. Din cer, Maica Domnului a auzit-o, şi ca să nu fie prinsă de urmăritori, a transformat-o, împreună cu oile, într-un grup de stânci.

Nu-l mai aud vorbind. Aud doar scârţâitul omătului de sub tălpile bocancilor. Eu mă lup cu gândul ce nu-mi dă pace, să pricep destinul acelei fete, fiică de rege, ascunsă-n muntele pe care îl urcăm. Ar trebui să păşesc cu sfială. Îl aud  că-mi spune:

- Muntele are regulile lui, nescrise. Puţini din cei care le ştiu, le şi respectă. Să ştii, băiete, că muntele este viu, şi mai mult decât atât, el este veşnic cum veşnică-i lumea. Copacul îi ca şi omul, unul e mai inalt, mai falnic, mai frumos, altul îi stramb, îi gârbovit, îi bolnăvicios. Trebuie să ne purtăm faţă de copac cu un fel anume de respect. Omul care nu-şi respectă semenii, nu respectă nici pădurea cu vieţuitoarele, cu jivinele şi copacii ei. Când găseşti un copac cu o tulpină de nu o poţi cuprinde, iar când îl priveşti de jos în sus, trebuie să laşi capul mult pe spate, ca să-i vezi vârful legănându-se sub bolta cerului, apăi să nu uiţi, că el a fost cândva doar un vlăstar. El, de mic s-a luptat cu gerul iernilor, cu furtuna şi trăznetele verilor, coaja tulpinii mâncâ-i-o cerbii. Când îi vine şi lui vremea să fie tăiat, să-i fie de trebuinţă şi-n altfel omului, omul acela care se încumetă să-l taie, mai întâi să-i facă o închinăciune, aşa, simplu, cum se pricepe, şi să-i ceară iertare. Doar aşa copacul tăiat îl va sluji pe om, şi îşi va accepta soarta.


Bunicu lasă în dreapta lui cărarea, ea duce spre vârful muntelui. Eu calc în gropile  lăsate de bocancii lui. Bunicu stie, cred, să ajungă la izvor şi pe întuneric. Ne oprim! Văd o dâră ruginie, ce taie albul zăpezi, dără ce duce până la stânca de sub un brad falnic, aflat la mică depărtare. Urcăm pe lângă ea, o urmărim. Dăra se pierde într-o oglindă de apă. În oglindă se vede vârful bradului. Am ajuns la izvorul cu slatină. În jurul izvorului zăpada e topită, se văd pietrele. Bunicu lasă jos bidoanele, îşi scoate rucsacul, se aşează pe o lespede de piatră. Mă aşez şi eu pe o altă piatră.Oboseala urcuşului se scurge în pământ. Inainte de a umple bidoanele cu slatină, gustăm din merindele puse în desagă de bunica.

-De ce numai aici, la izvorul acesta, apa este sărată?

-Din bătrâni, se ştie, că în apa izvorului se varsă lacrimile de mult dor ale domniţei ascunsă pe vecie în munte.

Brazii sunt îmbrăcaţi în haine albe, se lăfăie de zăpadă, alăturea de fagii goi şi vineţii. De pe o creanga de brad o pasare îşi ia zborul, creanga se balansează, scutură praf de zăpadă. Pasărea sparge liniştea cu un ţipăt ca un strigăt disperat.

Umplu un bidon cu slatină. Când să-l ridic, să-l pun în rucsac, mai să-l scap din mână de greu ce este. Da, aşa aflu că slatina e mult mai grea ca apa dulce. Bunicu umple bidonul mai mare, de, să-mi arate că se ţine încă tare.

Un urlet sinistru, un răpăit se iscă ca din senin, lovind aerul din jur ca ghiulele de tun... Se lasă iarăşi liniştea. Bunicu imi spune că este semnalul de adunare în haită a lupilor... Al doilea urlet, prelung ... Brusc se aude un plescăit asurzitor. Îl simt ca o bufnitură de aer rece în urechi, apoi totul se stinge în mai multe ecouri. Mă ridic să caut din priviri un loc unde să mă ascund, dar bunicu mă linisteste. - A fost un zgomot de armă. Un vânător sau pădurarul o fi împuşcat fiara. "Aşa o fi" caut eu să  mă îmbărbătesc, în gând.

