13 dec. 2008

Teatrul Mic de Păpuşi

În astea nopţi lungi şi reci de iarnă, păpuşarii aleşi, se ştiu ei care, pun greu geană pe geană, de-abia înspre ziuă adorm bocnă.
Gândurile le fug pe lista cu păpuşi, cadouri, pe care trebuie grabnic să o alcătuiască şi să o trimită lui Moş Gerilă - cabotinul, care de patru ani vieţuieşte la Castelul din Deal, cunoscut ca cel mai mare sforar.
Noul ansamblu folkloric de păpuşari şi păpuşe, după anumite criterii alese, se va urca pe scena de pe malul stâng al râului ce taie în două metropola (spectatorii stau în opoziţie pe malul drept), pentru a juca o piesă, chiar în ziua de Ignat.

Este un spectacol de păpuşi, mai aparte: doi actori principali, păpuşari cu sfori legaţi de păpuşarul şef, vor trage de aţe, să le dea viaţă, păpuşilor din faţa cortinei,care stau ca manechinii într-o vitrină.

Piesa va începe cu o punere în scenă a actului de sacrificare a animalului de datină. Mai întâi îl vor fugări bine, şi după multă bocăneală, o mare trânteală şi un şiş în jugulară, râtosul va închide pentru totdeauna geană cu geană.

Îl vor pârli la foc de paie, să nu-i fie şoricul tare. Cei doi păpuşari- păpuşi mânuite de cel mai mare sforar- îl vor tranşa: o halcă la stânga şi alta la dreapta, şi tot aşa după protocol, tot ce are porcul mai bun se va împărţi şi se va pune în două căzi cu saramură; inima, ficatul, rinichii, bojocii şi alte măruntaie, toate fierte şi tăiate mărunţel – umplutură pentru caltaboşi şi tobă; din maţele spălate şi umplute - de către păpuşile bucătărese- cu tocătură din carne grasă amestecată cu o seamă de mirodenii -nu va lipsi nici de data asta paprika, un etno-praf, vor ieşi nişte cârnaţi de-o să se lingă pe buze sau pe ce au la îndemână, cei din afara scenei. Privitorii nu au cum să ajungă la bucate , înadins fiind dispuşi pe celălat mal, dincolo de apă.

În fine după mult foc de paie, ceva treabă, multă ciorovăială , aranajamente, permutări şi tranşări, păpuşarii şi păpuşele lor supuse, agăţate de aţe, ne vor arăta ce bunătăţi râtoase: caltaboşi obedienţi, piftii smerite, cârnaţi aplecaţi şi câte alte cele, ar trebui s-avem pe masă în ziua de Crăciun.

După ce se va trage cortina, ce va mai urma, ce ne va aştepta: porţi închise, mulţi pe stradă, şi o seamă de alte ingrediente sociale, vom trăi şi vom vedea.
Am o bănuială că până în primăvară, când va ieşi urzica, când verdeaţa va invada piaţa, nu va mai rămâne mai nimica din animalul sacrificat în ziua de Ignat.

10 dec. 2008

Domnişoara Panaitescu

De îndată ce păşeşte în curtea şcolii, văzând copiii alergând spre ea, îi dispare ca prin minune vălul tristeţii de pe faţă. Este de o frumuseţe aparte, o frumuseţe naturală. Are mersul maiestos ca de prinţesă, are vorba blândă şi domoală ca a unei măicuţe rugându-se, într-o chilie, la icoană.
Copiii sunt pentru sufletul ei un pansament miraculous, sunt un balsam. Uită de ea , uită de toate, de amintirile urâte, care-i zgândăre cu ghiare de pisică sufletul . Uită de gândurile negre care îi dau târcoale în serile când rămâne cu ea însăşi în casa prea mare pentru singurătatea ei, o casă cândva plină de viaţă .
Fetiţele o înconjoară, băieţii dau târcoale, unii mai şugubeţi pun corniţe celor din faţă. Toţi vorbesc deodată, glasurile cristaline o trezesc la viaţă. Îşi simte sufletul uşor.Se simte miruită. O stare de înălţare o cuprinde. O mare minune se petrece cu ea. Aşa de dragi îi sunt copiii, încât dacă ar putea ar fi pentru ei de-a pururi, o mânăstire, o catedrală.
Ca albinele ce împresoară regina, copiii o învăluie ca o eşarfă vie, vor să fie cât mai aproape, să fie mângâiaţi pe creştet. Învăţătoarea şi copiii - un alai domnesc, se deplasează spre sala de clasă.

-Domnişoara Panaitescu, vă aduc eu catalogul la clasă, îi spune, zâmbind, o învăţătoare tinerică.

- Mulţumesc, îţi rămân îndatorată. Au rămas tot mai puţine colege care îmi spun: domnişoara Magda! gândi cu nostalgie, păşind pe piedestalul de la catedră.


- Vreau să ies eu la tablă , doamna învăţătoare, va rooog!

- Nu pe ea! Pe mine! Vă rog, pe mine! Eu ştiu lecţia cel mai binee!

- Doamana învăţătoare, Vlăduţ mă trage de codiţeee! Eu îl bat, daca nu mă lasă-n pacee!

- Pâ-râ-cioa-sa! Pâ-râ-cioa-sa! Să n-o credeţi ce spune, doamna învăţătoare!

Era mică, era la agradiniţă când întrebată fiind ce se va face când va fi mare, răspundea repede fără să se gândească la altceva decât că se va face învăţătoare.
A avut de la cine să înveţe, nu numai de la mama care era profesoară. Până să termine gradiniţa îşi spunea că aşa va fi şi ea bună şi iubitoare ca doamna educatoare. Apoi când era în clasa a patra deja visa cum va explica şi ea, la fel ca învăţătoare, cum se rezolvă o problemă, care sunt principalele forme de relief ale ţării, le va citi copiilor din cele mai frumoase basme.

- Astăzi nu scot pe nimeni la tablă. Să vă văd cât de bine aţi înteles ce este o compunere, rupeţi de la mijlocul caietului o foaie dubla … scrieţi titlul! Cea mai frumoasa amintire!

Oare am avut şi eu amintiri de neuitat, amintiri frumoase? Atunci când am luat pentru prima dată premiul întâi pe clasă? Să fi trăit cea mai mare bucurie când am luat din prima examenul de admitere la cel mai bun liceu? A fost o bucurie mai mare ca aceea pe care am simţit-o când m-am găsit pe lista de reuşiţi la facultate? Sigur toate acestea au fost momente frumoase din viaţa mea, dar când m-a sărutat pentru prima data un băiat … când m-a sărutat Virgil, este oare aceasta cea mai frumoasă amintire?
Atunci să fi început dragostea şi iubirea noastra , ca două flori într-o singură glastră?
El era mai mare cu doi ani decât mine. Eram într-a şasea, când am fost aleasă să fac parte din formaţia de dansuri a şcolii. Nu mai ştiu cum s-a întâmplat , cine a hotărât să formăm o pereche, să jucăm, să dansăm împreună, eu şi Virgil. De unde să fi ştiut că ne întâlnise soarta. Aşa-mi era scris în cartea vieţii .

(va urma)