Legenda muntelui

De pe terasa casei, pot să-l cuprind cu privirea. Cred că e singurul loc de unde mă simt egal cu el, ... ca înălţime. Dacă Dumnezeu ar întinde o punte de pe vârful muntelui pe creştetul capului meu, le-aş oferi o cale dreaptă celor care ar dori să ajungă pe culme, fără să se obosească urcând, mai ales iarna. Pentru unii, muntele îi doar prilej de căţărări pe stânci, cuceriri de piscuri şi cam atât.
Când în vacanţe veneam la bunici, îmi plăcea să mă joc cu el; cu braţele întinse mă  sprijineam tocmai pe creştetul  pleşuv, şi  vorbeam mai de aproape, ca între doi prieteni:

-Ce mai faci, tu, uriaşule  cu plete argintii? Nu  amorţeşti tot stând în acelaşi loc? Să ştii că de când nu ne-am văzut, tu  pari tot mai tânăr, eşti ca împăratul din poveste- Împăratul Verde- cu  poalele  te-ntinzi peste dealuri  şi văi până lângă casa bunicilor. Sau poate doreşti ca să te simt mai aproape, vara, când vin în vacanţă.
Îmi luam apoi inima-n dinţi, ieşeam pe furiş din grădină şi urmam neurma - o cărare închipuită- prin iarba făneţelor, spre Împăratul Verde. Eu, cu cât mă apropiam de el, mă speriam, el creştea din ce în ce mai mult, se făcea din ce în ce mai mare. Mă simţeam ca o furnică care se apropie de muşuroi. Mă opream de fiecare dată cu teamă lângă pădurea de la poale, o pădure de brazi şi de fagi şi  de mesteceni, o pădure-ntunecată. "Unde eşti muntele meu, uriaşule de  piatră? Te ascunzi de mine?"

Cu fiecare vacanţă ce-mi trecea, pierdeam pariul cu muntele, nu mă-ncumetam să urc la el, până sus pe creştetul pleşuv. Mă împăcam cu gândul, că dacă aş ajunge să păşesc pe culmea lui, acolo sus de tot, ce altceva aş mai vedea decât o întindere cu pâlcuri de jnepeni printre stâncile căzute parcă din cer (aşa  îmi povestise bunicu), şi  aş simţi că stau pe creştetul unui uriaş de unde oricând m-aş prăvăli.

Am venit la bunici şi în ultima mea vacanţă de iarnă. Muntele  arată ca un bunic cu plete albe, mai subţirel la trup, şi-ncovoiat.

-  Ce frumos erai astă-vară! Sau poate că te ascundeai sub haina verde.Acum îmi pari mult mai  aproape, îţi văd ridurile adânci!

 - Ce faci, tu cu cine vorbeşti, acolo? Cu aceste vorbe blânde, bunicu mă aduce cu picioarele pe zăpada proaspătă aşternută în ogradă. Vino cu mine! Bunică-ta nu mai are slatină pentru închegatul laptelui. De-acu tu te-ai făcut mai mare, îmi poţi fi de ajutor. La anii mei  slatina îmi pare că-i tot mai grea. Haide, să-mi ţii şi de urât!

De dimineaţă ziua mi se paru  friguroasă cu un cer senin, de un albastru de cleştar, cum sunt mai toate zilele de iarnă, pe aici, pe la munte...
Intrăm în pădurea de la poalele muntelui. Zăpada scârţie sub bocanci. Copacii sunt  mai rari ca astă-vară. Ei stau ca nişte santinele, incremeniţi în albul zăpezii. Bocancii bunicului lasă urme adânci în zăpadă. Eu merg pe urmele paşilor lui, şi-i ascult vorbele care sparg ritmic tăcerea muntelui.

- Să nu uiţi băiete, acest munte este sfânt, el ascunde pe Fiica unui Rege, ce a domnit demult, tare demult timp. Voind să scape de urmăritorii trimişi de Împăratul care cucerise regatul tatălui ei, ea s-a ascuns între oile unei stâni, implorând ajutor divin. Din cer, Maica Domnului a auzit-o, şi ca să nu fie prinsă de urmăritori, a transformat-o, împreună cu oile, într-un grup de stânci.