Se lasa iarăşi tăcerea. Dar nu mă liniştesc. Mă aştept să-mi apară în faţă o haită de lupi. De sus, cerul coboară pe noi. Nori negri muşcă din albastrul cerului. Simt inima în piept cu bătăi ca de ciocan. Îmi pun în spate rucsacul greu.
 Mai întîi eu, în urma mea bunicul, plecăm înapoi pe aceleaşi urme lăsate în zăpadă, la urcuş. Mă opresc. Privirea-mi fuge pe un brad din stânga mea. Crengile de jos, de deasupra zăpezii, se leagănau uşor, de pe ele cădeau fulgi mari de zăpadă. Aştept, privind ţintă acolo ... Iată, se iveşte un cap mic, ca de pluş, cu mici corniţe... Este un pui de caprioară. Nu am glas să vorbesc. Puiul păşeşte împleticit, ca şi cum de-abia ar fi fost fătat. Se-apleacă, dă să-ngenuncheze,  ridică cu greu piciorul din faţă...nu mai reuşeşte să-l pună pe zăpadă. Se lasă pe picioarele din spate ...nu, se opreşte o clipă, ... cade secerat.

- Bunicule!!... uite-te acolo!!

Lăsăm desăgile-n cărare. Ne ducem, ţopăind prin stratul gros de omăt, până la puiul căzut. Bunicu se apleacă, ia puiul în braţe, se ridică, pe zăpadă rămân pete roşii ca florile de mac.

- A murit?

- Nu, e doar rănit!

Puiul de căprioară nici nu mai are puterea să se zbată, scoate un muget slab, plângăcios. Bunicu îl întoarce...îl asează încetişor pe covorul de zăpadă. Îmi spune:

- Este impuşcată-n piciorul stâng din spate. Uite, de acolo curge sange! A lovit-o alicea... Cine o fi tras?
Ne uităm de jur-împrejur. Totul pare înţepenit, şi zăpada şi timpul.
Bunicu intră în pădure. Îmi spune că se duce să caute crengi de brad ca să-i facă, din ele, căprioarei, o targă. Eu iau o mână de zăpadă şi o pun peste rană. Zăpada  se înroşeşte. O arunc. Apăs cu mâna pe rană să-i opresc însângerarea. Puil se zbate, geme de durere. Îl las! Îl strig pe bunicu, să vină mai repede. El se întoarce cu un braţ de crengi de brad. Îi face repede un un pat, ca o targă, pe care aşează cu grija puiul. Îi pipăie rana deschisă. Îmi spune necăjit:

- Trebuie să-i opresc de îndată săngerarea. Îi curge  mult sânge.

Mă uit în sus. "Unde eşti, Doamne?"

Nu mai văzusem un pui de căprioară atât de aproape! Îi ţin capul pe o palmă iar cu cealaltă îi masez grumazul, uşor, uşor. Are ochii umezi, acoperiţi jumătate de pleoape, si coarnele abia răsărite din două smocuri de păr maroniu. De ce am lacrimile adunate gata să se reverse pe obraz? Să nu mă vadă bunicu. Mi-ar zice că nu sunt bărbat. El scoate cuţitul din teacă...îl opreşte deasupra locului care sângerează. Nu face nimic. La ce se gandeşte?... Intră cu vârful cuţitului în rană. Puiul zvâcneşte. Scap din mână capul. Puiul rănit de moarte ar fi voit să ceară ajutorul cuiva. Cu ultimile puteri se zbate sub apăsarea cuţitului... Bunicu îi scoate, rând pe rând alicele ucigaşe, de mărimea  bobului de mazăre. Le strecoara-n buzunar. Se ridică. Îşi dă jos cojocul. Se dezbracă pâna ajunge la cămasă. Îi rupe o mânecă. Cu ea leagă piciorul rănit. Strânge să nu mai curgă sânge,  puţinul sânge care i-a mai rămas.

- Ata e tot! Am ajutat-o atât caât m-am priceput.

Se iuta la cer. Isi face semnul crucii.

- Să ne rugăm Celui de Sus să trăiască, să ajungem cu ea la Ocolul silvic din vale.

De sus cad, rar, fulgi mari de nea! Un muget tânguitor de animal ce-şi caută puiul, se aude undeva în urma noastră , în pădure.

- Hai, bunicule, să plecăm!

Bunicu trage după el crengile legate ca o targă, pe ea, puiul de căprioară stă întins, acoperit cu un pulovăr, capul săltându-i cu fiecare trecere peste un dâmb de zăpadă îngheţată. Ninge! Tot mai des, ninge. Eu merg în urma lor! Am un rucsac în spate, şi-un altul mai mic atârnând în faţă. Duc acasă bidoane pline cu slatină grea ca plumbul, din care bunica va închega brînza din laptele de vacă. Mă strădui să ţin aproape de targa pe care puiul de căprioară îşi leagănă capul.

"Să nu uiţi băiete, acest munte este sfânt, el ascunde pe Fiica unui Rege, ce a domnit demult, tare demult timp. Voind să scape de urmăritorii trimişi de Împăratul care cucerise regatul tatălui ei, ea s-a ascuns între oile unei stâni, implorând ajutor divin. Din cer, Maica Domnului a auzit-o, şi ca să nu fie prinsă de urmăritori, a transformat-o, împreună cu oile, într-un grup de stânci."

Din pădurea pe care o părăsim în grabă, se mai aude, înfundat, un muget tânguitor de animal ce-şi strigă puiul...

Cainele si pisica

Sunt doua fapturi minunate, diferite in felul lor, care traiesc pe langa casa omului. In ultimul timp, la tara in mod deosebit, copiii pleaca-n lume, părintii , batranii se duc pe rand, casele parasite mai ramn un timp in picioare , martore stinghere a vietii de odinioara.
Daca in oras nu-i musai, in sat nu exista o curte fara un caine sau o casa fara o pisica.
Cainele nu are ce cauata in casa omului, nu ca ar avea pureci sau ca omul nu ar avea cada sa-l spele, el are scris in fisa postului (scrisa in celulele lui din cap ) sa latre, nu la luna si la stele, ci ori de cate ori crede el (nu prea il inseala simturile) ca cineva (om sau animal) se apropie numai, sau chiar da buzna in curtea mosului si a babei. O face, culmea dezinteresat , nu-i trebuie confort sau nu stiu ce bunatati .
Sa-l vedeti cum se bucura si da din coada cand mosul (un om bun dar nu todeauna il tine bunatatea) se apropie de cusca lui (simpla fara termopane si parchet pe jos) cu un castron cu ceva mamaliga inecata in zoaie si cateva ciolane (rar sa aiba carne , atunci cand stapanului ii prisoseste).
Nu se arunca ca nemancatul , asteapta sa se intoarca stapanul spre a pleca, ia un os in gura si-l piteste in spatele custii, in camara pentru zile negre (daca stapanului i se intampla sa aiba zile negre, atunci are si el), sau pentru noptile albe cand ii vine in vizita o catea de prin vecini , pe care o ademeneste cu osul si pana la ziua o tine pe catea in vizita, nu ca l-ar incurca lantul, asa este obiceiul la caini.
Pisica (animal din gasca feline ) isi petrece cel mai mult timp in casa (nu are ceva anume de pazit ), nu are cusca , unde sta baba sta si ea (mosul are treaba mai multa pe afara), nu-i pretentioasa (in aparenta ), pe o cuvertura curata, tocmai ce a fost intinsa pe pat, pe langa soba , pe dulap (e mai greu la urcat), pe sub pat cand ii vine pofta sa se ‘joace‘ cu un soarece (din cauza ca la tara exista chiar un surplus de soareci , raportat la numarul de pisici).
Dar asta n-o impidica sa iese fuguta de sub pat daca ii miroase a smantana sau a lapte , de carnita chiar nu da inapoi . Nu asteapta sa fie servita (ea nu are in acest caz pretentii de printesa), pandeste momentul cand stapana pleaca de langa masa si se da la borcanul cu smantana , uneori da cu laba si-l rastoarna, sa-i fie mai usor. Acesta este unul din motivele de cearta cu stapana si se finalizeasa cu expulzarea prin spatiul lasat liber de usa deschisa, direct afara, unde daca o fi cald sau frig , e treaba ei nu a stapanei.
Este adevarat ca nu sta tot timpul in casa , uneori iese ca asa vrea ea, sau ca se innaduseste in casa (nu ca ar fi prea cald), ci isi aduce aminte de motan, de cotoi (nu neaparat un anume motan).
Nu-i displace sportul extrem , cand vrea sa faca dragoste (sex de fapt, nu are timp de tandreturi) cu un cotoi , o gasesti tocmai pe varful casei, de fapt de acolo incepe telenovela si se termina miorlaind langa un acaret undeva, departe de cusca cainelui (tine la intimitate) .
Ce diferente de comportament!
La tara cainele si pisica nu au aceleasi indatoriri si nici aceleasi drepturi. Libertati ( de miscare) au, dar si acestea total diferite. Cainele are libertate atat cat ii permite lantul . Nu am vazut pisica legata in lant ( este vorba de casa cu oameni zdraveni la cap).Il inteleg pe caine de ce este invidios pe pisica, ar fi in stare sa o faca zdrente daca ar prinde-o in canini.
Iata diferente de comportament , de tratament , dinte cele doua patrupede, este adevarat ca nu apartin aceluiasi club (de animale ).
Totul este bine si frumos pana cand mai intai mosul , apoi baba (nu este bligatoriu in ordinea aceasta) pleaca de acasa pe un drum fara de intoarcere ( asa vrea bunul Dumnezeu).
Casa ramane intr-un fel pustie , deoarece singurul lor baiat este legat de maini si de picioare undeva intr-un oras (a prins, fericitul, perioada industrializarii si apoi saracul de el, perioada privatizarii), de unde vine o data pe luna cel mult, sa vada de casa, daca nu a luat-o intre timp la vale ( mai ales vara cand vin ploile ).
La plecare lasa un sac de malai vecinului , rugandu-l sa-i duca de mancare cainelui.
Va incerca pisica sa se apropie de caine si sa imparta cu el din putinul malai adus de vecin?
Cine credeti ca va suferi mai mult , cainele sau pisica?