Nu-l mai aud vorbind. Aud doar scârţâitul omătului de sub tălpile bocancilor. Eu mă lup cu gândul ce nu-mi dă pace, să pricep destinul acelei fete, fiică de rege, ascunsă-n muntele pe care îl urcăm. Ar trebui să păşesc cu sfială. Îl aud  că-mi spune:

- Muntele are regulile lui, nescrise. Puţini din cei care le ştiu, le şi respectă. Să ştii, băiete, că muntele este viu, şi mai mult decât atât, el este veşnic cum veşnică-i lumea. Copacul îi ca şi omul, unul e mai inalt, mai falnic, mai frumos, altul îi stramb, îi gârbovit, îi bolnăvicios. Trebuie să ne purtăm faţă de copac cu un fel anume de respect. Omul care nu-şi respectă semenii, nu respectă nici pădurea cu vieţuitoarele, cu jivinele şi copacii ei. Când găseşti un copac cu o tulpină de nu o poţi cuprinde, iar când îl priveşti de jos în sus, trebuie să laşi capul mult pe spate, ca să-i vezi vârful legănându-se sub bolta cerului, apăi să nu uiţi, că el a fost cândva doar un vlăstar. El, de mic s-a luptat cu gerul iernilor, cu furtuna şi trăznetele verilor, coaja tulpinii mâncâ-i-o cerbii. Când îi vine şi lui vremea să fie tăiat, să-i fie de trebuinţă şi-n altfel omului, omul acela care se încumetă să-l taie, mai întâi să-i facă o închinăciune, aşa, simplu, cum se pricepe, şi să-i ceară iertare. Doar aşa copacul tăiat îl va sluji pe om, şi îşi va accepta soarta.


Bunicu lasă în dreapta lui cărarea, ea duce spre vârful muntelui. Eu calc în gropile  lăsate de bocancii lui. Bunicu stie, cred, să ajungă la izvor şi pe întuneric. Ne oprim! Văd o dâră ruginie, ce taie albul zăpezi, dără ce duce până la stânca de sub un brad falnic, aflat la mică depărtare. Urcăm pe lângă ea, o urmărim. Dăra se pierde într-o oglindă de apă. În oglindă se vede vârful bradului. Am ajuns la izvorul cu slatină. În jurul izvorului zăpada e topită, se văd pietrele. Bunicu lasă jos bidoanele, îşi scoate rucsacul, se aşează pe o lespede de piatră. Mă aşez şi eu pe o altă piatră.Oboseala urcuşului se scurge în pământ. Inainte de a umple bidoanele cu slatină, gustăm din merindele puse în desagă de bunica.

-De ce numai aici, la izvorul acesta, apa este sărată?

-Din bătrâni, se ştie, că în apa izvorului se varsă lacrimile de mult dor ale domniţei ascunsă pe vecie în munte.

Brazii sunt îmbrăcaţi în haine albe, se lăfăie de zăpadă, alăturea de fagii goi şi vineţii. De pe o creanga de brad o pasare îşi ia zborul, creanga se balansează, scutură praf de zăpadă. Pasărea sparge liniştea cu un ţipăt ca un strigăt disperat.

Umplu un bidon cu slatină. Când să-l ridic, să-l pun în rucsac, mai să-l scap din mână de greu ce este. Da, aşa aflu că slatina e mult mai grea ca apa dulce. Bunicu umple bidonul mai mare, de, să-mi arate că se ţine încă tare.

Un urlet sinistru, un răpăit se iscă ca din senin, lovind aerul din jur ca ghiulele de tun... Se lasă iarăşi liniştea. Bunicu imi spune că este semnalul de adunare în haită a lupilor... Al doilea urlet, prelung ... Brusc se aude un plescăit asurzitor. Îl simt ca o bufnitură de aer rece în urechi, apoi totul se stinge în mai multe ecouri. Mă ridic să caut din priviri un loc unde să mă ascund, dar bunicu mă linisteste. - A fost un zgomot de armă. Un vânător sau pădurarul o fi împuşcat fiara. "Aşa o fi" caut eu să  mă îmbărbătesc, în gând.

Se lasa iarăşi tăcerea. Dar nu mă liniştesc. Mă aştept să-mi apară în faţă o haită de lupi. De sus, cerul coboară pe noi. Nori negri muşcă din albastrul cerului. Simt inima în piept cu bătăi ca de ciocan. Îmi pun în spate rucsacul greu.
 Mai întîi eu, în urma mea bunicul, plecăm înapoi pe aceleaşi urme lăsate în zăpadă, la urcuş. Mă opresc. Privirea-mi fuge pe un brad din stânga mea. Crengile de jos, de deasupra zăpezii, se leagănau uşor, de pe ele cădeau fulgi mari de zăpadă. Aştept, privind ţintă acolo ... Iată, se iveşte un cap mic, ca de pluş, cu mici corniţe... Este un pui de caprioară. Nu am glas să vorbesc. Puiul păşeşte împleticit, ca şi cum de-abia ar fi fost fătat. Se-apleacă, dă să-ngenuncheze,  ridică cu greu piciorul din faţă...nu mai reuşeşte să-l pună pe zăpadă. Se lasă pe picioarele din spate ...nu, se opreşte o clipă, ... cade secerat.