E timpul de poveste

Anul 2007 este pe terminate , pot sa-i numar orele ramase.
Ce mai pot face in timpul ce a mai ramas?
Sa fac ce nu am facut ?
Dar ce trebuia sa fac in 2007 si nu am facut ?
Multe din cele propuse le-am pierdut pe drum cu timpul !
Mult legat de suflet am pierdut , poate ca venise timpul !
Am facut multe din cele ce nu mi-am propus si astea mi-au mancat tot timpul !
Am facut ce prin gand nu-mi trecea la inceput de an si de acest fapt sunt mai multumit .
Am intrat intr-o alta lume , o lume artificiala sau virtuala ,crezand ca este mai buna, dar nu este , dar nici mai rea decat aceasta reala.
Eu o vad ca un teren de antrenament alaturea de terenul real, unde se joaca adevarata noastra viata .
Intr-un fel ma si sperie perspectiva data de virtual de a ne juca prea mult din aceasta viata .
Eu voi juca aici doar in pauza de pe terenul real .
Nu mai am timp din acest an nici macar de poveste si ies din virtual si intru pe arena unde se va juca Noul An de la care astept o lume mai buna !
Le urez celor care se joaca cu mine , sanatate, bunatate sufleteasca , impliniri si tot ce cred ei ca le este mai bine !

A venit la mine mama

Cand noaptea este cea mai lunga , zapada se aseaza greu pe sat, pune in desaga vin , cozonac , pleaca dis de dimineata sa prinda trenul spre departatul oras .A lasat singura casa , cainele scancind in lant, lumanari aprinse in tintirim, a plecat ca de Craciun sa fie cu unul din al ei copil. O zi intreaga a mers pe tren , nimica n-a mancat , asteptand Nasterea lui Iisus. Cand seara incepu colindatori si usa se deschise , mama aparu in prag si ce mare bucurie ne cuprinse! De pom si de cadouri nu ne-a mai pasat , casa era plina de Craciun , doar venise mama!
O zi ca asta pe an e de ajuns sa vina la noi mama, sa ne reamintim obiceiurile ce le uitaram stand la oras , colindand cu ea pana-n zorii Nasterii Domnului.