- Bunicule!!... uite-te acolo!!

Lăsăm desăgile-n cărare. Ne ducem, ţopăind prin stratul gros de omăt, până la puiul căzut. Bunicu se apleacă, ia puiul în braţe, se ridică, pe zăpadă rămân pete roşii ca florile de mac.

- A murit?

- Nu, e doar rănit!

Puiul de căprioară nici nu mai are puterea să se zbată, scoate un muget slab, plângăcios. Bunicu îl întoarce...îl asează încetişor pe covorul de zăpadă. Îmi spune:

- Este impuşcată-n piciorul stâng din spate. Uite, de acolo curge sange! A lovit-o alicea... Cine o fi tras?
Ne uităm de jur-împrejur. Totul pare înţepenit, şi zăpada şi timpul.
Bunicu intră în pădure. Îmi spune că se duce să caute crengi de brad ca să-i facă, din ele, căprioarei, o targă. Eu iau o mână de zăpadă şi o pun peste rană. Zăpada  se înroşeşte. O arunc. Apăs cu mâna pe rană să-i opresc însângerarea. Puil se zbate, geme de durere. Îl las! Îl strig pe bunicu, să vină mai repede. El se întoarce cu un braţ de crengi de brad. Îi face repede un un pat, ca o targă, pe care aşează cu grija puiul. Îi pipăie rana deschisă. Îmi spune necăjit:

- Trebuie să-i opresc de îndată săngerarea. Îi curge  mult sânge.

Mă uit în sus. "Unde eşti, Doamne?"

Nu mai văzusem un pui de căprioară atât de aproape! Îi ţin capul pe o palmă iar cu cealaltă îi masez grumazul, uşor, uşor. Are ochii umezi, acoperiţi jumătate de pleoape, si coarnele abia răsărite din două smocuri de păr maroniu. De ce am lacrimile adunate gata să se reverse pe obraz? Să nu mă vadă bunicu. Mi-ar zice că nu sunt bărbat. El scoate cuţitul din teacă...îl opreşte deasupra locului care sângerează. Nu face nimic. La ce se gandeşte?... Intră cu vârful cuţitului în rană. Puiul zvâcneşte. Scap din mână capul. Puiul rănit de moarte ar fi voit să ceară ajutorul cuiva. Cu ultimile puteri se zbate sub apăsarea cuţitului... Bunicu îi scoate, rând pe rând alicele ucigaşe, de mărimea  bobului de mazăre. Le strecoara-n buzunar. Se ridică. Îşi dă jos cojocul. Se dezbracă pâna ajunge la cămasă. Îi rupe o mânecă. Cu ea leagă piciorul rănit. Strânge să nu mai curgă sânge,  puţinul sânge care i-a mai rămas.

- Ata e tot! Am ajutat-o atât caât m-am priceput.

Se iuta la cer. Isi face semnul crucii.

- Să ne rugăm Celui de Sus să trăiască, să ajungem cu ea la Ocolul silvic din vale.

De sus cad, rar, fulgi mari de nea! Un muget tânguitor de animal ce-şi caută puiul, se aude undeva în urma noastră , în pădure.

- Hai, bunicule, să plecăm!

Bunicu trage după el crengile legate ca o targă, pe ea, puiul de căprioară stă întins, acoperit cu un pulovăr, capul săltându-i cu fiecare trecere peste un dâmb de zăpadă îngheţată. Ninge! Tot mai des, ninge. Eu merg în urma lor! Am un rucsac în spate, şi-un altul mai mic atârnând în faţă. Duc acasă bidoane pline cu slatină grea ca plumbul, din care bunica va închega brînza din laptele de vacă. Mă strădui să ţin aproape de targa pe care puiul de căprioară îşi leagănă capul.

"Să nu uiţi băiete, acest munte este sfânt, el ascunde pe Fiica unui Rege, ce a domnit demult, tare demult timp. Voind să scape de urmăritorii trimişi de Împăratul care cucerise regatul tatălui ei, ea s-a ascuns între oile unei stâni, implorând ajutor divin. Din cer, Maica Domnului a auzit-o, şi ca să nu fie prinsă de urmăritori, a transformat-o, împreună cu oile, într-un grup de stânci."

Din pădurea pe care o părăsim în grabă, se mai aude, înfundat, un muget tânguitor de animal ce-şi strigă puiul...